3. Tragedia lui Lucretiu Patrascanu

Domnul Corneliu Coposu nu se grăbeşte să intre în amănuntele temniţelor sale, deşi scopul vizitei mele este de a scrie despre ele. Îi înţeleg ezitarea şi nu-l grăbesc să-şi depene amintirile despre perioada în care i s-a interzis dreptul la demnitate, la cuvânt, ba chiar şi la decenţa traiului de ceas de ceas.

În faţa întrebărilor mele, suficient de generale pentru a nu-i deveni neplăcute, recurge la o stratagemă a jocului de şah: rocada. Tura domnului Corneliu Coposu, îndărătul căreia se ascunde în cele ce urmează, va fi Lucreţiu Pătrăşcanu, iar rocada sa constă în evitarea solicitării de a-mi vorbi despre sine; la fel, ea stă în introducerea în conversaţie a temei Armistiţiului; de fapt, este tema lucrării domniei sale, apărută de curând: Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui , urmată de o Addenda: Riposta unei contestări neîntemeiate a actului de la 23 August (Editura “Gândirea Românească”). Deplânge condiţiile sub orice critică ale ediţiei şi cu osebire absenţa totală de corectură a tipăriturii conţinând extrem de valoroase mărturii inedite, privitoare la schimbarea destinului ţării.

Chemat de acest nou subiect, trece la:

– Cu Lucreţiu Pătrăşcanu am fost prieten; de familie chiar. Ne vizitam, îmi mărturiseşte gazda mea.

Nu are nici o reticenţă în afirmarea publică a acestei amiciţii. Întrevăd trei motivări ale ei, dacă nu chiar mai multe. Satisfacţia noastră a tuturora de a evoca un om pe care l-am simpatizat şi care s-a stins. Într-un fel, este ca şi când l-am aduce de faţă, să retrăim momentele când l-am putut vedea. Un alt motiv poate fi generat de gândul că, indiferent de crezurile distincte şi opuse ale celor doi, banditismul căţărat în prepeleacul puterii le-a impus amândurora o soartă a suferinţei, vădind astfel, într-un mod alambicat, rezistenţa sentimentului ce-i lega, căci interlocutorul meu a fost mult chinuit pentru a accepta să devină martor al acuzării în procesul lui Pătrăşcanu, cu intenţia de a i se da acestuia lovitura de graţie, prin folosirea împotriva lui a unor declaraţii mincinoase (refuzate categoric de domnul Coposu). A treia pricină ar putea fi aceea că are prilejul să mai ridice un colţ al cortinei care a ascuns până astăzi istoria comunismului.

Dar nu am timp să aleg între trăirile domniei sale, deoarece purcede la explicaţii privind relaţiile cu marea victimă a propriilor “tovarăşi” de luptă:

– Desigur, fiecare rămânea cu ideile lui. La începutul întâlnirilor, contradicţiile se ilustrau prin argumentări ponderate, elegante. Pe măsură ce ne încingeam, tonul ni se schimba. Deveneam caustici, violenţi. Câteodată chiar foarte violenţi. De la el am aflat o mulţime de detalii ce au rămas necunoscute istoricilor. Relaţiile sale cu Jdanov, de pildă.

Îmi trece prin minte că toate câte ţin de evoluţia Partidului Comunist au rămas necunoscute. Conducătorii acestuia s-au opus categoric să apară vreo istorie a Partidului Comunist Român. Nu poţi da în vileag faptul că partidul tău este implicat exclusiv în crime directe sau indirecte, ce se înlănţuiesc de la un capăt la celălalt al existenţei lui. Dar nu e momentul potrivit pentru atari consideraţii.

Mă agăţ de menţionarea omului politic sovietic şi:

– Pătrăşcanu îl cunoştea dinainte de Armistiţiu?

– De aproximativ zece ani. Din 1935, când Lucreţiu Pătrăşcanu era reprezentantul secţiei din România pe lângă forul suprastatal care dirija cu autoritate activitatea “secţiilor” din străinătate.

Îmi menţionează, amănunt de care nu aveam cunoştinţă, că Pătrăşcanu fusese desemnat din afara graniţelor noastre, ca delegat al comuniştilor la tratativele dintre partidele democrate române ce pregăteau Armistiţiul.

– Nikolai Vasilievski Novikov, ambasadorul URSS-ului la Cairo, i-a sugerat prinţului Barbu Ştirbey, însărcinatul politicienilor anti-războinici din patrie, ideea ca “Opoziţia Unită” din România să-i încadreze şi pe comunişti în coaliţia antihitleristă şi anti-antonesciană.

– Ei n-au fost de la început în fruntea mişcării pacifiste, cum afirmau?

