11. Voi nu stiti ce se-ntampla acolo sus

– În felul ăsta, într-una din zile suntem scoşi de la 99; se desfiinţează camera 99. Sigur că eu cu colegii mei, în care aveam încredere deplină, am început să vorbim între noi ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Ceilalţi, studenţi care trecuseră prin Piteşti şi chiar dintre elevii care trecuseră prin “reeducări”, foarte puţini şi-au putut reveni, să se rupă de ceea ce trăiseră. Şi ne-au dus într-o cameră, cu Teja Constantin, cu un student de la Belle-Arte şi alţii. Aici erau vreo treizeci-patruzeci. Printre şefii de acolo se afla mâna dreaptă a lui Ţurcanu – Mărtinuş, un student la Drept, ciangău, de o ferocitate similară cu a lui Ţurcanu. Ori că a avut o sensibilitate pentru mine, ori datorită relaţiei mele cu generalul Coroamă – de care, poate, se temea -, sau că eram de “origine sănătoasă” şi cunoşteam meseria tâmplăriei, sculptură, desen, a vrut să mă scoată, pentru că avea nevoie de mine în fabrică.

Nu-mi vine să cred că “reeducările” s-au încheiat cu adevărat. Pentru a traduce mai corect ceea ce simt: mi se pare greu de crezut că-i poate fi dat unui om să asiste la prăbuşirea unui sistem datorită căruia este ameninţat cu moartea iminentă. Îmi vine peste mână să mai accept, după atâta amar de viaţă, că a păstra nădejdea până la capăt poate fi răsplătit şi cu împlinirea ei. Nu mi-e uşor să cred – deşi aceasta este unica speranţă cu care trăiesc -, că Răul poate fi învins de forţa nevăzută a Binelui. Iar, transpunându-se în făpturile atât de terfelite şi de sfâşiate ale “reeducaţilor”, s-ar spune că nici unul dintre aceştia nu era omeneşte posibil să bănuiască faptul că iadul lor urma să ia sfârşit.

Două zicale îşi dovedesc cu acest prilej inepuizabila lor tărie în confruntarea cu bâjbâielile minţii individuale. Toate au un capăt – afirmă cu simplitate una dintre ele. Iar a doua: Să nu-i dea Dumnezeu omului câte poate duce .

Cei scoşi de la 99, coborând scările Gherlei, de fapt urcau la un nivel superior al Hadesului – nici vorbă să fi ieşit din acesta.

– Ne aduceau în acea cameră nasturi şi lucram la ei: le luam gradul şi-i sortam; nasturi din corn de bivol, din oase, copite şi aşa mai departe.

Tânărul Obreja se năpusti asupra muncii cu toată vlaga sufletului său dornic de schimbare, de o preocupare ce să-l absoarbă. Era activ, diligent; toate le făcea bine. Atrase imediat atenţia asupra rezultatelor sale de calitate şi a repeziciunii cu care lucra. Îndemânarea lui dădea roade. Nu există muncă depusă cu rost, care să nu-şi obţină roadele mai devreme sau mai târziu, răsplata meritată. El şi cu Maxim Virgil – care era arestat din 1942 – fură scoşi la atelier.

– Aici, în camera nouă, nu se mai bătea. Intuiam bine că se întâmplase ceva. Se ducea numai muncă de lămurire şi se făceau “turnătorii”. Maxim Virgil îmi spune: “Aurele, hai să-ncercăm şi noi ceva, să le arătăm că nu mai avem încredere unul în celălalt”. Că în asta consta marele secret pe care-l voiau obţine: să nu mai ai încredere în camaradul sau în colegul tău. “Du-te şi spune-i lui Mărtinuş că m-ai auzit vorbind cu Pascu – ăla arestat din ’41 – despre o fată şi că atunci când te-ai apropiat, noi am tăcut.” – “Hai, că mă duc.” Ridicai mâna-n sus: “Domnu’ Mărtinuş, am să vă spun ceva.” – “Ce e, mă?” Repet: “Aş avea ceva de spus.” – “Vino-ncoa’!” Vă-nchipuiţi ce succes era pentru ei că am început să ne turnăm noi între noi!

