8. Vestitorul bucuriei

8. VESTITORUL BUCURIEI

Cu adevărat, acest Sisoe Stanca era un bărbat neobişnuit. Dacă epistolele sale vechi adresate fiului au căzut pradă unei calamităţi, în cele mai recente, păstrate, acelaşi zel întru încurajarea feciorului regăsesc. Iar un atare zel constituie piatra de temelie a oricărei pedagogii, zel ce-şi propune să învingă în lupta cu neîncrederea în sine a unui tânăr.
Dar nimic n-ar fi zelul acesta de l-aş afla singur desfăşurându-se pe filă. Însă Prea Cucernicul îl îmbrăca într-un lirism fantast, de neaşteptat la un părinte, cum îi ştim cu toţii pe genitori, osteniţi de prea multa trudă a întreţinerii progeniturilor şi creşterii lor, a formării lor, a menţinerii situaţiei materiale a familiei într-un echilibru rezonabil pentru acoperirea nevoilor tuturor membrilor ei. Iar mai presus de toate, osteniţi de truda încrâncenării împotriva lor înşile, ivită în strădania de a se scutura de tot felul de porniri, instincte şi ispite, necurăţate la timpul cuvenit, care, la o vârstă a raţiunii depline, continuă, spre ruşinarea individului, a-l chinui cu chemări ale cărnii, ori cu alte becisnice îngrădiri ale libertăţii visate de a fi părinte drept, bun, cuminte, cum s-ar aştepta fiii noştri să le fim.
Acestea sunt aventuri chinuitoare, dar nu singulare; dimpotrivă, sunt banalizate de prea frecventa lor apariţie la părinţi. Or, a vedea în fiul tău – acum matur – un “vultur” şi în nepot un “vulturel” spune mult prea mult despre înălţimea solară în care planează tatăl (şi bunic) însuşi, spune atât de mult încât prea puţin rost îşi mai găseşte comentariul cronicarului ce sunt.
Mai mult să-i dau glas textului său dactilografiat la care mă refer, aşa cum li s-a adresat celor doi după o vizită a lor în sat, vizită preschimbată în baladă sau în basm de către cel căutat:

“17. 02. 1987
“Dragii noştri,
“Aruncând privirea spre soare răsare, văd un Vultur, urmat de un Vulturel. Zâmbind, îi primesc şi, bucuros foarte că au sosit, îi duc în casă, că doar vin de departe, trecând văi şi dealuri multe, ba şi vânturi şi ploaie etc. etc.
“Strig porumbiţa [aici o surprindem pe propria-i soaţă, Zefirina, apărând, purtată de aripile purităţii; n.n.], ce se trudea cu multe şi variate bucurii fireşti. Ne-au sosit oaspeţi dragi: Dor pribeag, sosit în prag… Vino, vino [reia el un stih dintr-un cântec popular; n.n.].
“Cu nesaţ ascultăm grăirile Vulturului, pline de gânduri sănătoase, gânduri senine, cum se cuvine fiinţei hărăzite să scruteze zările, să străbată distanţele unduios şi lin, înţelegând menirea de stăpân al naturii, al întregii zidiri, al omenirii în lume. [Deodată, tonul lui ne coboară în tainiţele teologiei, pe care o frânge pe nicovala vieţuirii umane, să o potrivească nevoilor omului căutător de rai; n.n.]
“Zidirea nouă, zidirea în Hristos, e zidirea ideală, firească, naturală. E zidirea împlinirii binelui, adevărului şi frumosului. E zidirea bucuriei neîncetate. Ghioceii, în pofida zăpezii, a frigului, torc la împlinirea chemării: vestitori ai primăverii, ai drăgălăşeniei, ai frumuseţii; la fel, în pofida trudei, sbuciumului firesc al vieţii, să fim veseli, bucuroşi că trăim şi că avem un rost, o chemare de împlinit.
“Păsărelele sgriburite de frig şi de lipsuri, la apariţia soarelui, a luminii, nu înceată [eh, frumuseţea regionalismelor…!; n.n.] a cânta, a se bucura, chiar flămânde fiind.
“Nuferii, cu toata furia valurilor, rămân pe loc şi zâmbesc tuturora.
“Stâncile, ce par a fi smulse la deslănţuirea uraganelor, stau neclintite; aşa şi noi, în faţa multiplelor obligaţii sau neprevăzute ale vieţii, să stăm demni, stăpâni pe noi.
“Omul, prin felul cum e creat, e chip şi asemănare cu Dumnezeu.
“Chip: om sfânt, om desăvârşit, “fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este”.
“Asemănare: împlinirea tuturor virtuţilor – bun, blând, smerit,
milos, îngăduitor, iertător, îndelung-răbdător, paşnic, înfrânat, credincios, bucuros foarte. “Bucuraţi-vă”, aud păstorii în noaptea sfântă, plină de lumină. “Pe pământ pace, între oameni bună învoire”, răsuna cântecul şi mesajul omenirii prezente şi viitoare. Deci, bucuraţi-vă neîncetat şi trăiţi în pace. Ca atare ne-am bucurat foarte de apariţia Vulturului, prezent în cele înserate. Ne vom bucura şi mai mult, când veţi apare şi vom fi faţă către faţă. Atunci e bucuria-bucuriilor……      etc.
“Apoi ascultăm cu aceeaşi bucurie şi zâmbete cele înserate de Vulturelul Andrei – a 2-a scrisoare, ce din conţinut promite a fi o tânără speranţă şi că firul pornit aşteaptă urzeala firească, ţesând covorul vieţii familiale: convorbirea între nepot şi bunici, precum între părinţi şi fii.
“Am intrat pe arenă, suntem la întrecere. Deplin succes la ambii.
“Suntem bine. Acelaşi bine îl dorim tuturor; şi vouă.
“Bucuria-bucuriilor pe toţi să vă bucure.
“D-l prof. Chelcea a împlinit 85 ani. L-am felicitat. De credeţi, faceţi această bucurie; telefon: 13.14.07. Schitu Măgureanu nr 3.”