– Nici vorbă. Partidele Naţional Ţărănesc şi cu cel Liberal au iniţiat acţiunea în 1941. La 28 septembrie 1942, li s-a ataşat Partidul Socialist. Cel comunist nu putea fi admis să colaboreze cu forţele democratice, deoarece până la autodizolvarea Kominternului, de la 15 mai 1943, Congresele III, IV şi V prevedeau, cu privire la România, teze inadmisibile. Comuniştii au fost primiţi alături de celelalte partide abia la 20 iunie 1944, când s-a constituit “Blocul Naţional Democratic”. Însă, până să se ajungă la aceasta, s-au ivit destul încurcături. Iuliu Maniu şi cu Dinu Brătianu i-au dat de ştire lui Novikov cât de puţin numeroşi erau comuniştii în ţară şi că nu reprezentau nici o pătură a populaţiei. Novikov nu i-a contrazis. În schimb, a susţinut că era util pentru “Opoziţia Unită” din România să se înfăţişeze în faţa străinătăţii ca o formaţie democratică lipsită de prejudecăţi, care să includă toate curentele şi păturile sociale antifasciste.

N-am răgazul să deschid gura, cutremurat de acest amestec în treburile interne ale acelora care se străduiau să scoată România din război, deoarece domnul Corneliu Coposu insistă asupra argumentelor de bun-simţ şi de aparentă grijă purtată viitorului nostru, emise de Nikolai Vasilievski Novikov. Suntem cu toţii obişnuiţi cu declaraţiile democratice ale comunismului, ce ascund cele mai nefaste planuri de aservire şi de distrugere; dar, la timpul acela, nu ştia nimeni de pe Pământ până unde mergea “tartufismul”, făţărnicia exponenţilor lui.

– Cei doi şefi ai partidelor majoritare au contactat, pe rând, personalităţile mai răsărite ale Partidului Comunist. Au trebuit căutate îndelung, anevoios, cu obstinaţie. Se ascunseseră fiecare cum putuse. Nici unul dintre ei nu ştia unde erau retraşi ceilalţi. Îşi păzeau libertatea.

Dacă înţeleg bine, lupta lor antifascistă consta în a-şi feri urma cât mai strict, mai ales de tovarăşii lor, posibili vânzători, dintre aceia cu care au însămânţat puşcăriile de îndată ce au pus mâna pe putere.

– Cine erau aceia mai răsăriţi? – întreb.

– Foriş, Petre Constantinescu-Iaşi, Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ, Lucreţiu Pătrăşcanu, Petre Iosif, C. Agiu. Era amuzant că fiecare dintre dânşii se înfăţişa ca cel mai autorizat reprezentant al comuniştilor. Era imposibil să-i determinăm să numească un purtător de cuvânt cu drepturi depline de reprezentare. S-a comunicat la Cairo aceasta. Novikov a transmis numele lui Pătrăşcanu, prin Ştirbey.

– Va să zică Novikov este acela care a transmis numele lui Pătrăşcanu, reiau cuvânt de cuvânt, stupefiat de dependenţa comuniştilor români faţă de sovietici.

– Da, într-o telegramă cifrată, venită de la Moscova. Aşa s-a ajuns la acceptarea lui Pătrăşcanu ca reprezentant al comuniştilor. Din acel moment, el s-a considerat investit cu calitatea de exponent.

– Cum aţi stabilit legătura cu el?

– Legătura exista din toamnă, din noiembrie 1943. Maniu se întâlnise cu Pătrăşcanu şi angajase discuţii politice cu el.

– Unde?

– În strada Dr. Marcovici 9, la etajul VI. În apartamentul meu. Îi dădusem lui Pătrăşcanu cheia casei. Se strecura prudent în locuinţă, cu câtva timp înainte de sosirea lui Iuliu Maniu.

Îl privesc cu atenţie pe omul care-şi reactualizează amintirile. Când l-am întrebat cum decurgeau anchetele în 1947 (a fost arestat pe 4 iulie, în afacerea Tămădău), a evitat să le pomenească pe ale sale personale.

Decenţa ce-i însoţeşte orice gest, orice cuvânt îmi va fi principala oprelişte în realizarea scrierii pe care o plănuiesc. Dar, pomenindu-mi unele dintre metodele folosite în general de către torţionari, le deduc pe acelea suferite de dânsul. Una dintre ele, care probabil l-a chinuit mai mult: ancheta nonstop, întinsă pe un lapsus de şaizeci-şaptezeci de ore; pe parcursul acestora, tot la câteva ceasuri, se schimbau, în ture, anchetatorii; numai victima rămânea pe loc; când adormea, era deşteptată; întrebările se înfigeau ca nişte cuţite în creierii amorţiţi.

– Mulţi au fost obligaţi să cedeze în faţa acestei cazne. Rezistenţa omului slăbeşte după un oarecare timp – mi-a explicat. Ameninţarea familiei, torturarea ei făceau parte din tehnicile anchetatorilor; apoi aruncarea în carceră în perioada de răgaz dintre anchete. Carcerele erau nişte sicrie, dispuse pe verticală, în ziduri. În loc de uşă, se trăgea peste tine un oblon. Nu te puteai aşeza pe jos; nici măcar să-ţi moi genunchii, să te laşi pe gambe nu era cu putinţă; atâta de strâmte. – nu-şi încheie fraza.