Vorbitorul scade tonul. Nu e acela confidenţial; este egal cu al ploii mărunte şi iuţi de afară; insinuant, tăios, acoperind orice zgomot tocmai prin abia audibil; e susurul infect al pârei. Domnul Obreja se imită pe sine însuşi, cel ce juca teatru atunci:

– “Domnu’ Mărtinuş, astăzi, când lucram, i-am surprins pe Maxim şi cu Pascu: discutau despre o fată – Maria sau Mariana sau aşa ceva.” – “Şi ce discutau?” – se repede cu vigilenţă vocea celuilalt, gata să apere temeliile Statului comunist ce risca să se prăbuşească datorită acelui “complot”. “Păi, n-am auzit, pentru că-n momentul când m-am apropiat mai mult, să-i ascult, n-au mai discutat.” – “Bun. Bine, bine, bine, du-te.” Ce şi-a zis? “Gata, gata, e de-al nostru. Nu mai au încredere unii-ntr-alţii. S-a grăbit să-i toarne, ca să nu-l toarne ei pe el că i-a auzit şi n-a raportat.” Pe urmă, Maxim se duce la el şi zice: “Uite, domnu’ Mărtinuş, eu am discutat astăzi cu Pascu, să văd ce o să facă Obreja, dacă vine să vă informeze asupra a ce a auzit sau nu vine. Am vorbit despre o fată pe care am iubit-o noi în tinereţe”. “Buuun: s-a terminat coeziunea sufletească dintre ei; cu tot ‘misticismul’ lui Maxim.” – că era cunoscut ca unul dintre cei mai credincioşi din închisoarea de la Târgşor.

Pentru cititor, ca şi pentru mine, cele de mai sus par de o stupiditate ce nu merită consemnarea; şi avem perfectă dreptate. Însă lucrurile nu trebuie judecate-n pripă. Adevărul este că incidentul, cu cât apare mai nesemnificativ, cu atâta este mai important. Să vedem de ce. Pentru aceasta, o scurtă recapitulare este necesară.

Cu ajutorul torturilor, deţinuţii care izbutiseră să se impună colegilor lor de detenţie prin fermitatea caracterului, cinstea, consecvenţa faţă de crezul lor, trăirea dragostei creştine de semen, voinţa, siguranţa pe ei înşişi, încrederea în viitor şi toate celelalte calităţi caracterizând personalităţile impunătoare, au fost puşi în situaţia de a vieţui mai prejos decât dobitoacele. Au fost forţaţi să mănânce fecale, să bea urină, să se hrănească în poziţii umilitoare pentru corpul uman, să-şi vădească omenia în nevolnicia ei – adică slăbiciunea muşchilor, a nervilor, a stomacului, a cugetării, prin limitele voinţei şi demnităţii. Astfel, “reeducatorii” au demonstrat că nu există om suficient de oţelit să-i înfrunte. Că cei admiraţi nu numai că erau nişte biete fiinţe ca toate celelalte, ci mult mai prejos chiar şi de animale.

Proba, însă, nu-i satisfăcea. Ştiau că ea era atacabilă taman datorită intervenţiei caznelor necesare pentru obţinerea ei, acestea putând fi considerate – cum şi stăteau lucrurile în realitate – drept unic motor al degradării. Aşadar, aveau nevoie de o nouă dovadă a ignominiei pe care intenţionau s-o atribuie victimelor lor. Ea consta în denunţul public al prietenilor şi rudelor, al actelor patriotice ale acestora. Nu insist: pentru forţarea lui, aceleaşi schingiuiri şi înjosiri era suficient a fi continuate şi supralicitate când se impunea ca fiind necesar. Astfel, după reducerea victimelor la un stadiu ce le scotea în evidenţă lipsa de tărie fizică şi biologică, era adusă la rampă presupusa lor lipsă de caracter.

