EPILOG

La încheierea acestei cărţi mi-ar fi plăcut să mi se adreseze cititorul ei cu următoarele cuvinte din romanul MARTIN CHUZZLEWIT: "Aţi încercat (...) să-mi deschideţi ochii, după ce m-aţi studiat zi de zi" (II, p. 473). Oricât de mare mi-ar fi dezamăgirea, ele nu se potrivesc decât tot celui care le-a scris, lui Charles Dickens. Da, numai el ne-a studiat zi de zi şi a încercat să ne deschidă ochii (prin aceasta elaborând nişte trasee definitive pentru romancierii comportamentişti contemporani). Cititorul, sagace cum îl ştiu, a deprins demult ideea că, alături de analiza dickensiană şi pe marginea ei, m-am străduit şi eu să schiţez o teorie a personajului romanesc, văzut în manifestarea lui. Eboşa, ca orice eboşă, nu este una finală, şi pe cât de departe este de a fi totală, este tot pe atât de departe de a fi total satisfăcătoare. Totuşi, pentru prima oară (cred) în istoria ştiinţelor literaturii, ea se străduie să discearnă câteva dintre aspectele obligatorii ale existenţei unui personaj literar; microstructurile morfologice, semantice şi tropice, macrostructurile stilistice antropologice şi semantic istorice, unităţile topice din comportamentul său; şi eboşa mea nădăjduiesc că mai poate pune la dispoziţia cititorului şi cercetătorului uneltele necesare investigării oricarei proze literare. ANTROPOLOGIA STILISTICĂ. LUMEA LUI CHARLES DICKENS reprezintă o sinteză a activităţii mele din ultimii ani înainte de Revoluţia din 1989 (SHAKESPEARE UN PSIHOLOG MODERN, Editura Albatros, 1979, STILISTICA SPECTACOLULUI. ELEMENTE DE STILISTICĂ ANTROPOLOGICĂ, Editura Junimea, 1985 , ca şi numeroase studii şi articole). Pe viitor prevăd investigaţii de detaliu, menite să adâncească un aspect sau altul al teoriei, şi aplicaţii interdisciplinare, toate urmând să contribuie la redactarea unui tratat de antropologie stilistică.

Acum, când ne aflăm la ultimul prag al acestui eseu, după ce am parcurs împreună numeroase încăperi ale operei lui Charles Dickens şi am privit la şi mai numeroase oglinzi primind reflexele sufletului omenesc, temporar împărţit - şi pentru uzul bunei înţelegeri - în unităţi individuale, când el pare mai degrabă a fi un ocean psihic şi afectiv universal, conţinând în devălmăşie bine şi rău, frumos şi urât, nu ne mai poate mira afirmaţia romancierului victorian: "exista ceva în gesturile, în înfăţişarea acestui om din care, mi se părea, puteam ghici întreaga lui viaţă" (SCHIŢELE..., p. 207). Desigur, prin acest 'ghicit' vom înţelege aplicarea, într-un răgaz infim, a unei ştiinţe a omului dintre cele mai exhaustive câte se datorează observării comportamentului acestuia.

Să-i dăm o ultimă dată cuvântul marelui prozator britanic, lăsându-l să deducă din gesturile şi înfăţişarea cuiva o existenţă.

