CAPITOLUL 10
SIMBOLIZAREA
unei vieţi întregi

Cercetările noastre de până acum ne-au purtat numai prin texte literare, astfel încât, pe bună dreptate, cititorul s-ar putea întreba în ce măsură cele descrise de noi nu sunt decât o scornire a minţilor mereu efervescente ale creatorilor, interesante pentru estetică sau teoria literară, nedepăşind în nici un caz, însă, nivelul strict limitat al acestora 1 .

De aceea ne propunem să analizăm trei cazuri reale, pentru a demonstra aplicabilitatea teoriei noastre în viaţa de zi de zi şi nelimitarea terenului posibilelor investigaţii.

De trei ani bătrâna Maria zace în pat, imobilizată de un accident ale cărui repercusiuni sunt greu vindecabile la cei peste 80 ani ai săi. Natura nu o mai ajută să-şi refacă ţesuturile decât cu zgârcenie. Poziţia trupului culcat pe spate, lipsa de mişcare, stressul provocat de boală şi de vârstă, aduc după ele o serie întreagă de tulburări care, finalmente, o împing către starea de inconştienţă premergându-i sfârşitul. În toate această lungă perioadă de aproximativ 1.000 zile şi nopţi chinuite a fost îngrijită de către fiica sa care i s-a devotat cu curaj şi abnegaţie. şi, iată, soseşte clipa ultimelor cuvinte.

- Unde este mama mea?, întreabă, abia auzit, muribunda.

- Sunt aici, mamă; sunt fata ta, Ileana , îi răspunde fiica ei, îngrijorată de a nu fi recunoscută, ca şi datorită confuziei făcute de bătrână; socoteşte că cea din urmă va fi avut un vis rău.

- Fata mea e mama mea, oftează cealaltă, mai mult dusă decât vie.

Această replică reprezintă un exemplu desăvârşit de structură dihotomică-antonimică de limbaj, în care subiectul constituie polul opus, din punct de vedere semantic, al numelui predicativ, adică al explicaţiei lui, al echivalentului său. Avem în faţă o egalitate imposibilă, logic vorbind. Totuşi, această egalitate sintetizează o viaţă. Se cuvine adăugat, pentru luminarea afirmaţiei din urmă, că Maria, la douăzeci de ani, fusese văduvă cu copil şi singură în ţară străină. Astfel şi-a crescut fiica. A măritat-o de timpuriu şi s-a mutat la ea, continuând să-i poarte grija. Relaţia dintre ele, însă, a căpătat o nouă orientare, opusă precedentei. Ponderea autorităţii, treptat, a trecut de partea Ilenei, după cum este firesc în dinamica relaţiilor familiale. Atragem atenţia, totuşi, că autoritatea caracterizează părintele. Deci, mama şi fiica începuseră a trăi o structură dihotomică-antonimică situaţională. Indelungata boală de pe urmă atrage după sine, alături de vechea autoritate de care se prevala poate cam excesiv fiica, şi îngrijirea săvârşită invers decât o impune instinctul matern. Deci, cuvintele fata mea e mama mea sintetizează efectiv o experienţă durând de la măritişul fetei şi până în această clipă, comunică o experienţă singulară, într-o formă imposibilă din perspectiva logicii, dar perfect acceptabilă ca modelaj după tiparul mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii.

Un al doilea caz, mult mai complex, ne este oferit de documentele unor cercetări efectuate de psihiatrul eminent şi strălucitul orientalist dr. Constantin Daniel, care a avut bunăvoinţa să ni le pună la dispoziţie şi să ne verifice interpretarea, pentru care îi mulţumim. Este vorba despre o adaptare a testului 'Minnesota', la ale cărei întrebări au răspuns câteva sute de femei.

Am ales cazul unui subiect care a avut experienţa unei căsnicii lungi, pe cât se pare bună. O vom numi Elisabeta. În momentul răspunsului este de mult timp pensionară. Afirmă în repetate rânduri că este bătrână şi pomeneşte un accident, rămas nelămurit, suferit anterior. Deoarece răspunsurile sale cu privire la relaţiile maritale sunt adesea contradictorii, gândirea dihotomică-antonimică poate fi deosebit de clar urmărită în evoluţia ei.

- Vă este frică de bărbaţi? (întrebarea nr. 11)

Elisabeta reprezintă unicul subiect care răspunde categoric, cu o puternică implicaţie afectivă:

- Scârbă, în general, dacă nu îi cunosc.