A treia etapă urmărea evidenţierea imoralităţii lor. Insistarea cu aceleaşi mijloace asupra capacităţii de rezistenţă la durere îi determina pe cei torturaţi să inventeze a fi practicat ei, părinţii lor, celelalte neamuri, profesorii şi cunoştinţele vrednice de stimă, toate viciile pământului, după cum născociseră, în secvenţa anterioară, toate culpele politice imaginabile, pentru ei înşişi şi mediul lor. Mărturisirea, tot publică, a acestor acţiuni profanatorii ale credinţei, virtuţii, civilizaţiei ţinea să exhibe distanţa dintre pedagogia socială clamată anterior de către actualii autodenunţători şi secretele vieţii lor intime până atunci sigilată cu şapte lacăte ale unei prudenţe disimulante.

Cele trei scopuri priveau scoaterea în vileag a “omului vechi”. De aici înainte, “reeducatorii” îşi propuneau clădirea unui “om nou”, util societăţii “noi”, comuniste. Obsesia, ca atâtea altele ale respectivei ideologii, era de sorginte biblică. O cercetare atentă a doctrinei creştine şi a marxism-leninismului ar demonstra că cel din urmă, excepţie făcând teoria economică, nu are nimic original. Aidoma tuturor invenţiilor diavolului, este o întoarcere pe dos a celei dintâi şi o punere în practică inversată.

“Omul nou” trebuia să fie dotat cu un minim de caracteristici: 1) lipsa de milă faţă de oricine ar fi rămas agăţat de tipologia “omului vechi”; “reeducaţii” o manifestau prin participarea activă şi inventivă la bătăile colective şi luând iniţiativa de a bate personal; 2) obedienţa absolută faţă de şefi, dusă până la crimă; 3) divulgarea oricărei atitudini neconformiste.

Or, Maxim Virgil şi Aurel Obreja nu avuseseră de ales cât privea născocirea culpelor politice. S-au strecurat cu dificultăţi imense pe lângă ordinul de a-şi murdări persoana cu invenţii ale imoralităţii. De bătut, nu bătuseră. Iar obedienţa, ca atare, le era incompletă. Propunerea primului numit ţintea să rotunjească imaginea acestei obedienţe, pe care intenţionau s-o înfăţişeze ca aflându-se “în formare”, în progres.

Dar cine poate acorda pondere unei copilării ca aceea propusă de Maxim?! – va exclama cititorul cât de cât familiarizat cu analiza argumentelor în treburile minţii şi cu logica. “Reeducatorii” aveau să fie aceia, cu certitudine, îi vom răspunde. Mai întâi, pentru că inteligenţa lor lăsa mult de dorit în toate privinţele, în afară de domeniul schingiuirilor. În al doilea rând – ceea ce este foarte important -, deoarece cu cât obiectul “turnătoriei” era mai ridicol de neînsemnat, cu atât se vădea mai puternic ce amploare dobândise frica “turnătorului” de a nu se grăbi celălalt (obiectul “turnătoriei” sale) să-l vândă că deţinea un secret şi nu-l încredinţa torţionarilor. Pe această cale se putea cântări – cum bine subliniază domnul Aurel Obreja – explozia legăturilor de solidaritate, a coeziunilor sufleteşti, se putea cântări cât servilism fusese acceptat de sclavii deţinuţi politici.

Aşadar, obiecţia privind naivitatea tertipului folosit de cei doi cade. Tocmai simplitatea deconcertantă a secretului divulgat avea greutatea specifică necesară măsurării obedienţei în creştere a “reeducaţilor”.

– Când am ajuns în fabrică şi i-am văzut pe bătăuşi, torţionarii mei – Doamne, m-am îngrozit. “Demascările”, v-am spus, continuau. Mi-aduc aminte că lucram la dulapuri-rastel pentru armată. Munceam cât şapte. Îi speriasem pe toţi. Era acolo un student ungur, de la Târgu-Mureş, care se împrietenise cu mine. Zice: “No, când ieşim afară, noi şogori ne facem” – adică să ne facem cumnaţi. “D-apoi cum? Ai vreo soră?” – “Eu are soră foarte frumos.” – “Seamănă cu tine? Că tu eşti băiat fain” – îi spun. “Mai frumos ca mine!” – “Bine – zic -, şi dacă nu-mi place?” – “Place! Când spune eu, cum nu place?” – “Da’ dacă nu-mi place mie?” – “Nu se póte! Sora mea frumos; place şi la tine.” – “No, bine.” Şi-ntr-o zi vine Juberian.