"Am impresia că am şi văzut cândva birouaşul lui dosnic şi întunecos, unde merge zilnic, atârnându-şi pălăria de acelaşi cuier, şi aşezându-şi picioarele sub aceeaşi masă de lucru; mai întâi dezbracă haina neagră de anul acesta şi o pune pe cea care i-a slujit anul trecut, şi pe care o ţine la birou ca s-o cruţe pe cealaltă. Rămâne acolo până la ora cinci, lucrând toată ziulica, la fel de regulat ca şi ceasornicul de pe poliţa căminului, al cărui ticăit puternic e la fel de monoton ca toată existenţa lui - ridicând doar capul când intră cineva în birou sau când, în toiul unui calcul dificil, se uită în tavan, ca şi cum ar găsi inspiraţia în luminatorul prăfuit, cu un nod verde în centrul fiecărui ochi de geam. Pe la cinci sau cinci jumătate, se ridică încet de pe scaunul obişnuit şi, schimbându-şi din nou haina, o porneşte spre locul obişnuit unde ia masa, undeva lângă Bucklersbury. Chelnerul înşiră pe de rost lista de mâncare, într-un chip oarecum confidenţial - pentru că e un client nelipsit - şi după ce întreabă: - Ce mai ai bun? Ce e nou?, comandă o porţie mică de friptură de vacă, salată şi o cană de bere neagră. A cerut o porţie mică astăzi, pentru că salata costă un penny mai mult decât cartofii; şi apoi ieri a luat două felii de pâine, şi în plus şi-a îngăduit extravaganţa unei porţii de brânză cu o zi înainte. După ce a stabilit această chestiune importantă, îşi atârnă pălăria - o luase de pe cap în clipa când se aşezase - şi se înscrie la ziar după domnul de lângă el. Dacă îl capătă în timpul mesei, mănâncă mult mai cu poftă, sprijinindu-l de sticla de apă; alternativ, mestecă o bucată de carne şi citeşte un rând. Exact cu cinci minute înainte de a se fi împlinit ora, scoate un şiling, plăteşte nota, pune cu grijă mărunţişul în buzunarul de la vestă (oprind mai întâi un penny pentru chelner) şi se întoarce la birou, de unde, dacă nu este ziua de corespondenţă cu străinătatea, o şterge cam după o jumătate de oră. Apoi se duce acasă, cu pasul lui obişnuit, în odăiţa dosnică din Islington, unde ia ceaiul, recreindu-se poate în timpul mesei printr-o conversaţie cu băieţaşul proprietăresei, pe care uneori îl răsplăteşte cu câte un penny, când rezolvă problema de adunare simplă" (p. 207-208).

Ni s-a spus, înainte de începerea acestei descrieri că scriitorul putea "ghici întreaga lui viaţă, sau mai bine zis întreaga lui zi, pentru că la un om de felul lui zilele nu se deosebeau între ele"  (p. 207). O deducţie simplă: atunci când zilele ajung să nu ni se mai deosebească între ele, comportamentele repetiţiei ne preschimbă în nişte maşini. Totul, dar absolut totul devine prognosticabil la noi. Nu mai suntem persoane, ci ceasornice. Ritmul biologicului şi mai ales cel mediocru profesional copleşesc fiinţa raţională şi afectivă, o reduc la neantul mecanic.

Când am plecat la drum cu redactarea acestui eseu, aveam siguranţa că disciplina ştiinţifică mă întărise suficient pentru a putea citi 'la rece', distant (ca alcătuitorul unui insectar) opera stufoasă a lui Charles Dickens.

Adevărul este că cine face cunoştinţă cu Charles Dickens renunţă să se mai încuie în casă şi să-şi mai uzeze scaunul lecturii. Cu romanele lui Charles Dickens te aşezi în dreptul ferestrei, te bagi în pat, pleci prin tramvaie şi şuşoteşti în orele de servici de unul singur. In timp ce citeşti o carte de-a sa, ca-n toiul celei mai înfierbântate convorbiri cu cel mai drag prieten, n-ai răbdare să dospeşti prea mult într-un loc; te ridici, măsori podeaua-n lung şi-n lat, până ce - vorba lui Creangă - asudă sub tălpile tale, ţi se pare că n-ai destul aer, deschizi larg fereastra, ba faci şi curent, zvârli volumul cât colo, ieşi în curte şi-ţi aprinzi o ţigare, să reiei în amintire ultimele pagini parcurse, reintri brusc, trântind uşa mânios, te apleci, cauţi pasajul ce te irită şi eşti gata să iei buluc personajele la palme, pentru odiosul pe care-l întrupează, ori, dimpotrivă, să le sari de gât şi să le săruţi lung pe ambii obraji reci sau dogoritori, pentru puritatea sau pentru generozitatea lor.

