Ceea ce am să vă povestesc sunt clipe trăite cu bucurii înălţătoare pentru un dram de bine pe care-l faci, fără a ţine seamă de neam sau religie. (…) În octombrie 1944, era într-o vineri şi afară ploua cu găleata. Stăteam în cerdac, privind cu drag la jocul picăturilor de ploaie. Eram stareţa mănăstirii şi deci nu lipseam niciodată de la masă, chiar când ajunam. În această zi, însă, m-a furat dansul băşicilor de apă ce se loveau una de alta de pământ. Când am fost chemată de măicuţa ce anunţa masa întregului sobor de maici şi surori, am rugat-o să facă rugăciune şi să mănânce obştea fără mine, deoarece eu voi mânca seara. Cât timp a trecut nu pot preciza, dar iată că văd intrând pe sub clopotniţă, mergând spre trotuar spre biserica deschisă, doi bărbaţi ce ţineau câte o pătură în jurul corpului, acoperindu-le murdarele haine. S-au întors cu privirea spre stăreţie şi, când m-au văzut, s-au oprit, s-au închinat cu semnul crucii catolice şi s-au înclinat cu un salut. Pentru mine ploaia n-a mai existat şi, fără a mă gândi la consecinţe, întrucât cei doi bărbaţi, care stăteau ca o stâncă fără grai aşteptând salvarea sau predarea, erau ofiţeri nemţi, iar la acea vreme ei erau consideraţi duşmanii ţării, aceştia se văd luaţi de mână şi duşi de mine în biserică. nedumeriţi, mă priveau cu ochii speriaţi. Le iau pătura din care curgea apa, o arunc în curte, trag uşile bisericii şi le încu, îi duc în faţa icoanei Maicii Preacurate, îngenunchez cu ei şi încep, nu a mă ruga, ci a o întreba cu sufletul la gură, ca pe o Atotputernică Stăpână de la care aşteptam o poruncă precisă. Am primit răspunsul, văzând totul cum trebuie să procedez şi am...

Îl privesc cu coada ochiului. Schimbarea ce o citesc pe trăsăturile sale ţine doar de apariţia unei bărbi scurte, ca un colier întunecos, mătăsos şi prelungit în jos pe mijloc, jur împrejurul maxilarului inferior, iar sus nimbat cu mustaţă; în schimb, portul şi veşmintele i s-au modificat de când mă aşezam în banca lui din sala de clasă, când era un student numai sete de învăţătură şi tăioasă dorinţă de adevăr. Mă aşezam lângă el, deoarece nu venea doar cu grupa sa să înveţe o limbă străină, ci îşi rupea răgazul să revină, când mă ştia liber, să-l învăţ şi a doua. Ambele i-au folosit. A plecat la înalte studii în Franţa, unde a ajuns la rândul său profesor; de acolo, a trecut Canalul în Anglia, să-şi perfecţioneze fluenţa. Bursa de vreun an-doi în Marea Britanie, n-a folosit-o decât timp de trei luni: ştia prea mult de-acasă. Am creat şi eu un ‘asemenea mie’. Am aflat despre mai mulţi dintre foştii mei studenţi că au păstrat aceleaşi aplecări; mă doare sufletul că lipsa mea de interes pentru funcţii de conducere, pentru zbaterea administrativă şi pentru risipire (doar mă socotesc scriitor – iar calea scrisului e atât de lungă şi învăţarea ei nu se mai isprăveşte…) m-a împiedicat să întemeiez un institut de cercetări la care să colaborăm toţi, ucenici de seamă, şcoliţi prin toate străinătăţile, şi dascăl modest, abia izbutind să-şi isprăvească, după puşcării, studiile superioare… Câte fire n-am fi putut despica în patru, şi în şaisprezece, pentru ştiinţa română, în domeniile psihologiei, sociologiei, antropologiei religioase, la un loc şi fraţi buni răstigniţi pentru muncă. Îl privesc cu coada ochiului şi-i urmăresc strădaniile de a-şi modela tonul glasului după entuziasmele ce ne-au legat odinioară. E greu: trecură mulţi ani. Astăzi este Arhiereu, iar eu...