Creştinismul ţâşnit dinlăuntrul inimii autorului acestor scrisori, nu este restrictiv – cât priveşte pricinile de bucurare ale celor dragi -, ci zilele închinate de oameni unor idei vrednice de laudă îl fac să tresalte cu aceeaşi putere ca şi sărbătorile religioase. Cu atât mai mult “ziua femeii” căci, în definitiv, urmaşii Apostolilor au fost aceia care, pentru întâia oară în istoria umanităţii, au cinstit femeia ca fecioară şi mamă, ca aducătoare de viaţă.
De aceea textul ce urmează:

“8 Martie 1987 –
” Ziua Femeii este
“Simbolul vieţii, alături de 1 Martie, simbolul tinereţii şi al primăverii, cu tot cortegiul ei de mângâieri, de desmierdări şi încântări, datorită variatelor, parfumatelor şi gingaşelor flori, tumultului şi deplinul concert – fără dirijor – al păsărilor, susurului izvoarelor, foşnetului codrilor şi adierii zefirilor,
“Vă fie prilej de dragoste de viaţă, de muncă şi de pace permanentă şi de multă, foarte multă voie bună. Bucuria bucuriilor clipă de clipă Vă însoţească. Deci bucuraţi-Vă neîncetat, dovadă că înţelegeţi chemarea vieţii.
“Întru mulţi, bucuroşi şi rodnici ani, aceste semnificative evenimente, demne de mari atenţii şi gingaşe daruri spirituale şi materiale.
“Vă îmbrăţişăm şi Vă sărutăm!
Zefirina şi Sisoe preotul.”

Reiau o frază, despre care pot spune înainte de a aglomera exemplele că reprezintă esenţa învăţăturii părintelui Sisoe: “bucuraţi-Vă neîncetat, dovadă că înţelegeţi chemarea vieţii.” Puţinele pagini ce au rămas de pe urma sa apasă întruna pe tastele ce intonează acest imn întăritor adus bucuriei de a trăi, acest imn beethovenian, bucurie desemnată mereu ca scop ultim al existenţei.

