– Un oaspete nocturn

LORDUL HENRY întoarse pagina şi citi următorul rând din eseul prietenului său Oscar Wilde:

“Gilbert: Ah! Este atât de simplu să îi converteşti pe ceilalţi. Şi este atât de greu să te converteşti pe tine însuţi”.

“N-am izbutit nici eu să mă convertesc vreodată la nimic. Să fie din luciditate? dintr-un prea aspru simţ analitic? Să fie aceasta din prudenţă, chiar din laşitate? din slăbiciunea argumentelor oferite de teorii şi oameni, ori din propriile mele neputinţe de a le pătrunde valoarea? – neputinţe ale minţii? neputinţe ale sufletului? -. Cu atât mai puţin sunt convertit la mine însumi… Mă joc cu a fi eu. Şi mă amuză să mă prezint aşa sau altfel, după cum intuiesc că voi scandaliza pe unul, pe altul. Ba nu: o fac experimental; încerc cum ar fi de aş fi aşa, cum ar fi de aş fi invers… De fapt, când spun că nu sunt convertit la mine însumi, subînţeleg că nu ştiu la cine să mă convertesc, cine este acest mine însumi. Dar ştiu că-mi face plăcere să-i convertesc pe alţii şi să-i amăgesc a crede şi eu în cele predicate; ba-mi place chiar să mă iluzionez, alături de conlocutor, că sunt chiar aşa cum predic şi să-l fac să mă descopere astfel – cum, cu adevărat, n-am fost niciodată…”, medită.

Deodată i se păru că aude scârţâind uşa dublă cu glasvand ce-l despărţea de grădina din faţa casei. O lăsase întredeschisă până avea să se culce, să pătrundă puternicul miros de liliac înflorit. Îşi încordă auzul, să verifice de se stârnise vreo adiere. Nici vorbă de aşa ceva. Trozni o lamă a parchetului: o ştia bine care era, în dreptul pragului: fără pricină aparentă cedase şi nu mai era bine fixată. “Deci, a intrat cineva…”, îşi spuse, cum stătea cu spatele şi nu vedea în acea direcţie. “Nu poate fi decât un hoţ.” Gândul îl amuză: toate le trăise, dar să fie prădat, încă nu. “Iar viaţa e atât de plicticoasă, dacă nu ştii să ţi-o îmbogăţeşti singur… Uite, însă, că-i mai trece şi altcuiva prin minte să-ţi dea o mână de ajutor să ţi se scurgă timpul într-un chip agreabil…”

“Acum voi afla dacă la maturitate se mai cunoaşte vigoarea tinereţii, cum mă flatez c-ar sta lucrurile…”, zâmbi în sinea sa, încordându-şi muşchii, gata de ripostă dacă s-ar fi pomenit că-i sărea în spate intrusul. “Şi chiar de ar fi înarmat, nu văd de ce să mă tem… Revolverul e incomod: face prea mult zgomot. Mai curând s-ar putea să aibă un cuţit. Odinioară mă mândream cu salturi de felină; astăzi m-ar ajuta să nu-mi fi pierdut elasticitatea.”

Prefăcându-se că se-ntinde a somn, se încovoie înainte-i şi, brusc, cu zvâcnitură de leopard, ţâşni şi se răsuci în acelaşi timp în aer, cu ochii tensionaţi, să surprindă din prima clipă a întoarcerii pe loc tot ce se putea zări îndărătul său.

Şi văzu: era un băiat de vreo optsprezece ani, cu o şapcă ca vai de lume, lipsită de formă, acoperindu-i o ureche, cu pantaloni gri cadrilaţi şi soioşi, prea largi pentru el, cu o haină foarte uzată la manşete şi cu buzunarul din dreapta descusut parţial. Lordul Henry zbură prin văzduh şi, când ateriză, îl şi prinsese pe străin sub trupul său de sportiv de o anumită vârstă.

– Aoloeooo, dom’le, ce greu eşti!!!…, protestă acela.

Rămânând cu toate kilogramele bazinului peste bazinul flăcăului, se sprijini cu palmele de încheieturile mâinilor acestuia, i le răstigni la dreapta şi la stânga, şi-şi ridică suficient pieptul, grumazul şi capul pentru a-l privi în ochi. Erau albaştri şi străvezii şi aveau gene lungi ce se ondulau în sus, conferindu-i expresiei un aer pe cât de angelic, pe atâta de tâmp.

