Motto:
"Bucuraţi-vă neîncetat,
dovadă că înţelegeţi
chemarea vieţii"
Sisoe preotul

1. LUMINĂ LINĂ PE SĂRATA

- "Plecările de dimineaţă, când porneam la coasă, cu tata... Ne sculam la patru, cinci, când începeau să cânte privighetorile... De foarte multe ori mă trezeam în car, pe fânul aşternut de dumnealui, pe când dân­sul conducea caii. Mă deşteptam, după un pui de somn în com­pletarea nopţii, cu privirile lungite pe cer şi cu o întrebare în minte... Întrebarea mai târziu a devenit obsedantă... 'De ce se naşte omul...?'
"Nu era de fel original să mă întreb aşa. Dar mă frământa care este rostul nostru pe pământ."
Apoi băiatul îşi uita de întrebare, lăsa privirile să-i alerge, ori, mai adesea, să se suspende pe marginile irizate, zimţate de soarele în naştere, ale unui nor precum petalele trandafirului alb, până ce imaginea acestuia era învinsă de chipuri insistente aparţinând unor consă­teni, cutare întunecos, ălălalt cânepiu, ăsta lunguieţ, acestălalt rotund, din care proiecţie cinematografică lăuntrică, întreruptă îndată, decurgea altă întrebare - şi mai naivă decât precedenta: 'Cum se face că unii sunt bruneţi şi alţii sunt blonzi?', se înscria în cugetul său, de ca şi cum de răspuns ar fi atârnat dezlegările cosmosului. 'Cum se face că unii sunt mai înalţi şi alţii mai scunzi? Aceştia spăimântoşi, ceilalţi arătoşi?' Dumnezeu, pentru el, se manifesta cu osebire într-astfel de diferenţieri, uşor de sesizat cum dădeai colţul sau ţi-aruncai cătarea peste gard.
Şi carul înainta pieptiş şi hurducat, pe când privirile băietului se împăienjeneau, câte le mai putea zări colorându-le în muzica descinsă din ziurelul de zi, aburind asupră-i ca un cântec de leagăn, cu miresme ale prospeţimii coborând până la el tocmai din Facerea Lumii din care se recunoştea celulă activă, celulă a cărei lipsă de conştienţă se străduia s-o umple cu răspunsurile ce nu-i veneau nicio­dată.