Iată, în continuare, cum sărbătoarea creştină îi temperează acordurile sonore ale exploziilor bucuroase, pentru a-l readuce pe un tărâm mai grav, ca intonat de orgă:

“Boteni, 6 Nov. 1987.
“Dragii noştri,
“Cu acest fericit prilej, readucerea aminte a respectării zilei numelui (- Sf. Mihail, Arhistrategul Cerului, mai marele cetelor Îngereşti, Îngerul dreptăţii, al demnităţii spirituale, ce a rostit “Să stăm bine, să stăm cu frică. Să luăm aminte”, oprind căderea îngerilor răsvrătiţi), Vă fie ocrotitorul permanent, împlinind pe cât posibil viaţa şi faptele mult grăitoare. În 6 Sept. al fiecărui an sărbătorim minunea Sf. Arhanghel Mihail de la Colose, dată când noi celebrăm căsătoria noastră.
“Iată prilejuri de plăcute amintiri.
“Cu deosebită bucurie şi voie bună, să cinstiţi această mult grăitoare sărbătoare.
“Suntem alături de Voi şi vom ridica paharul; urările şi îmbrăţişările fireşti de la distanţă se vor împlini.
“Vă îmbrăţişăm şi Vă sărutăm!
Mama şi Tata.”

Într-o altă epistolă (Boteni – Muscel, 12 Feb. 1988), unde, mai întâi cere sfaturi medicale de la fiul său, pentru “Mihai Bădescu, de lângă gârlă”, “foarte frământat, neliniştit”, suferitor de “tot felul de exeme – puzderie -, ce se transformau în blânde. Ameţeli puternice, mâncărimi şi insomnii repetate”, aduce informaţii şi despre viaţa sa, cu a doamnei lui Zefirina, informaţii cu iz hronicăresc, cum îi şade bine spiritului său patriarhal în comuniune cu cosmosul şi cu Dumnezeu. Se repetă şi aici infuzia, căreia nu i te poţi opune, de bună dispoziţie şi de curaj. Părintele Sisoe este un optimist incurabil. El umanizează întreaga natură, dovedind prin aceasta că se află bine înrădăcinat într-un univers familiar, ba chiar familial; în nici un caz nu putem surprinde în paginile lăsate de preot că s-ar simţi exilat (cum o spune, după carte, dar nu din inimă!) pe acest pământ – sau măcar la osândă. Nu, după coborârea Fiului lui Dumnezeu, Prea Cucernicul ştie că lumea a devenit şi a sa.

“Noi, după timp; fiind instabil, şi noi mergem în pas cu el.
“Coana gripă -foarte obraznică – vede bine că nu o băgăm în seamă, ea se ţine şi se agaţă ca scaiul.
“Facem frecţiile fireşti, plus nelipsita gimnastică şi optimism la maximum. Lupta vieţii, cu valurile ei, ne încearcă pe fiecare şi ne îndeamnă să fim precauţi şi să luăm măsurile cele mai naturale. Să muncim şi să nu disperăm în faţa neprevăzutelor, cari pe cât posibil trebuie evitate. Dar ele se ţin după noi, precum umbra. Aşa e viaţa aici, în exilul în care ne găsim, o împletire între bine şi rău, şi de mai multe ori mai mult rău. Aşa ne este dat, ca din aceste rostogoliri, mici sau mari, să ţâşnească înţelepciunea, bunătatea şi dragostea de a trăi. Oare nu din învolburarea valurilor – şi luptă amară – izvorăsc lumina, frumosul şi binele?
“Să cercetăm natura şi să învăţăm toate de la ea şi să procedăm cum procedează şi ea şi vom birui, fără prea mari pierderi.
“Deci, şi la bine şi mai cu seamă la rău, tot mai veseli, tot mai  dornici de a trăi. Optimismul, la tot pasul, dărâmă neliniştea, tristeţea, disperarea. Mereu voioşi şi încrezători în propriile puteri.
“Deţinem puteri nebănuite, dăruite din belşug de Ziditorul tuturora, dar se cere să le sesizăm şi să ştim să le folosim. “Toate sunt cu putinţă celui ce crede”, “Toate le pot în Domnul Hristos, care mă întăreşte”. Ca atare, îngrijire, nădejdi şi oarbă încredere în biruinţa Binelui.
“Vă îmbrăţişăm şi Vă sărutăm, pe Voi şi pe cuscri.
Mama şi Tata.”

