ACTUL I

Întunericul scenei este rarefiat de paloarea lunii. Cei doi interpreţi sunt îmbrăcaţi în costume de baie complete, moda sfârşitului de veac XIX - începutul secolului XX, ceea ce le conferă un aer vetust, penibil. Ambii intră în scenă extenuaţi.

EA (apare în patru labe, pipăind terenul cu palmele înainte de 'a păşi'; abia de-şi susţine torsul pe cele patru membre; ajunsă în mijlocul scenei, după ce a cercetat locul pe lungimea unui om, se lasă să cadă pe burtă; gâfâie. După un timp apare El , târându-se pe pântec, ca un ostaş. Se opreşte puţin în urma Ei , capul îi pică pe o parte şi, fără alte pregătiri, adoarme. Ea întoarce privirile anevoie spre El. Dispreţuitor): Sforăie! (Işi pierde vlaga şi se porneşte şi Ea pe sforăit)

EL (la un sforăit mai puternic, sare-n picioare, speriat, cu mâinile înălţate, în semn că se predă): Nuuu! Nuuu! Nuuu! (Îşi acoperă ochii cu un antebraţ. S-a cocârjat, picioarele cedează sub El, cade în  genunchi, statuie a groazei) Nuuuuu!

EA (se trezeşte. Plictisită, căscând): Iar repeţi numărul cu crima şoferului chior?! (El s-a dezmeticit. A căzut cu braţele la pământ şi cu fruntea între ele) Nu ştiu de ce-i acorzi atâta importanţă scenei ăleia. Doar nu te-a omorât...

EL (se ridică parţial; e plin de elan, hotărât să pledeze. Cu temperament): Nu din vina lui! Nu m-a omorât, dar nu din vina lui!

EA: Din meritul tău!

EL: Ce poţi şti?! N-ai fost de faţă. Parc-aş fi avut arcuri... (Sare pe neaşteptate, lateral, ca şi când ar evita izbitura maşinii)

EA: Ca o panteră! (Râde) Şi tot crezi că hotărâse să te strivească de zid?...

EL: Ca pe-o muscă.

EA: De ce?

EL: Ţi-am spus: Organizaţia!

EA: Ce să aibă cu tine?

EL: Cu tine ce aveau?

EA: Eu nu mă laud c-au vrut să m-omoare.

EL: Dar de gonit pe stradă te-au gonit urlând... (Duce mâinile pâlnie la gură, însă nu scoate nici un sunet)

EA: (îşi aminteşte): Huooo! Huuuooo! (Îşi astupă urechile cu palmele)

EL: Vezi?

EA: Nu-i acelaşi lucru.

EL: Ce vrei să spui?

EA: Nu le plăcea gura mea mare: spun adevărul.

EL: Nu le plăcea mutra mea: e prea distinsă.

EA: Omori omul după mutră?...

EL: Şi pentru mai puţin.

EA: Adică?

EL (ia loc): Pentru nimic.

EA: Imposibil.

EL: Te priveşte dacă n-o crezi. Eu te avertizez întruna.

EA: Şi de atâtea avertismente... (Priveşte-n jur) ...uite unde am ajuns...

EL: Chiar, unde om fi ajuns? (Roteşte şi El capul)

EA: Tot tu întrebi?

EL: De ce nu?

EA: Pentru că puteam să nu mai ajungem.

EL: Puteam şi să rămân lipit de zid...

EA: ...Ca o muscă...

EL (mică pauză): Ca o muscă.

EA: Dar erai singur.

EL: Cuc.

EA: Aici, însă, m-ai adus cu tine.

EL: Să-i fi lăsat să te-omoare?...

EA: Aşi!

EL: ...cum au încercat cu mine?

EA: Nu-ndrăzneau ei... Dealtfel, nici nu cred.

EL: Totdeauna...

EA: Chiar aşa! Totdeauna m-am îndoit de câte născoceşti tu.

EL: Nu născocesc. Văd mai departe.

EA: Adulmeci, nu?

EL: Adulmec, da. Aş fi fost bun să mă folosească la descoperit comori...

EA: Iar ei vor să te-ngroape ca pe un bun de preţ!

EL: Râzi!

EA: Râd.

EL: Mereu!

EA: Mereu.

EL: De când te ştiu.

EA: Nu eşti de râs?

EL: Pentru că sunt prudent?

EA: Fricos.

EL (sare-n picioare): Să nu mai spui vorba asta vreodată!

EA: Parcă-i prima oară că mi-o interzici!...

EL (ameninţător - se tot retrage, înspăimântat de sine însuşi): Într-o bună zi...!

EA: O să-mi arăţi că nu eşti fricos? (Privirile li se-nfruntă. El a înţepenit locului) O să m-omori? O să ai curajul? (Se ridică. Înaintează doi paşi) Nu vrei s-o faci acum? Hai! (Cade în genunchi. Desface braţele lung; se lasă uşor pe spate) Înfige cuţitul! Să-mi vezi sângele! (Rostirea şi gestica i se încarcă senzual) Să te simt scormonindu-mi carnea... să curgă viaţa din mine... să mor în braţele tale... (El s-a năpustit cu un salt şi cu gemete animalice asupră-i; îi acoperă buzele şi trupul cu sărutări furibunde. Când se potoleşte, Ea oftează satisfăcută. Uşor ironică, dar şi placidă) Am scăpat... cu viaţă... (El o sărută tandru; Ea se ridică; îşi aranjează părul, costumul) În definitiv, unde om fi ajuns?

EL (s-a culcat pe spate, răstignit): La capătul lumii.

EA: Să ştii că da. La capătul oceanului, în orice caz.

EL: Unul dintre capete: cel de pe ţărmul totalei noastre libertăţi. Recunoşti?

EA: Ce?

EL: Că-n numele libertăţii lor au vrut să mă...

EA: Bineînţeles că recunosc. Ticăloşii!!

EL: Păi, adineaori...

EA: Să mă răzbun.

EL: Pe mine? (S-a ridicat în capul oaselor)

EA: Pe ei.

EL: Dar te legai de mine...

EA: Pe cineva tot trebuie să-mi vărs fierea. Într-un fel, îi reprezentai...

EL: Pe ei?! Pe cei care au vrut să mă ucidă?!

EA: Da.

EL: Cum poţi să...? Ce legătură vezi între mine şi ei?

EA (se plimbă cu mâinile la spate): Ce legătură? E evident: îi reprezentai în calitate de victimă.

EL: În calitatea asta îi reprezint pe mulţi.

EA: Cu-atât mai mult meriţi chinuit.

EL: După ce că sunt victimă...

EA: Tocmai de-aia meriţi: că nu poţi fi călău. Călăul chinuieşte pe alţii. Victima cere persecuţii.

EL: Cum cer unii palme.

EA: Exact. Tu miroşi a sânge.

EL: Parcă spuneai că vrei să vărs sângele tău...

EA (se aşează lângă El; confidenţial): Şi ai crezut? De călugăriţă ai auzit?

EL: Călugăriţă?

EA: O insectă.

EL: Ce-i cu ea?

EA: Îşi devorează masculul, după... petrecere...

EL: Ca tine.

EA: Înainte şi după. Am simţit-o de la-nceput...

EL: Ce?

EA: Că eşti născut să fii victimă. (Îi culcă umerii în poala ei) Asta m-a atras la tine.

EL: Ai nădăjduit s-ajung victima ta?

EA: De ce nu? (Se joacă cu părul lui) Dacă erai victima tuturora...

EL: De ce n-aş fi şi a ta?, ţi-ai spus...

EA: Adevărat...

EL: Şi te-ai ţinut după mine...

EA: Ţi-am mirosit urma şi n-am pierdut-o niciodată...

EL: ...până la capătul lumii...

EA: Dar ai scăpat cu viaţă...

EL: Să ştii c-am avut noroc. (Se înalţă; scrutează fundalul, recte, largul) Numai niţel mai încolo să ne fi dus valul şi...

EA (îl urmează): Sau dincolo... Zob!

EL: Aşa s-ar fi-ncheiat lupta dintre sexe!

EA: Sub talazuri? N-ar fi cazul...?

EL: Ce?

EA: Să nu lăsăm pradă oceanului...

EL: Barca?

EA: Avuţia noastră.

EL: Ai dreptate. Hai! (Ies. Revin şi ies alternativ, cărând pachete, lăzi, saci. Întretimp, fiecare îşi adresează replica celui rămas în culise) Doamne, de câte ori am făcut-o...

EA: Cu cortul, de ici-colo!

EL: Gustul independenţei...

EA: Gustul fugii...

EL: Gustul aventurii...

EA: Gustul laşităţii...

EL: Gustul mândriei umane...

EA: Gustul temerii de om...

EL: Gustul izbânzii asupra ta însuţi...

EA: Gustul înecului, al decăderii, al întunericului... (Îl aşteaptă să intre şi El. Îi aruncă în faţă) Suntem doi şoareci de apă! Singurul nostru refugiu este prăpădita asta de barcă. Cum ne speriem, am sărit în ea şi o pornim încotro vedem cu ochii...

EL: Împărăţia noastră este apa!...

EA: E beciul unde ne ascundem, e canalul de scursuri unde ne pierdem, e...!

EL: Nu e adevărat!

EA: E capcana din care nu putem ieşi!

EL (creştere): Nu e adevărat!

EA: E...! (Cade pe o ladă. Hohote de plâns)

EL: Perşii vechi, dacă voiau să se mântuiască, de cum zăreau şobolani de apă, erau datori să-i ucidă cu pietre! (Se apropie de Ea; o mângâie pe creştet) Nu-ţi place viaţa noastră?

EA: Cui i-ar place?

EL: Mie.

EA: Eşti bărbat...

EL: Şi tu - femeia mea...

EA: Da - femeie...

EL: Ai fi preferat...?

EA: Sigur că da.

EL: Nici nu ştii ce am vrut să te-ntreb.

EA: Cum să nu! M-ai întrebat de-o mie de ori.

EL: Ei, ce voiam să te-ntreb?

EA: Dac-aş fi preferat altă viaţă?

EL (explozie de bucurie): Ai greşit! (Ţopăie scandând) Ai-gre-şit! Ai-gre-şit! Ai-gre-şit!!!...

EA: (coboară capul. Plânge liniştit): De-o mie de ori aş fi preferat altă viaţă...

EL (încercând încă tonul glumei, cu timiditate): Te-aş fi întrebat dacă preferai alt bărbat...

EA: Cunoşti răspunsul.

EL: Nu.

EA (ridică privirile spre El): Cum 'nu'?

EL: Ba-l cunosc. Dar mi-e drag să-l mai aud o dată.

EA: Pe tine te vreau. (Mică pauză) Altfel.

EL: Nu se poate.

EA: De ce?

EL: Altfel nu pot trăi. Sunt un om liber.

EA: Şi m-ai făcut sclava ta.

EL: Erai liberă să accepţi sau nu. Nu sunt mai puţin sclavul tău.

EA: N-am nevoie de sclavia ta.

EL: Iar eu te socotesc stăpâna mea!... (Cade în genunchi în faţa Ei) Regina mea!... Împărăteasa mea!...

EA: Desfacem lăzile?

EL: Bineînţeles.

EA: Ridică-te. La treabă. Azi o să fie o zi...

EL: ...grea. Identificarea locurilor... (Pe înşiruirea ce urmează se ocupă de bagaje)

EA: ...a populaţiei...

EL: ...cercetarea economiei locale...

EA: ...a perspectivelor convieţuirii paşnice...

EL: ...prospectarea şanselor de supravieţuire...

EA: ...obţinerea aprobărilor...

EL: ...montarea estradei...

EA: ...machierea...

EL: ...costumarea...

EA: Messieurs et dames...

EL: ...Serafima va danser pour vous! (reverenţa Ei; piruetă, câţiva paşi încercând graţia şi neizbutind-o; nouă reverenţă)

EA: ...Maestrul Lorgnon vă va prezenta... (scoate dintr-o ladă o pelerină neagră; i-o prinde de umeri; îi întinde un joben. El se întoarce cu spatele la Ea şi la public, în aşteptare. Ea îşi înconjoară talia cu o rochie extrem de scurtă, înfoiată, din tul roz) ...monologul în patru tablouri FUTURISTUL sau ŞCOALA MODERNĂ , creaţie proprie a maestrului Lorgnon! (Bate toba în capacul unei lăzi. Paşi grăbiţi prin faţa publicului imaginar - contactele cu spectatorii din sală nu se stabilesc încă) Acţiunea, doamnelor şi domnilor, se desfăşoară într-o cameră atât de luxoasă, şi de curată, şi de ermetică, încât ar putea fi confundată cu o rezervă dintr-un sanatoriu, să zicem, elveţian! (Bate toba) Tabloul I , onorat public.