De un 15 Mai, i-am spus soţiei mele:
-"Ştii ce mi-ar place să facem astăzi, că e aniversarea mea?"
Mă privise curios, amuzată, toată doar solicitudine şi surâs.
-"Te-aş lua pe malul lacului Pustnicu. Ne-am plimba. Am căuta un pescar să ne vândă ceva peşte. Ne-am simţi liberi."
Acceptă pe dată. Pe timpul acela mai ieşeam din Bucureşti când şi când. Era curioasă şi ea să mă cunoască mai bine, să încerce de-i plăcea ceea ce-mi plăcea şi mie. Pe urmă, odată edificată, a priceput că multe ne plăceau la amândoi în egală măsură, dar nu toate.
Era o zi strălucitoare, nu toridă încă, aşa cum nu peste mai mult de două săptămâni avea să se instaleze vara ameţitoare de dogoare şi uscăciune. Poteca ce ne coborâse pe malul lacului şerpuia cu pieliţa de pământ lutos aspră şi solzoasă ca a unei şopârle. Tufele de pe mar­gine apucaseră a se colbui, fără ca verdele viguros şi sumbru să li se şteargă sub pojghiţa subţiratică albicioasă - mai era străvezie - depusă pe frunze pentru a cufunda jadul lor în incertitudini coloristice şi în neclar. Nu ieşiseră mulţi bărbaţi cu undiţa. Totuşi doi-trei îşi luaseră în primire locul răbduriilor ce-şi aşteptau plata sub ceruri, adică din pântecele apei.
Am ocolit cu pasul lent orbita în care se scălda, ca-n lacrimi, imen­sul ochi lacustru ce ne cerceta absent, ca pe nişte gâze. Numai gândul că ne aflam într-o prăpădită de rămăşiţă a Codrilor Vlăsiei şi era sufi­cient să mi se umple plămânii de aerul tare al trecutului şi să mă pierd renăscând.
După destulă preumblare şi odihnă pe iarbă, ne-am îndreptat către cel mai apropiat ins răpănos care-şi veghea trestia cu cârlig. Ne-am rostit dorinţa de ca şi cum i-am fi aruncat o nadă.
- "N-am prins decât nişte ţipari."
Înfipse mâna într-o pungă cusută din materialul unui sac, pe care o ţinuse atârnată de o sârmă în apă, şi scoase la iveală un fel de şerpişori nemlădioşi care de cum se regăsiră între degetele sale emiseră nişte gemete omeneşti subţiri şi fără vlagă.
"Uite-i cum ţipă", zise omul, ridicându-şi către noi uitătura de sub genele spălăcite.
Trebuise să-mi treacă jumătate din viaţă ca să mă dumiresc de ce peştele se numea  ca atare: ţipa.
Ne-am târguit, după ce ne-a lămurit - orăşeni impenitenţi şi necunoscători - că ţiparul este la fel de gustos ca orice alt soi. I-am pus într-o pungă de plastic anume adusă din Bucureşti, decişi să ne scurtăm distracţia şi s-o pornim spre casă, ademeniţi de visul tigăii cu ulei încins, când îmi veni altă idee:
-"Ce-ar fi să ne schimbăm planul. Pe vremuri, vizitam o călugăriţă la Pasărea: maica Pahomia. Poate m-ar mai recunoaşte dacă mă vede. I-am putea propune să ne pregătească ţiparii şi să-i mâncăm toţi trei împreună."
Decisă să nu-mi calce voia de ziua mea, soţia mea acceptă, cu toate că nu era amatoare nici de surprize, nici de cunoştinţe noi.
De data aceasta pornirăm în sens contrar, tot pe malul gârlei, până intrarăm în Cozieni, cătinel-cătinel apropiindu-ne de porţile larg căscate spre şălaşul rustic al măicuţelor.
Cu toate că ani de zile nu mai trecusem pe la fosta stareţă a mănăstirii, i-am recunoscut reşedinţa somptuoasă (pentru un cătun monahal), cu ferestrele cele mai împodobite de muşcate din toată mărunta aşezare. Am sunat. A deschis o soră. I-am spus pe cine căutam. Ne-a poftit în hol. Tocmai îi arătam Deliei nişte nobile piese de mobilă Biedermeyer, dispuse şi în odaia mare către care bătea o uşă dată de perete pe dreapta noastră, când îşi făcu apariţia venerabila stăpână a locuinţei. Nu mai era maica Pahomia cea plină de viaţă de odinioară: împlinise o vârstă pe care nu este cazul s-o pomenesc aici. Ascultându-ne păsul, ne-a mărturisit că era şi ziua sa onomastică: Sfântul Pahomie. Cu o mână apucă punga cu ţipari, cu alta ne îmbie în sufragerie, unde masa era pusă elegant, pentru mai multe persoane. Ne aşeză pe două scaune. Am rămas uluit de curajul său de a avea - ea singură -, deasupra celor câteva farfurii plate, una de supă cu chi­pul Regelui Mihai copil, imprimat pe fundul ei, în policromia vopselurilor pentru porţelan. Să nu uităm că acestea se petreceau pe timpul comuniştilor şi un atare serviciu de masă arătat lumii ar fi putut-o costa libertatea; eu, care eram păţit, o ştiam prea bine.
Ne rugă să mai avem îngăduinţă: tocmai sosise maşina unor pri­eteni aşteptaţi de ea. Aceştia intrară: inginerul Mihail Stanca şi soţia lui, cunoscută cu maica Mihaela, cea din urmă crescută în acea casă şi fostă studentă de-a mea.
Două persoane distinse, mai tinere decât cuplul nostru. Era evident că se găseau ca acasă la maica Pahomia, aceasta neînsemnând că ai fi putut surprinde ceva strident sau necuviincios în purtarea lor. Dim­potrivă, afabili, veseli cu decenţă, delicaţi faţă de noi - nişte intruşi - şi atenţi să ne simţim bine, cu atât mai mult cu cât mă lega de cunoştinţa doamnei - monahia Mihaela abia numită - relaţia puter­nică creată de procesul formării universitare, dumnealor completau de minune onorurile pe care le făcea gazda. Masa se desfăşură cu glume cuminţi, ori cu depanarea de amintiri, într-o intimitate caldă, simţindu-mă şi eu sărbătorit, după cum nădăjduisem, dar nu avusesm pricină s-o şi văd împlinindu-se. Către sfârşit, înainte de colivă (dul­cele obişnuit prin mănăstiri) şi cafele, când bucatele nu mai aveau căutare, le luară locul cântecele de strană, admirabil înviate pentru comeseni de glasul baritonal catifelat al inginerului, anume ridicat în picioare, dovedind o ureche muzicală ieşită din comun, o voce caldă, o interpretare pioasă şi o familiaritate cu psaltica, pe care nu o puteam înţelege.
Singurul defect al dublei sărbătoriri fu că n-am apucat să cunosc gustul ţiparului: pregătirile culinare în vederea onomasticii se făcuseră din timp.