Conlocutorul meu, acum şi ulterior, îi pronunţă numele “Jubăreanu”. În transcriere, optez pentru forma corectă.

– .un student de la Timişoara care a fost executat în urma procesului “reeducatorilor”. Ăsta ţinea la mine. Ştia că mă ocupam de sculptură, că nu eram un tip agresiv. deci vine şi zice: “Măi, Obreja, vreau să te normez”. Când am auzit că voia să mă normeze, mi-am spus că intenţiona să mă bage iar în închisoare, că m-o fi turnat cineva de ceva.

“În închisoare” coincidea cu o cameră a torturilor, că, deşi acestea încetaseră, nu se putea şti pentru câtă vreme.

– “Bine, domnule.” – “Hai, când eşti gata, îmi spui.” – “Păi, sunt gata.” Era de curăţat un dulap din alea maaari: o grupă îşi băga în el armele, pistoalele, răngile, lopeţile. Se curăţa în două ore. Şi mă apuc. Şi dă-i! Şi dă-i!! Şi dă-i!!! La secţia asta, de dulapuri, erau mulţi muncitori. Şi când a văzut şogorul meu, ungurul, ce făceam, a rămas aşa: “E nebun, Obreja?!” – gândea. Şi eu dă-i! Într-un sfert de ceas, l-am curăţat.

Uluirea colegilor era stârnită de faptul că norma pe care o fixa el acum devenea lege pentru toţi. Pe viitor, cel care n-o putea îndeplini – şi cine s-o îndeplinească, dacă extrem de puţini erau meseriaşi?. După “reeducatori”, cei mai urâţi erau “depăşitorii de normă”: reprezentau nişte “reeducaţi” în materie de ritm al muncii. Acela impus de ei aducea după sine moartea în două feluri: fie că, neîndeplinit, provoca noi torturi; fie că, susţinut, ducea la prăbuşirea fizică.

– Când au văzut oamenii ăia, unii dintre ei ţărani şi, vorba aceea, unii neputincioşi, când au văzut: “S-a scrântit ăsta!” – îşi spuneau. Şi Juberian: “E gata?” Eram per tu cu el. Zic: “Măi, încă nu-i gata” – că mi-am dat seama că l-am făcut prea repede şi m-am gândit la ei, la ceilalţi oameni.

Îl iubesc pe domnul Obreja pentru că nu se teme să-şi mărturisească slăbiciune după slăbiciune. Şi pentru că-şi cunoaşte cu atâta precizie meandrele sufletului, de parcă ar fi fibrele lemnului în care-şi înfige dălţile sculptorului.

– Zic: “Acum trebuie să-mi ascut rindeaua şi trec la făţuit, adică la curăţatul fin, şi, pe urmă, dau cu şmirghelul”. – “Cam cât ar mai dura?” – “Mama lui” – îmi zic. “O oră, o oră şi un sfert. Mai mult nu.” – “Bine, bine. Atunci, gata.” Şi a scris acolo o oră şi nu ştiu câte minute – zece minute. Şi a plecat. Ei, le-am stricat norma, că prevedea două ceasuri pentru curăţat. Vine şogorul la mine: “No, mă, tu care ai stricat norma, nu mai eşti şogorul meu!” – “Ascultă ce-ţi spun” – i-am răspuns. “Tu şi voi toţi de aici puteţi face ce vreţi. Curăţaţi un dulap din astea şi-n şapte ore! Pe mine nu mă interesează. De unde vin eu – zic – nu vreau să mai merg. Aici să mor, pe lucru! Şi-n zece minute să-l curăţ tot – şi chiar de două ori -, numai să nu mă mai ducă acolo! Voi nu ştiţi ce se-ntâmplă acolo sus! Dar nu cumva să te apuci să spui cuiva ce ai aflat acum sau dacă ai fi dus sus, la etajul III – voi n-auziţi răcnete noaptea?!” – “Ni s-a spus că-s nebuni!” – mă-ntrerupe el. “Află că nebunii ăia sunt oameni ca tine, bătuţi. Habar n-aveţi ce se-ntâmplă-n Gherla! Aşa că lucraţi cum vreţi, iar eu o să muncesc cum ştiu eu.” Şi oamenii – că mai ascultau şi alţii – desigur că m-au înţeles.

