Data publicarii pe site: 18.07.2006


Despre dreptate


[ inapoi ] [ inainte ]

ISTORISEŞTE SENECA despre condamnarea cuiva la moarte pentru omor, de către pretorul Piso. După obiceiul timpului, un centurion îl conduce în piaţa publică pe vinovat, pentru a-l executa. Pe când omul legii săvârşea pregătirile necesare, gloata însetată de dreptate fu stupefiată văzându-l pe cel ce se presupunea a fi fost ucis, adică pe mortul din pricina căruia era celălalt condamnat, făcându-şi loc cu coatele pentru a se apropia de centurion. Nici vorbă să i se fi luat viaţa cu violenţă, după cum ştiuse pretorul când hotărâse condamnarea. Rumoarea adunăturii de coate goale se preschimbă cât ai zice peşte într-un vacarm în care nu se mai înţelegea om cu om. Pe de-o parte, mirarea trezită de cadavrul viu prezent între cei de faţă smulgea exclamaţii uluite din piepturile golănimii doritoare de senzaţii tari şi miracole. Pe de altă parte, veşnicii nemulţumiţi de felul în care cetatea era condusă îşi arătară mânia împotriva nedreptăţii pe cale a fi fost săvârşită, dând vina pe Piso şi pe şleahta cu care se înconjurase, mormăind că 'dreptatea' lui ajunsese strigătoare la cer; în orice clipă zbieretele lor puteau deveni îndemnuri la răzmeriţă. Pe de a treia parte, nejudecaţii răcneau la centurion, scoţându-l pe acesta vinovat că era aşa de nechibzuit încât să pună în aplicare o sentinţă atât de strâmbă. Până să se  reverse torentul mâniei, crescut ca din nimic din patul obedienţei populare, de care are mare nevoie liniştea unei cetăţi, până să se reverse peste malurile ce-i zăgăzuiau forţa oarbă, distrugătoare, centurionul, dând, în sinea sa, tuturor dreptate, cu bunul simţ al cuiva care era mai înţelept decât un simlu executant, fără să părăsească locul execuţiei posibile, o amână, să i se confirme de către pretor condamnarea, şi în condiţiile nou apărute. Expedie un ajutor la Piso, să-l înştiinţeze ce modificări apăruseră din senin în cazul condamnatului la moarte. Prin acelaşi sol fu rechemat la stăpân, cu porunca să-i aducă atât pe condamnat, cât şi pe falsa victimă a omuciderii nefăptuite a aceluia.
Tustrei beneficiară de o nouă judecată. Rezultatul ei se deosebi substanţial de precedenta decizie. Bărbatul condamnat prin judecata anterioară trebuia executat, pentru motivul că fusese condamnat, iar justiţia se cerea aplicată fără doar şi poate.
Aceasta îmi aminteşte de guvernatorul roman Pilat din Pont. Delegaţii arhiereilor potrivnici lui Iisus i-au cerut guvernatorului să renunţe la inscripţia pusă de el pe crucea răstignirii, anume:  Iesus Nazareus rex iudaeorum, Iisus Nazarineanul, regele iudeilor, sau să schimbe textul. Pilat a răpsuns: Quod scripsi, scripsi - Ce am scris, am scris; cu alte cuvinte: Nimic din ce am hotărât, fie şi nedrept, nu se poate schimba, orice s-ar întâmpla, după cum istoriseşte Evanghelia lui Ioan.
Revenind la cele petrecute cu prilejul judecăţii celei de a două a pretorului Piso, centurionul, decretă el, trebuia la rându-i executat, deoarece nu tradusese în practică ordinul pretorului, ceea ce n-avea iertare. Omul despre care se crezuse că i se vărsase sângele (însă, de fapt, rămăsese în viaţă) trebuia executat, fiindcă din pricina lui mureau doi oameni.
Seneca a expus cu ocazia acestei relatări principiul juridic aplicat de Piso: Fiat justitia, ruat coelum, adică: să se facă dreptate, prăbuşească-se şi cerul! Această maximă a rămas  în istoria culturii sub o altă formă şi formulată în altă epocă istorică: Fiat justitia, pereat mundus: să se facă dreptate, de-ar fi să piară lumea - o exprimare dintre cele mai nobile cu privire la nevoia de dreptate a omenirii; sunteţi de acord, desigur, că facerea dreptăţii este mai importantă decât existenţa unei lumi din care dreptatea a pierit; pe când precedenta maximă este etichetată în derâdere: dreptate a la Piso..., astfel tiranul nechibzuit câştigându-şi faima de prost şi de criminal pentru toate veacurile succedând nelegiuitei sale 'dreptăţi' strâmbe.
Un alt aforism constituind o variantă a acestuia a fost rostit în Adunarea Constituantă franceză în 1791, cu prilejul şedinţei din 13 mai. Revoluţionarii ce puseseră mâna pe putere se preocupau să schimbe structura Statului în conformitate cu principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. În şedinţa respectivă, subiectul discuţiilor era elaborarea unor decrete privitoare la colonii şi la emanciparea oamenilor de culoare. Oricât de legaţi erau membrii Adunării de nobilele principii ce le voiau răspândite în toată lumea, teama că Franţa îşi putea pierde coloniile, dacă negrii ar fi fost ajutaţi să-şi dobândească emanciparea, îi reţinea de la votarea favorabilă a emancipării. Deputatul Dupont de Nemours fu acela care se ridică asemeni unei flăcări şi tună: "De ar fi să putem alege între jertfirea interesului nostru de dreptate, e preferabil să jertfim coloniile decât să sacrificăm un principiu!" Spusele sale nu convinseră pe cei prezenţi. Văzând că Nemours nu învinsese cupiditatea egoistă a colegilor lui, Robespierre reformulă afirmaţia: "Decât să facem compromisuri cu onoarea şi libertatea, mai bine să piară coloniile!" Urmaşii cizelară fraza, reducând-o la esenţial; astfel că, în epoca noastră, ea este citată în următoarea formă: "Piară coloniile, decât să piară principiile!" Poziţia este mai puţin drastică decât aceea a pretorului Piso care, în numele principiilor, sacrifica vieţi omeneşti; pe când cei doi oameni politici francezi pledau doar pentru jertfe economice.