Carcerele cunoscute mie se aflau, la vreme de iarnă, în curte; pereţi de tablă, la partea inferioară suficient de distanţaţi de baza lor metalică, pentru ca vântul îngheţat să circule în voie. Oroarea celor încastrate în pereţi îmi pune un nod în gât.

– Specialistul în bătaie – continuă domnul Coposu – era un ins de vreo sută de kilograme, un adevărat Goliat, cu înfăţişare de luptător de circ. Poreclit “Tarzan”, fost şofer al lui Stelian Popescu. Te apuca de păr şi te izbea cu capul de ziduri, neeconomisind palmele, pumnii şi mai ales călcarea în picioare. Erai bătut cu cearşaful ud. Cu saci de nisip peste piept. Cu ranga la tălpi, după ce ţi se legau mâinile de glezne şi se strecura o ţeavă metalică printre ele, sprijinită de două mese. Omul rămânea atârnat aşa, chircit, între acestea. Loviturile se repercutau în toate vertebrele. Simţeai că ţi se desprinde calota craniană. Sau loviturile erau date cu vâna de bou. Cumplită era electrocutarea în celule în care stăteai în apă. Mulţi îşi încheiau perioada de anchetă fără dinţi. Printre aceştia: Ovidiu Borcea, Cicerone Ioniţoiu, Saşa Ivasiuc – cel din urmă în altă epocă.

– E şeful lotului meu! – tresar uimit că noi, studenţii demonstraţiei din 1956, n-am trecut neobservaţi.

– Am stat cu el în Bărăgan. În satul căruia i se zicea Rubla. Era foarte afectat că nu-l ajuta nimeni dintre cei liberi. N-avea nici un venit. Nu izbutea să se hrănească. Sora mea îmi aducea câte ceva de-ale gurii. Mama, care se mutase la mine, îmi pregătea mâncarea. Saşa Ivasiuc mânca ades la noi. Şi el a rămas fără dinţi – a revenit amfitrionul meu de unde plecase.

Toate acestea, discutate la începutul întrevederii, îmi năpădiră mintea pe când îl scrutam. Era lansat în retrăirea perioadei de pregătire a tratativelor în vederea încheierii Armistiţiului, astfel încât nu nădăjduiam să mai culeg nici o ştire despre închisorile sale. Un gând miji – urma să se întărească pe măsură ce progresa naraţiunea sa: “Domnul Corneliu Coposu convieţuieşte infim de puţin cu sine însuşi şi zdrobitor de intens cu Istoria contemporană. De fapt, el este Istoria!” Ideea mi-a venit când mi-am dat seama că nici propriul apartament nu-i aparţinea, în perioada întâlnirilor conspirative la care se referea, că acesta era teatrul unei apropieri politice impuse, deci necesar, aceea dintre Iuliu Maniu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, ambii, peste doar câţiva ani, preschimbaţi în cadavre, drept urmare a însuşi Armistiţiului, în vederea căruia şi-au riscat viaţa de bunăvoie atunci când s-au întâlnit în strada Dr. Marcovici.

– Deci la dumneavoastră s-au desfăşurat mai multe întrevederi.

– Nu numai la mine, ci şi la Emil Ghilezan, în strada Ion Ghica nr. 4, la etajul V. Apoi, în mod curios, Pătrăşcanu a primit ordinul să-l prezinte “Opoziţiei Unite” pe Emil Bodnăraş, care s-a recomandat: inginer Ceauşu.

– De ce vi s-a părut curioasă apariţia lui Bodnăraş?

– Fiindcă prin ea se dovedea că reprezenta un personaj mai important decât Pătrăşcanu care, de altfel, nu-şi asuma nici o calitate. Ascensiunea lui Bodnăraş era mai puţin cunoscută. Se ştia că fusese locotenent de artilerie în garnizoana din Cernăuţi. Simulase, în 1933, că s-ar fi înecat în Nistru. Îşi lăsase până şi hainele pe mal, frumos stivuite, ca şi când stăpânul lor ar fi intrat în apă, să se scalde. Scopul punerii în scenă a tânărului ofiţer consta în tăinuirea trecerii sale în URSS. În 1937, a fost trimis în România cu misiuni de partid. Prins, a primit o condamnare de cinci ani, cu ocazia rejudecării procesului iniţial cu condamnare în contumacie. Eliberat din penitenciarul de la Caransebeş, în loc să fi fost internat în lagăr, cum se întâmpla totdeauna cu deţinuţii cărora la expira pedeapsa, a rămas în libertate. Fratele său, Manole, l-a ajutat să se ascundă în Galaţi. La apariţia lui, din 1944, a pretins că ar fi fost mandatarul Kremlinului, în vederea reorganizării Partidului Comunist. Aşadar, în 1944, a ieşit la lumină. S-a deplasat la Bucureşti şi a luat legătura cu Constantin Pârvulescu şi cu Iosif Rangheţ, despre a căror duşmănie purtată secretarului Foriş avea ştire. Au complotat toţi trei înlăturarea celui din urmă.

– Oare sovieticii intenţionau să-l dea la o parte pe Foriş? Aceasta să fi fost misiunea cu care revenise în ţară Bodnăraş?