– Nu s-ar spune că eşti prost. Cum de te-ai gândit să cambriolezi un apartament tocmai când stăpânul e acasă? Chiar dacă nu mă observai în fotoliu, pentru că era întors cu spatele spre tine, lampa cu picior ce stă aprinsă alături de el tot ţi-a bătut în ochi şi te avertiza că e cineva acasă. Şi, atunci, cum de ţi-a trecut prin minte, repet, să faci o gogomănie ca asta?

– Mă apăsaţi foarte tare, dom’le…, constată celălalt, indiferent la chestiunea de logică ce îi propunea spre rezolvare gazda.

– Şi ce vrei să fac? Să mă scol? Şi tu ‘s-o-ntinzi’?, se delectă lordul că nimerise cuvântul golănesc ce socotea a se potrivi situaţiei; era unul dintre nobilii de rasă ce se străduiau să pară vulgari în limbaj, o dată la o sută de fraze, de dragul culorii stilului. “Numai că de data aceasta, dacă doresc să mă fac înţeles, va trebui să conced a-mi reduce binişor din înălţimea subţire a lexicului şi mult mai des decât îmi intră-n obicei”, îl umbri un gust de melancolie aristocratică dezamăgită. Să mă ridic?!, repetă, pentru a-i încerca puterea de judecată.

– Păi, cum altfel?, răspunse celălalt, de parcă sugestia lui ar fi indicat cea mai naturală reacţie posibilă. Mă striviţi cu burta.

– Cu ce?!

Stăpânul casei era foarte jignit: “Oamenii ăştia nu pot lega două idei! Nu înţelege că despre un bărbat care a dat dovada unei agilităţi ca a mele, nu se poate afirma că ar avea…, cum să zic…”. Nu-i venea să rostească nici măcar în gând acel penibil cuvânt ce fusese atribuit siluetei sale.

– Cu burta, nu se poticni hoţul de revolta sa, pentru a-i repeta vorba ce-i suna gazdei atât de urât. Sunteţi greu ca un buştean.

“Ei nu, că asta întrece măsura!”, se răzvrăti stăpânul casei. “După ce că dă buzna peste mine, mă mai şi umileşte! Creştineşte ar fi să-l iau de urechi să i le lungesc puţin. Dar să nu mă grăbesc până nu aflu exact cu cine am de-a face.”

– Hei, tu! Dacă vrei să nu putrezeşti la temniţa Reading, încearcă să fii ceva mai politicos.

– Păi, cum vine asta să n-ajung la Reading?

– Până la Reading e cale lungă şi ea trece prin bunăvoinţa mea.

Cu o obrăznicie ce n-avea precedent în relaţiile mondene ale lordului, pungaşul rânji parşiv, întrebându-l:

– Şi bunăvoinţa dumneavoastră cere să stăm burtă peste burtă?, reveni la tema lui preferată, încercând simultan să-i dea semn din pântec că se afla încă sub greutatea lui.

“În definitiv, poate că are şi el dreptate; pare firav; iar eu am vreo nouăzeci de kile; aşa-i la statura mea. Dar ce să-i fac? Cum să m-asigur că nu fuge? Nu l-am minţit: n-am nici un chef să-l dau pe mâna poliţiei. Nu-i deloc distractiv să-ţi apese conştiinţa amintirea că ai hărăzit puşcăriei un băieţaş ca ăsta. Pe de altă parte, nici nu-l pot lăsa liber, să intre-n altă casă să prade. S-ar cuveni să-i dau o lecţie să n-o uite niciodată. Dar care? Oricum, e potrivit să-l convertesc să devină cinstit, să-l convertesc la morală, nu?”

Până una-alta, decise să-l lege de stâlpul de stejar băiţuit şi lăcuit, din mijlocul încăperii, a cărui eleganţă ar fi fost sporită, prin contrast – îşi dădu seama pe loc, cu simţu-i artistic rafinat, celebru în toate saloanele -, ar fi fost sporită, spuneam, prin prezenţa unui ins agăţat de el, de parcă ar fi fost exhibat la ‘stâlpul infamiei’, într-o piaţă publică, într-unul din veacurile precedente. Or, nu se putea imagina contrast mai artistic decât acela dintre o ordinară piaţă publică şi rafinamentul încăperilor sale. După ce se va fi asigurat că era în imposibilitatea de a da bir cu fugiţii, avea timp suficient să cugete la cea mai priincioasă lecţie de administrat tânărului corupt.