EL (în dialog cu Ea): Eu - nu - vi - sez! Visează idealiştii. Eu, ca pictor, mă lupt cu materia. O domin. O schimb. I-am studiat legile. Mă folosesc de ea. La fel cu natura. O stăpânesc. Totul e să cunoşti legile. Să le foloseşti pentru progresul Artei tale. Progresul! O să mă-ntrebi la ce bun. Pentru portret. Pentru arta portretului. Ca să pictez oameni frumoşi. Oameni adevăraţi. Oamenii de mâine. Da, gândirea pictorului de azi creează  oamenii de mâine. Gândesc la omul... (Gest spre viitor) Nu - vi - sez! Totul este pe bază de ştiinţă. Observarea vieţii practice. Nu teoria searbădă ...puah ...estetica ...teoreticeni ...diplome ... prostii!... Experienţa, da. Aici e aici. Totul pleacă de la concret. Contactul cu pânza, cu penelul; practica, e clar? În pânza asta de sac, sărăcăcioasă, dispreţuită, aici se ascunde chipul... (Gest spre viitor) Ce ai fost până să mă-ntâlneşti? O victimă. O victimă a pictorilor cu şcoală. Farsori! Înşelători! Ţi-au azvârlit praf în ochi. O adevărată mistică a Frumosului. Frumosul? Nu există. Materia, da. Aici e-aici. Practicul. Să coborâm în mijlocul modelelor. Să descifrăm trăsăturile lor. Soarta neopicturii e în mâinile noastre. Totul e să pozaţi. Să ştiţi să pozaţi. Să-mi pozaţi. ADEVĂRUL ESTE POZA! (Rămâne 'în poză')

EA: Tabloul II , doamnelor şi domnilor! Linişte, vă rog! Maestrul Lorgnon se concentrează...

EL (iese din 'poză'): M-ai ales! Ai înţeles că destinul portretului tău viitor stă în mâinile acestea. Cu bătături! Mi le-a dăruit munca. Ea mi-a făcut mâinile atât de dibace. Mâinile mele sunt inteligenţa mea. De ele depinde chipul tău viitor. Şi tu ai înţeles asta şi m-ai ales - zic şi eu aşa, ca să glumim - nesilit de nimeni, prin vot secret, să-ţi fiu portretistul. Portretul pe care-l voi face va reprezenta chipul fericirii. Hai să te privesc, modelul meu! (O suceşte, o răsuceşte) Materie bună! Materie primă de calitate! Te voi face om! Vreau să te văd cum saluţi. Caut poziţia cea mai potrivită în care să te pictez. Uşurel - uşurel... Curaaj! Înclină puţin capul... Atât de puţin? Încă niţel... Ceva mai mult... Ce, îţi este ceafa înţepenită? Nu poţi atinge pieptul cu bărbia? Ţi-e anchilozată şira spinării? Ai coastele prinse-n cuie de argint? Ia uită-te, dom'le, drăcie! Oi fi-nghiţit o ţeavă de plumb sau ai capul plin de bani şi ţi-e teamă să nu-ţi pice! Nu ştii să te apleci deloc? Mai mult, mai mult... Adânc! Rupe-te-n două! Nu sta aşa de lemn tănase! Portretul tău viitor depinde de cum ştii să saluţi. Să mă saluţi. Ce-ai rămas frântă?! Vrei să fac din tine un om frumos, nu? Atinge pământul cu palmele. Strămoşii tăi le ziceau 'labe'. Ha-ha! Auzi! în patru labe! Ăsta da, salut. Cu fruntea-n ţărână! Aşaaa! Aşaaa! Aşaaa! Am putea, într-adevăr, pleca de aici cu portretul. Este o poziţie sugestivă... Totdeauna am socotit că modelul nu poate simţi măreţia artei mele decât dacă devine conştient de poziţia de la care pleacă, de nivelul ei scăzut... (Nouă 'poză')

EA: Doamnelor şi domnilor, Tabloul III . Fiţi atenţi, vă rog.

EL: Te voi ridica din patru labe, într-un ritm nemaicunoscut în istoria artelor! Împreună vom depăşi cei mai mari maeştri ai trecutului; e clar? Te voi purta într-o viteză pe care nici n-o bănuieşti, cu un coeficient în continuă creştere vertiginoasă. Va fi ca la curse... Ca o cursă... Te voi trece prin toate etapele înălţării. Totul este să pozezi neîncetat. Cu entuziasm. Pozezi pentru tine însăţi. Pentru viitorul tău. Uită-te la tine: pleci de la nimic. Eşti pe brânci. Te voi ridica extraordinar de sus. La cel mai înalt nivel. (Pauză) Dar, dacă mă gândesc bine, n-o să-ţi poţi da seama cât de sus te voi înălţa dacă pleci din poziţia în patru labe, care, văd, e totuşi foarte civilizată. La pământ! Cu burta la pământ! Lipit! Bagă nasul în glod! Dă cu râtul! Nu mârâi! Tu m-ai ales! Şi bine ai făcut. Numai eu îţi cunosc viitorul splendid! Numai eu cunosc viitorul acestui portret pe care-l voi perfecta etapă după etapă. Stai pe loc! Ce?! Ai transpirat? Îţi ştergi sudoarea cu limba? Ce limbă roşie ai... Face bine pe pânză. Linge podeaua! Eziţi? Nu încape nici o ezitare. Doar aşa putem continua. Există o singură cale a artei perfecte, un singur drum către portretul fericirii. Iar calea, drumul, ţi le arăt eu. (Pauză) Fii atentă. Nu mai putem face nici un pas mai departe dacă nu bagi în cap ce-o să-ţi spun acum. Totul trebuie făcut cu chibzuială, după indicaţii precise. Să le-nveţi pe de rost.

Am hotărât:

Articolul I. Pictorul este cel mai mare pictor.

Articolul II. Pictorul e unic.

Articolul III. Când pictorul nu este pictor, se aplică articolele I şi II. (Rămâne 'în poză')

EA: Şi acum Ultimul Tablou.

EL: Aşaaa... Să pregătim paleta, uleiul, pânza, penelul... Ce? Te miri că folosesc o singură pensulă? Curând n-o să te mai miri. Ţi-am făgăduit doar c-o să te ridic mai sus decât pe oricare model! A venit momentul. Pentru poza la care visez, poza finală, n-am nevoie decât de o singură pensulă, pentru că nu lucrez decât cu o singură culoare. O culoare care seamănă cu tot ce e mai bun în tine. Da, da... Eu transpun în practică teoria maestrului meu. Sigur că tu, care ai fost victima pictorilor de şcoală veche, ignori existenţa maestrului meu. N-ai nici o vină. Ţi-am spus că eşti o victimă a... (Gest spre trecut) Maestrul meu îşi picta modelele într-o poziţie de maximă înălţare, în plin triumf, în ovaţiile mulţimii, mii de oameni, milioane, entuziasm, aclamaţii... Modelele erau atât de sus încât totul le devenea indiferent; erau stăpâne pe viaţă şi pe moarte. O, atunci viaţa, exultând, fremătătoare, energia, se revărsa, generoasă, gâlgâind... Hai, sus, în genunchi! Uite, mă aplec chiar eu să te ajut. Te ridic! Cu mâinile mele. Eu, cel mai mare pictor, te voi înălţa. Urmează-mă, aici, după acest paravan, vino, vino, ţine-te după mine... Îl vezi? L-am construit cu propriile mele mâini pentru tine. E al tău! Este al tău! E al tău! Vei fi modelul ideal! Când va cădea acest mecanism, te voi picta în triumf, mai presus de toţi! Liberă! Liiiberă! Cu propriul tău sânge. Hai, ascultă-mă pentru ultima dată! Suite-te pe eşafod! Trage de aţa asta. E-cu-ţi-tul-tău!  ('Poză';  Serafima cade)

EA: (se ridică; aplaudă cu admiraţie sinceră) Bravo! Bravo! Cutremurător!

EL (lepădând pelerina şi jobenul, ia loc pe o ladă): Crezi că vor înţelege? Am trac.

EA (se ocupă să scoată obiectele de îmbrăcăminte aflate prin lăzi. Le înşiruie prin toată scena): Nu ţin minte să nu fi avut trac înainte de lansarea unui spectacol nou. şi, pe urmă, iese bine. Eşti fricos, ţi-am spus-o.

EL: A avea trac înseamnă să fii artist, nu fricos.

EA: Orice ai fi, pune mâna la treabă!

EL: Altceva nu ştii?

EA: Ştiu că trebuie să mă hrăneşti. Aşa cel puţin mi-ai făgăduit când am plecat cu tine.

EL (visător): Ţii minte? Ce gingaş ne iubeam!...

EA (izbind cu pantoful în zăvorul blocat al unei lăzi): Gingaş, păi sigur! Erai fascinant! Credeam că nimic n-o să-ţi stea în cale. Erai cel dintâi om care ieşise întreg şi nevătămat de acolo. (A izbutit să deschidă lada: scoate o uniformă militară din ea; şi-o pune în faţa trupului, ca şi când s-ar examina într-o oglindă; acelaşi lucru cu o rochie de epocă)

EL: (visând, orgolios): Eram un învingător!...

EA (scoate o pereche de indispensabili bărbăteşti; probarea se repetă): Erai. (Aruncă obiectul de lenjerie) Ce-a rămas?

EL: Dispreţul meu.

EA (extrage o pereche de sâni falşi. şi-i prinde în dreptul omoplaţilor. Paşi, să poată fi gustat efectul. N-o va lepăda): Ai încercat vreodată să te hrăneşti din dispreţ?

EL: De când eşti alături de mine şi sunt înarmat împotriva întregii omeniri...

EA: Tot de atunci mi-e şi mie foame. De ce ţi-or fi dat drumul? (Scoate o cămaşă bărbătească; are o pată mare de sânge în dreptul inimii)

EL: Eram nevinovat.

EA: Nu-i un motiv serios.

EL: Dar nu-i nici un motiv suficient să mă fi condamnat.

EA: De ce nu? Se fac atâtea erori judiciare (Scoate o sabie. Şi-o atârnă la brâu) 

EL: Dacă se făcea o eroare judiciară în cazul meu, nu ne mai cunoşteam.

EA (scoate o barbă lungă până la brâu; şi-o lipeşte la ceafă; i-atârnă între sânii falşi): Aş fi murit sătulă, în ţara mea. N-ajungeam să mă expatriez.

EL: Ce insinuezi? Cine s-a expatriat?!

EA: Tu.

EL: Niciodată. (Ridică rochia de epocă)

EA: Cum numeşti faptul c-am acostat la ţărmul ăsta necunoscut, după ce am ocolit jumătate de glob?

EL (şi-a pus rochia în faţă; câţiva paşi feminini, cu legănări din şolduri şi folosirea unui evantai): Nepotrivire de caracter.

EA: Aud?

EL: Nepotrivire de caracter.

EA: Între tine şi omenire?

EL: Nu. Între tine şi mine.

EA: Nu înţeleg.

EL (se apleacă să depună rochia şi evantaiul. Se găseşte cu spatele la public): Nici eu. Dar n-are nici o importanţă.

EA: Crezi tu! Pentru mine are. Te rog să te explici.

EL (a scos un jo-jo cu care se joacă): Faptul că tu numeşti asta o expatriere şi eu o excursie în jurul odăii mele dovedeşte o nepotrivire fundamentală de caracter.

EA: De ce nu divorţezi?

EL: Pentru că e o nepotrivire fără însemnătate. (Mică pauză) Şi mai e ceva...

EA: Ce mai e?!

EL: Nu suntem căsătoriţi...

EA: Dacă ţii neapărat să divorţăm, ne putem şi căsători.

EL: (a scos din ladă o grilă necesară montării unei ferestre de temniţă. O priveşte printre zăbrele): Imposibil.

EA: De ce?

EL: N-am mijloc de trai sigur.

EA: Ai barca.

EL: E ca şi când ai spune că sunt muncitor sezonier.

EA: Ai talentul.

EL (aruncă grila): Azi îl ai, mâine-l pierzi la cărţi.

EA: Adică?

EL: Ai uitat?

EA: Niciodată nu uit nimic. Ce spuneai c-am uitat?

EL: Ultima oară am pierdut cutia cu grimă.

EA: Ai fi vrut s-o pierzi. Nu ţi-a mers. Ţi-am câştigat-o eu.

EL: Cine-ai fi vrut s-o câştige?

EA: Oricine, ştiu şi eu?

EL: Nu s-ar fi putut. Ce, sunt cartofor?! Apropo, văd că te plimbi cu două perechi de sâni asupra ta.

EA: Exact.

EL: Nu-i în regulă.

EA: Cum asta?

EL: Una nu-ţi aparţine.

EA: Fireşte: ţi-am dăruit-o ţie când am fugit împreună.

EL: Mă refer la cealaltă, din burete.

EA: Ce e cu ea?

EL: Ţi-am câştigat-o la cărţi. Te faci că nu ştii?

EA: Trişai.

EL: Nţ. Nu atunci.

EA: Dar când?

EL: Când mi-ai dăruit prima pereche de care vorbeai.

EA (îl ameninţă cu sabia): Cum, ai trişat?!

EL: Nu eram un erou, cum te-am lasat să crezi...

EA: ...o viaţă-ntreagă...

EL: Eram un aventurier!...

EA: Tu?!

EL: Întocmai.

EA (îndreaptă sabia spre pământ şi se sprijină în ea): Ce păcat că n-avem un dicţionar prin lăzile astea.

EL: La ce ţi-ar folosi?

EA: Să vezi şi tu ce-nseamnă: AVENTURIER.

EL: N-am fost?

EA: Ba da.

EL: Ei, vezi?

EA: Dacă prin aventură înţelegi să umbli cu capu-n nori...

EL: Adică ieşirea mea spre mare n-a fost o aventură?

EA: Pe apa aia-n care se deversau canalele Capitalei?