– Nu cred. Cei trei s-au hotărât între ei să preia conducerea în locul lui.

– Dar Kremlinul pe cine avea în vedere?

– Oameni de încredere, dintre “moscoviţi”. Pe care i-a şi trimis în ţară, îmbrăcaţi în uniforme de NKVD.

– Cine anume?

– Ana Pauker, în haine de locotenent-colonel, şi maiorul Vasile Luca. În primii ani, Dej nu făcea nici un pas fără încuviinţarea Anei Pauker.

– Cum a reacţionat triumviratul Pârvulescu – Rangheţ – Bodnăraş?

– Au răscolit pretutindeni, până l-au dibuit pe Foriş. Îl acoperea “teknika” lui – rosteşte domnul Corneliu Coposu, forţând accentul rusesc.

Se amuză că n-am înţeles. Repetă, apoi îmi dă lămuriri:

– O “teknika”, după cum numeau ruşii secretara. Foriş era încurcat cu ea. După ce l-au găsit cei trei, sub ameninţarea pistolului, l-au torturat în fel şi chip, şi-au stins ţigările aprinse pe pielea lui, l-au bătut, l-au însetat, l-au flămânzit. I-au smuls în cele din urmă destăinuirea locului unde dosise arhiva partidului, loc cunoscut doar de el. Odată aceasta încăpută pe mâinile lor, el a pierdut orice control şi sprijin asupra şi din partea membrilor, ca şi a Moscovei, care-l tutela. Era un mort viu. A fost înlăturat de la conducere.

– Ce rol avea Pătrăşcanu în acele lupte intestine?

– Nici unul. Nu era amestecat – insistă domnul Corneliu Coposu. La ora aceea, era marginalizat. El era ideolog; după opinia mea, credea sincer în doctrina marxist-leninistă.

Într-adevăr, subţirimea sensibilităţii intelectualului nu i-ar fi îngăduit să participe la brutalităţi agresive. Lucreţiu Pătrăşcanu, prin moartea sa în chinuri înjositoare pentru spiţa noastră, a vădit cât de mare i-a fost greşeala de a fi conlucrat cu slugile inconştiente ale stalinismului.

Îmi dau brusc seama că aceste gânduri nu-mi sunt hrănite, de fapt, de destinul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Atunci când s-a înscris într-un partid a cărui ideologie se întemeiază pe uciderea semenilor – lupta de clasă -, şi-a asumat şi riscul de a cădea el însuşi în groapa cu lei. Nu, el reprezintă doar accidentul de care mi s-a opintit simţirea. În cadrul relatărilor de acum ale domnului Coposu, pentru mine Pătrăşcanu ţine locul intelectualului în general, înşelat de teza valorilor umaniste, tras pe sfoară de minciună, ademenit de unele sloganuri. Vina intelectualilor comunişti a fost aceea de a închide ochii la ceea ce se întrevedea printre faldurile cortinei: vărsarea sângelui, despărţirea familiilor, însămânţarea urii în adulţi şi în copii, strivirea personalităţii, robotizarea existenţei sociale şi individuale, falsificarea până şi a evidenţei, dezorganizarea întregului mecanism statal în vederea înlesnirii jefuirii bunului naţional, deformarea culturii, denaturarea şi rescrierea istoriei.

Nu se pot cuprinde într-o pagină, nici într-o carte, născocirile potrivnice omului şi patriei asupra cărora intelectualul a preferat să-şi cenzureze propriile simţiri şi judecăţi, de dragul unei ideologii; să accepte toate câte le vedea săvârşite prin schingiuire, nădăjduind, cu laşitate, că erau pasagere. Puşcăriile-abator au fost anume deschise pentru lichidarea vechii intelectualităţi şi înlocuirea ei cu o alta, obedientă, timorată, îndoctrinată. Factorul de care n-a ţinut seama Partidul Comunist a fost că intelectualitatea nu este o calitate dobândită exclusiv pe băncile universităţilor, ci mai degrabă o aplecare a minţii către analiza existenţei. Aşa s-a făcut că, în pofida “spălării creierelor”, prin şcolile de toate gradele şi prin şedinţele politice, înseşi noile condiţii ale vieţii sociale au impus apariţia unei alte generaţii de intelectuali, cu ochii deschişi asupra haosului adus de comunism. Aceşti intelectuali au ajuns victime ale regimului, după ce au devenit conştienţi de necesitatea unei lupte individuale, care i-a îndreptat spre temniţe.

Domnul Coposu reia povestirea, urmărind, de data aceasta, firul părăsit mai de mult:

– După desemnarea lui Pătrăşcanu ca lider comunist, transmisă de la Cairo, el a fost numit de către primul guvern, prezidat de generalul Sănătescu, preşedinte al delegaţiei române de Armistiţiu, căreia i s-a cerut să meargă la Moscova, pentru semnare. Delegaţia română a fost cazată în capitala sovietică şi izolată vreme de zece zile, în care interval armata sovietică intrată în România a capturat, ca pradă de război, tot ceea ce a găsit în drumul ei, sub pretextul că starea de război încă nu încetase. În cele din urmă, Pătrăşcanu, după nenumărate proteste, a ajuns la Jdanov. Acesta, printre altele, l-a întrebat la cine se gândiseră comuniştii din România că ar fi trebuit să preia conducerea partidului şi să se ocupe de organizarea lui.