Şi iată-l acum în casa mea, cu aproximativ un deceniu mai târziu, invitat de mine, fără ca relaţia noastră să fi prins cheag atunci, deşi amabilitatea sa ne-a fost în vreo două rânduri de folos în chestiuni gospodăreşti în cari nu ne mai ştiam descurca de nu apelam la ajutorul altcuiva. De data aceasta l-am invitat pentru a-l imbia să-mi vorbească despre sine, deoarece Mihail Stanca este un personaj singular în lumea noastră românească, ca şi fiu al unui preot la fel de ieşit dintre rânduri. Şi care este scriitorul să rabde a nu iscodi fiinţele deosebite, mai întâi pentru a le înţelege mai apoi pentru a le propune meditaţiei cititorilor săi?
-"Mi-aduc aminte că, la un moment dat, era lună plină. Mă aflam cu tata să cărăm  fânul de sus, de pe Sărata, un loc încântător.
Nu numai locul va fi fost încântător, dar şi numirea lui directă te pune în contact cu certitudinile realităţii, te proiectează într-un univers unde albul e alb şi negrul negru; şi face bine, face atât de bine într-un bâlci rotitor, pestriţ, zgomotos şi, de fapt, fără identitate, cum e mintea ezitărilor noastre, să te poticneşti de bariera inconfundabilului, a precisului.                          
Zona fojgăia de locuri cu denumiri pitoreşti: Delişor, Câmpuşeţ, Câmşor, Păducel, Coastele Râului, Capaciu Roşu, Padina Plopului, Spini, Ulmeanca, La doi meri, Locul de la peri, Părul cel ciorăsc, La mărul hăl mustos, La părul cel dulce dă din gios.
Mihail continuă:
-"Ne prinsese seara. Tata insista să încarce dânsul căruţa pe care îmi plăcea s-o încarc eu, pentru că, mai ales, aveam cu noi caii ce-mi aparţineau: mi-i luase când împlinisem zece ani."               
-"Cum asta?", fui stupefiat.
-"Da. Când am împlinit zece ani, tata zice: - "Ia să vedem ce e de capul tău!", şi m-a dus la târgul de Drăgaică, care are loc în septembrie, cel puţin aşa era pe atunci - acum ce poţi şti ce s-a mai întâmplat...? Era un târg în care se vindeau numai cai. M-a
luat cu dânsul acolo. Nu ştiam de ce o pornisem spre Câmpulung. Ne tot plimbam prin  târgul ăsta imens de cai. După ce a trecut un timp, dânsul mă iscodeşte: - "Ei, ţi-ai ales vrun cal?"- "N-am ştiut că trebuie să-mi aleg unul ", eu de colo. El: - "Dar care-ţi
place?" Parcă văd şi acum: am arătat spre unul care era cel mai mititel, un mânzoc sur, adică în doi peri, cum se spune pe la noi pe acolo. - "Păi", cică,  "tocmai pe ăla l-ai ales dintre toţi caii ăştia care...?" - "Da, pe ăsta l-am ales." - "Bun." Pe lângă acesta, mi-a mai luat încă un cal după aceea. Aveam, va să zică, aceşti doi cai pe care i-am crescut eu - şi am crescut şi eu cu ei odată, în Botenii de pe malul Argeşelului, din judeţul Argeş."
-"Boteni?", am repetat, să-l provoc să-mi mai dea amănunte, să aflu cât mai multe despre locurile copilăriei sale.
-"Da, Boteni. O comună care, ca şi Stoeneştii, ca şi Nămăieştii, se găseşte în înscrisurile din timpul lui Mihai Viteazul. Se pare că Botenii aceştia se trag dintr-o comună şi mai veche: Negomireşti, care a fost descoperită de către profesorul Bera pe platoul Săliştei ce dă exact în zona unde Mihai Viteazul a oprit apele Damboviţei cu piei de bivol, i-a aşteptat pe turci şi i-a bătut la Târgovişte, cum se ştie. Se trag din Negomireşti sau de pe lângă Negomireştii dispăruţi."