Cât se opune unei astfel de poziţii bunul simţ al religiei... Doctorul Hillel, care a vieţuit la Ierusalim cu un veac înainte de naşterea lui Hristos, a rămas în istorie ca un foarte important exeget al cărţilor sfinte. Lucrarea sa se numeşte Mişna. El afirmă că întreaga învăţătură a religiei este rezumată de principiul: "Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face". Restul învăţăturilor nu constituie, în opinia lui, decât comentarii...
Învăţătura morală enunţată în aceste cuvinte simple este mai preţioasă decât cuprinsul tuturor cărţilor din lume. Dar nici ea nu trebuie luată ad litteram. Rezerva ce mă reţine este că nu totdeauna ceea ce-ţi place este conform şi cu binele public sau chiar cu glasul conştiinţei; plăcerea personală poate fi viciată, în unele cazuri. Deci, cel mai sigur este ca mai întâi să pui de acord cu propria ta conştiinţă  cele ce-ţi plac. În orice caz, dacă este să căutăm cel mai rezumativ principiu de comportament social, la acesta ne vom opri.

Discuţia despre dreptate ne împinge la o intensă viaţă duhovnicească, la o activitate, în care se împletesc raţiunea, afectele şi, cu preponderenţă, bunul simţ. A face dreptate nu se opune poruncii de a nu judeca pe ceilalţi. A nu judeca presupune a nu-i acuza fără drept de apel; însă, facerea dreptăţii nu elimină cumpănirea faptelor semenilor noştri, pentru că şi de răspunderea noastră socială depinde bunul mers al familiei, al grupului, al societăţii, după cum el depinde de simţul responsabilităţii fiecăruia. A face dreptate presupune o sumară, dar la obiect, judecare a situaţiei în care s-a implicat celălalt şi presupune intervenţia noastră ulterioară pentru a aşeza lucrurile pe făgaşul natural lor, dacă aceasta depinde de noi. Toţi cei care se află într-o poziţie inferioară nouă aşteaptă să le facem dreptate, pentru că, fără dreptate, nimic nu ne mai împacă în viaţă, nimic nu ne mai  prieşte, nimic nu ne mai îndeamnă să ne ducem zilele mai departe. Dreptatea este aceea ce ne împacă, pe noi, cei căzuţi sub puterea forţelor superioare, cu sensul ascendent al existenţei. Nimeni nu poate trăi timp îndelungat într-o lume lipsită de dreptate. Suntem datori, pentru a cuceri dreptatea pentru noi, să începem prin a o acorda celorlalţi oameni. De multe ori m-a bucurat să constat, în relaţiile mele cu studenţii că, chiar  dacă hotărârea mea le încalcă necesităţile, de izbutesc să le-o prezint ca impusă de dreptatea acordată colegilor lor, aceasta fiind şi realitatea, ei să o accepte cu suficientă înţelegere; cu mâhnire, poate, însă nu cu revoltă. Am aspirat totdeauna  să fiu un om drept. Nu totdeauna am izbutit. Pentru că solicităm dreptate şi acolo unde împrejurările nu sunt limpezi, datorită unor factori străini de dreptate.
Să ne amintim de judecata lui Solomon faţă de cele două mame care pretindeau, fiecare, că acelaşi copil le aparţinea amândurora. Înţeleptul rege din timpurile veterotestamentare a hotărât să taie copilul în două, pentru a face dreptate ambelor mame, dăruindu-le, conform dreptăţii, câte o jumătate fiecăreia. Mai presus de dreptate, glasul conştiinţei femeilor strigă înspăimântat: aceasta nu se putea, oricât de drept ar fi fost, pentru că mai drept era să i se lase viaţa copilului. De aici, tragem oare concluzia că există dreptate şi dreptate? Nu; aceasta nu este cu putinţă. Dar suntem datori a remarca faptul că dreptatea poate cunoaşte nivele de înţelegere a ei, în raport cu dreptatea altcuiva.