Găsise soluţia să-i imobilizeze, pentru moment, mâinile. I-o suci pe una lângă cealaltă, astfel încât să i le ţină pe ambele doar într-un pumn. Palma rămasă liberă şi-o strecură între coastele şi şoldurile băiatului, unde remarcase că acesta-şi susţinea brăcinarii cu o sfoară aparent destul de solidă. O deznodă pe orbeşte, o trase printre încheieturile lui alipite şi, cu o dexteritate pe care nu şi-o cunoştea, izbuti să-şi ducă la îndeplinire planul. Ba o rotocoli cu destulă fantezie, astfel încât să treacă un ochi al legăturii şi în jurul gâtului victimei sale, pentru ca, dacă aceasta încerca vreo ‘fiţă’ pentru a scăpa de el, din mişcarea mâinilor să se fi sugrumat singură.

– Acum nu mai ai de ce te plânge. Respiră în voie, i se adresă, sculându-se de peste flăcău.

Văzând că celălalt tăcea îmbufnat, adăugă:

– Ţi-a pierit cheful de ‘băşcălie’?, plasă el un alt cuvânt din comoara lui de termeni din slang, adică din exprimarea suburbiilor.

– Ce aveţi de gând cu mine, dom’le?, păru adolescentul nespălat îngrijorat pentru prima oară în seara aceea de primăvară.

– Te ţin ‘la popreală’ până te dezvăţ de obiceiurile tale rele, îl ameninţă cu convertirea ce-l ispitea.

Mai departe nici nu ştia ce avea de făcut.

– Acum, ridică-ţi creştetul de pe covor, să nu te izbeşti când o să te trag.

Până să se dumirească celălalt ce se întâmpla cu el, lordul era în picioare, îl apucase de glezne şi săltându-i-le-n aer, îi înălţase picioarele în formă de V. Dându-se înapoi, îl târî de-a-ndaratelea. Când ajunse-n dreptul stâlpului, îşi trase sufletul. Între timp, îşi desfăcu, la rândul său, cureaua şi, cu o dibăcie de parcă nu s-ar fi ocupat toată viaţa decât de legarea cailor sălbatici, îl sumese dintr-o mişcare grăbită, îl îmbrânci cu spinarea de coloană, se aplecă şi-i priponi genunchii de reazimul pe care i-l sortise.

Poate că derbedeul s-ar fi putut lupta cu el, dar era cu adevărat luat prin surprindere. Parcă îi pierise orice funcţie cerebrală; se holba, năuc, la acel domn atât de elegant şi de vârstnic, cum îl manipula, de parcă el ar fi fost de cârpă, şi nu se desmeticea; atât de repede se petrecuseră toate în ultimile  câteva minute, că ameţise.

Menţinându-i braţele în aer, tot cu o mână lordul Henry smulse haina de pe băiat şi o aruncă aiurea, trase de cămaşă până i-o smulse din pantaloni, i-o descheie rapid. “Dacă aş fi un primitiv ca el”, îşi spuse, “aş trage de ea până-i rup toţi nasturii”; apoi se miră că se putea categorisi cu un termen (“un primitiv”) ce nu i se potrivea în nici un caz; mai mult, se simţi de-a dreptul uluit că se comparase cu lepădătura umană din faţa sa. Îi petrecu prin legătura ce-i ţinea mâinile prizoniere cămaşa; apoi, făcând-o, de bine de rău, sul, o înnodă împrejurul stâlpului, la spate.

“În sfârşit, dacă nu-s putrede cămaşa şi sfoara, am reuşit să-l împiedic să se mai mişte. Acum mă pot odihni.” Înainte de a se depărta, să-şi pună intenţia în practică, îl mai reţinu o stare la care nu se aştepta, o stare de contemplare estetică: “Parc-ar fi sculptura în marmură a unui piept de fată nepuberă… Ce prostii!”. Renunţă la degustarea artistică ce-i luminase o clipă inima.

Cu o hotărâre ce-l caracteriza nici că se putea mai bine, lordul Henry se reîntoarse la fotoliul din care-l smulsese acel incident, luă loc, având grijă să-şi potrivească dunga impecabilă a pantalonilor de smoking, îşi reluă cartea depusă pe măsuţa de alături şi se adânci în ea, să-şi isprăvească paragraful început când imberbul îi întrerupsese lectura ce-l fascina.

