2. Un iad creat anume pentru studenti (Virgil Ierunca)

Nici Virgil Ierunca n-a fost victima reeducărilor. Nici măcar gustul unei închisori sau lagăr comunist obişnuit nu l-a deprins, precum D. Bacu, deoarece a avut statut de refugiat politic de la începuturile comunismului în ţara noastră. Aceasta nu înseamnă că ascultarea relatărilor lui Ovidiu Cotruş – făcute ele însele după memorări ale victimelor autentice, căci nici cel din urmă n-a fost ‘reeducat’, – nu l-au marcat până la a-l forţa să depună mărturia de gradul trei constituită de scrierea “Fenomenul Pitesti “[Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, ed. a II-a], împotriva ororilor desfăşurate între 6 decembrie 1949 şi august 1952, în penitenciarul numit şi în altele. Deosebirea esenţială dintre amintirile directe ale celor implicaţi de-a dreptul în acea nebunie colectivă, dirijată în toate amănuntele evoluţiei ei, şi privind coborârea pe treptele mutaţiilor psihologice de la starea firească omului spre aceea subumană, stă în faptul că obiectele experimentului – deşi n-au putut observa decât cele petrecute în camerele unde au fost depuse – totuşi au surprins pe viu aceste metamorfoze diabolice ale fiinţei umane, pe când Virgil Ierunca nu a putut decât intui, cu mare nesiguranţă, sau deduce logic (dacă logica s-ar potrivi treburilor sufleteşti, ceea ce e prea puţin adevărat).

“Fenomenul Piteşti” mi se pare a conţine cea mai clară evaluare psihologică a tentativei de “imitaţie a psihicului omenesc”, organizată şi desfăşurată sub supravegherea iniţiatorului ei, Nicolschi. Conlucrarea la elaborarea cărţii a două cugete aparţinând unor personalităţi de excepţie, a căror vastă cultură universală le-a conferit o familiaritate – cu toate că discutabilă, am văzut – cu ceea ce se petrece în inima şi mintea semenilor, a dus la o cunoaştere altfel greu de dobândit în afara contactului de o viaţă cu literatura. Menţionez că această afirmaţie se cere amendată printr-o stupefiantă remarcă: înşişi Ţurcanu, şeful Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, Nicolschi şi aceia care se aflau îndărătul lui şi au rămas, pentru moment, neidentificaţi, au dat dovezi sinistre şi de neinfirmat că erau aşi în recompunerea fantezistă a naturii psihologice umane, atunci când cultura şi ştiinţa le lipseau cu desăvârşire. Săvârşirea crimei nu necesită o şcolire specială, dar Crima la care ne referim rămâne o formidabilă instigare la meditarea asupra ‘maeştrilor’ din umbră ce au pregătit-o, care ‘maeştri’ cu siguranţă proveneau de pe teritoriul U.R.S.S.-ului, mojarul unei vechi fanatizări (negative, de tip religios), ce a împins la adorarea ideii de “creare a unui om nou”, fanatizare care a stat la baza pedagogiei comuniste.

Constatarea cea mai subtilă a lui Virgil Ierunca este că singurătatea urmând anchetei, pentru unii, sau, dimpotrivă, mângâierea adusă altora de prezenţa celorlalţi codeţinuţi, îl ajută pe cel ieşit dintre fălcile cleştilor opresivi ai anchetorilor, îl ajută, spuneam, să-şi recompună structura lăuntrică a persoanei, să se regăsească, să se reîntărească. În cadrul reeducărilor, cele două situaţii au fost înlocuite de prezenţa permanent ameninţătoare a călăului, zi şi noapte, dând iluzia perfectă că de ea nu se va scăpa absolut niciodată, şi aceasta conducând la disoluţia grabită a eului (o formă a autoapărării subconştiente, a acţiunii oarbe a instinctului de autoconservare). Cu alte cuvinte, Răul s-a impus ca o permanenţă, ca “stare naturală”, definitivă, ireversibilă. Sunt pe deplin convins că autorul (de fapt, cei care i-au istorisit lui Ovidiu Cotruş propria lor decădere) a găsit cheia condiţiilor lăuntrice generând acceptarea următoarei trepte a modificărilor urmărite de experiment, aceasta fiind pierderea în absolut a nădejdii (ne reamintim că psihologia creştină îi atribuie ei rolul principal în îmbunătăţirea omului). A doua mutaţie a fost scoaterea la lumină a complexului sado-masochist şi impunerea lui ca unic mod de existenţă (automată). (Un tânăr supus în chip îndelungat şi repetat la cufundarea până la limita sufocării a capului în tineta cu urină şi fecale a continuat să-şi aplice singur acest regim timp de vreo două luni.) A treia operaţie a desfiinţării umanităţii a fost uciderea morală, stârnirea scârbei de sine şi creşterea ei până la a deveni unicul simţământ viabil pe tot parcursul existenţei. Ea s-a realizat, pe de o parte, prin obligaţia de a-şi inventa amintiri noi, falsificate, înjositoare, prin autodegradarea în faţa tuturora şi, pe de altă parte, prin impunerea denunţării unor fapte necomise de către cei denunţati – prim grad al crimei – şi participarea la omuciderea (în sens concret) colectivă sau personală: crearea “complicităţii crimei” (p. 18-20). “La Piteşti, constată Virgil Ierunca fără risc de greşeală, categoria martorului inocent a fost pur şi simplu suprimată” (p. 10). Ar fi fost de dorit ca aceste etape să le găsim expuse cronologic în cuprinsul lucrării şi cu nuanţările de rigoare, ce să le impună limpede ca definitive.

Un alt merit al lui Virgil Ierunca – ce-l scoate dintre rândurile celorlalţi autori de cărţi privitoare la reeducările ce au avut loc în România – este de a pune în paralel “desfiinţarea personalităţii umane”practicată la noi cu “spălarea creierului”realizată în penitenciarele chinezeşti, în aceeaşi perioadă, prin citarea lui Dries Van Coille (“Sinuciderea entuziastă”) şi a lui Jean Pasualini (“Prizonier al lui Mao”) (p. 76-93). Dacă această comparaţie ar putea fi dusă mai departe, să cuprindă dezvăluiri asupra metodelor folosite în toate penitenciarele şi lagărele din câte ţări comuniste au fiinţat şi mai există, utilizate în scopul perturbării echilibrului psihic al opoziţioniştilor (să nu uităm uluitoarele procese politice dintr-acestea, cu prilejul cărora cel din boxă îşi este principalul acuzator public), s-ar ajunge şi la determinarea iniţiatorilor acestei crime împotriva umanităţii, fără precedent fie şi în actele nazismului, fratele mai mare al comunismului. Deoarece teoria pedagogică a lui Makarenko stă la baza “creerii omului nou”, nu este dificil să înţelegem de unde au plecat indicaţiile cu caracter mondial de distrugere a spiţei noastre.

Cititorul paginilor lui Virgil Ierunca, intitulate “Fenomenul Piteşti”, are o singură datorie faţă de martiri, atunci când le parcurge firul tragediei; anume, să se întrebe permanent: ‘nu sunt şi eu plămădit din acelaşi aluat sfânt şi mizerabil?’ (De ce oare Geneza ne spune că omul a fost făcut doar din noroi?)