EL (îi întoarce spatele, îmbufnat): Un râu!

EA (îi întoarce şi Ea spatele): Taluzat!

EL (face un pas, depărtându-se de Ea): Destul de iute!

EA (idem): Ai luat apă la fund de cum te-ai suit în ea!

EL (idem): N-a fost vina mea. Prietenul meu era să se ducă la fund...

EA (idem): O fundătură!

EL (se întoarce cu faţa la public):   Ce vrei să spui?

EA (rămâne pe loc): Se-nfunda în alt râu, când nici nu ieşea bine din oraş.

EL: Ce privelişte minunată era!...

EA (se întoarce spre El): Tot taluzat!

EL: Acolo m-am despărţit de prietenul meu.

EA (ridică indispensabilii şi îi aruncă): Şi te-a pozat fără pantaloni...

EL: Tocmai îi... (Stoarce indispensabilii)

EA: Marele tău noroc!

EL (braţul cu indispensabilii îi cade. Rămâne dus): Într-adevăr. Dacă stau să mă gândesc...

EA (fandează cu sabia-n gol): De ce atârnă viaţa unui bărbat... (Se întoarce cu spatele la public şi-şi potriveşte sânii falşi care şi-au strâmbat poziţia)

EL: ...destinul unei femei!... (Scârbit, aruncă indispensabilii)

EA: Pe urmă, te-ai tot dus la vale.

EL: Nu voiam să mai dau din padele.

EA: Ţi se scurgea murdăria pe braţe-n jos, spre umeri şi subsuori.

EL: ...pe piept... Lăturile...

EA: Dar ...era pitoresc...

EL: Uluitor! Prima mea zi de libertate autentică!

EA: Mă miră că v-au dat drumul să plecaţi şi nu v-au internat în ospiciu.

EL: Ba, un poliţist a fluierat la noi. Îngheţasem. Când am ridicat privirile, într-un târziu, stătea drepţi, cu mâna la chipiu. Parcă era o lumânare aprinsă...

EA: ...la căpătâiul sicriului vostru plutitor... (Pauză) De ce n-oi fi dormit tu pe insula aia? (Se aşează)

EL: Când? Prima noapte?

EA: Bineînţeles, că doar a doua zi ai dormit la...

EL: Mi-era teamă.

EA: Să fugi cu mine nu ţi-a fost teamă?

EL: Nu, că eram doi.

EA: De la frica aia a-nceput ghinionul tău...

EL (se aşează): Ghinionul nu începe niciodată de la noi; începe de la ceilalţi. Ghinionul meu era că se afla acolo o cabană-dormitor.

EA: Plină ochi cu tractorişti. (Începe să arunce nişte inele de cauciuc în direcţia mânerului sabiei rămasă înfiptă în podeaua scenei, încercând să le facă să lunece pe lamă-n jos)

EL: Când m-au văzut trăgând la mal...

EA: ...S-au strâns ciorchine-n jurul tău... (Îşi întrerupe tragerea la ţintă pentru o clipă necesară să depună pe fruntea lui o cunună de lauri extrasă tot din acelaşi loc)

EL: Erau curioşi.

EA: Erau speriaţi.

EL: Cred că ai dreptate. Până-n zece minute a sosit jandarmeria călare.

EA: Minţi de stingi. Era un biet poliţist de ţară, pe bicicletă.

EL: Deci călare...

EA: Nu cum visezi tu...

EL: Nici n-am visat vreodată să mă piş păzit de doi vlăjgani beţi!

EA (interesată): Zău? Asta nu mi-ai povestit-o nici o dată.

EL: După ce mi-a confiscat actele, poliţistul m-a lăsat în grija lor. Eu am sforăit straşnic...

EA: Oho! ce te pricepi...

EL: Am dormit buştean.

EA: Când n-o faci?

EL: Ei, deşi băuseră zdravăn, n-au închis ochii toată noaptea, să nu le fugă spionul... şi ...când m-a trezit...

EA: Cine?

EL: Nevoia...

EA: Ah...

EL: ...dau să mă ridic, să deschid uşa ... că mă şi pomenesc cu doi tauri lângă mine: unul de-a dreapta, ălălalt de-a stânga...

EA: Stăteau de strajă...

EL: Nici n-aş fi crezut că nişte oameni liberi pot accepta cu atâta uşurinţă să păzească un alt om!...

EA: Ţi-a dat sau nu ţi-a dat actele?

EL: Cine? 

EA: Poliţistul.

EL: Da, dar fără sută.

EA: Care sută?

EL: Aveam o sută ascunsă între acte.

EA: Aveai o sută?

EL: Aşa credeam.

EA: Şi?

EL: El a spus că n-am avut. Şi mi-a mai spus s-o şterg repede că se mânia. Vezi, interesant lucru: simţea din vreme când începea să se mânie şi te avertiza.

EA: Un om bun.

EL: Foarte. (Pauză) M-a lăsat făr-o leţcaie.

EA (caută în ladă; găseşte o carapace de broască ţestoasă; i-o arată şi şi-o ascunde la spate):  Şi după aia?

EL: După aia, am cunoscut-o pe Madam Borax.

EA (ironic): Madam Borax! O broască ţestoasă...

EL (se ridică şi, apropiindu-se de Ea, se luptă să pună mâna pe carapace):  Ce broască!... (A înhăţat carapacea. O înalţă în aer, cu dragoste) Prietenă de-adevăratelea!

EA (s-a ridicat şi, cu mâinile la spate, priveşte tot în sus, spre carapace): Parcă n-o ţin minte?! Nu voia să mănânce nimic din palma mea, numai de la tine.

EL: De aia i-am şi dat drumul... (S-a lăsat pe vine şi a depus-o jos; o urmăreşte zâmbind. Ea are aceleaşi mişcări) ...înapoi în râu. Te jignea.

EA: Eh, nici chiar aşa...

EL: Ba da! (Ambii rămân în aceeaşi poziţie. El o ia pe după umeri) Te jignea. Era tare încăpăţânată. Şi geloasă.

EA (se aşează; El nu-şi schimbă poziţia; Ea îşi alipeşte obrazul de pulpa lui): Dar... tu ai putut-o domestici...

EL: Ne-mprietenisem. Simţea că eram singur, că n-aveam cu cine sporovăi... 

EA: Săraca! Dac-ar fi disecat-o?!

EL: O minune c-a scăpat.

EA: Ca şi cu tine.

EL: De ce? (Se ridică neliniştit) Bănueşti că voiau să mă disece?

EA: Nu crezi c-au şi făcut-o? Tot mai ai îndoieli?

EL (se uită curios la sine însuşi; se pipăie): S-ar putea să ai dreptate...

EA (rămâne aşezată; s-a întors cu spatele la El; a întins un picior, celălalt l-a genuflexat, cuprinzându-şi genunchiul în palme): Zi mai departe.

EL: Începusem să simt izbiturile alea-n fundul bărcii. Era dintr-un cauciuc subţire. Mă nelinişteau.

EA: A ce aduceau?

EL: Ca nişte bufnituri surde, de parcă s-ar fi repezit un somn uriaş cu trupul în barcă, pe dedesubt. Puteau fi cioturi.

EL: Dacă te frecai de vrun banc de nisip?

EL: În nici un caz. Râul se lăţise cât putea de tare. Îi încercasem şi adâncimea: îmi depăşea înălţimea.

EA: Ştiai să-noţi?

EL: Parc-acuma ştiu? Ei, uite c-am străbătut toate fluviile Europei, trei mări şi două oceane...

EA: Ai străbătut şi sufletul meu...

EL: ...ca toporul, pe la fund... Aşa c-am tras la mal. Şi, pe când... (S-a aplecat cu spatele la public, cu capu-ntr-o ladă)

EA (şi-a pus o capelă pe cap, a scos de undeva o puşcă şi o îndreaptă spre El. Preluând rolul unui soldat): Stai că trag!

EL (a ridicat mâinile în semn că se predă; şi-a înălţat niţel torsul; rămâne astfel): De ce să trageţi? Uite că stau.

EA: Nu te mişca şi nu vorbi! (Fără nici o pauză de respiraţie) Vino aici şi zi-mi ce cauţi pe la noi!

EL: Vin sau stau?

EA: Eşti şmecher? Nu vrei să faci executare de  orden?! Ţi-arăt eu ţie! (A ridicat arma şi l-a izbit cu patul în ceafă. El a căzut în ladă. Ea îşi pune un chipiu de ofiţer. Aceste schimbări de capelă şi chipiu nu sunt obligatorii; dimpotrivă. Ocoleşte scena cu paşi furioşi) Va să zică aşa, soldat?! A vrut să treacă frontiera! Îl mănânc nefript! Trezeşte-l (Preluând rolul soldatului şi capela) Să trăiţi! Îl trezesc! (Varsă o găleată de apă peste El)

EL (se dezmeticeşte; se întoarce spre Ea ; se freacă la ochi; nu-i vine a crede): Ci ... cine ... sun ... teţi ... dum...?

EA (ca ofiţer, cu respectiva caschetă): Dreeepţi! (Ca soldat) Dreepţi! N-auzi ordenul domnului ofiţer?! Să faci ascultare, banditule! (El se ridică anevoie; ia poziţie de drepţi, aproximativă. Ea schimbă capela cu cascheta de ofiţer) Ai vrut să treci frontiera, mă, fiu de păduche?!

EL (uluit la maximum): Eeeu?! Care frontieră?

EA (ca ofiţer): Ai uitat care frontieră, dacă ai fost prins asupra faptului, ai?! (Indică din braţ) Aia ce-i?!

EL (se uită într-acolo): Culmea aia muntoasă? Aia-i frontiera?! (Exultând) Înseamnă că am izbutit!

EA (îşi scoate cascheta; revine la rolul propriu; plictisită): Minţi, dragul meu. Asta avea loc în Spania: era vorba despre Pirinei...

EL: Jur că nu mint! Credeam că-i vorba de Suedia...

EA: De Suedia ne ocupam noi?

EL: Dar de ce? De Turcia?...

EA: Doamne, ce ai început să le-ncurci!...

EL: Ah, ştiu! Ne jucam de-a fuga din Olanda!

EA: Nu ne jucam de-a nimic! Încercam să ne amintim tragedia ta!

EL: Care dintre ele? Fiecare trecere frauduloasă de frontieră era să mă coste viaţa...

EA: Pe puţin...

EL (după o mică pauză a nedumeririi): Altceva ce m-ar mai fi putut costa?...

EA: Bani!

EL: Eh, bani ştii că n-am avut niciodată.

EA: Şi dacă-ţi cereau?... Cu viaţa e simplu: le-o laşi zălog. Însă dacă-ţi cereau bani?!  Ce te făceai dacă-ţi cereau bani?!

EL: Furam.

EA: Ai fi decăzut până-ntr-atât?

EL: Adică, asta-i părerea ta...

EA: Care?

EL: Că viaţa mea preţuieşte mai puţin decât banii altora?...

EA: Iată unul dintre paradoxurile civilizaţiei.

EL: Şi te mai miri că fug de ici colo! (Revine la tonul anterior, din replica unde au întrerupt rememorarea) Aia? (Bucurie) Aia e frontiera? Adică, fluviul? Am ajuns la confluenţă? (Exultare) Înseamnă c-am izbutit!

EA (îşi pune iar cascheta de ofiţer): N-ai izbutit nimic, că te-am prins ca pe-o muscă-n lapte!

EL: Ba da! Am izbutit ce mi-am propus: prima mea aventură! Domnule ofiţer, vin din Capitală. Am plutit pe două râuri, am trăit ceva extraordinar!

EA (tot ca ofiţer): Extraordinar!? Continui să te-n-căpăţânezi?! Nu vrei să recunoşti? Ei, o să vezi tu pe dracu'! O să mărturiseşti până şi laptele supt de la mă-ta!

EL: Ce să vă mărturisesc?! Doar v-am spus totul!...

EA (ca ofiţer): Soldat! (Schimbă cascheta cu capela) Orden! (Schimbă capela cu cascheta) Să-şi ia barca-n spinare! (El ridică anevoie la spinare lada cea mai mare. Ea , acelaşi rol) Arma-n poziţie de tra...! (Schimbând cascheta cu capela, porneşte înainte, militar aprig. El , pe urma Ei, cu lada-n spate) Deeezeeechipaaareaaa! (Schimbul caschetei) N-aaauzi, bă, banditule?! N-auzi ce-a zis don' ofiţer?! Dă jos barca! Am ajuns în pizda mă-ti! Nu-ţi place sau faci pe prostu'?! Vâră-te după don' ofiţer, că-ţi dau una peste bot de-ţi mături măselele de pe jos! Spionule! Voiai să te-ntorci, să fugi, să te-ntorci în ..., ai?! Tot aşa din frontieră-n frontieră...?! Unde, mă-ta,-i ţara ta?! Te-ai săturat de bine-n ea, ha?! Marş înăuntru, borâtură!