Ei, da. Cui îi place antropologia stilistică o poate studia dedicându-se oricărui subiect, dar nu lui Charles Dickens, care nu se lasă ciuruit de boldurile scientiste... In definitiv, el este mult mai mult decât el însuşi: este universul uman. ştiinţa se face în laborator, nu se practică pe oameni. Vivisecţia a fost totdeauna aborată de civilizaţie. Iată motivul pentru care am cruţat ades personajele principale. Că am mai ciopârţit, ici şi colo, câte un personaj obscur, mi se poate trece cu vederea. In lumea lui Dickens (ba, în lume, în general) cui să-i pese când e chinuit câte un umil?... Mai ales dacă aceasta se împlineşte în numele unei cauze nobile (cum este antropologia stilistică...)!...

Având în vedere toate slăbiciunile textului meu, semnalate la timp (şi celelalte), pot să închei (ne)liniştit acest eseu cu cuvintele lui Mark Tapley: "firea omenească unelteşte mereu împotriva mea şi nu-mi dă voie să progresez. Când mi-oi face testamentul, am să las cu limbă de moarte să mi se pună următoarea inscripţie pe mormânt: "Aici zace un om care ar fi putut arăta ce poate, dacă ar fi avut ocazia. Dar, din păcate, mereu a  pierdut-o!"" (II, p, 363).

TABLA  DE  ABREVIERI
(în ordinea alfabetică a titlurilor)

- Casa umbrelor, în româneşte de Costache Popa, 2 vol., Bucureşti, Editura Univers, 1971, (CASA..., I, II).

- Documentele postume ale Clubului Pickwick, în româneşte de Ion Pas şi Nicolae Popescu, 3 vol., Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970 (DOCUMENTELE..., I, II, III).

- Martin Chuzzlewit, traducere de Mihnea Gheorghiu, 2 vol., Bucureşti, Editura Pentru Literatură Universală, 1965 (MARTIN..., I, II).

- Misterul lui Edwin Drood, traducere, prefaţă şi note de Nic. Popescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970 (MISTERUL...).

- Poveste despre două oraşe, roman, în româneşte de Antoaneta Ralian, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973 (POVESTE...).

- Prietenul nostru comun, traducere, cuvânt înainte şi note de Neculai Popescu, 2 vol., Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973 (PRIETENUL...).

- Schiţele lui Boz, în româneşte de Niculai Popescu, Bucureşi, Editura Univers, 1970 (SCHIŢELE...).

- Timpuri grele, din englezeşte de Valeria şi Teodora Sadoveanu, Bucureşti, Editura Pentru Literatură Universală, 1964 (TIMPURI...).

- Viaţa lui David Copperfield, în româneşte de Ioan Comşa, 2 vol., Bucureşti, Editura Tineretului, 1969 (VIAŢA...).

MIHAI RĂDULESCU

ANTROPOLOGIA STILISTICĂ

LUMEA
lui
CHARLES DICKENS

ARGUMENT
de
prof. dr. doc. VICTOR  SĂHLEANU

BIBLIOTHECA ANTHROPOLOGICA
Editura RAMIDA
BUCUREŞTI
1995

PRIMA COLECŢIE ROMÂNĂ DE ANTROPOLOGIE

ÎN CĂUTAREA A CEEA CE SUNTEM: CONCEPŢIA ANTROPOLOGICĂ A LUI VICTOR SĂHLEANU constituie prima apariţie în cadrul colecţiei "BIBLIOTHECA ANTHROPOLOGICA". Aceasta din urmă s-a născut dintr-o iniţiativă a Editurii RAMIDA, la care Centrul de Cercetări Antropologice din Bucureşti, al Academiei Române, a răspuns cu entuziasm. Cei doi directori de instituţii (coordonatorii Colecţiei), conştienţi că în cultura şi ştiinţa română niciodată până astăzi nu s-a angajat careva a aduce la lumină, într-o serie organică, rezultatele atât de felurite ale meditaţiei asupra OMULUI câte poate concepe spiritul creator, şi-au asumat cu modestie să treacă la acest început necesar, în absenţa căruia, orice cultură naţională nu are decât de suferit, datorită incompletitudinii.