Cu prilejul unei expedieri datate incomplet (16, ?, 1988), s-ar spune că, motivat de cine ştie ce adumbrire de nouri trecătoare, încearcă o reaşezare a adresanţilor săi în cumpănita dragoste, pledând pentru o cât mai caldă apropiere a sufletelor, reaşezare care, dealtfel, este testamentul său moral, pentru toţi aceia care l-au cunoscut:

“Privitor la voi şi la toţi ai noştri, Vă îndemnăm, din toată dragostea, dorul vălvătaie şi zelul nostru de părinţi, ca să ţineţi la Voi, adică să înţelegeţi în profunzime această poruncă, care clipă de clipă să o treceţi prin alambicul minţii, privind, gustând şi consumând cu folos din rezultatul distilat, dătător de puteri şi de viaţă.
“Dacă albina se opreşte numai la florile cu mai mult polen şi pleacă încărcată cu ce este mai sublim, mai curat, mai hrănitor şi vindecător, pentru orice consumator, aşa se cade ca şi Voi să culegeţi din florile, multiple şi foarte vânate ale vieţii, ce este mai sublim, mai curat, mai necesar, pentru păstrarea sănătăţii, pentru menţinerea unui trup viguros, care să poată face faţă la toate încercările ce se ivesc precum valurile, precum undele.
“Nu uitaţi înţelepciunea: “Mens sana, în corpore sano”. Faceţi un riguros examen şi vedeţi ce legi s-au călcat. Înlăturaţi greşelile şi intraţi pe făgaşul natural privind totul cu multă seninătate, multă voie bună, înlăturând neplăcerile, enervările, ce cad – uneori – precum grindina. Nu mai luaţi toate în seamă, privind la ce este mai necesar şi lucrând pentru ce este general valabil. Cunoaşteţi mult mai mult decât noi din tainele vieţii şi ca atare faceţi uz de toate legile psihice, pedagogice şi fiziologice, punându-le în practică. Dorim, cu mare foc, dorim să Vă ştim sănătoşi, trăind precum porumbeii, precum florile mângâiate de razele luminoase şi calde ale soarelui.
“Cu nădejdea că cele inserate vor avea ecoul mult, foarte mult dorit, Vă îmbrăţişăm şi Vă sărutăm.
Mama şi Tata.”
Pe spatele coalei, scris de mână, cu caractere desenate larg, ceea ce trădează întreaga generozitate a sufletului său mare, ca şi impetuozitatea trăirilor ce i se înghesuie în pieptul insuficient cuprinzător pentru atâtea entuziasme zbuciumante, tatăl lui Mihail adaugă:
“Bucuraţi-Vă neîncetat, căci viaţa fără dragoste şi bucuria de a trăi nu-şi are sens.
“Fiţi stăpâni pe gândurile, pe puterile voastre.
“Respectaţi-Vă şi ajutaţi-Vă.
“Bine şi numai bine.
Aceeaşi.”

“Cu trei zile înainte de a deceda, retezat ca un stejar falnic în dimineaţa când era în drum spre protoeria C.Lung, unde mergea la Conferinţă”, consemnază Mihail pe un colţ alb al ultimei scrisori venită din partea părintelui Sisoe; fiul se referă la conferinţa preoţească ce avea loc ritmic la protoerii. Epistola este datată: “Boteni – Muscel, 7 Oct. 1990”. Spre deosebire de precedentele – dactilografiate -, aceasta este scrisă de mână, cu o caligrafie mai aşezată, mai limpede, mai cuminţită decât în cazurile anterioare când completa, în manuscris, vreo scrisoare. Apropierea de Marea Plecare să-i fi aşezat entuziasmul permanent cu care înfrunta viaţa şi care-i făcea scrisul să-i gâfâie de o emoţie neîntreruptă? Conţinutul arată că, dimpotrivă, părintele Sisoe este, ca totdeauna, în plină efervescenţă, de data aceasta, dacă vreţi, o efervescenţă politică: se străduia să pună umărul la reînfiinţarea judeţului Muscel, a cărui desfiinţare i-a durut, ca orice nedreptate, pe cetăţenii lui. Este vorba despre redobândirea vechiul statut geografic administrativ al comunei. A bătut drumurile la Târgovişte – deoarece, la un moment dat, plasa Muscel a ţinut de acest oraş, a cercetat arhivele, a scos tot felul de acte; s-a dus la Piteşti, şi-a tocit şi pe aici încălţările; a iniţiat o comisie la Câmpulung, compusă din persoane cu influenţă culturală. Din păcate nu a apucat să-şi vadă visul împlinit. Nici până astăzi Muscelul n-a redevenit judeţ. Poate că dacă mai trăia ar fi izbutit şi în triumful acestei cauze. Cititorul a băgat de seamă că epistolierul niciodată n-a acceptat acest act administrativ al dispariţiei judeţului său, desemnându-şi, pe scrisori, cu obstinaţie, satul cu indicaţia “Muscel” alături.