EL (tonul rolului său): Nuuu! asta a fost mult mai târziu... Cine ştie unde?... Eh, în sfârşit... parcă mai are vreo importanţă unde şi când?... Nu vezi că toate-n-tâmplările seamănă-ntre ele că te şi-ntrebi dacă s-au întâmplat vreodată cu adevărat...? Ţii minte, când încercam să ne-ntoarcem acasă, am întâlnit pe unu' de venea din sens opus: şi el, şi ei - că erau tot mai mulţi - prin aceleaşi necazuri ca noi treceau!... (Se zgribureşte pe colţul unei lăzi, reintrând în rolul său de Atunci; dârdâie; suflă-n palme, să şi le încălzească; îşi freacă şi-şi bate braţele şi pulpele. Ea - care şi-a lepădat cascheta şi capela şi şi-a legat o cravată la gât - vine-n faţa lui. El se ridică; ia poziţia de drepţi) Bine că văd şi eu un civil în hruba asta...

EA: Nu sunt chiar atât de civil precum par... Eu îţi sunt anchetatorul. Scoate tot ce ai prin buzunare şi adună-ntr-o batistă (El scoate o batistă imaginară, pe care o despătureşte şi o întinde pe jos. Ea se aşează turceşte pe podea şi foloseşte o ladă drept masă de scris. Va consemna tot ce scoate El) Aha! Un briceag. Marcă străină sau autohtonă?

EL (cu părere de rău): Cam... autohtonă... de la un bâlci...

EA: Un punct în favoarea ta: reţinutul încurajează producţia naţională. Asta contează foarte tare. (El scoate al doilea obiect) Un nasture! E-un semn de recunoaştere, mărturiseşte! Ţine loc de parolă?

EL: Nu, e de la haină... Dar parolist sunt. Mi s-a rupt, când m-am aplecat s-o ridic pe Madam Borax...

EA: Englezoaică? Americană ? Nemţoaică? Ea era contactul tău?

EL: Ţestoasă şi nu întreţineam contacte.

EA: Buuun! Ţes-toa-să... Ce?! Îţi baţi joc de mine?! Nu îngădui! Nu permit! Nu dau voie! Unde-ţi închipui că te afli? Culcat!

EL: Poftim?

EA: CULCAT! Ori vrei să vin să te culc eu?! La pământ! Culcaaat!!!

EL (uluit, se lasă într-un genunchi, într-o mână, pe al doilea genunchi, pe a doua mână. Ezitând): Cum preferaţi? pe burtă sau pe spate?

EA (criză imensă. Se năpusteşte şi-l loveşte cu bombeurile, călcâiele şi talpa, pe scurt, îl calcă-n picioare): Ticălosule! Banditule! Spion nenorocit! Nemernicule! Soldat!

EL (prinde capela din zbor şi şi-o pune, preluând rolul soldatului, se ridică dintr-un salt şi încremeneşte drepţi): Orden!

EA: Găleata!

EL (ca soldat): Să trăiţi! (Face stânga-mprejur. Fuge. Aduce găleata. O varsă peste locul unde zăcuse până cu o clipă înainte tot El) Să trăiţi! (Salută. Fuge cu căldarea, cu paşi mici. Revine fără ea. Îi azvârle Ei capela. Vrea să se culce în băltoacă. Ezită. Se hotăreşte s-o facă alături. Voce ca după leşin) Ce se-ntâmplă cu mine?

EA: Culcat! (Acum şi-n continuare, El se execută) Drepţi! Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi! (Ea îi leagă mâinile la spate cu una dintre funiile ce atârnă din podul scenei) Unde ai avut întâlnirea conspirativă cu spioana Borax?

EL: În luncă, sub o salcie.

EA: Domiciliul ei?

EL: În rucsac, buzunarul din stânga.

EA (zbierând): Cuuulc...! (El se întoarce şi-i arată mâinile legate) La loc comanda! În rucsac, ai spus? (Ca o vijelie se îndreaptă spre acesta, ia carapacea. O poartă pe palme cu o grijă nemaipomenită, umblă în vârful degetelor, se teme s-o clatine) Cu nitroglicerină?

EL: Poftim?

EA: Cu ce substanţă ai fabricat bomba?

EL: Care bombă?

EA (întinde carapacea s-o vadă şi El ; e pe punctul de a o scăpa. O depune. Işi potoleşte inima. Îşi tamponează tâmplele) Ce te uiţi, bandit?! Stânga-mpre...! (El execută) Nu-i bombă? (Tăcere) Taci?! Nu-i bombă? Stânga-mpre...! (El execută) Răspunde!

EL: Nu.

EA: În cazul ăsta-nseamnă că ai imitat o bombă care imită o broască ţestoasă şi c-ai ascuns în ea do-co-men-te! O tăiem! O facem bucăţele! Descoperim tot! Cu noi nu-ţi merge!

EL: Domnule anchetator, cum o s-o tăiaţi pe Madam Borax?! E o broască vie!

EA: Cum e vie dac-ai decapitat-o?

EL: Nu-i decapitată! Aşa şi-ascunde ea capul, de frică. A-nvăţat metoda de la struţ. Uitaţi-vă, a-nţeles! V-a-nţeles! Fiţi atent cum îşi scoate căpşorul şi labele! (Ambii s-au aplecat asupra carapacei) Vedeţi?! E vie! V-a auzit şi s-a executat!

EA: Problema rămâne-n suspensie... Asta ce-i?

EL: Aparat de fotografiat.

EA: Ce obiective aveai orden să fotografiezi?

EL: Voiam să pozez pomi, apa... M-a pozat şi pe mine un prieten, când am părăsit Capitala...

EA: CE O-BIEC-TI-VE?!!!

EL: Ce v-am spus.

EA: Lasă că vedem noi! Scoate filmul! (El îşi aduce mâinile legate la vedere, pe la spate, într-o parte. Se uită stânjenit la ele. Paşii Ei mânioşi. Îl dezleagă) Scoate-l!

EL: Nu pot.

EA: Refuzi executarea de orden?!

EL: Nu refuz. Nu ştiu să-l scot.

EA: Cum nu ştii? Nu-i al tău?

EL (ruşinat): Nu-i...

EA: E clar! E un aparat superperfecţionat al spionajului internaţional. Ţi-a fost încredinţat de una dintre cele mai importante agenturi...! O fi el ultramodern, tot îi dibuim noi mecanismul, că doar cea mai înaintată ştiinţă...! (Arată spre sine) Nu te teme! Ne-om pricepe şi noi la ceva! Leagă batista! (El înnoadă cele patru colţuri imaginare) Dă-mi-o! (El i-o întinde) Până mâine ai timp să te gândeşti! Nu-ţi doresc să negi în continuare. (Iese. El se lungeşte pe-o rână, cu palmele sub tâmplă. Ea revine cu capela pe cap; fără cravată) Hei, domnu', deşteptarea! Sunteţi liber. S-au făcut cercetări. Deocamdată, aţi ieşit curat: altu' trebe că-i şpionu'... Semnaţi de primire; una batistă, un briceag, un nasture, un aparat foto, un film. L-am developat.

EL: Daaa? Cât vă datorez?

EA: Vai de mine, se poa'...?! (A-ntins palma, dar neprimind nimic, o duce la gură să ascundă o tuse de circumstanţă) Vine acasă imputarea pentru developare.

EL: (reintrând în rolul de azi) Atunci ai apărut tu.

EA (idem): Atunci te-am văzut prima oară.

EL: Ţi-am vorbit despre ce mi se întâmplase.

EA: Nu despre necazuri, ci despre bucurii...

EL: ...despre enorma fericire că fusesem în stare să plutesc două zile, eu - un om atât de puţin descurcăreţ - şi că ajunsesem singur-singurel până la fluviu.

EA: M-ai întrebat dacă nu voiam să fac şi eu o astfel de plimbare...

EL: Şi mi-ai răspuns...

EA: Ba da... O plimbare lungă cât toată viaţa!

EL: Să străbatem toate apele pământului...

EA: ...mi-ai spus...

EL: Şi (mică pauză) tu numeşti asta să te expatriezi?!

EA: Numesc asta: să te legi la cap fără să te doară...

EL: Bine, dar am văzut atâtea dintre apele pământului!...

EA: Şi am gustat atâta din ura lui...

EL: Plecasem...

EA: ...ca două inimi de foc... şi am ajuns aici... de cealaltă parte a globului...

EL: ...la porţile Paradisului...

EA: ...sau ale iadului... ca doi tăciuni stinşi de ploaie...

EL: Nu sunt omul care să te contrazică.

EA: Şi bine faci. Mai curând ne-am apuca să ne înălţăm estrada. Mâine avem un ban de câştigat şi-o pâine de mâncat... (Ambii alipesc câteva dintre lăzile aduse, alcătuind astfel estrada. Întretimp)

EL: Ţi-e dor?

EA: Nu ţi-ai dat încă seama? Ţie nu?

EL: Încă n-am îndrăznit să-ţi vorbesc despre asta,  să nu te tulburi şi mai tare...

EA: Dar ţie ţi-e dor?

EL: Câteodată simt că nu mai are ce să mi se sfâşie în suflet şi că-mi vine să-mi zmulg carnea de pe mine zdrenţe-zdrenţe...

EA: Nu te-ai gândit niciodată?...

EL: La ce?

EA: Nu te-ai gândit niciodată... că s-ar putea... c-am putea... c-ar trebui...

EL: Pentru liniştea noastră?

EA: Pentru fericirea noastră...

EL: Ba da. Mă gândesc întruna...

EA: Şi?

EL: Nu prea ştiu încotro e ţara noastră... Sunt atâtea ape pe glob că m-am cam încurcat...

EA: N-am putea întreba un poliţist?

EL: Cum nu?! Închipuie-ţi că ne-ar răspunde ca deobicei: luaţi-o încolo şi-ncolo; ori: al doilea râu la dreapta, al treilea la stânga, iar când daţi de mare, ţineţi-o drept înainte... (Gesturile potrivite)

EA: Bine, dar deobicei tot am ajuns undeva...

EL: Acum este vorba despre ţara noastră. Nu-i acelaşi lucru. Pe urmă, mai e ceva... N-ai băgat de seamă că nimeni nu ştie care-i ţara noastră? Doar noi simţim că-i pe aici pe undeva (şi-a rotit indexul într-o spirală în dreptul pieptului) Iar inima nu prea ştie geografie...

EA: Hărţi n-am putea cumpăra?

EL: O rochie măcar ţi-ai putut cumpăra de când eşti cu mine?

EA: Ah, dac-ai fi fost bogat!...

EL: Ce să fac? Scena nu produce.

EA: Produce ură. Asta ne lipsea: să fim actori!

EL: Ţii minte? Fusese primul nostru spectacol de artă... adevărat...

EA: N-am să uit niciodată întâiul nostru spectacol...

EL: Nu la cel dintâi mă refer.

EA: Atunci?

EL: La primul nostru spectacol de artă. Nu-ţi aminteşti? Hotărâsem: dacă tot e să murim de foame, s-o facem cu fruntea sus. Nu le mai dăm produse de doi bani! Le dăm exclusiv ARTĂ!

EA: Ba da... Parcă mi-amintesc ceva... Ai scris un monolog de copil...

EL (corectând-o): De tânăr de paisprezece ani... (Se îndreaptă către estradă. Din mers se întoarce spre Ea) Ce faci? Nu vii? (Ea se ridică, ambetată; se îndreaptă către partea dinapoi a estradei; se ghemuieşte acolo; rămâne vizibil doar capul ei, cu bărbia sprijinită de scânduri. El se suie pe lăzi. Ea ciocăneşte puternic şi repetat într-una dintre ele; ca o mitralieră. El , în rol) Iar la uşă! (Scrâşneşte) Mă scoală... Ce nevoie are să bată aşa? Mă trezesc uşor. Ştie. Da'mi place să rămân în pat... (Visător) Îmi pieptăn gândurile... (Nouă bătaie a Ei, să dărâme şandramaua. Ea ridică deasupra creştetului o clămpănitoare de Capră şi emite sunete puternice, poruncitoare. El zâmbeşte amar) Strigă... (Cu tâlc, ironic) Strigă ceva. (Iritat, dar filosofic) Bate... Strigă... (Zâmbeşte)  Nu se opreşte decât când îi răspund. (Istorisind, cu răgaz) Merg la baie. (Ea s-a ridicat în picioare şi a pus găleata pe estradă. Toarnă în ea cu o stropitoare) Mă spăl. (Ea bate puternic. Zgâlţâie o ladă) Intră. Mă priveşte. (Rămâne ţeapăn, în poziţia de 'drepţi'. Ea clămpăneşte din falca de Capră, rapid, aspru. El zâmbeşte fără tragere de inimă) Îmi explică. Spun da. (Ea izbeşte cu un fragment de scândură într-o ladă) Iese. Rămân singur. (Trupul i se destinde. Ea bate puternic) Ies. (Ea deschide o ladă, ceea ce produce un scârţâit de uşă) Intru în camera mea. (Ea produce acelaşi scârţâit. El începe să facă gimnastică, respiră ritmic. Ea clămpăne 'câteva ordine' scurte. El se grăbeşte să răspundă, dând simultan aerul afară) Da. (Respiraţie ritmică, gimnastică. Îmbracă haine imaginare, în mare grabă. Se preface a bate într-o uşă imaginară; sunetul delicat al bătăii e scos de Ea, bineînţeles. Scârţâit de uşă. El întinde un obraz, să-i fie verificată calitatea rasului; apoi celălalt) Îşi trece mâna pe obrazul meu, în răspăr. (Clămpănit ironic) Vrea să  văd cum se rade el. (Îşi întinde mâna spre un obraz imaginar, spre celălalt: verifică rezultatul rasului patern. Clămpănit scurt, de poruncă; Ea râde dispreţuitor) Spun da. Îmi arată baia. (Scârţâit de uşe. Apa curge din stropitoare în găleată) Mă rad din nou. (Bătaie marţială a Ei. Scârţâit) Intră. Îmi arată prosopul lui. (Priveşte în sus, într-o parte) Îmi arată prosopul mamei. (Priveşte în altă direcţie, în sus) Îmi arată prosopul meu. (Scârţâit de uşe. Nou scârţâit. Grăbit) Iar! Îmi spune că nu vrea să-şi mai găsească prosopul ud (Scârţâit de uşe. Ea se ia cu mâinile de cap) Ies şi eu. (Scârţâit de uşe. Priveşte cu teamă) Se uită la ceas. (Din clipa aceasta înainte, Ea va clătina capul în ritmul unei pendule, emiţând onomatopeea: 'tic-tac!') Se încruntă. Mă priveşte. (Câteva ordine, lătrate scurt de clămpănitoare) Mănânc repede. Se apropie de mine. Îşi trece mâna pe obrazul meu, în răspăr. Dă din cap. Se îndepărtează. Mă priveşte. Îmi pun paltonul. Se apropie. Mă priveşte. (Scârţâit de uşe, delicat) Ies. Închid uşa. (Sunetele clămpănitoarei; nu prea îndelungate) Cobor treptele. (Aceleaşi sunete; acelaşi timp) Cobor. (La fel) Cobor, cobor. (Ea manevrează o sumă de claxoane şi imită o serie de hohote de râs diverse şi, eventual, alte sunete ale străzii, ce trebuie să erupă ca o explozie a vieţii, a libertăţii. Chipul lui iradiază fericire, uşurare)