– Ce anume a răspuns Pătrăşcanu?

– A fost foarte surprins de întrebare.

– De ce? Jdanov manifesta o curiozitate firească.

– Fiindcă, ştiindu-se selecţionat de Nikolai Vasilievski Novikov şi cunoscând obiceiul sovieticilor ca orice decizie să fie indicată de la centru, bănuise greşit că el era cel dorit pentru poziţia de secretar al partidului. Era pus în faţa unei situaţii pe care nu o înscrisese în scenariul imaginat de el însuşi. Era natural să fi fost descumpănit. A bâiguit, jenat: “Nu prea ne-am gândit la.” – “Foarte rău că nu v-aţi gândit!” – i-a tăiat vorba cu asprime demnitarul. Dar îi plăcea răspunsul, căci îi înlesnea comunicarea pe care o avea de făcut: “Nu-i nimic. Ne-am gândit noi în locul vostru.” – “Şi la cine v-aţi gândit?” Replica a explodat prompt şi categoric: “La Ana Pauker”. Pătrăşcanu a inspirat adânc, să-şi redobândească stăpânirea de sine. După o mică pauză, Jdanov a continuat: “Dar tovarăşa Ana, cu înţelepciunea care o caracterizează, ne-a lămurit că nu ar fi în favoarea popularităţii partidului, dacă în încercarea lui de a se organiza, ar fi condus de către o evreică, date fiind pornirile antisemite ale românilor.” În faţa amuţirii lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care n-avea curajul să-l contrazică pe “tovarăşul Jdanov”, acesta a adăugat: “Există şi o propunere pentru Vasile Luca”.

Îl ascult pe vorbitor şi-mi imaginez cum se delecta sovieticul, ca şi când i-ar fi dat palmă după palmă românului tânăr şi chipeş din faţa sa.

– “Însă – reluă domnul Coposu cuvintele lui Jdanov -, acesta fiind de origine maghiară, ar putea stârni nemulţumiri şi neîncrederi de acelaşi gen ca şi tovarăşa Ana, în special în Transilvania.”

Mi-l închipui pe Pătrăşcanu cum se minuna de dibăcia cu care mânuia emisarul lui Stalin disensiunile naţionale, cum plimba chibritul aprins prin dreptul butoaielor cu praf de puşcă, lăsând să se înţeleagă că oricând era capabil să arunce ţara noastră în aer, stârnind din nimica un război civil întemeiat pe hrănirea artificială a xenofobiei preparate în laboratorul cumplit al NKVD-ului, sistem de învrăjbire internă pe care comunismul nu a încetat să-l practice.

– “Aşa încât – îl citează mai departe domnul Coposu pe Jdanov, conform celor istorisite lui de către prietenul său Pătrăşcanu -, să căutaţi voi un muncitor, unul cu trecut curat, un tovarăş cinstit faţă de noi, neapărat nepătat, pe care să-l putem promova.”

Sorţii aveau să cadă mai târziu asupra lui Gheorghiu-Dej. Iar acesta avea să se păteze cu sângele lui Pătrăşcanu, cu eliminarea, în baza unor motivări “fabricate”, a numitei Pauker, a lui Luca, a atâtor altora cu care a pornit la drum. Dar mai ales urma să asasineze zeci de mii de români aruncaţi în temniţe sau îngropaţi sub malurile devoratoare de vieţi ale canalului Dunăre – Marea Neagră. – mă întunecam, trecând în revistă crimele lui de neuitat şi ale acoliţilor săi.

În timp ce comentam în sinea mea aceste realităţi, interlocutorul meu nu contenea să povestească:

– Pentru a se face loc noilor potentaţi, trebuia să dispară Foriş. Reţinut de “tovarăşii” săi din triumviratul menţionat, într-o casă conspirativă, cu un regim aspru de închisoare, chiar sub ocupaţia nemţească – adică începând cu data de 2 aprilie 1944 -, Foriş a mai fost menţinut viu până la 12 octombrie 1944, zi în care a fost ucis cu răngile. Moartea lui era necesară nu numai pentru a i se face loc noului secretar, ci şi pentru că ar fi divulgat torturile la care fusese supus, numele călăilor săi şi răzvrătirea acestora împotriva poruncilor Kremlinului.

Oricâtă cutremurare îmi provoacă tot ceea ce ţine de comunism, totuşi simt că ar fi omenesc să depun o floare pe mormântul bietului Foriş. Dar unde să-l găseşti? Ucigaşii săi i-au smuls până şi numele din Istorie. Mă trece un fior. Pentru a-l alunga, readuc conversaţia pe făgaşul iniţial:

– Tratativele cu “Opoziţia Unită” cine le-a purtat, din partea comuniştilor?