“Dragii noştri,
“Parte din vrednicele gândiri muscelene s-au întâlnit în C.Lung, pentru a hotărî reînfiinţarea istoricului şi mult grăitorului judeţ Muscel.
“Mâine mă întâlnesc cu parte din înţelepţi şi voi afla în ce stadiu se găsesc dorinţele.
“E bine şi voi – cei din Bucureşti – să vă întâlniţi şi să luaţi contact cu deputaţii din Muscel spre a repara ce din ură politică s-a desfiinţat judeţul fostă primă capitală
“Vorbeşte cu Sandu Bădescu şi alţi musceleni, spre a fi la înălţimea cerinţelor vremii. Deplin succes. Victorioşi să fim.
“Vă îmbrăţişez!
Tata şi Mama”
Abia acum, după parcurgerea acestei scrisori, care nu numai îl pune în temă pe fiul său asupra demersurilor locale, la cari participă cu hotărâre tatăl, ci încearcă să-l şi mobilizeze pe mai tânăr a pune umărul la reaşezarea în drepturi a concetăţenilor, chiar organizează, după cum socoteşte util, acţiunile lui Mihail necesare atingerii ţelului politic administrativ sentimental, abia acum, spuneam, se luminează modificarea caligrafiei sale, în sensul ordonării ei: anterior, părintele era robit de simţămintele ce nu-şi găseau altă aplicare decât în manifestarea pură, nu concretizată prin fapta publică; pe când acum, când el se poate amesteca în viaţa obştii, nemaitemându-se de spionajul securiştilor şi de ameninţarea reprezentată de ei, părintele Sisoe se simte ostaş al unui crez fundamental al patriotismului local şi devine combatant cu întreaga energie fizică, ca să n-o pomenim pe aceea spirituală. Aceasta îi dăruieşte o nouă echilibrare a energiilor.
El pregătise încă de mult timp, cum putuse, această unire a tuturor forţelor locale, aruncându-se trup şi suflet în organizarea întâlnirilor cu fiii satului. Socotea că numai atari acţiuni puteau menţine vie marea forţă spirituală a comunei Boteni, atunci când, imediat după electrificare – în mod ciudat şi, desigur, fără legătură cu ea – comuna a cunoscut o involuţie, femeile şi-au părăsit de urgenţă portul naţional; la un timp, o făcură şi bărbaţii. Ulterior şi lucrul în război se stingea văzând cu ochii. Trebuie ştiut că foile de zestre ale locului specificau ca dotare a fetelor, în veacul trecut, o adevărată risipă vestimentară. De pildă, Maria, fiica lui Bucur Vişoiu, primise de la părinţi: o scurteică, tivilichie, mânecar, sarică, fote – şi de purtare, dar şi de sărbătoare -, rochie, fustă, maramă, ştergare – şi de folosire, dar şi bune, cum li se zicea -, cizme, scoarţe, atât de culme, cât şi de pat, perine.
Întâlnirile cu fiii satului, în ideea părintelui, trebuiau să constituie un prilej al unei noi mobilizări a femeilor întru a confecţiona costume tradiţionale şi bogate, pentru că sărbătoarea ivită pe neaşteptatelea era firesc să le antreneze, stimulându-le dragostea pentru frumuseţile tre­cutului.
Noul primar al judeţului Argeş, din acea perioadă, Năstase, un suflet luminat, drept pentru care a şi fost mazilit curând, a înţeles pe dată cele ce-i fură spuse de preot şi le-a şi pus în practică în întreg judeţul. Pentru acest motiv, Cabinetul nr.2, cel al Elenei Ceauşescu, l-a scos din funcţiune după vreo doi-trei ani şi l-a mutat într-un post important în Bucureşti (- Vrei să scapi de cutare? Promovează-l!, zicea bancul, în acele timpuri), sfârşind şi cu ale vieţii nu peste mult timp.
Din păcate, deşi preotul a apucat să vadă răsărind zorii unei lumi noi, pe care o spera a deveni, în sfârşit, democratică şi favorabilă românului, nu a mai avut timp să o modeleze în nici un fel, Dumnezeu socotind că a dat şi aşa un obol prea mare şi dureros prin întreţinerea flăcării iubirii în inimile tuturor acelora pe care i-a format.