EA (vine în faţa estradei. Câteva clipe de tăcere. Apoi îşi bagă degetele în gură şi şuieră repetat; se aşează pe jos cu genunchii la gură şi scandează): Hu-o! Hu-o! Hu-o! (Se lasă pe spate şi dă din picioare, ca şi când ar merge pe bicicletă) Huuuooo! Huuuooo! (El s-a aşezat pe marginea estradei, cu picioarele desfăcute, cu fruntea sprijinită în palme. Ea se ridică la fel de neprevăzut după cum se trântise. Imită un mers de dandy; şi-a pus un monoclu şi jobenul, se apropie de El, legănat) Interesant, tinere... Interesant... mai ales partea pentru percuţie... Cine e solista? Dumneaei? (Salută. Se preface că, întinzându-i mâna-n aer, o ajută să se rotească în jurul Ei însăşi; pe urmă îi dă o palmă peste fund) Cred că eşti sătul de atâta clămpănit... Nu mi-o împrumuţi să-mi măcăie şi mie-n seara asta? Plătesc bine, nu te sfii... (El se repede la Ea şi o apucă de pieptul costumului de baie, în dreptul unor revere imaginare, şi o zguduie; jobenul îi cade de pe cap; o zguduie foarte îndelung. Ea , în propriu-i rol) Dra... dra... gul... meu...  E ceva dus... ceva mort... uitat... îngropat...

EL: Eu nu-mi voi îngropa niciodată trecutul! Nu-l voi uita! Tinereţea mea nu poate să moară! (O îmbrânceşte departe de El)

EA (plânge încetişor; când se mai potoleşte): Ai dreptate. Tinereţea noastră nu trebuie să moară. Dar... numai lucrurile frumoase... Celelalte...

EL: Recunoşti că există şi lucruri urâte...? Dar... pe mine...

EA (continuându-i ideea; maşinal): ...n-o să te pot acuza de lucruri urâte. (Alb) Aşa e. Am stat o viaţă de om alături de tine şi constat c-aşa e. Ce pot face?

EL: De ce crezi că s-a interesat de tine bărbatul ăla?

EA: De cine voiai să se intereseze? De tine?!

EL: Preferam să nu se intereseze de tine. Dar a făcut-o. De ce?

EA: Ce pot şti eu? Spune tu. Le ştii pe toate.

EL: De pomană râzi. Nu le ştiu; mă străduiesc să-nţeleg.

EA: Ce nevoie ai? Vei fi mai fericit?

EL: Dimpotrivă, după câte mă cunosc.

EA: Atunci?

EL: Nu pot altfel. Starea mea normală este să-ncerc să-nţeleg.

EA: Atunci, înţelege.

EL: Ceea ce-mi displace la tine e că faci răul cu indiferenţă. Şi ce e şi mai grav: rămâi indiferentă la răul făptuit.

EA: Cum ar trebui să fie, după tine? Să fac răul cu plăcere?

EL: Lasă gluma.

EA (continuând): Să-l fac cu pasiune? Asta te-ar satisface?

EL: Taci!

EA: De ce să tac? Mă provoci şi după asta vrei să tac? Ce sunt eu, cârpă? Am şi eu...

EL (uşor superior): Demnitate...

EA: Eşti ironic... numai tu ai dreptul la demnitate... Ceilalţi...

EL: Nu-i adevărat! Oricine se poartă demn... Dar tu...

EA: Ce e cu mine? Când nu m-am purtat eu demn?

EL: Atunci!

EA: Şi dacă eu consider că tocmai atunci m-am purtat conform demnităţii mele?...

EL: Conform demnităţii?!

EA: Demnităţii mele.

EL: Ce, ne jucăm de-a baba oarba?! Există o demnitate a mea şi una a ta?!

EA: Bineînţeles. Ba chiar pot fi în contradicţie.

EL: Asta-i bună! Aş vrea să-mi explici şi mie! Explicaţiile sunt punctul tău tare...

EA: Nu sunt, pentru că nici nu mă laşi să ajung la ele; ca acum.

EL: Ce-i acum?

EA: Nici n-am apucat să deschid gura şi m-ai şi ridiculizat.

EL: Eu?! Ai complexe!

EA: Tu mi le-ai creat!

EL: Cum? Aş vrea s-o aud şi pe asta.

EA: De când ne cunoaştem nu m-ai lăsat să duc niciodată o idee până la capăt! Veşnic mă-ntrerupi, vorbeşti tu, mă fâţâi, mă-ncurci, mă anihilezi!

EL: Te întrerup deoarece deviezi de la ceea ce doream să discutăm, deoarece pui prea multă patimă...

EA: Mă aduci la 'făgaş'! Te admir pentru capacitatea ta de a urmări o idee până-n pânzele albe, dar când  sunt adusă la 'făgaş' mi se pare că mi se încalcă demnitatea.

EL: Vezi! Confunzi planurile. Omul care-şi recunoaşte greşeala e un om demn.

EA: Care greşeală?

EL: Aceea de a părăsi 'făgaşul' discuţiei. Eu socotesc că demn e omul care spune ce are de spus, indiferent de... 'făgaşul' discuţiei... Ce poţi avea de spus care să nu-n-capă într-o discuţie?

EA: Toate câte se cer respectate ca nişte strigăte ale sufletului, lucrurile care nu admit contradicţie, disecarea, scalpelul!

EL: Inteligenţei îi este deschisă orice poartă; chiar şi aceea a sufletului... tău.

EA: Aceasta, de pildă, este o încălcare a demnităţii mele.

EL: Ba a demnităţii mele, dacă socoteşti inteligenţa mea inferioară...

EA: N-o socotesc inferioară, nici superioară, ci altceva. Ceva care nu poate pricepe sufletul. În orice caz, acest ceva, această inteligenţă e departe de a se purta demn când mă înjoseşte.

EL: Cine te înjoseşte?

EA: Cine? (Se uită împrejur) Chiar, cine?!

EL: Vrei să zici că te înjosesc?

EA: Tu afirmi că nu pot duce o idee până la capăt, că nu sunt în stare să discut, că sufletul meu nu are trăiri adânci; şi mai zici că nu mă înjoseşti?! Mă porţi prin toată lumea ca să mi-o repeţi întruna, ca să mi-o demonstrezi necontenit, ca să foloseşti globul terestru ca argument împotriva mea! Nu puteam sta acasă pentru asta?! Era mai comod şi n-am fi murit de foame!...

EL: Veşnic revii la plecarea noastră... Nu te-am obligat să pleci cu mine. Nu te-am legat, nu te-am târât, nu te-am bătut. Vrei să spui c-am...

EA: ...c-am făcut o prostie, o prostie imensă să cred în tine!... Tot ce facem noi doi se poate face oriunde-n lume. Ca să ucizi un om cu încetinitorul n-ai nevoie să-ţi împingi imaginaţia în afara casei. Înainte de a te cunoaşte aveam o mamă în poalele căreia să plâng, o prietenă cu care să mă mângâi, un vecin, un cunoscut cu care să mă ajut. M-ai  despărţit de toţi, în numele unirii noastre  'desăvârşite'! Nu mai pot! Nu mai pot! Nu mai pot! Nu mai pot trăi singură cu tine! Este peste puterile omeneşti. Pământul în doi e un iad!

EL: Vrei să pleci? N-ai decât. Niciodată nu te-am ţinut cu forţa. Sunt un om paşnic, ştii prea bine.

EA: Asta mă şi scoate din sărite!  Tu le rabzi pe toate, tu le admiţi pe toate, tu le ierţi pe toate! Pentru tine nu există imposibil...!

EL: Cu o singură condiţie: să înţeleg. şi, nu te supăra, uite că din nou am părăsit făgaşul discuţiei. Recunoaşte şi tu: de ce trebuie acum să te legi de mine când întrebarea de la care am plecat era foarte simplă?...

EA (complet zăpăcită; încercând să se adune): De... la... ce... întrebare...?

EL: Vezi?! Ai şi uitat...

EA (stăpânindu-se): Aşa e: uit, uit tot mai multe... (Mică pauză. Rece) De la ce întrebare am plecat?

EL: De ce crezi că s-a interesat bărbatul acela de tine?

EA (ostenită la maximum): De unde vrei să ştiu? 

EL (prefăcând-se că nu-l preocupă): Nu ţi-a spus?

EA: Când?

EL: Când aţi stat de vorbă.

EA: Nu prea am stat de vorbă.

EL (continuă să se joace de-a absenţa): Dar ce aţi făcut? V-aţi sărutat tot timpul?

EA: Ne-am şi plimbat.

EL (batjocoritor): În tăcere, ţinându-vă de degetul cel mic?

EA: În tăcere, ţinându-ne de degetul cel mic.

EL: Şi aţi mâncat?

EA: Şi am mâncat.

EL: În tăcere...

EA: În tăcere.

EL: Minţi!

EA: Te-am rugat să nu mai pronunţi cuvântul ăsta niciodată. Nu suport. N-o suport din copilărie. Tata...

EL: ...în grija lui de a te forma ca om cinstit...

EA: Da! M-a acuzat de minciună, când eu... nu ştiu... era o simplă exagerare... a unui copil... De atunci...

EA: ...nu mai poţi suporta... Bine. Nu minţi. Dar nu-i aşa cum povesteşti.

EA: Nu-i aşa.

EL: Atunci, cum este?

EA: Ţi-am spus de mii de ori...

EL: Îmi place să repet discuţiile. Cu fiecare conversaţie nouă se luminează altă faţetă a adevărului sau... a minciuniii. (Grăbit) Nu mă refer la tine. Am stabilit: tu nu minţi. Cum stăm?

EA: Era colonel. Vorbea tot timpul. Bombardamente... picaje... mitralior... obiective... Groaznic.

EL: Vorbea şi el de-ale lui.

EA: Şi eu mă plictiseam de moarte. Îl auzisem de zeci de ori.

EL: Atunci, de ce l-ai primit?

EA: De milă. Mi-a spus la telefon că trecuse pe la mine şi-n ziua precedentă. Sunase. Eram cu tine. Nu răspunsesem. Venea de departe.

EL: Aşa-i... Aproape optzeci de ani...

EA: Câteva luni până să-i împlinească... Înţelegi, eram ca fiica lor... a lui şi-a soţiei... Îi invitasem într-o vacanţă şi la părinţii mei, la ţară ...

EL:   Rude, ce mai...

EA: Abia trecuseră trei luni de când îl văzusem distrus, la mormântul cald al nevesti-si... Mi-a spus la telefon: "Sunt singur, draga mea... Mă simt pierdut... Nu pot răzbi..."

EL: Era normal să-ţi fie milă... Ţi-era ca un tată...

EA: Exact.

EL: Şi cum a ajuns să-ţi facă propuneri?

EA: Nu ştiu. Văzând că întârzia atât de mult pe scaun, ştii, sufeream de stomac pe timpul ăla... când îmi venea foamea, nu mai puteam rezista... trebuia urgent să iau ceva în gură, altfel mi se făcea rău...

EL: L-ai invitat la masă...

EA: Nu-l puteam lăsa singur. Cum vine asta? "Domnule, mie mi-e foame. Mă iertaţi jumătate de ceas, să-mi încălzesc şi să îmbuc ceva." Am pus repede masa. I-am oferit un lichior; după aia a băut şi nişte vin. Era atât de amuzant... Ameţise...

EL: A alergat după tine prin casă?

EA: Ei, nu, nici chiar aşa... Dar, era în formă, în orice caz. M-a luat cu asalt de parc-ar fi fost cavalerist, nu pilot.