– Pârvulescu. După 20 iunie 1944, a fost secondat de Petre Constantinescu-Iaşi şi de C. Agiu.

– Cine este acest Agiu? N-am auzit niciodată de el. De altfel, aţi mai pomenit şi alte nume pe care nu le cunosc. Petre Iosif, de pildă.

– Nu mai ştiu nimic despre ei. Parc-ar fi intrat în pământ. Oricum, nu sunt singurele cazuri de comunişti de frunte măturaţi de la ospăţul puterii şi aruncaţi la lada de gunoi, eliminaţi fără urmă, de parcă i-ar fi înghiţit canalul. A existat în epoca războiului şi Mihai Magheru. Unde este? Studentul din conducerea tineretului comunist Ion Angelo Popilian l-a adus la noi, în aceeaşi perioadă, pe un subordonat de-al său, pe care am aflat că-l chema Nicolae Ceauşescu. Acesta ne solicita să-i tipărim, la tipografia noastră, manifeste; se ocupa cu propaganda în rândurile tineretului din Ilfov. Popilian a dispărut.

Gazda mea a păstrat tăcerea o clipă, pentru a lăsa să se spulbere aceste fantome, apoi:

– Să ne întoarcem la chestiunea Armistiţiului. La 28 noiembrie 1943, Edith Marcovici, “teknika” lui Pătrăşcanu, aflat în domiciliu supravegheat, la Poiana Ţapului, a solicitat o întrevedere, pentru el, şi cu Iuliu Maniu, deşi Pătrăşcanu nu era atestat prin acordul secţiei comuniste “interne”. Au avut loc trei întâlniri în cursul acelui an şi două la începutul lui 1944.

Îmi fac o menţiune mentală: cât de puţin drastică era situaţia evreilor în România cunoscută ca “fascistă” dacă, în plin regim antonescian, o evreică, pe deasupra şi comunistă, şi agent al Moscovei, circula cvasi-liberă, ba lua şi contact cu principalul reprezentant al opoziţiei, de presupus a fi fost el însuşi urmărit? Această evidenţă n-o împiedica pe Ana Pauker să arunce anatema asupra neamului nostru, acuzându-l de antisemitism, cum s-a văzut mai sus. De altfel, practica aceasta nu conteneşte, ca şi cum unii oameni n-ar putea trăi liniştiţi dacă nu şi-ar inventa nişte duşmani, stârnindu-şi astfel tonusul vital şi combativitatea.

– Cu prilejul celei dintâi întâlniri, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc a aflat de la Pătrăşcanu că o parte dintre comuniştii cunoscuţi lui renunţaseră la tezele Congreselor III, IV şi V şi că erau doritori să colaboreze cu opoziţia la răsturnarea dictaturii militare, în vederea dobândirii independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale, precum şi pentru restaurarea instituţiilor democratice şi a Constituţiei, a Parlamentului, a sistemului pluralist şi pentru organizarea de alegeri libere. În final, Lucreţiu Pătrăşcanu a făgăduit să concentreze forţele comuniştilor reveniţi la fidelitatea, de recentă dată, faţă de patria lor, care înţeleseseră cât era Kominternul de dăunător acesteia şi să se angajeze în lupta antifascistă, pentru democraţie. URSS-ul a fost iniţial favorabil tratativelor cu partidele adversare fascismului şi lui Ion Antonescu. A făcut tot soiul de promisiuni avantajoase României. Dintre acestea, cea mai convingătoare a fost a Comisarului Molotov, de la 2 aprilie. În urma cererii Opoziţiei, el a declarat oficial – la postul de radio Moscova – că ţara sa nu urmărea ocuparea nici unei părţi a teritoriului românesc sau schimbarea orânduirii noastre de stat. Tratativele au continuat în acest sens, tot mai încurajatoare pentru “Opoziţia Unită” de la noi.

– Atât de încurajatoare, încât ne-au fost necesari patruzeci şi cinci de ani pentru a înţelege “avantajele” pe care ni le pregăteau bolşevicii. – nu mă pot abţine să-l întrerup pe vorbitor.

– Mda, ne-am obişnuit cu schimbarea la faţă a comuniştilor. Începând cu luna iunie, sovieticii n-au mai fost interesaţi de semnarea Armistiţiului cu noi. Au hotărât să pătrundă în România ca într-o ţară inamică, oricâte sacrificii umane şi economice ar fi presupus aceasta.

– Dar de ce? Doar pretenţiile noastre nu erau de speriat.