Au fost înţelepţi. Sau intensitatea cu care le-a replicat domnul Obreja a fost atât de grăitoare, încât n-au avut nevoie de lămuriri suplimentare pentru a-i accepta râvna dăunătoare întregului colectiv. Fiindcă a mări norma, am mai spus-o, însemna a accentua stresul în care se efectua munca silnică şi a amplifica suferinţele tuturor; unora chiar – celor mai slăbiţi -, a le grăbi moartea.

Furia cu care lucrau orbeşte “reeducaţii” a ajuns de pomină în penitenciare. Li se atribuie o neînduplecare, o îndărătnicie habotnică, închinate cultului muncii productive instaurat de comunism, ce tranforma oamenii în maşini-robot. Atitudinea le este general condamnată. Deoarece ea constituia o plagă pentru colegii lor.

Mărturisirea domnului Aurel Obreja aruncă o lumină nouă asupra acestui aspect al vieţii colective din fabricile de penitenciar, în perioada cercetată; ea aduce explicaţii peste care orice om de bună-credinţă nu are îngăduinţa a trece cu uşurinţă.

Bucuria de a fi scăpat o dată din ghearele morţii înzecea groaza de a fi aruncat a doua oară în cuibul viperelor. Contiguitatea mormântului, gustată anterior, îţi impunea să-ţi dai seama că urciorul nu poate merge de multe ori la apă şi că o repetare a experienţei incomplet săvârşite, din care abia ai avut norocul să scapi, era în mod inevitabil o sinucidere pe care ţi-o alegeai atunci când s-ar fi spus că te strecuraseşi ca prin urechile acului din strânsoarea morţii. Chiar să fi vrut domnul Obreja să se opună grăbirii ritmului de muncă, fiecare celulă din trupul său tăbăcit cu bâtele ar fi strigat împotriva conştiinţei sale. Aceasta s-a şi întâmplat: angoasa din el i-a însutit puterile. “Depăşitorii de normă” ştiau ce ştiau şi nu mai izbuteau să se reechilibreze. Există criterii de judecată ce, vrând-nevrând, merg pe alături de experienţa uzuală şi nu ea se cuvine adoptată în cazul celor scăpaţi din gheenă. Singura modalitate de a-i înţelege se dobândeşte prin strădania de a ne pune permanent în situaţia lor, cu toată sinceritatea şi smerenia necesare.

Unul dintre obiectele sculptate de gazda mea în cursul detenţiei şi scoase cu cine ştie ce precauţii din închisoare – măsuri de prevedere care dacă dădeau greş, riscau să-i aducă pedepsiri anevoie de bănuit – este un ţigaret din corn de bivol. Lateral, pe lungimea lui, stă scris: noi nu am avut tinereţe . Cuprinde două scene. Una reprezintă trei deţinuţi în lanţuri, în şir indian. Urmează numele temniţei Jilava. Apoi un alt înlănţuit, şezând cu o mână la o falcă, pierdut în gânduri. În fundal – gratiile ferestrei. Cealaltă imagine este aceea care mi-a fost evocată de concluziile trase mai sus. Un peisaj marin. Valuri străbătute de bărci cu pânză, fiecare dintre ele având de înfruntat o situaţie unică. Nu este aici panorama destinelor noastre, ale tuturor? Nu ne aflăm fiecare în propria-ne barcă, năpustiţi înainte de către o suflare vijelioasă, pe care unii ştim s-o folosim cu spor, iar alţii nu? Nu ni se pun oprelişte valurile furioase şi numai unii izbutim să ne împotrivim lor? Înşişi viitorii apostoli s-au înspăimântat de furtuna ce-i ameninţa. Iar Mântuitorul n-a învins-o prin dibăcia Sa de navigator, ci poruncind elementelor dezlănţuite să nu se mai joace cu soarta ambarcaţiunii. Or, noi nu avem putere asupra vremurilor noastre păcătoasele, nu avem drept de stăpân asupra lor.