Titlurile Colecţiei trebuie să acopere un domeniu, indiferent care, al cugetării privitoare la OM sau al cercetării practice a acestuia din urmă, neţinându-se seama de uneltele cărei discipline s-a slujit autorul, dacă scopul scrierii sale răspunde întrebărilor şi aşteptărilor Antropologiei.

*

BIBLIOTHECA ANTHROPOLOGICA

3

Colecţia "Bibliotheca Anthropologica" a fost fondată la 17 0ctombrie 1995.

Coordonatori sunt cei doi întemeietori:

 VICTOR SĂHLEANU
şi
MIHAI RĂDULESCU

În această Colecţie au apărut:

1. Adrian S. Valentin  - ÎN  CĂUTAREA  A  CEEA  CE  SUNTEM.

  CONCEPŢIA  ANTROPOLOGICĂ  A  LUI  VICTOR  SĂHLEANU.

2. Victor Săhleanu - ECCE HOMO (caiet - fişier) 1961-1962.

C Copyright-ul asupra textului aparţine autorului. 1995.

ISBN 973 - 9191 - 16 - 9

ANTROPOLOGIA STILISTICĂ A LUI MIHAI RĂDULESCU.

ARGUMENT

Printre obiectivele importante (nu totdeauna apreciate cum trebuie) ale cogniţiei umane, se află cunoaşterea cât mai adecvată a Omului, deci a 'ceea ce suntem, am fost şi - eventual - vom fi'. Ea poate ajunge pe diferite căi la o imagine, la o concepţie, la o caracterizare: la ceea ce, exprimată - dacă se ajunge să cuvânte, într-un logos , o Antropologie. Printre căile de a o realiza, se găsesc şi se practică două, de 'sensuri' opuse: de la individ (sau indivizi) până la Omenire - sau de la Omenire (sau mulţimi de indivizi: rase, popoare, segmente sociale - culturale - istorice, către entităţi minimale, care sunt inşi [de la latinescul ens ]). O altă cale interesantă pleacă de la ceea ce face şi a realizat omul, cum ar fi produse ale muncii, în particular cele "industriale" (artefacte), cele artistice, cele monumentale. Este o lume construită , 'alături' de cea naturală -: care lume îi oglindeşte potenţialităţi şi aspiraţii. Artificialul cuprinde - în particular - o lume 'ficţională', înscrisă în mitologii, în basme, în legende, în ceea ce numim literatură . Suntem obişnuiţi cu opere literare, adică la care se cunoaşte, se apreciază, se bănuieşte un autor. Ca şi alte "amprente" ale acţiunii (şi comportamentului), în ele se poate identifica, în cazul ideal, 'pecetea' lăsată de autor. Să numim stil, elementul de aşezare în 'categorii' potrivite, a acestor "amprente". De la Buffon (acum două secole) repetăm (prescurtat) afirmaţia sa, după care stilul este chiar omul care se exprimă (auctorial). O ramură derivată din lingvistică - şi anume stilistica , se ocupă cu analiza şi clasificarea notelor de stil, întru caracterizarea autorului.