EL: De-a dreptul pe pilotă, da?...

EA: Nu mai puteam scăpa de el...

EL: Ce spui?... Poate n-ar fi stricat să te scap eu. Ai preferat, când ţi-am dat telefon, să spui că aveai pe cineva în vizită; să revin a doua zi...

EA: Cât am regretat... Dacă ţi-aş fi spus să vii, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea...

EL: Era simplu, nu, să nu mă fi îndepărtat?

EA: Simplu. Însă părea să aibă atâta nevoie de o vorbă bună... Văduv de trei luni...

EL: Te-ai gândit că o discuţie în trei era prea mult pentru sufletul său ostenit... şi până unde aţi ajuns?

EA (visătoare şi amuzată): Vai, dar nu mai puteam scăpa de el...

EL: De cine?

EA: (stupefiată): De el!

EL: De care el? Te-ntrebasem despre bărbatul din Tombuctu şi tu-mi vorbeşti de ramolitul ăla din ţară... Te-am lăsat să te lansezi, să vezi singură cum porţi o discuţie. Deci tot la colonel te gândeşti...Aaaah, subconştientul...

EA: Ei bine, da! Mi-a plăcut să mă gândesc la el!

EL: De ce?

EA: Pentru că dacă-n seara aceea nu-l refuzam, n-aş fi fugit niciodată cu tine! (Furie) Şi mai află că nu-mi voi îngropa trecutul niciodată! Nu-l voi uita! Tinereţea mea nu poate să moară! Asta este demnitatea mea.

EL (la fel de furios): TUUU!!! TUUU DE CE AI PLECAT CU EL?!!! CU BăRBATUL ACELA! CE AŢI FăCUT VOI IN NOAPTEA VOASTRă?! Fusese primul meu spectacol de creaţie! DE CE?! DE CE AI DISTRUS TOATE CE LE FĂURISEM?!... Cu 'măcăitul' tău... cu 'măcăitul' tău... cu 'măcăitul tău'... 'Solista'! I-ai dansat din buric?! Ştii ce? Mie nu mi-ai dansat niciodată din buric... Ce ar fi ca, aici, la capătul lumii, la porţile paradisului, să ne-amintim de toate păcatele noastre?!... să retrăim fiecare, nopţile lui de sabat!... Să petrecem! Să petrecem! Să invităm, în închipuire, toţi amanţii tăi şi toate amantele mele!... Ba de-adevăratelea! Să facem cu toţii o orgie! (Salt în mijlocul scenei. Înşfacă o cutie, bate ritmul în ea şi dansează nebuneşte. Din mişcările sale rotite în jurul Ei pornesc impulsuri carora Ea nu li se mai poate opune. La început, se leagănă pe loc, ca tulpina unei flori bătute de adiere; ulterior se dezlănţuie, la rândul ei - harpie, viciu încarnat, adevărată beţie pentru privirile şi trupul lui. În cursul dansului, ies şi reintră în scenă de mai multe ori. Târziu, atunci când osteneala i-a potolit pe ambii, când muşchii abia de le mai zvâcnesc, când mai curând cad decât înaintează, când mai curând se târăsc decât se zbenguie, un urlet sfâşietor al ei încremeneşte orice urmă de viaţă mai palpita în cei doi. El s-a întors spre Ea : o străpunge cu întrebările arzătoare din priviri. Braţul ei, cu o frică enormă, ar vrea să indice şi nu poate. În cele din urmă, acest braţ nehotărât ţâşneşte spre sală şi, odată cu el)

EA: Uuun ooom!! (şoptit) Un ooom... un ooom... Am văzut acolo... în întuneric... ne pândeşte... e... a-co-lo... acolo... deasupra stâncilor... (Spaima şi concentrarea căutăturilor lor se cuvine să oblige toţi spectatorii să se întoarcă înfioraţi într-acolo unde se uită ei hipnotizaţi. Ambii se retrag, târâş, până ies din scenă)

ÎN LOC DE CORTINĂ SE APRIND LUMINILE
ACTUL II

(Începutul actului e marcat prin stingerea luminilor din sală. După un timp, la un nivel foarte apropiat de sol, apare capul lui; priveşte într-acolo unde zăriseră pricina spaimei lor)

EA (al carei cap se iveşte lângă al lui. Încet): Ei?

EL (în aceeaşi poziţie): Mi-e greu să spun...

EA (idem): E prea întuneric încă...

EL: Cred că-i un colţ de stâncă...

EA: Există stânci ce-ţi amintesc de oameni...

EL: Există oameni care par de piatră...

EA: Totuşi, e ceva...

EL: Totdeauna ceva nu e-n regulă...

EA: Totdeauna avem noi norocul ăsta...

EL: Halal noroc!...

EA: Ce facem? Rămânem ascunşi?

EL: Nu facem asta de-o viaţă?...

EA: Eu cred c-ar trebui să...

EL: Ce-ar trebui?

EA: Să facem ceva...

EL: Ce?

EA: Orice... Aşa nu mai merge.

EL: Ce vrei să facă nişte şoareci de apă? Să luăm largul, nu?

EA: Ar fi mai înţelept...

EL: Nu te-ai săturat să tot fim înţelepţi?

EA: Am fost vreodată?

EL: Când am hotărât să împărţim viaţa împreună.

EA: Cu toate fricile ei...

EL: Noi facem filosofie şi... el...

EA: Crezi că există?

EL: Tu mi l-ai arătat.

EA: Adevărat. Dar dacă era închipuirea mea?

EL: Uite-l! (Dispare)

EA (a rămas pe loc): Nu e.

EL (reapare): Nu e?

EA: Nu. Categoric.

EL: Cred în tine cum nu pot crede-n mine însumi.

EA: Pentru că te cunoşti.

EL: Ai dreptate. În schimb, tu, pentru mine, ai rămas continentul necunoscut.

EA: Dacă aveai chef să emigrezi, trebuia s-o faci în trupul meu, în sângele meu...

EL: Am făcut-o şi pe asta.

EA: Pe jumătate. (Mică pauză)   Să ne vedem de treburi. (Se ridică)

EL: Ai dreptate. Mereu ai dreptate. (Se ridică. Descumpănire) Şi ce treabă avem?

EA (se aşează pe o ladă, cu picioarele despărţite şi alungite, cu braţele atârnând): Ce treabă putem avea noi? Aşa e. Au treburi cei cu casa lor, cu grădina lor, cu copiii lor...

EL: Noi... (S-a apropiat de Ea . Rămâne-n picioare)

EA (i se prăbuşeşte la piept. Scâncet de copil): Vreau acasă... Vreau la mama...

EL (şoaptă):  Stai aşa. Nu te mişca.

EA (vrea să ridice capul. El o împiedică): Ce e?

EL: Şşşt! E acolo!

EA: Cine?

EL: Nu ştiu. Acelaşi. Neclintit.

EA (ridică binişor capul, să vadă): Ca de piatră.

EL: Să ne prefacem că nu l-am văzut.

EA: Da. Acum e prea târziu să ne mai ascundem. O să-şi dea seama că ştim.

EL: O să coboare. O să ne-ntrebe ce căutăm aici.

EA: ...pe pământul lor... Ce-o fi făcând acolo?

EL: Probabil că-i un post de observaţie.

EA: Se apără de intruşi.

EL: Parcă noi n-am face la fel dacă ar avea loc o invazie...

EA: ...de şoareci de apă...

EL: Fiecare-şi păzeşte casa...

EA: ...avutul...

EL: ...familia...

EA: Cine are ce păzi...

EL: Poate c-ar trebui să-i spunem...

EA: Ce?

EL: Că noi n-avem ce păzi, pentru ce lupta...

EA: Că suntem săraci lipiţi...

EL: Tocmai aici e pericolul, din punctul lor de vedere...

EA: Ce vrei să spui?

EL: Cine n-are cere.

EA: Cui cere nu i se va da. Cui bate nu i se va deschide.

EL: Deci nu ne-a rămas decât să ne facem că nu-l vedem.

EA: Cât timp? E groaznic să trăieşti ştiind că eşti urmărit în fiecare clipă...

EL: ...când mănânci...

EA: ...când oftezi...

EL: ...când te scarpini...

EL: ...când faci dragoste...

EL: Ei te-ntreabă: "Ce?! Aveţi ceva de ascuns?"

EA: Nu, n-avem.... Totuşi... viaţa noastră... intimitatea...

EL: "Totul în lumina soarelui. Sub ochii noştri. Vă păzim. De voi înşivă. Să nu complotaţi. Cu de-alde voi...

EA (preluându-i tonul): ...nu se ştie niciodată! Poate nu sunteţi emigranţi adevăraţi. Ce garanţie avem că n-aţi fost trimişi? Spioni. Mercenari. Terorişti. Staţi cuminţi şi iubiţi-vă cum vă place. Noi vă vom priveghea."

EL: Să stăm cuminţi şi să ne iubim.

EA (direct): Nu vreau! (Ezitând) Nu pot.

EL: Mie-mi place cu martori. Pofta lor mă stimulează.

EA: Eu nu le văd pofta. Nu-mi iese din cap că mă judecă.

EL: Asta pentru că ai fost educată prea rigid. Ai rămas cu concepţia că dragostea e interzisă, că-i un păcat.

EA: Poate. (Pauză) Şi, dacă nu facem dragoste, ce putem face?

EL: Orice. (Privire-n sus) Văd că stă cuminte.

EA: Să trăim ca şi când n-ar fi acolo.

EL: Hai să facem ordine în calabalâcul ăsta. (Ambii adună câte au împrăştiat anterior. Se luminează puţin)

EA: Da. Să vadă că suntem gospodari.

EL: Că avem şi noi cei şapte ani de-acasă.

EA: Te rog, nu-mi mai pomeni de casă!

EL: Vezi c-a-nceput să se lumineze. (Priveşte stalurile) Doamne, ce bine-am nimerit!...

EA: Unde?

EL: Aici, pe ţărmul ăsta.

EA: De ce?

EL: Tu nu vezi ce zid de piatră?!

EA (se apropie de El. Ambii măsoară din priviri zidul, de jos până sus): Nimeni n-ar putea sui...

EL: Mai important mi se pare că nimeni n-ar putea coborî...

EA: Ai dreptate. Asta-nseamnă...

EL: ...că suntem în siguranţă...

EA: Şi că, de fapt, nu deranjăm pe nimeni...

EL: Pe nimeni! Înţelegi?! Suntem zidiţi!

EA: De-o parte muntele, de cealaltă...

EL: ...apele fără sfârşit...

EA: Nu se mai pot teme că le încălcăm teritoriul...

EL: Aoleo! Atunci ce ne facem? Din ce trăim?...

EA: Teatru! (Gest din cap spre estradă)

EL: Ce teatru mai e şi ăsta, cu spectatorii sus...?

EA (chicot): ...la cucurigu... E şi ăsta un fel de teatru... Parcă ce facem noi...

EL: Te rog să nu reîncepi...

EA: Am tăcut. Apoi, mai e... (Priveşte spre larg)

EL: Ai dreptate! Pescuitul!

EA: Putem şi vinde!

EL: Cum să le dăm peştele?

EA: Coboară un coş; îl umplem şi-l ridică...

EL: Nu mai accept să mă folosesc de bani!

EA: Nu-i nevoie. Ne dau, în schimb, legume, carne, pâine...

EL: Ce frumos o să fie... Ne vom ajuta unii pe ceilalţi... Dacă nu există rivalitate teritorială, o să ne-mpăcăm de minune...!

EA: În sfârşit o să ne simţim şi noi acasă...!

EL: N-o să ne mai urmărească nimeni...

EA: Nimănui n-o să-i mai fie frică de noi...

EL: Vezi?! Merita să mă urmezi... Ţi-am spus eu: am ajuns la porţile paradisului!...

EA: O să ne simţim iubiţi... iubiţi... (Voltijează prin scenă) La toţi o să le fim dragi...! Vor regreta că nu pot coborî la noi, serile, să luăm ceaiul împreună, să mai schimbăm o vorbă... să mai bârfim...

EL: Vor avea şansa, de câte ori o să le fie dor de noi (Se luminează puţin), să vină-n vârful stâncilor, să ne privească. Uite, or să spună, pribegii noştri dragi, cum muncesc din zori până-n noapte să ne dea şi nouă peşte, să ne distreze cu şotiile lor actoriceşti... Draga mea, uită-te sus! Sunt mulţi! Nu mai e unul singur!

EA (continuând să se învârtească în jurul scenei, fericită): Da... da... sunt atâţia bărbaţi care se uită la mine... încântaţi... Sunt bucuroşi că mă pot urmări dansând... Acum simt şi eu ce înseamnă să fii actriţă... Publicul ăsta imens, nemişcat, neavând alt ţel decât să trăiască prin mine... pentru mine...

EL: Cum or fi ştiut ei că au de-a face cu doi artişti?

EA: Au simţit... au simţit efluviile subconştientului nostru de creatori... Doamne, mă simt în extaz! Asta este creaţia!... CREAŢIA!!!

EL: Vino, vino lângă mine. Hai să ne înclinăm, să-i salutăm, să le arătăm că suntem paşnici, că-i iubim... (O sumă de saluturi, care de care mai penibile)

EA: Destul, destul... Au înţeles... cu siguranţă au înţeles... Ne zâmbesc... Vezi... Ne zâmbesc...