Este semnificativă reticenţa generalizării. Ea însăşi pare a fi o structură dihotomică-antonimică implicită, presupunând, parcă, o continuare de tipul 'dar dacă îi cunosc, dimpotrivă'. Însă nu e bine să anticipăm.

La o întrebare privind anumite aspecte intime a celor simţite în cursul relaţiilor erotice (nr. 38), ea supralicitează atitudinea afirmată, singularizându-se net printre ceilalţi subiecţi (vezi şi nr. 41).

Pe de altă parte avem în faţă următoarele întrebări şi răspunsuri (cele din urmă au fost date prin mijlocirea unor cifre codate; suntem datori să le traducem în cuvinte).

- V-aţi îndrăgostit vreodată?

- De foarte multe ori.

Întrebată dacă este preocupată de erotism, confirmă (nr. 37). La fel când trebuie să ateste tulburări dacă este frustată de el (nr. 30).

- Aveţi vise erotice? (nr. 42)

- Foarte des.

- Vă îndrăgostiţi uşor?

- Da.

- V-a plăcut alt bărbat decât soţul dvs.? (nr. 74)

- Mulţi.

Din aceste noi răspunsuri se deduce că preocuparea erotică a Elisabetei este mult mai intensă decât a altor paciente anchetate; în orice caz, ea este suficient de firească pentru a ne mira răspunsurile negativiste anterioare. Noile răspunsuri reprezintă aspectul opus trăirilor denunţate mai sus.

Urmează o explicaţie mai amplă şi mult mai subtilă, deschizând perspective şi mai adânci de analiză.

- Controlaţi dacă aţi închis uşa seara şi ziua? (nr. 79)

- Din contra, las tot deschis şi aştept mereu pe cineva ce nu vine... Sper...

Atragem atenţia că semnele de punctuaţie au fost introduse de noi, pentru a specifica sensul unui şir de vorbe zbucnite dintr-o suflare, lipsite de legătură logică strânsă, izvorâte dintr-un impuls neîngăduind riposta. Drama aşteptării este în întregime cuprinsă în această frază. Motiv de roman. Bovarismul unei vârste necruţătoare, abia smuls din tenebre de către pâlpâirea evanescentă a nădejdii persistând în acel ungher al sufletului, numit altădată 'tinereţe'...

- Aveţi stări de visare, de închipuire, ziua? (nr. 98)

Răspunsul indică superlativul.

- Vă simţiţi plictisită? (nr. 106)

Acelaşi superlativ absolut.

- Vă zvârcoliţi în somn? (nr. 30)

- Mult.

Aşteptarea bătrânei Elisabeta capătă un gust al zădărniciei. Reflecţia propriei imagini în oglinda conştiinţei este deplorabilă.

- Proastă, laşă, urâtă şi dezagreabilă, şi fraieră, naivă, încrezătoare, maniacă, se caracterizează singură (nr. 110). Să urmărim folosirea conjuncţiei care, repetată, aduce cu sine o încărcătură de mare subiectivism, aproape copilăresc.

Insă, dintre toate defectele enumerate, cel preponderent în erotism o apasă cel mai mult:

- Dacă nu aţi fi cine sunteţi, cine aţi vrea să fiţi?

- Aş fi vrut să fiu o femeie sănătoasă şi mai puţin urâtă (nr. 130).

De notat brusca cedare în declaraţie. Deci, urâţenia sa fizică nu este atât de barbară, 'dezagrabilă', căci dacă ar fi mai puţin urâtă şi-ar socoti imaginea mulţumitoare.

Ce speră această femeie având o atât de proastă opinie despre sine însăşi şi care, împinsă de cea din urmă, a deschis uşa cabinetului de psihiatrie?

- Ce vă lipseşte ca să fiţi fericită acum? (nr. 136)

- Un suflet apropiat.

La fel:

- Care este plăcerea dv. cea mai mare în viaţă? (nr. 153)

- Să fiu sănătoasă şi să am un suflet să mă înţeleagă, aproape de mine.

Răspuns profund uman.

Deşi în numeroase rânduri declară că unicul său prieten bun şi adevărat îi este soţul, actualmente locuind cu copiii din altă căsnicie, simţămintele pe care le are faţă de acest soţ sunt mila pentru bătrâneţile sale şi starea proastă a sănătăţii lui. Dar, e limpede că nu la acest 'prieten' (soţul) o duce gândul când vorbeşte despre nevoia ei de a avea în preajmă 'un suflet' care să o înţeleagă.