“Pentru a cunoaşte adevărul trebuie să imaginezi miriade de falsuri….. Ernest: – …care sunt calităţile ce ar trebui să îl caracterizeze pe criticul adevărat?Gilbert: – Dar tu care crezi că ar fi? Ernest: – Ei bine, aş spune că mai presus de orice criticul trebuie să fie cinstit. Gilbert: – Ah! Nu cinstit. Criticul nu poate fi cinstit în sensul obişnuit al cuvântului. Numai în privinţa lucrurilor care nu te interesează poţi emite o opinie cu adevărat nepărtinitoare, lucru ce de altfel dovedeşte că opinia nepărtinitoare este absolut întotdeauna lipsită de valoare. Cel care vede ambele aspecte ale unei probleme nu vede, de fapt, nici unul din ele. Arta este o pasiune şi, în materie de artă, Gândirea este colorată de emoţie în mod inevitabil, fiind astfel mai curând fluidă…”

Constatând că stăpânul casei uitase de el, individul gemu:

– Hei! Cu mine ce se-aude?

Scos dintr-ale sale, cititorului îi trebuiră câteva secunde să revină în odaia plăcut înmiresmată de aerul grădinii înnoptate şi să priceapă ce voia acela de la el.

– Aşa-i. Cu tine ce fac?

“Cine m-a pus să-mi împovărez seara asta îmbătătoare cu astfel de întrebări? Nu era mai bine să folosesc telefonul şi să scap de orice încurcătură, dându-l pe mâna poliţaiului? S-ar putea şi acum. Nu-i prea târziu. Dar mi-am făgăduit să rezolv chestiunea după metoda mea. Dacă mă apuc să-mi încalc hotărârile, unde ajung?”

Îşi mai luă un răgaz:

– O să văd mai târziu.

– Dar mie-mi amorţesc mâinile!

“Din nou are dreptate. Trebuie să-i născocesc altă poziţie.”

Cugetă o secundă. Se ridică iarăşi. Îi aduse mâinile-n faţă, cu mare grijă, să nu cumva să-i fi trecut ţâncului prin minte să-i repeadă pumnul în figură, le legă mai uşurel şi priponul lor îl ancoră de acela care-i ţinea picioarele la un loc, cu călcâiele lipite de stâlp. Apoi îi petrecu în jurul brâului una dintre cârpele folosite anterior, astfel încât să rămână ţintuit de lemnul din spatele său.

– Sper că ştii să-mi preţuieşti bunăvoinţa, se uită la el cu o privire pe care o voia severă, deşi un zâmbet maliţios i se strecura prin încruntare, împotriva deciziei sale, drept care şi-o ascunse coborându-şi uitătura spre pieptul lui nevăzut de soare, de culoarea laptelui nucii de cocos..

– Cum nu, domnu’, şi mulţam.

Gazda reveni la lectura sa turburată:

“Arta provoacă în cel care ascultă sau în spectator o formă a nebuniei divine…..Îi face pe ceilalţi să se simtă inspiraţi. Raţiunea este tocmai facultatea la care nu apelează ea. Dacă iubeşti Arta cât de puţin, trebuie să o iubeşti mai presus de orice pe lume. Adorarea frumosului nu pledează pentru sănătatea mintală. E prea frumoasă ca să fie echilibrată.”

Nu ştia cât timp trecuse de când se pierduse în minunatele paradoxuri ale atât de inteligentului amic Oscar, că iar fu întrerupt de vocea necunoscutului. Nu vorbea, ci scâncea, ca un fel de căţeluş:

– Domnu’, ştiu că am făcut o faptă rea; dar asta nu-n-seamnă că e drept să mă ţineţi aşa.

– Adică, în ce fel?

– Păi, gândiţi-vă c-am trecut şi eu printr-o frică – mamă, Doamne! Ce, credeţi că-i uşor? Am şi eu unele nevoi…

Insista pe acel: “şi eu”   într-un mod enervant. Parcă numai el ar fi locuit pe pământ. “La mine, care sunt absolut încântat de carte, nu se gândeşte!”

– Ce fel de nevoi?

– Păi, nu vă zisei? Nevoi de frică. Dumneavoastră când vă este frică, ce faceţi?

– Mie nu mi-e niciodată frică. N-ai văzut?