EL: Crezi? Nu văd chiar atât de departe. Miopia mea...

EA: Măcar acum puteai uita că eşti miop! Să te alini cu zâmbetele oamenilor...

EL: Ce pot face? Ochii mei mă-nşeală... Mie continuă să mi se pară încruntaţi...

EA: Vai, cât greşeşti! De când suntem împreună tot constipat eşti! N-ai văzut viaţa decât în negru...

EL: Ce pot face?

EA: Priveşte realitatea în faţă! Viaţa, în sfârşit, îţi surâde!...

EL: Poate c-ar trebui să le spun un cuvânt... un cuvânt de bun-venit... Ce părere ai?

EA: Aşa e. Tu ştii să rosteşti lucruri frumoase... E cazul... Vorbeşte-le!...

EL: Crezi? Să le vorbesc, da?

EA (împingându-l): Sigur, sigur! Te aşteaptă...

EL (nou salut complicat): Stimate gazde! Popor prieten! Venim la dumneavoastră... (Tuse încurcată) ...soţia mea şi cu mine... dintr-un adevărat... (Se întoarce către Ea) Să spun: 'iad'?

EA: De ce nu?

EL: Să nu le dea idei cum să se poarte cu noi...

EA: N-ai gândit rău... Zi-le: 'infern'; e mai neutru...

EL (publicului): ...dintr-un adevărat infern! Venim din lume! Şi iată-ne ajunşi la porţile paradisului... Ce s-o mai lungesc... De ce să vă reţin de la treburile domniilor-voastre? Noi aici şi voi acolo. Fiecare cu necazurile lui. N-o să vă tulburăm. Nici măcar nu putem urca la domniile-voastre. Lăsaţi-ne şi pe noi să trăim! Hip-hip, ura! (Se întoarce către Ea , îndemnând-o)

EL şi EA: Hip-hip, ura! Hip-hip, ura!

EA: Bravo! Ai vorbit splendid! Cu un astfel de discurs nici nu m-ar mira să trimeată o delegaţie, să ne invite într-o vizită de curtoazie pe la ei; chiar şi pe la Academie!...

EL (şi sperând şi neîncrezător): Crezi? (Mică pauză. Scrutează stalurile) Dar de ce n-or fi răspunzând?!

EA: Auzindu-te cum vorbeşti, le-o fi ruşine că n-au studiat şi ei oratoria...

EL: Mda... Sau, poate, nu cunosc limba noastră...

EA: Tot ce e posibil... Dacă sunt drăguţi şi primitori, asta nu-nseamnă că sunt şi culţi, nu?

EL: Însă, dacă nu ne cunosc limba, crezi c-or fi înţeles ce le-am spus?

EA: Mai încape vorbă? Era destul să se uite omul la tine ca să priceapă că-i vrei binele...

EL: Atunci, de ce tac?!

EA: Ce-ţi doreşti? Să sară-n prăpastie ca să ne-mbrăţişeze?!

EL: Nu; bineînţeles că nu... Mă gândeam, totuşi, că un zâmbet n-ar fi stricat...

EA: De ăla de-acolo ce mai poţi spune? Nici ăla nu zâmbeşte?

EL: Doamne, în ce poziţie stă! Omule, nu te-apleca atât de tare! Ce, vrei să cazi?! (Ei) Uită-te la el cum se joacă! Parc-ar fi copil! Domnule, te rog! te implor! Poartă-te ceva mai serios! Stâncile astea-s lunecoase... Acum eşti sus, acum eşti jos... Numai că sus eşti, jos nu mai eşti nimic... Înţelegi deosebirea? Noi, noi care suntem jos, suntem cea mai bună dovadă că nici nu suntem. Noi, însă, am făcut o cale lungă până să devenim nimic. Dumneata... Oh, ce scurt e drumul de acolo până aici! (Şi-a acoperit ochii) Vrei s-ajungi ca noi?

EA: Ba mai rău! Noi am venit pe brânci. Ne-am obişnuit să râmăm cu nasu-n glod. Starea noastră firească a devenit căderea. Dumneavoastră, însă, nu sunteţi obişnuiţi să cădeţi!

EL: Ce bine faci că le vorbeşti la plural... Se apucă altul de scălâmbăieli!... A intrat dihonia-n ei... Al treilea!

EA: Al patrulea!

EL: E ca o psihoză de mase!

EA: Nu! Cred că-i un caz de simpatie colectivă! Sunt atraşi de poziţia noastră!

EL: Nu se poate! Adică tu spui că nu e o joacă, nu se copilăresc?

EA: Nuuu! E clar că simt... simt... SIMT... Au sentimente calde... vor să fie alături de noi!...

EL (priveşte de la spectatori la Ea şi invers): Dacă este adevărat ce spui tu, e o nenorocire! O adevărată nenorocire! Asta se numeşte sinucidere! Curată sinucidere!

EA (alarmată, la rândul său): Sinucidere în masă! Ca balenele! Scumpule, e momentul să intervii!

EL: Domnilor, încetaţi cu prostiile! Cu viaţa n-are nimeni voie să se joace! Viaţa nu ne aparţine! Noi aparţinem vieţii şi nu invers!

EA (agresivă): Vi s-a urât cu binele?!

EL: Am crezut că... Ce mai! cât am crezut că vă jucaţi pe buza prăpastiei, am râs şi eu... şi noi... (O ia ca martoră pe Ea)

EA: Oho, ce-am mai râs! Ha-ha!

EL şi EA: Hi-hi! Ho-ho!

EL: Dar...

EA: Dar...

EL: ...prea multă glumă...

EA: ...strică!...

EL: Acum înţeleg...

EA: Eu am înţeles întâi...

EL: Da. Da. Înţelegem că...

EA: ... nu vă arde de glumă...

EL: ...că e ceva serios...

EA: ...ceva trist...

EL: ...ceva dramatic...

EA: ...ceva mizerabil...

EL: Nu mai iubiţi viaţa!

EA: E cumplit.

EL: Mi se înfioară pielea pe mine!

EA: Dacă noi...

EL: ...până şi noi...

EA: ...n-am putea...

EL: ...renunţa la...

EA şi EL: VIAŢĂ...

EL: ...Dar cine...?

EA: ...Există cineva oare...?

EL: ...La aşa ceva nu se renunţă...

EA: ...cu una, cu două...

EL: Trebuie chibzuire...

EA: ...multă, imensă...

EL: Trebuie tălmăcite şi răstălmăcite sensurile...

EA: ...aprofundată misiunea noastră...

EL: ...a fiecărui individ...

EA: FIECARE...

EL: ... E NECESAR ...

EA: Nu există om...

EL: ...inutil...

EA: Nu există suflet...

EL: ...să nu încălzească alt suflet...

EA: Nu există braţ...

EL: ...să nu poată hrăni pe cineva...

EA: Ce ar fi pământul...

EL: ...fără oameni?

EA: O împărăţie a şerpilor?

EL: A guzganilor?

EA: A lupilor?

EL: ... A gândacilor?

EA: Omul...

EL: ...această fiinţă extraordinară...

EA: ...are datoria...

EL: ...să vegheze asupra bunăstării pământului...

EA: ...să-l facă să rodească!...

EL: ...să-l apere!...

EA: ...să-l... Şi, cum, voi, oameni buni, vă gândiţi să vă luaţi viaţa?!

EL: ...aşa, in corpore?

EA: Ce nenorocire a dat peste dumneavoastră?

EL: Ce boală?

EA: Ce foamete?

EL: Ce primejdii?

EA: Dacă vă paşte o molimă, nu disperaţi! Nu mă pricep la multe, dar... bolnavii o să vi-i îngrijesc eu!...

EL: Dacă vă este foame, o să pescuiesc zi şi noapte, o să vă hrănesc copiii, bătrânii, neputincioşii...

EA: Dacă vă e frig, o să vă-ncălzesc la sânul meu!...

EL: Dacă vă e sete, o să vă dau să beţi sângele meu!... (Pauză. Ambii au rămas înclinaţi înainte, aşteptând să vadă ce efect au spusele lor. I se adresează Ei) M-am luat după tine!... Nici vorbă să vrea să se sinucidă... Suntem ridicoli!

EA: Nici n-am spus că e vorba despre sinucidere; eu o numeam: simpatie. Tu ai zis că...

EL: Eu?!

EA: Da, tu. Exagerat ca totdeauna! Pentru mine era simplu: ne simpatizează, vor să coboare la noi...

EL (se izbeşte cu palma peste frunte): Să coboare?! Dar tu nu vezi că a coborî de-acolo înseamnă să te omori?!

EA: La mine să nu ţipi!

EL: Atunci, la cine?! La ei?!

EA: La ei, dacă au chef de ceartă...

EL: Păi, asta tot sinucidere se numeşte! Numai că a mea! Cum o să-i provoc eu?! De ce?! Ce mi-au făcut?! (O piatră azvârlită din staluri cade lângă El)

EA: Te plângeai că nu ţi-au făcut nimica. Uite că acum ţi-au făcut.

EL: Ce?

EA: Dau cu pietre-n tine.

EL: Pietre?! Visezi!

EA: Asta ce e? (Se repede s-o culeagă. El o prinde la vreme şi o răsuceşte pe loc. Scrâşnit)

EL: Ce?! Crezi că n-am văzut-o?!

EA: Atunci, de ce spuneai...?

EL: Ce-ţi pasă de ce spu... Totul e să te faci că nu vezi! N-ai să-nveţi niciodată filosofia vieţii?! Totul e să te faci că nu vezi! Totul e să te faci că nu vezi!

EA: Eu văd! Şi când văd, nu pot... nu pot...

EL: Ai să-mbătrâneşti şi ai să poţi! Cine nu poate închide ochii nu rezistă! Şi noi vrem să rezistăm! Trebuie să rezistăm. Nu trebuie să rezistăm?

EA: Ba da. (Închide ochii. Se retrage câţiva paşi, cu ochii închişi. Ca şi când s-ar autosugestiona) Trebuie să rezistăm... Trebuie să rezistăm... Cine nu închide ochii nu rezistă... Noi vrem să rezistăm... vrem să rezistăm... vrem să... (Deschide ochii. E îmbătrânită) Dragul meu... simt că pot... Mă simt bătrână... cumplit de bătrână... Acum pot...

EL: Ce poţi?

EA: Am învăţat să închid ochii... să mă fac că nu mai văd nimic... nimic... nimic... Trebuia să ajung până... aici... faţă în faţă cu ei... ca să învăţ să nu mai văd... (Furie cumplită, mitică, de bătrână mumă a omenirii) Aaaah! Tuuu.... bărbatul meeeeu... tuuu care trebuiaaa să mă aperi... tuuu... care aveai datoria să-mi dai pildă de curaaaj... tuuu mi-ai luat lumina soarelui... mi-ai luat vederile.... (Bocet) M-ai lăsat oarbăăă!... Oarbăăă. Oarbăăă... Nu mai văd pumnul ridicat asupra mea!... Nu mai văd piciorul care-mi ucide pruncul în pântec!... Nu mai văd funia care mă sugrumă!... Nu mai văd securea care cade!... Nu mai văd sângele omenirii scurgându-se din venele mele de femeie!... Tuuu! Tuuu! Tuuu eşti...!

EL (cade în genunchi în faţa Ei ; îşi afundă obrazul în pântecul Ei; o înconjoară cu braţele, implorând): Draga mea... scumpa mea... iubita mea... Ce  spui?! Cum poţi rosti astfel de vorbe?! Pe cine învinuieşti tu? Vreau să te salvez, să-ţi apăr viaţa, să păzesc dragostea noastră!

EA: Fugarule! Ai fost şi eşti mereu un exilat în propria-ţi fiinţă, în propria-ţi familie, în propria-ţi ţară! Emigrantule! Laşule! N-ai făcut toată viaţa altceva decât să fugi! Unde este bărbăţia ta?! Mai bine ţi-ai scoate singur ochii (Se smulge din îmbrăţişarea lui. Face un efort imens pentru a se mişca, de parcă toate stihiile lumii i s-ar opune) Voi... fi... eu... băăr... bat... în... lo...cul... tău...! Voi... fi... eu...băăr...bat... Băăr... bat... (A ajuns lângă piatră. Se apleacă s-o ridice. O altă piatră, aruncată din staluri, cade în altă parte a scenei. Brusc, uitându-şi rolul tragic jucat, dintr-un salt se află lângă El. Glas normal) Ce părere ai? Ăştia nu glumesc! Chiar aruncă pietre!

EL: Crezi?

EA (iritată): Tu nu vezi?

EL: Ce?

EA (exasperată): Pietre! pietre!

EL: Pietre?

EA: PIETRE!

EL: Ba da.

EA: Ce 'ba da'?

EL: Le văd.

EA: Ce ne facem?

EL: De ce te sperii?

EA: Nu mă speriu. Ce ne facem?!

EL: Nimic.

EA: Ce vrei să spui?

EL: Aşteptăm.

EA: Ce aşteptăm?

EL: Să vedem ce politica adoptă.

EA: Ăştia şi... politică! ...Nu vezi că dau cu pietre?!

EL: E şi asta o politică... Un fel de...

EA: Şi care-i politica ta?

EL: Stau în expectativă.

EA: Până când?

EL: Până când or să renunţe şi-şi vor schimba politica.