A face dreptate stă la îndemâna noastră. Să fiu mai explicit. Putem spune: nu este drept ca semenul meu să mănânce mai mult ca mine; să mi se facă dreptate, luându-se o parte din mâncarea de la gura lui, pentru a mi se da mie. Această judecată s-a aplicat în mod criminal sub dictatura comunistă. Judecata corectă era: Statul să se îngrijească să-mi creeze condiţii să-mi câştig o mâncare egală cu a celuilalt, din moment ce altă putere  nu mai există  decât aceea a Statului. Munca fiecăruia trebuie preţuită în mod egal; nimeni n-are voie să încalce dreptatea, furând munca altui om. Dreptul la proprietate se bizuie pe acest adevăr şi respect al omului, al muncii sale, ca şi al muncii părinţilor şi strămoşilor lui, în temeiul dreptului la moştenire. Pentru a nu părăsi acea perioadă neagră a istoriei noastre, se cuvine să adăugăm că mâncarea nu se lua de la gura celor avuţi pentru a fi dată sărăcimii, ci pentru a mângâia poftele celor impuşi la cârma societăţii. Pe ei, în calitate de membri ai păturii conducătoare, îi lua automobilul întreprinderii, de acasă, să-i ducă la fabrica unde erau directori sau la Marea Adunare  Naţională, şi nu pe muncitori îi plimba; pentru ei se clădeau case speciale, ultraluxoase, cartiere întregi, cum a făcut Ceauşescu, vile de recreere şi pentru vânătoare, şi nu pentru muncitori; ei s-au mutat în vilele clădite prin munca burgheziei, şi nu muncitorii; ba, tot ei le stăpânesc şi astăzi, plătind chirii simbolice, cu suma cărora alţii abia pot călători cu trenul şi nici măcar atât; sau cumpărându-le cu aceleaşi sume derizorii; lor le revenea valuta ţării, să-şi comande rochiile şi costumele la Paris, şi nu muncitorilor. Iar de ţărani, ce să mai vorbim! Singurii ce trudeau pentru mâncarea tuturora n-aveau dreptul să mai mănânce la bătrâneţe, neacordându-li-se pensii.
Dreptate trebuie să faci cu atât mai mult celor din jurul tău, pentru că ea e la îndemâna ta. Copiii tăi cer de la tine, părintele lor, să fii nu numai iubitor, ci mai ales drept; dreptate aşteaptă soţia de la soţ şi soţul de la soţie; dreptate se cuvine fraţilor, dreptate părinţilor bătrâni, când puterile nu-i mai ajută; dar nu numai la bătrâneţe au nevoie de dreptatea ta, ci chiar când sunt în floarea vârstei, dacă dreptatea lor atârnă de tine.
După dreptate lăcrimează ochii câinelui ce ne păzeşte, ai boului ce trage în jug pentru mâncarea noastră, al vacii care ne hrăneşte cu laptele şi carnea ei; al calului care trudeşte până moare pentru a ne uşura viaţa. După dreptatea omului strigă natura toată, fiare, plante, peşti, insecte, toate vieţuitoarele. Căci, fără dreptate, existenţa pământului este ameninţată. Ecologia este îndreptarul dreptăţii umane faţă de natură. Să nu uităm a fi drepţi cu creaţia lui Dumnezeu, pentru că răspundem de ea.

Fiţi drepţi şi veţi merita cinstirea semenilor şi dreptatea lui Dumnezeu.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]