Pentru un om ca mine – şi poate ca alţii dintre cititorii acestor rânduri -, profilul spiritual al părintelui Sisoe face să răsune, dacă nu ceva cunoscut, dar şi pierdut în vălmăşagul memoriei, măcar ceva posibil între chipurile duhovniceşti – oricum ceva de dorit. Caracterizându-mă atât de neprecis ca aici, fac aluzie la vârsta ce o am, care presupune şi experienţa unei vieţi intuitive, trăită în primii ani ai existenţei pământeşti, desfăşurată într-o Românie de altcândva. Pentru cineva născut după război, care şi-a deschis ochii înţelegerii sub obrocul comunismului, tipul uman cercetat în scrierea de faţă este fie de neconceput, fie hilar şi de neînţeles. Semenul, aşa cum a fost deformat de prelunga perioadă de dezumanizare din care am ieşit (incomplet!) de o decadă abia – perioadă măsurând lungimea îmbeznată a unei jumătăţi de secol – nu are acces la bucuria de a se scălda în viaţa luminoasă, întru curăţenie, văzute ca dar al lui Dumnezeu, nu are acces la bucuria de a te jertfi pentru ceilalţi, şi ea văzută tot ca dar al aceluiaşi Creator. Căci aceasta îmi apare a fi trăsătura fundamentală a părintelui Sisoe Stanca, pe care îl urmărim împreună; nu credeţi că-i aşa?
Ei, bine, deoarece am pomenit simţământul pe care trebuie să-1, aibă unii că Părintele Sisoe nu poate fi printre noi ca atare, nici să fi fost, mi-am pus o întrebare, la care răspunsul s-ar institui dovadă a putinţei ca astfel de oameni să fie plauzibili. Anume: cum s-a format un caracter atât de deosebit? În ce împrejurări? Sub ce influenţe? Dacă aş afla un răspuns, aplicarea iarăşi a adevărului ce a slujit o dată ar conduce la realizarea condiţiilor necesare creerii unor alte exemplare ale umanităţii, cu care cea din urmă să se fălească la fel de tare cum se cuvine să se mândrească pentru formarea preotului căutat de noi.
Din păcate, documentele sau evocările orale la care autorul acestei cărţi a avut acces, nu-i pun la dispoziţie, cu privire la formarea personajului său, decât o unică pagină bătută la maşina de scris – aceasta ea însăşi, datorită modestiei ce l-a caracterizat pe scriitorul ei, vorbind despre altcineva. Vom vedea mai departe în ce fel ne ajută ea să descifrăm câte ceva din cele ce ne interesează şi le-am menţionat mai sus.
Textul este intitulat: AMINTIRE.

“Motto:
“Aduceţi-Vă aminte de mai marii voştri, de faptele strămoşilor voştri, întăriţi-vă cu spiritul şi luaţi pildă de la ei, ca şi Voi să Vă faceţi demni de urmarea şi pomenirea urmaşilor voştri” (Macabei cap. 1).