EA: S-o schimbe?

EL: De ce nu? Orice e cu putinţă. (Cade o nouă piatră)

EA (a îngheţat. După un timp de tăcere, începe să se plimbe agitat; îşi frământă mâinile): Trebuie să facem ceva... trebuie să... trebuie să... nu...nu... nu... nu mai putem sta cu mâinile-n sân... trebuie... trebuie... trebuie...

EL: Am găsit!

EA: Ce-ai găsit?

EL: O tactică.

EA: Care tactică?

EL: Îi las să continue.

EA: Şi?

EL: Asta-i prima treaptă.

EA: Pe urmă?

EL: Totul este când hotărâm să fie acel 'pe urmă'.

EA: Acum.

EL: Acum va fi acel 'pe urmă'?

EA: Nu. Acum hotărâm când va fi acel 'pe urmă'. De ce nu hotărâm?

EL: Asta fac. Decid. (Pauză. Se aşează pe o ladă, cu capul în palme)

EA (îl lasă câteva secunde să chibzuiască. În sfârşit, El îşi ridică fruntea, îşi îndreaptă coloana vertebrală. Mimica şi atitudinea unei clipe de răscruce): Ei?

EL: Am decis.

EA: Vorbeşte!

EL: Îi las să arunce până la zece pietre şi, pe urmă... (Cad una după alta, cu răgazuri, să poată fi numărate, alte opt pietre)

EA: Una...

EL: ...două...

EA: ...trei...

EL: ...patru...

EA: ...cinci...

EL: ...şase...

EA: ...şapte...

EL: ...opt... (Pauză. Ambii privesc în sus. Aşteaptă) Asta a fost tot: opt.

EA: Da' de unde: zece!

EL: Cum, zece?! N-am numărat împreună? Opt! Opt!

EA: Şi cu două dinainte: zece.

EL: Ce-a fost înainte nu contează.

EA: Ce-i aia 'nu contează'?! Ai spus că după zece pietre...

EL (categoric): N-au aruncat decât opt! (Cad alte două pietre, deodată)

EA: Acum eşti mulţumit? Uite încă două!

EL (disperat; pentru sine): Adică: zece...

EA: Ba, douăsprezece, dacă nu te superi! E momentul să acţionezi.

EL: E Momentul! (Devine foarte mobil. În timp ce se îndreaptă către o ladă s-o deschidă) Le voi câştiga bunăvoinţa. Trebuie să-i fac să râdă... (Se încalţă cu nişte pantofi enorm de lungi. Talpa lor este compusă din bucăţi, astfel încât El, aplecându-se şi apucându-se de vârfuri, să se poată roti împrejurul scenei, ca un cerc) Cu orice preţ trebuie să râdă...  Omul care râde... (Începe rotirea. Ea bate într-o ladă ritmul ce însoţeşte uzual salturile mortale. După un tur sau două ale scenei, pe parcursul cărora El a emis interjecţii, se opreşte locului şi, fără a ieşi din poziţie, cu glas de dresor) Allez!... Allez!... (Ea , în patru labe, rage ca leul. Se apropie de El , fără tragere de inimă, aidoma fiarei în arenă) Allez! Allez! (Când e lângă El) Allez-hop! Allez-hop! (Ea păşeşte prin cercul trupului lui, alene; când se află cu jumătate de trup dincolo, îşi înalţă capul; în gură ţine nişte focuri de artificii ce ard. Când acestea s-au isprăvit, ambii se ridică şi salută. El îi sărută mâna şi o prezintă publicului, aplaudând-o discret) Bravo! Bravo! Bravissimo, Serafima!

EA (şoptit) : Crezi că are efect?

EL (la fel): Nu se poate să n-aibă. Şşşt! Fără pauză! Să nu-i lăsăm să-şi tragă sufletul! (Zâmbeşte publicului; aleargă, zvelt, spre ladă, îşi pune jobenul şi scoate un baston. Acesta este compus din tuburi îmbucate; la fiece spijinire de el, înălţimea i se reduce cu un tub)

EA (vine pe la spatele lui. Cu glas de clown obraznic): Ce?! Eşti mândru că ai joben şi baston?! Uite ce fac eu cu mândria ta! (Îi dă un picior în spate. El învârte bastonul în aer, ameninţător. Ea o ia la goană. El aleargă după Ea , şchiopătând. La fiece pas, bastonul se reduce, rămânând de circa 20 cm. Se va adecva mersul la aceste dimensiuni reduse gradat. Ea îi dă cu tifla. Când El nu mai poate fugi, Ea se apropie şi-l plezneşte peste fundul jobenului. Acesta sare şi din el iese un cuc ce cântă. Noi saluturi, noi reverenţe) Parcă s-a mai încălzit atmosfera, ce părere ai?

EL: Bineînţeles! Metoda mea... Ţi-am spus doar că am o tactică... E o metodă sigură... De piatră să fii... (Cade o piatră)

EA: Hai să ne grăbim!

EL: Pescuitul! Repede! (Ambii pun două lăzi una peste cealaltă; demontează unul dintre pereţii lor astfel încât ele devin o prismă cu trei pereţi. El se caţără deasupră-le. Ea îi întinde o undiţă cu o ancoră excesiv de mare, în loc de ac. El pescuieşte în interiorul prismei. Pantomimă a pescuitului. Ea urmăreşte, tot ca mim, eforturile şi emoţiile lui, cu propriile-i trăiri. Finalmente, undiţa a prins. O ridică anevoie. De ancoră atârnă o găină friptă, bine rumenită. Când e la înălţimea gurii ei, Ea se pregăteşte s-o înhaţe cu dinţii. Şi-a pus un şervet alb la gât. Când o zmulge din cârlig, pasărea îi zboară dintre mâini, clămpănind din aripile desfăcute, cu un zgomot de jucărie ieftină. Dă câteva ocoluri scenei, cei doi alergând după ea, plonjând s-o prindă. Către încheierea numărului, înainte de dispariţia păsării în înalt, cad, ritmic, pietre. Cei doi se prefac a nu le băga în seamă. Îşi isprăvesc jocul, uitându-se disperat după pasărea mecanică. Scot, Ea, o batistă imensă (1/1 m.), El - una minusculă, de păpuşă, şi plâng, ca la circ. Apoi, salută. Trei-patru pietre, deodată. El joacă mânia şi îndrăzneala. şi-a umflat pieptul, a strâns pumnii, a îndoit braţele şi face câţiva paşi de Maciste. Aproape violent, apăsat) Ce rost are? Adică, vă-n-chipuiţi că eu nu ştiu să dau cu pietre?! Oho! ce mai ştiu! Ba şi ochesc!... spre deosebire de voi... Ia vedeţi şi vă miraţi!... (Ridică o piatră şi, prefăcându-se a o proiecta în staluri, se răsuceşte cu 180 şi o azvârle în fundal. Revine la poziţia iniţială, satisfăcut. Îşi scutură palmele una de cealaltă, apoi le plezneşte şi şi le freacă încântat de fapta sa) Ei? Aşa-i că mă pricep?... Am fost trăgător de elită! As! Spaima tuturor! Împuşcam musca-n zbor! Ba, cu-n singur glonte, am ucis odată 14 muşte!... Ce, vă puteţi compara cu mine?! Ascultaţi-mă şi nu riscaţi! Cine riscă se poate trezi cu pielea găurită. (Îngenunche brusc. Mimează tragerea cu arma automată, luând stalurile la rând drept ţintă. Sunete onomatopeice. Pe urmă, cu un gest magnanim, se preface a arunca arma. Pune şi al doilea genunchi la pământ şi-şi ridică braţele oblic, generos) Dar, eu nu fac asta!... Eu vă iubesc, oameni dragi!... Eu n-aş da o palmă nici unui câine!... (Se aşează între labele picioarelor. Nouă ploaie de pietre. Ea a căzut. El nu ştie nimic despre căderea Ei). Cum adică? Înainte de a arunca voi prima piatră e adevărat că eram complet dezarmat... Însă, după asta, cu atâtea pietre cu care m-aţi înarmat... Nu vă daţi seama că...?! (Se ridică;  adună grămezi-grămezi de pietre. Isprăvind) Am aici muniţii să vă extermin! Ce cuvânt! ce oroare! Pentru fiecare dintre voi există o piatră! Şi o piatră e suficientă să spargi un cap! Nu vedeţi ce de-a mai pietre? Acum pot lupta şi câştiga. De ce ţineţi cu dinadinsul să mă scoateţi din sărite? Vreţi sânge? Vreţi moarte? Cine nu ştie să facă sângele să curgă? Cine nu ştie să ucidă? Dar... omul... OMUL... se cuvine să-l respecte pe om... să-l înţeleagă... să-l iubească... să-l apere, nu să-l năpăstuiască... Suntem fraţi! Câte milenii vă trebuie ca să-nţelegeţi asta?! Inima... inima... Unde vă este inima?... Nu-i auziţi glasul? Uitaţi-vă-n oglindă şi priviţi-mă şi pe mine... Nu vedeţi cât semănăm? Am şi eu... are şi ea... (Uşoară mişcare spre înapoi a capului) dreptul la viaţă... la aer... la lumina soarelui... Cu ce vă-mbogăţiţi dacă pierim? Dacă ne băgaţi în pământ?... Ştiu... oh, ştiu prea bine... nu vă plăcem pentru că suntem străini... Vorba noastră... gesturile noastre... obiceiurile noastre... vi se par a veni din altă lume. Ce să facem? Am fost altfel crescuţi... Vă e teamă să nu vă trădăm. Ce vă spuneţi? Oamenii ăştia nu respectă ce respectăm noi, n-au nimic sfânt din ce avem noi... Vă-nţeleg. Dar noi nu avem nimic cu vorbele, gesturile, obiceiurile voastre. Vă stimăm ca oameni. Cum să vă conving că nu vrem răul nimănui?! Ah, sufletul meu ticălos!... Cum mă mai doare aici!... (Se bate cu pumnul în piept, în dreptul inimii) aici!... aici!... Nu e cazul să vă povestesc... nu... nu... e prea târziu... Ce distracţie mai e şi asta, să vânaţi doi şoareci de apă?! Atâta suntem: doi şoareci de apă nenorociţi... Credeţi-mă, ştiu să mă apăr. M-aş putea năpusti asupra picioarelor voastre şi să-mi înfig colţii-n ele! Dar, nu!... Mie-mi plac oamenii... (Se duce către Ea) Îi iubim... Serafima, ce faci, dragă? Acum ţi-ai găsit să dormi? Acum? Sus,  Serafima, sus! Avem treabă, draga mea... Le-am vorbit... I-am potolit... Ne putem apuca de ale noastre... Au înţeles că nu suntem un pericol social... Vor să pescuim pentru ei... (Tare) Hai, Serafima! Deşteptarea! (Văzând că nu primeşte nici un răspuns, se apleacă, o zguduie uşor de umăr) Serafima, Serafima... trezeşte-te! Hai, iubito... Avem mult de lucru... Serafima! (O întoarce cu faţa-n sus: e moartă. Disperare) SEE-RAA-FIIIII-MAAA!!! (Împietrire. Şoptit) Serafima... Serafima... Sera... (Se ridică nespus de încet. Privire fixă într-altă parte. Ochii i se umplu de lacrimi. Se prăbuşeşte peste Ea în hohote cumplite, bolmojindu-i numele, când şi când. Apoi, ridicarea îi este bruscă) O să vin la voi! O să vin la voi! (Ca o fiară în cuşcă, repetând întruna propoziţia, dă ocol scenei, căutând un loc pe unde să escaladeze. În sfârşit, vede lianele. Se agaţă de una şi se prăbuşeşte, ridicol, ea rupându-se. Se agaţă de a doua. Urcă destul de mult, dar alunecă până jos. Între timp) O să vă arăt eu vouă! Nu te poţi juca aşa cu viaţa unui om! Veţi plăti, ticăloşilor, veţi plăti! O să vă fac eu să-nţelegeţi ce-aţi făptuit! Dinte pentru dinte, sânge pentru sânge! (A încercat iară şi iară să urce; mereu a lunecat. Îndârjirea lui e lipsită de orice şansă şi foarte caraghioasă. În sfârşit, izbuteşte să rămână-n aer. Îşi face vânt. Se leagănă pe funie, străduindu-se să se apropie cât mai mult de staluri) Voi lupta! Voi lupta până nu va mai rămâne piatră pe piatră din cetatea voastră! Toţi dacă vă înecaţi în balele voastre şi tot nu puteţi plăti viaţa acestei femei! Voi lupta! Până la moarte! Nu sunt laş! Nu mi-e frică de nimeni! Mai ales de voi! N-aţi ajuns până la statura umană! Nu ştiţi decât să folosiţi piatra şi bâta! Nu sunteţi oameni! Nu sunteţi oameni! Nu sunteţi oameni! (Funia a fost trasă în sus. El dispare în podul scenei. La difuzor, continuă să se repete ultima propoziţie, tot mai înăbuşit. Este acoperită de o larmă îngrozitoare umană: răcnete, şuierături, huiduieli, dar nici un sunet articulat. Apoi, totul este înghiţit în zgomotul talazurilor. Se stinge lumina total. Furia talazurilor îneacă până şi respiraţiile. Lumina nu se va reaprinde decât odată cu primele aplauze).

- SFÂRŞIT -