Curioase sunt legendele când le priveşti în mişcarea şi circulaţia lor. Nu departe de acolo, la Cetăţeni, în faţa 'băii lui Negru Vodă', săpată în stâncă parcă de mână omenească, de fapt fără explicaţie adâncată în rocă la înălţimea unde mă găseam, în faţa urmelor de paşi urieşeşti ai principelui, imprimate în piatră, a urmelor de conduri ai Doamnei sale, fine, urme de pantofiori cu număr mic, terminaţi în vârf cu un apendice ca firul, ce înţepa aerul dinaintea mersului ei sprinţar şi dansat, mi se istorisise de către un localnic că Negru Vodă sălăşluise acolo, pe culmea aceasta, iar soaţa lui dincolo, peste valea Dâmboviţei. Iar când Prinţul o dorea, se scălda în 'baia' de faţă, apoi trecea de se 'împrumuta' de la ea, cum îşi dosea omul informaţia pre­cisă şi nepoliticos a fi împărtăşită unor străini din Bucureşti, cu decenţă evitând vulgaritatea desemnând iubirea domnească. În vari­anta aflată de mine, Negru Vodă era acela care oprise tătarii, blocând curgerea apei cu piei de bour şi, la apariţia lor, înălţând cortina anume concepută, pentru a-i îneca sub năvala vijelioasă a viiturii provocată artificial.
Mihail, oaspetele meu, tace puţin, să-şi adune gândurile. După care:
- "Deci, când tata a zis: "Vreau să încarc eu", în acea clipă a apărut o lună imensă..., imensă... şi ciudat de intens colorată...! Cel puţin aşa mi-a rămas mie în memorie şi aşa am revăzut-o mereu în amintire.
"Ca din nimic, s-au declanşat în mine din nou aceste resorturi ale întrebărilor: 'Cine este Dumnezeu? Unde este El? Cum poate El gândi? Oare poate fi pipăit?...' şi aşa mai departe...
"Bineînţeles că imediat am întrebat: - "Tată, de ce luna aceas­ta este aşa şi de ce pământul nostru nu se vede tot la fel? ". Între­barea nu-şi avea prea mult rost. Dar mi-a venit pe fondul pre­ocupărilor ce mă frământau.
"Tata mi-a dat un răspuns ce numai răspuns nu era. Mi-a zis: - " Aşteaptă o clipă".
"Apoi, s-a rezemat în furcă şi a început să cânte!...
"Întâi a murmurat o cântare bisericească pe care, la vremea aceea, n-am înţeles-o; am înţeles-o mult mai târziu. Era vorba de 'Lumină lină', una dintre cele mai vechi compoziţii ortodoxe; se cântă la sfârşitul Vecerniei; din păcate, în bisericile de mir nu se obişnuieşte a fi intonată. Apoi mi-a cântat ceva mirenesc: 'La fân­tâna cu găleată', o romanţă ce, curios lucru, a dispărut.
"Şi una şi alta s-au imprimat în mine magnetic şi au rămas, dacă vrei, ca un fel de lumină călăuzitoare în tot ce am realizat după aceea, dacă am putut să realizez ceva. Cântecele le ştiu şi acum, cu exact cuvintele lor ascultate şi deprinse atunci."
-"Crezi că cele două cântări voiau să simbolizeze luna şi pământul?", strecor o bănuială, prins eu însumi de mirajul clipei pierdute şi străduindu-mă să-i pătrund misterul, odată cu copilul de altcândva, supus ca şi el ghicitorii propuse, ghicitorii cu doi termeni: satelitul (că despre a cui lumină putea fi vorba în peisajul acela înnoptat?) şi apa din adâncurile terrei.
Se pare că am greşit în tentativa mea de descifrare, căci:
-"Nu. Exact în momentul ăla am realizat că, de fapt, răspunsul ce trebuia eu să mi-l dau, în căutarea mea de Dumnezeu, era ascuns în aceste cântări, pentru că ele nu vorbeau explicit de Dumnezeu, ci de această lumină permanentă, va să zică această
lumină lină care vine de undeva, trece prin tine, se duce în cealaltă parte şi întotdeauna te invită să păstrezi un echilibru între întuneric şi lumină, echilibrul iubirii, dacă poţi percepe această taină a Luminii...
"Deci acesta este cel dintâi moment ce m-a marcat în mod deosebit în domeniul spiritualului."
-"Şi ţi-a mai spus ceva tata, după ce a cântat?"
-"Nimic. Absolut nimic. S-a aşternut o tăcere mormântală. Dânsul era un om care tăcea în general. Dar de data aceasta, indiferent la faptul că simţea că eu doream să mai continui cu întrebările, el cu atât mai mult nu a vrut cu nici un chip să conti­nue."
Tăcere se lăsă şi între noi doi. O tăcere materială; parcă o puteai vedea, mângâia, strânge între degete, parcă îţi puteai lipi buzele de faţa ei nici caldă, nici rece, pe pleoapele ei. Şi în acest climat lăuntric, îmi reveniră în auz glasuri călugăreşti ascultate nu puteam spune când - să fi fost la Mănăstirea Cheia, să fi fost la Antim, la Cernica... -, glasuri ce se exaltau:

"Lumină lină a sfintei slave,
A Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte,
A Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase,
Venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară,
Lăudăm pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfântul Duh - Dumnezeu.

Vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase,
Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă,
Pentru aceasta lumea Te măreşte. "

Cu un efort mare de pătrundere în nişte cotloane ascunse de o viaţă de om, din sufletul meu - eu care nu am ureche muzicală şi cu atât mai puţin memoria specifică -, m-am încordat până ce am făcut o voce interioară, iniţial, să îngâne, ulterior, să apuce silabele şi să le joace pe melodie, şi m-am pomenit însumi mormăind în liniştea pavilioanelor:                         

"La fântâna cu găleată
Pe cărarea cea din Grui,
Stau, de câte ori e lună,
Un flăcău cu draga lui.

Nu se strâng, nu se sărută,
Doar  suspină şi zâmbesc
Şi cu mintea petrecută
Ca-n beţie se privesc.

Du-te lună,vino ceaţa,
Ca să mai pot vedea,
Căci nicicând aşa iubire
N-am văzut în viata mea."

-"Dealtfel", îmi întrerupe Mihail visarea, "mama, rămasă acasă, ştia că trebuia să facem cel puţin două drumuri şi nu avea cum afla ce se întâmplase de nu ajunsesem înapoi până la ceasul acela. Aşa că se tot îngrijora, nelăsându-ne loc de filosofare."
O nouă pauză interveni. Inginerul adăugă:
-"Peste ani, tata spunea: - ''Dacă aş fi rămas corect cu tine, faţă de momentul acela când ţi-am cântat cele două cântări, tu tre­buia să fii preot astăzi şi nu inginer...''"
Râzând, vizitatorul meu îşi caută alte cuvinte, pentru a rectifica:
-"Aş păcătui să spun că n-a fost aşa. Lucrul s-a petrecut, însă, pe alte planuri."
Anume că n-ar fi ... preot.

Fără să-mi expun părerea cu glas tare, cred - perseverând în cân­tărirea celor auzite pe când el tot vorbeşte -, cred că citesc în cele două cântări o înfăţişare a celor două feţe ale Iubirii. În loc de răspuns, socotesc că tatăl i-a oferit copilului în căutarea unor răspun­suri la toate nedumeririle vârstei, i-a oferit, enigmatic, feciorului său, alegerea posibilă: unica opţiune posibilă, alegerea de pe urma căreia ne este calea acoperită de lumină lină întru veşnicie sau de soare aprig, dar trecător odată cu căderea frunzelor din anii noştri: alegerea dintre iubirea cerească şi iubirea pământească...
Aleagă el, fătul, ce i se potrivea firii şi căutării lui şi către ce se simţea chemat!...

*

"Aşa să lumineze faptele voastre, ca, văzându-le credincioşii, să aducă laudă lui Dumnezeu" ; ca atare preotul să trăiască pre­oţia împlinind-o cu timp şi fără timp, dovedind că e drept reprezentant şi vrednic urmaş al lui Hristos, care împlineşte porunca: ''Fiţi imitatorii Mei" şi care astfel să poată să spună ''Nu eu trăiesc ci Iisus Hristos este Cel care trăieşte în mine " ...
Preoţia este lucrare din lucrarea Domnu-nostru Iisus Hristos, e putere din puterea Lui, chemare din chemarea Lui. Preoţia e miracol permanent în sânul Sfintei Biserici, e slujire din slujirea dumnezeiască a Marelui Arhiereu, transmisă tuturor preoţilor prin Sfinţii Apostoli şi de aceştia prin hărăziţii sfinţiţi Episcopi"
Citat din Pr.Sisoe- "Rolul preotului în viaţa morală a societăţii de astăzi".



[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]