– Ba am văz’t. Da’ mie mi-a fost o frică din alea de faci pe tine. D-aia ziceam că…

“Acum înţeleg ce-l doare. Pesemne are dreptate. Oamenii de teapa sa nu-şi ştiu stăpâni trupul; stau la dispoziţia instinctelor, ca animalele. Flăcăiaşul ridică o chestiune deosebit de greu de rezolvat.”

Luă decizia să se dumirească mai întâi, cu exactitate, despre ce vorbea insul:

– Mică sau mare?

– Ce ziceţi?!…, arăta acela ca picat din lună. Cin’ să fie mică sau mare?

– Nevoia, pentru Dumnezeu!

– Maaare!… Mă trece că nu mă mai pot ţine!

– Nu te-ntrebam cât de tare vrei, ci ce vrei, i-o tăie enervat domnul, pricepând că n-aveau un limbaj comun şi că degeaba i se adresa, insul neputându-l urmări din pricina lipsei de educaţie.

– Să mă ud, zise cam încurcat.

Lordul Henry văzu cu ochii închipuirii fereastra camerei de toaletă, ce dădea în curtea din spate. O străbătu pe aceasta în viteza omului ce aleargă ca gonit de ogari, să-şi salveze pielea. Escaladă, în imaginaţie, zidul despărţitor de stradă, ba şi smulse, din nebăgare de seamă, o ţiglă dintre acelea ce-i păzeau tencuiala de valurile ploilor dese. Parcă ar fi simţit de-adevăratelea o durere, ca de picior scrântit, când să lungească trotuarul către colţ. “Nu este cazul să-i dau eu însumi prilejul să-şi ia tălpăşiţa, după ce am izbutit cu atâta artă să-l fac prizonier. Să caut altceva…”

După o meditaţie destul de îndelungată, în orice caz foarte adâncă, şopti ca pentru sine:

– De ce nu?

– Ce?; îl auzise celălalt, cu simţurile toate ascuţite la maximum, nu numai cu acela pe care-l acuza a nu-i da pace.

– Am găsit.

– Atunci, hai, mai repede, domnu’, că mă cam scap!

– Am înţeles, “domnu'”!, îl imită cu haz, lordul, sculându-se din fotel şi ieşind din încăpere.

Reveni după câteva secunde, cu o mână la spate.

Ajuns în dreptul lui, aduse la vedere ceea ce ascundea îndărăt şi depuse obiectul la picioarele prizonierului. Era o oală de noapte din porţelan vernil, cu decoraţii vegetale somptuoase aurii şi verde conifer. Pe o parte, în centru, se desfăşura stema familiei sale: un taur ce o purta între coarne pe încântătoarea Europă, pe care tocmai o răpise, abia înveşmântată cu un văl îngust, ce izbutea să-i acopere umerii până-n dreptul sânilor şi lăsa restul trupului la îndemâna curiozităţii privitorilor, cum sta lungit pe spate, de pe grumajii animalului până pe crupa-i mătăhăloasă, ce inspira un simţământ al forţei telurice imbatabile. Pulpele ei, deschise spre coada animalului, îmbrăţişau coastele acestuia, într-o crispare nebunească. Datorită saltului efectuat de rumegătorul năduşit, făptura mitologică îşi menţinea anevoie poziţia precară, agăţată de coarne cu ambii pumni ridicaţi înapoia creştetului.

– Ce-i asta?, se arătă foarte curios tânărul.

“Sărmanul băiat; nici o oală de noapte n-a văzut până la vârsta lui…”

– “Asta” e pentru ce ziceai că ai nevoie.

– Cum?! În ceva atât de scump, eu să…?

– Ăsta este scopul oalei de noapte. Adevărat că e scumpă, dar toată lumea aşa face noaptea.

– O fi făcând pe întuneric. Eu nu pot pe lumină. şi mai ales nu pot dacă o văd pe doamna aia.

– Ea nu te vede.

– Nu mă tem eu că se uită la mine. Vine din aceea că mă uit eu la ea. Ei, ce facem?

– Să sting lumina.

– Da’ cum s-ajung eu la oală?

– Ţi-o ridic.

– Şi cum s-o ţin, dacă-s legat?

“Aha! Asta te doare. Ai vrea, băieţaş, să te dezleg, ca să-mi dai una-n cap şi s-o iei la sănătoasa cu oala asta preţioasă cu tot… Nu sunt prostul dumitale, nu!”