Să ne oprim asupra caracterizării condiţiei umane prin instrumentele stilisticii, în cazul literaturii descriptive sau narative. Pe de-o parte, analiza poate lua în obiectiv autorul: este ceea ce se discută aparent la nesfârşit cu privire la 'relaţia' dintre autor şi operă, cu privire la oglindirea particularităţilor biografice, temperamentale, caracterologice, ocazionale etc. ale vieţii autorului, în operă . Ceea ce ar clarifica şi 'scurta' benefic asemenea dispute ar fi admiterea unei tipologii , eventual ad hoc: există autori transparenţi într-o examinare care porneşte de la operă - şi alţii pentru care opera reprezintă un 'univers' care s-a separat (voluntar sau nu) de autor, un "cosmoid" cu viaţa şi dezvoltarea sa proprie, după ce s-a despărţit de autor (aşa precum fătul se desprinde de mamă). (Ele sunt tipuri extreme de referinţă, nu clase taxonomice , cum sunt speciile de animale, în cărţile de zoologie.) Dar, înafară de acest câştig metodologic, mai avem de înfruntat o observaţie (sau obiecţie?) pornită de la 'constatarea', numai în parte valabilă, după care personajele din operă (legendă, roman, dramă, epopee etc.) sunt fictive (nu sunt, va să zică, persoane). Cum să efectuăm o cercetare antropologică pe personaje fictive - şi nu pe persoane 'în carne şi oase', ce pot fi (în principiu) fotografiate, măsurate, înscrise în cartea de imobil, supuse incidentelor cotidianului (boli, accidente etc.), "localizate" în spaţiul geografic şi în timpul istoric? S-ar putea răspunde că noi, oamenii, 'producem' diferite feluri de ficţiuni. O literatură 'realistă' (termenul îl folosim în altă denotaţie decât cea 'falsificatorie' a aşa-zisului 'realism socialist) nu este întrutotul corespunzătoare cu situaţiile din science-fiction , populate de umanoizi verzi sau cenuşii, cu şapte degete la mâini şi fără tub digestiv bine conturat etc. Marii scriitori au fost "mari" pentru că au prezentat, în scrierile lor, concentrate de observaţii (conştiente sau inconştiente) dobândite ca "oameni printre oameni" (sau prin "inspiraţie", "har", "talent", "geniu"). Ele sunt echivalentele unui demers inductiv, mai mult sau mai puţin exhaustiv; nu totdeauna cu note, sugerând explicativul sau lipsit de 'noduri' încă nedescifrate). Aceste consemnări se referă la vorbe şi la gesturi. Ele corespund cu semne şi simptome pe care se bazează diagnostice sau interpretări (scenarii, hermeneutici). In felul acesta antropologia  se extinde şi dincolo de real, dincolo de cunoaşterea autorilor  spre cunoaştere vehiculată de talentul autorilor, a caror măiestrie poate fi apreciată prin utilizare (conştientă sau numai intuitivă) a instrumentelor stilistice din atelierele de creaţie.

Caracterul ştiinţific al unui astfel de demers se vădeşte şi prin instrumentele metodologige  care se găsesc în analize. Autorul şi opera sa sunt tributare la fel unor precepte de cercetare riguroasă şi a unor categorii ale disciplinelor lingvistico-stilistice. Arta prozatorilor români - spre exemplu - a beneficiat de "deschiderea" umanistului Tudor Vianu către procedeele statistico-aritmetice. Insă Tudor Vianu a fost (şi în cărţile sale de Estetică, de Filosofia Culturii, despre Cântarea Omului, despre Goethe şi Schiller) un gânditor cât mai receptiv la cele mai variate aspecte ale fenomenului uman. Este falsă (credem noi) deosebirea (până la opoziţie) între cele 'două   culturi'. Ceea ce trebuie să realizăm este un umanism ştiinţific - iar această îngemânare de cuvinte, care pare ciudată şi azi unor minţi de insuficientă perspectivă istorică şi 'viitorologică' se argumentează nu numai teoretic, dar şi prin existenţa concretă a unor creatori multivalenţi şi prin demersurile interdisciplinare. "Omul universal" nu este o utopie (=u-topie, nicăieri posibilă) sau o ucronie (= u-cronie, niciodată posibil). El trăieşte printre noi şi cărţile sale se găsesc (dacă le admitem posibilitatea şi dacă le căutăm) şi ne aşteaptă în rafturile bibliotecilor.