Cine să-şi închipuie că unui copil născut în 1911, în satul dealul Mare, de mai sus de Drăgăşani cu vreo 15 km., viitorul avea să-i ţină în păstrare bine chivernisită o viaţă atât de neaşteptată? Chiar dacă se înfăţişă la examenul de admitere la Seminarul din Vâlcea cu un an mai devreme decât prevedea regulamentul şi dacă primi bursă încă de la cei 11 anişori ai lui, tot nu se întrevedea nimic deosebit – când zic ‘deosebit’, deosebit înţeleg! – în existenţa sa de mai târziu, ce rămânea o privelişte înceţoşată şi luminată prea arareori de câte ceva sigur. Tot bursier continuă a fi pe parcursul celor opt ani de studiu, iar în clasa a şaptea îl numiră şi bibliotecar, plăcându-i tare mult să citească. Ba se îndeletnicea şi cu poezia. Drept care, debută în ziarul socialist (nu ştia el ce era aceea) “Curierul Muncii”. Prima sa colaborare începea cu versul: Într-un palat, în sala mare… Succesul acelei apariţii nu întârzie să se facă simţit într-un fel surprinzător. Elevul Dumitru Bălaşa fu ridicat de Siguranţă, pentru crima de lese Majestate, socotindu-se că reminiscenţa lui eminesciană constituia o diatribă împotriva Dinastiei, lucru ce nici prin minte nu-i trecuse, nici prin vise nu-l călcase. Asta şi-au dat seama şi anchetatorii, astfel încât singura lui pedeapsă fu sperietura trasă. Şi cum aceasta nu fusese destul de mare, nemaiputându-şi stăpâni condeiul nărăvaş, ca un încercat într-ale suişurilor şi coborâşurilor destinelor culturale, scoase revista: “Foi Literare”. Avea o revistă şi profesorul său de limba română. Ucenicul îi găsea anumite lipsuri şi nu se sfii prea din scurt să le  biciuiască într-a sa. Pe astă cale, îndată după apariţia primului număr, se trezi eliminat. Încălcase din nou şi într-altcum regulamentul: publicase fără avizul cenzurii cancelariei. Fostul director, profesorul Costantin Grigore,...

Cum credea  că Securitatea nu era încă bine organizată, părintele Bălaşa decise s-o ia înaintea ei şi să-şi facă urma pierdută. Aşa că, în 1948 se duse în audienţă la mai marii săi,  pentru a-i ruga să-l ajute să dobândească un alt post de preot, fără solicitarea în scris a unui transfer, care devenea mijlocul de a i se cunoaşte itinerariul. primi o numire, de ca şi când ar fi fost pentru oară slujitor al Altarului. Şi nimeni nu-l deranjă până în 1959. În acea perioadă se revărsase asupra Ţării cel mai  viforos val de arestări cunoscut de la întâiul an menţionat mai sus. Personajul nostru era obsedat că va fi şi el dibuit de vânătorii de oameni. Sosi la el, pe neaşteptate, preotul Virgil Pârvănescu, ajutor de comandant legionar. Era condamnat, în contumacie, la moarte. Avea grabnică nevoie să fie ascuns, altfel îl aştepta plutonul. Părintele Bălaşa îi găsi o gazdă la o cunoştinţă din Vaideeni. Ulterior, se mută la un frate al părintelui Dumitru, Ionică, tatăl pictorului; pe urmă, la Constantin Sacerdoţeanu, diaconul de la Sfânta Episcopie a Râmnicului-Vâlcea. Finalmente, poposi la Suteşti, la Dumitru Bălaşa. Fugarul era înarmat cu un pistol şi intenţiona să-şi ia viaţa în cazul când ar fi fost încercuit de Securitate. Aranjamentul propus de el pentru a-şi păzi gazdele era ca acestea să declare că se pregăteau să-l denunţe în clipa descinderii. Părintele încercă om după om, cu băgare de seamă, de nu cunoştea vreun ins dibaci şi de încredere, să ştie păcăli paza frontierei, să-şi poată trece viu şi nevătămat musafirul în Jugoslavia, să-i mântuiască viaţa. Mite Măneanu, din Turnu-Severin, şi tatăl preotului scriitor Alexandru Stănciulescu-Bârda, îl puseră în legătură cu o călăuză. Omul cerea 20.000 lei. Cu banii depuşi la C.E.C. de părintele Dumitru şi...