Fără alt comentariu suplimentar şi fără să stingă lumina, din moment ce se dumirise că nu ea îl stânjenea, se îndreptă spre coloană, se aplecă, ridică vasul până la înălţimea potrivită şi aşteptă într-o tăcere ce arăta că nu avea chef de alte mofturi.

Ostatecul său parcă l-ar fi înţeles dintr-o privire. Îi era evident că nu era cazul să insiste asupra unor cereri noi. Dimpotrivă, cuminte, se strădui să-şi descheie prohabul. Însă, orice efort făceau degetele sale acum foarte neîndemânatice, nu reuşea să ducă la bun sfârşit o operaţie atât de simplă, fiindcă erau prea bine înţepenite de strânsoare.

Suflând greu de parcă ar fi ridicat saci de cărbuni, îi scăpă în cele din urmă:

– Zău că nu pot, domnu’.

Lordul nu-i răspunse. Trecu la a-i descheia el, cu meticulozitate rece şi precisă,  cei trei-patru nasturi.

– Gata.

– Gata, pe dracu’! La ce bun că m-aţi descheiat?! Credeţi că-şi găseşte singură drumu’? În cartieru’ nost’, ele nu-s aşa deştepte. Dacă vă e frică să nu scap, altceva nu-i de făcut decât să m-ajutaţi mai departe.

“Logic. La asta nu m-am gândit.”

Puştiul îl pusese-n dilemă. Trebuia făcut ceva, dacă nu voia să-i păteze în cele din urmă parchetul sau covorul. Tot copilul avea dreptate: nu exista altă perspectivă decât să-i dea o mână de ajutor. “E dificil şi jenant să fii temnicer…”

Fără a se uita cum lucra, lordul introduse cu eleganţă palma printre cele două aripi din material textil de proastă calitate şi extrase delicat, ca pe o căpşună bine coaptă, de aceea prea fragilă, ceea ce protesta – pe drept – puştiul că nu era capabil să aducă singur la lumină.

Gazda fu mirată să simtă între buricele degetelor calde semne din care era firesc să apară doar dacă Europa ar fi fost vie şi fierbinte în faţa lor. Se prefăcu a nu băga nimic în seamă, când o idee îi fulgeră prin cuget: “Am găsit soluţia de a-l face să-i treacă pofta să mai intre prin efracţie în casele oamenilor…”.

*

Se scurseseră mai bine de două ceasuri jumătate. Hoţul abia mai respira, frânt de vlăguire. Genunchii îi tremurau în chip vizibil. Pe lordul Henry îl durea braţul de parcă ar fi bătut cu barosul o nicovală în tot acest timp. Dezmeticit, după nebunia răzbunării ce-l cuprinsese, îi era nespus de ruşine de sine însuşi. Un gust amar, al ireparabilului, îi usca gura şi buzele. Fără a-i adresa vrun cuvânt, se retrase spre fotoliul în care căzu lat. Capul îi lunecă pe spate şi adormi pe dată. Curând căzu şi celălalt într-un somn nu mai puţin profund, aşa cum sta spânzurat de stâlp.

Nobilul domn, de cum se dezmetici, constatând că omul legat îl privea, îi vorbi liniştit şi sigur pe ceea ce făcea:

– Te eliberez. Şi să nu mai aud de tine…; ar fi dorit să-l injurieze, dar nu era prea tare în insulte; alese să-l tachineze: Evă masculină!

Nu se uita la el. Aştepta un semn că fusese auzit. Acesta veni cu foarte mare întârziere:

– Nu vreau. Nu plec de aici.

– Dar ce ai de gând?

– Îmi place la dumneavoastră. Îmi place că sunteţi blând ca o mamă, îl surprinse pe bărbat cu comparaţia lui neasteptată şi total nepotrivită cu ce se petrecuse de atâtea ori repetat între dânşii. Vă rog, lăsaţi-mă să stau şi eu aici. Ştiţi? Pot găti! Fac curat! Le-nvăţ pe toate, dar nu plec. Nu dau o ceapă degerată pe hoţie! Îmi place să fiu băiat cinstit. Vreau să mă pedepsiţi mereu. Numai asta merit.

“Care elev ştie răsplăti astfel un profesor de morală practică?”, surâse învins şi încă visător lordul Henry.