“Acum 69 ani, pe podul văii Băneasca, poposeau, depanând din ale copilăriei, trei tineri ai satului natal; nu-i ştiam cine sunt, fiind copilandru, dar în curiozitatea mea copilărească, mă jucam în apropiere şi priveam sabia ce atârna la cel îmbrăcat în haină mili­tară.
“Observându-mă, mă cheamă, mă mângâie şi-mi spune: – “Îţi place? Când vei fi mare, vei avea şi tu una. “Au trecut anii şi nu l-am mai văzut.
“Eram în clasa a 4-a primară. Îl aud pe vrednicul de pomenire şi amintire D-l Învăţător Melcu (luminătorul meu şi al multora, timp de patru ani): – “Vă încolonaţi şi doi câte doi vom merge la Sf. Biserică, spre a participa la slujba înmormântării Căpitanului Aviator Adrian Bădescu, căzut la Cluj, fiul satului, al înv. Pensionar Dinu Bădescu.”
“Mi-am adus aminte că era ofiţerul cu săbiuţa, pe care o urmăream copil fiind. A vorbit Pr. Niţescu, arătându-i meritele ca ofiţer aviator şi ce mare pierdere familială şi a Patriei trăiam.
“Cuvinte pline de înflăcărare a rostit şi D-l Înv. Melcu, accentuând: – “Aşa se cinstesc cei ce mor la datorie, pentru ţară”.
“Au trecut anii şi, mergând pentru a urma cursul superior al Liceului de Aplicaţie Universitar din Cluj, locuind pe dealul Feleacului, pentru a mă duce pe drumul cel mai scurt la liceu, treceam prin cimitirul ortodox al oraşului. Nu mică mi-a fost bucuria, cetind pe monumentele amintitoare a celor ce-şi torc somnul de veci, să aflu mormântul Căpitanului aviator Adrian Bădescu, căzut în flăcări, în Grădina Botanică din Cluj.
“Am citit şi recitit placa comemorativă. Prin minte mi-au trecut toate micile – dar grăitoarele şi neuitatele amintiri. Fiind primăvară, am curăţat mormântul şi ori de câte ori treceam, îi puneam o lumânare.
“Împlinind acest gest creştinesc, nu mică mi-a fost bucuria să-l întâlnesc pe studentul Chelcea – actualul Profesor Universitar pensionar – care venise însoţit de colege şi colegi, să pună şi dânsul o lumânare. Spre a nu uita, ne-am fotografiat, mi-a spus multe despre consăteanul aviator şi s-a bucurat că urmez studiile la cel mai bun liceu din Cluj.
“N-am ştiut că urma studiile universitare la Cluj; şi iată cu acest prilej, ne-am întâlnit trei consăteni – unul mort, iar doi vii.”
“Textul continuă, dar atâta se referă direct la pilotul de încercare Căpitan Adrian Bădescu, prăbuşit cu un avion străin, aflat în probă în vederea achiziţionării, prăbuşit, spuneam, în Grădina Botanică din Cluj, în flăcări, după cum s-a consemnat, jertfindu-se pentru ca să nu moară alţi fraţi români la bordul avionului defect.
Două dominante descopăr în această pagină grăitoare: trăirea ortodoxă şi cea patriotică. Mai trebuie să scot în evidenţă că acestea l-au format pe tânărul Sisoe, că ele i-au modelat îndrăzneala, dragostea de ţară, optimismul, puterea de a se înscrie într-o linie a continuităţii, începută de strămoşi, mai trebuie să scot în evidenţă că ea este aceea de a nu preţui viaţa mai mult decât necesar pentru ca ea să devină utilă celorlalţi? Schiţând rapid portretul, socotesc a fi spus esenţialul despre educaţia lui sentimentală şi de caracter.
În alte capitole, două scrieri, dedicate şi ele, ca şi aceasta de faţă,  feciorului Mihail şi soţiei acestuia Magdalena, au adus lumini noi citi­torului pretinzând să afle mai multe despre personajul meu. Autorul cărţii de faţă nu şi-a însoţit cititorul în acele două călătorii, el neîngăduindu-şi desfătarea, ci fiind dator să scurme în uitare, tot pe mai departe, pentru a desena cât mai complet silueta Prea Cucerniciei Sale.

*

Vorbind despre rolul viselor în faptul mân­tuirii, Preotul Sisoe spunea:
“Cu toate că ”visurile vin din multele griji” (Eclesiast 5,2), totuşi, indiferent care ar fi originea visului, acesta poate fi un mijloc prin care Dumnezeu comunică cu oamenii, fie Israeliţi (1 Regi 3,5-13) – adică cei ce luptă să se mântuiască, fie din­tre Neamuri (Facerea, 20,30 şi urm.).
Moise este descris ca singurul prooroc cu care Domnul a vorbit ”gură către gură, nu prin lucruri greu de înţeles” (Numeri 12,6-8, cf. Deut. 34,10).
Ieremia i-a mustrat pe proorocii falşi pentru că au tratat visele subconştientului lor ca pe nişte revelaţii de la Dumnezeu (Ier. 23, 16, 23-25, 32).
Deci să dăm ascultare viselor, dar numai după ce, prin harul Duhului Sfânt şi prin lucrare duhovnicească ne-am ridicat la nivelul proorocului adevărat.”