Sinceritatea, care deseori mă fură pe mine însumi mie, în cursul anumitor convorbiri, se depărtează de mine când voiesc să comunic cu ceilalţi prin scris. Probabil că datorez această infirmitate educaţiei greşite ce ne-au făcut-o teoreticienii, când au încercat să ne convingă asupra realităţii unei arte ca produs exclusiv al imaginaţiei. Adică au întronat-o pe cea din urmă mai presus de toate puterile minţii şi ale sufletului, în procesul creaţiei. Or, creaţia omenească nu există. Ea e o continuare a realului, într-un plan accesibil doar pe cale psihologică, o tălmăcire şi răstălmăcire a lui, o aprofundare, o decorticare, o desosare, o analizare la microscop, o întoarcere pe dos şi, mai presus de orice, o organizare – fie logică, fie instinctuală, fie intuitivă, fie mistică, fie toate la un loc, o variaţiune, o unificare, ori, pur şi simplu, o înrămare. Felul meu de a scrie se foloseşte în primul rând de document, de observare, de biografie sau istorie, de citat. Unii mi-au spus că nici măcar nu este literatură. Alţii m-au mângâiat de palma primită de la cei dintâi, judecându-mi încercările la un loc cu operele cronicarilor neamului, “care sper că nu se-ndoieşte nimeni, au produs cea mai autentică literatură”, exclamau. Le port recunoştinţă. Când cineva se străduieşte să definească un op al meu – “interesant! nu e beletristică şi e! nu e eseu şi e! Conţine şi reportaj, şi memorialistică, şi invenţie, şi documentare strictă uneori chiar ştiinţifică! Interesant, dar nu pot defini. În defiitiv, tot scriind, vei găsi un gen” – îl ascult cu mult drag şi cu multă ciudă. Mi-e drag pentru că-i dau perfectă dreptate şi mi-e ciudă că nu-şi dă seama că genul mi l-a găsit demult: acesta este, întocmai cum l-a amănunţit. Nu ezitările celor din jur mă împing...

La “ASOCIAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI DIN ROMÂNIA        ” S-A PRIMIT UN PLIC CONŢINÂND CELE DE MAI JOS: “Dle Preşedinte al  Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Dictaturii, Subsemnata Alexandrina Mazilu, domiciliată în comuna Dofteana, jud. Bacău, vă aduc la cunoştinţă următoarele: Soţul meu, preot Mazilu Alexandru, născut la 13 decembrie 1909, în com. Asău, jud. Bacău, decedat la 5 octombrie 1978, a suportat rigorile regimului comunist ca Deţinut Politic, neavând nici o vină. A fost arestat în luna octombrie 1944 şi dus la penitenciarul din Tg. Ocna, jud. Bacău, după care a fost transferat, în luna ianuarie 1945, la penitenciarul din Bacău. Nu a fost judecat nici acum şi nici altădată. Căci nu aveau motive să compară în faţa instanţei de judecată. La sfârşitul anului 1945 a fost eliberat. În perioada de după eliberare a fost strict supravegheat, deşi activitatea lui era de a-şi face meseria de preot şi nimic mai mult. În anul 1948 a fost arestat din nou şi dus la penitenciarul din Bacău, fără să fie judecat; bătut, stresat, ameninţat cu moartea, a fost pus în libertate după câteva luni. A urmat o supraveghere strictă şi în ziua de 20 iulie au venit securiştii din Bacău şi miliţienii din comună, au făcut o percheziţie sălbatică: au desfăcut podelele, au spart pereţii etc., după care l-au legat la ochi, i-au legat mâinile la spate cu cătuşe, care la orice mişcare se strângeau, şi a fost aruncat cu faţa în jos într-un camion şi dus la penitenciarul din Bacău. Din nou anchete, bătăi, înjurături şi din nou fără judecată a fost trimis cu vagonul CFR special, la Canal, la Colonia Poarta Albă, unde comandantul închisorii l-a ameninţat că este o colonie de exterminare. Totul s-a adeverit, căci au fost puşi la munci...