– Nici vorbă despre aşa ceva. Dacă nu ar fi existat nici o înţelegere, sovieticii ar fi putut ocupa întreaga Moldovă. De altfel, şi după declararea încetării focului, ei au străbătut teritoriul moldovean, ridicând şi deportând, ca prizonieri de război, toţi ostaşii întâlniţi în cale, deşi cei din urmă, ştiind că a încetat războiul, nu li s-au opus. S-ar putea zice că Armistiţiul a încurcat socotelile guvernului sovietic. Din această pricină, prezenţa lui Pătrăşcanu la tratativele de Armistiţiu i-a deranjat. Acesta a fost motivul schimbării de atitudine a lui Jdanov faţă de Lucreţiu Pătrăşcanu. Când delegatul român i s-a înfăţişat, la 10 septembrie, a fost uluit că demnitarul rus nu i s-a mai adresat cu formula “tovarăşe Pătrăşcanu”, ci cu apelativul “Domnule”. I-a strigat în faţă: “Ce-ai căutat cu ăştia?!. (Era vorba despre asocierea lui cu naţional-ţărăniştii, cu liberalii, cu social-democraţii, autorii schimbării de la 23 august 1944.) Ne-ai stricat toate planurile!”. – şi-a dat el în vileag nemulţumirea.

– Nu înţeleg, totuşi, oricât de mare ar fi fost avantajul politic sau teritorial dacă nu s-ar fi încheiat Armistiţiul, de ce să fi riscat Stalin prelungirea, cu mari pierderi, a războiului. Căci Mareşalul Ion Antonescu nu era un adversar comod. Onoarea lui militară şi respectul pentru cuvântul de onoare dat germanilor l-ar fi împins la o luptă de apărare a patriei, care i-ar fi costat mult pe sovietici, nu?

– Judecaţi singur.

Domnul Corneliu Coposu se uită puţin prin jur.

– Căutaţi ceva?

– Da. Aş fi vrut să vă arăt textul privitor la aceasta, din ceea ce am publicat nu de mult.

Cu oarecare mândrie tinerească – deşi nu mai am etatea potrivită acestui atribut – am scos din geantă cartea Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui şi i-am arătat-o, întrebându-l:

– Despre asta este vorba?

Confirmă încetişor, preocupat să găsească pagina dorită.

– Aşa, vedeţi aici.

Îmi indică paginile 20 şi 21. Citesc cu glas tare, începând cu locul desemnat de vârful degetului său:

– “La cea dintâi şedinţă.

– Din 25 mai, e specificat mai sus, ţine domnia sa să precizeze.

– .Vişoianu prezintă reprezentantului contrapropunerile lui Iuliu Maniu, ce prevedeau următoarele deziderate: să se asigure suveranitatea şi independenţa României; să se asigure şi garanteze structura socială existentă a României; să se infirme Diktat -ul de la Viena şi să se restaureze frontiera româno-maghiară trasată la Trianon, în conformitate cu hotărârea plebiscitară a poporului român; problema frontierei româno-sovietice să fie lăsată, spre soluţionare, în grija conferinţei de pace; teritoriile româneşti, eliberate de ocupaţia germano-maghiară, să fie trecute exclusiv sub administraţia românească, numită de guvernul român; Capitala României, precum şi zonele care nu intră în operaţiile militare, să fie scutite de ocupaţia armatelor aliate ei; fondurile româneşti confiscate sau controlate de Germania să fie înapoiate României, iar fondurile româneşti sechestrate sau blocate în ţările aliate să fie deblocate şi puse la dispoziţia guvernului român; România să fie despăgubită, pentru daunele de război cauzate de Germania şi Ungaria, de către ţările respective; despăgubirile de război pretinse de URSS să fie reduse la limita reală a daunelor cauzate; armata sovietică să părăsească România în şaizeci de zile de la încheierea războiului”.

Îmi întrerup lectura, pentru a exclama cu obidă:

– Când mă gândesc că abia acum a început să plece din Polonia armata “eliberatoare”, deşi Polonia a fost considerată ţară cobeligerantă. Au tot “eliberat-o” timp de o jumătate de veac!

– Ţară aliată şi “învingătoare”! – mă corectează, pe bună dreptate, conlocutorul meu.

Reiau citirea:

– “.să nu se introducă pe teritoriul României ruble de război, guvernul având grijă să pună la dispoziţia trupelor sovietice în trecere monedă românească, cazare, întreţinere şi mijloace de transport; România să fie considerată stat aliat sau cel puţin cobeligerant; pentru reuşita loviturii de stat, România să fie ajutată de trupe anglo-americane aeropurtate, cu arme şi muniţii; semnalul de declanşare a loviturii de stat să fie dat de reprezentanţa Aliată de la Cairo, în funcţie de ofensiva sovietică antigermană din Est, coroborată cu o debarcare maritimă la Constanţa şi cu paraşutarea de trupe la Bucureşti. (Parte din aceste revendicări au fost acceptate la Cairo, dar refuzate ulterior de Moscova.)”

Încheind lectura fragmentului, domnul Corneliu Coposu îmi spune:

– Statutul României de inamic era profitabil pentru URSS, deoarece nu mai trebuia să ţină seama de nici una dintre aceste pretenţii. Moscova ar fi voit să împărtăşim şi noi situaţia Bulgariei, pentru ca, într-o Românie inamică, să fie asasinată întreaga intelectualitate, să fie eliminată orice opoziţie naţională, să se procedeze la anexiuni şi la comunizare. Ştiu prea bine ce s-a petrecut în Bulgaria, de la Kendall, colonel în armata britanică şi şef al secţiei relaţii de misiunile americană şi sovietică.

– O sursă mai bine informată e greu de găsit.

– Nu despre informaţiile obţinute pe linie diplomatică este vorba, ci despre acelea culese cu propriii săi ochi; în sânul familiei sale, aş putea spune.

Gazda mea constată că nu pricep. De aceea, consideră util să detalieze:

– Serviciul englezului fusese în Bulgaria. Se îndrăgostise de fiica preşedintelui cultivatorilor de orez. Se căsătoriseră. A doua zi după nuntă, el a fost mutat în România, noul său statut împiedicându-l să mai rămână într-o ţară în care dobândise rude neaşteptate. Când Bulgaria a fost ocupată de către armata sovietică, doamna Kendall şi cu fiica lor se aflau la Alexandria. El le-a adus la Bucureşti. Zvonurile cu privire la ceea ce s-a întâmplat în ţara vecină erau îngrozitoare. Doamna Kendall nu mai avea putere să stea liniştită, lipsită fiind de orice ştire de la ai săi. În afara părinţilor, la Sofia îi rămăseseră trei fraţi, cu soţiile lor şi neamurile acestora şi cu vreo opt copii. Au plecat cu escorta la Sofia, pentru ca doamna Kendall să-şi vadă familia. I-au găsit pe toţi membrii acesteia împuşcaţi. Cam aşa s-ar fi întâmplat şi la noi, dacă nu intervenea lovitura de stat de la 23 august 1944. Împiedicând – fără voie – un masacru cu caracter politic şi social în România, Pătrăşcanu, prin tratativele de Armistiţiu la care a participat, solidar cu partidele de opoziţie, a dobândit acel definitiv semn al ostracizării, concretizat în dispreţuitorul “domnule Pătrăşcanu”.

– Şi a plătit opunerea sa inconştientă şi involuntară la masacrul plănuit.

– A plătit cu chinuri înspăimântătoare, la care l-au supus propriii săi tovarăşi de crez politic şi de luptă, a plătit cu viaţa.

Timpul ne-a luat-o cu mult înainte. Telefonul a sunat tot la două-trei minute. Nici clopoţelul uşii nu s-a lăsat mai prejos. Câteva persoane apropiate domnului Coposu stau prin preajmă, aşteptând încheierea vizitei mele, pentru rezolvarea unor chestiuni urgente. Existenţa nu e uşoară când eşti persoană publică. Am prezente în cuget neistovitele domniei sale activităţi din cursul dimineţilor, după-amiezelor, serilor. (“De la Revoluţia din Decembrie, n-am mai mâncat niciodată la prânz. Prânzul meu este zilnic după orele 18.” – mi-a mărturisit.) Nu pot uita nici munca sa de scriitor, desfăşurată noaptea târziu, până după mijirea zorilor.

Totuşi, cât de puţine cuvinte despre sine însuşi, cel de astăzi, ca şi cel de ieri, care a scăpat, ca prin minune, de la moartea din gherlele comuniste.

Nici o izbucnire a suferinţelor adunate şaptesprezece ani şi jumătate, nici o dojană firească adresată călăilor săi. Nimic din portretul de “răzbunător” pe care i l-au pictat oponenţii politici, aceia care i-au cerut capul, prin ziare, de la tribune şi pe la colţuri de stradă.

În schimb, sunt izbit de luciditatea dreaptă cu care mi-a împărtăşit câte ceva despre acel moment al Istoriei, în plinul căruia s-a aflat, activ, dedicat salvării României de sub ocupaţie, alături de Iuliu Maniu. Sunt izbit de imparţialitatea sa, de lipsa lui de reticenţe în a-şi face cunoscute sentimentele ce l-au legat de Lucreţiu Pătrăşcanu, care, totuşi, a fost Ministru al Justiţiei atunci când domnul Corneliu Coposu şi soţii săi de jertfă politică au fost întemniţaţi.

După ce ascult, începând cu anul 1946, elucubraţiile numite “politică”, este atât de încurajator pentru încrederea în om să constat că simţămintele speciei noastre n-au pierit din România, că preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc – Creştin şi Democrat se bucură să-şi recunoască vechea amiciţie ce l-a legat de comunistul român care a îndrăznit să gândească de unul singur şi să îngăduiască patriotismului să triumfe în sufletul său împotriva “internaţionalismului proletar” apatrid.

Îmi iau rămas bun, cu inima plină de confesiunile ce s-au transformat într-un Requiem al fostului prieten, dar şi vrăjmaş politic. Sămânţa omeniei rodeşte încă în acest ungher uitat al Europei.

Ajuns în strada băltind din hârtoape, trei tineri îmi taie calea: doi băieţi şi o fată. Veselia lor îmi face bine; reiau gândul precedent, simţind pe buze tremurul uşor al unui zâmbet: nu suntem definitiv singuri pe acest pământ ce pare uitat de Dumnezeu.

“Tragedia lui Lucreţiu Pătrăşcanu” a apărut sub titlul “Amintirea prietenului ucis”, într-o formă prescurtată, în Adevărul literar şi artistic , nr. 127, din 2 august 1992.