Dealtfel, ea însăşi pare ostenită, copleşită de povara anilor, rosteşte răspicat că e bătrână şi că nu mai doreşte relaţii sexuale (întrebare din fişa socială). Imediat urmează, totuşi, o nouă deschidere către abisuri, celălalt aspect al structurii dihotomice-antonimice anunţată de răspunsul acesta, incomplet, şi pe care îl completăm acum: mă gândesc numai (ca şi când gândul ar putea fi vreodată despărţit de dorinţă!). Apoi, grav, întrebată ce-i lipseşte din punct de vedere erotic, şopteşte monosilabic:

- Tot.

Pe neaşteptate, această femeie vârstnică, nemaidorindu-şi intimitatea cu un bărbat, căreia îi este 'scârbă' de sexul opus, având nevoie de înţelegere şi de căldură (termeni ambigui), face o declaraţie lucidă, clar antitetică:

- Cum aţi vrea să fie soţul dumneavoastră? (nr. 138)

- Aş fi vrut să fie bun, frumos şi bogat şi mai tânăr.

Ce nobil sună acest condiţional trecut incluzând visurile de altădată într-o sferă a intangibilităţii iarăşi deschise către aventură de subjonctivul ce-i urmează!

Deşi o întrebare din fişa socială, referitoare la soţ, este formulată în sensul unei schimbări posibile a caracterului acestuia, răspunsul ne îndreaptă categoric către o altă persoană decât soţul, vădind mult spirit realist în autoanaliză:

- Aţi dori să se schimbe soţul şi în ce sens?

- Aş dori un soţ adevărat, apropiat sufleteşte şi fizic, mai tânăr, dar cu suflet bun (!)

Am păstrat discutarea întrebării şi răspunsului nr. 125 pentru final. Mult mai puţin spectaculoase, ele luminează comportamentul dihotomic-antonimic al subiectului în domeniul care îl interesează cel mai mult, unde, într-o formulă lapidară este exprimată travestirea pătimaşă în straiele gândirii urmărite. Elisabeta este întrebată ce simte, din punct de vedere erotic, în preajma sau la gândul unui bărbat.

- Vorbesc şi mă agit mult.

E demn de luat în seamă faptul că această femeie pricepându-se să-şi analizee trăirile cu meşteşug, oricât de paradoxale ar fi ele, de data aceasta nu mai răspunde la întrebare. Cea din urmă se referă la trăire (senzaţie, sentiment, impuls). Răspunsul discută o reacţie şi, pe deasupra, o reacţie de simulare.

Cazul Elisabetei ne îndeamnă să cităm, în completare, o încercare de schiţă, ce ne-a rămas inedită, redactată ca urmare a unei comunicări făcute nouă de către nepoata (devenită personaj în lucrare) privitor la o păţanie a mătuşii sale, înrudită, într-altă tonalitate, cu precedenta trăire. Trăirea dihotomică-antonimică şi simularea sunt la fel de evidente ca şi în cele precedente (doar că aici este vorba despre o realizare a aspiraţiilor expuse). 

O HOŢIE CE S-AR PUTEA REPETA

Doamna Ulpia avea vârsta dreptei socotinţe şi îşi împodobea cu ea, fără căutare, fiece petic de carne de zărit. Ceea ce vrea să spună că se legăna între optzeci şi câţiva alţi ani. Dacă aceste destul de numeroase decenii nu izbutea să le ascundă o datora cu osebire lipsei sale de aplecare pentru atari scliviseli femeieşti ce o plictiseau, deoarece ele, socotea dumneai, erau acelea care scoteau în faţă bătrâneţea, iar nu scurgerea anilor în sine. "Că trec primăverile peste trupul unei femei (şi mai târziu iernile)", avea obiceiul să îndruge, "e lucru răscunoscut. Că te zbaţi s-o ascunzi nu este numai împotriva firii, dar e şi deşuchiat. Asta te băbeşte, pentru că-ţi dă griji care-şi lasă urma pe chip, te pocesc, te zbârcesc". Iar numai de creţuri nu se putea plânge dânsa, nu: avea obrajii ca un fund de lighean nou-nouţ şi întinsă ca emailul lui îi era pielea pe întregul trup. "Odihna, dragă Norico", îşi dăscălea doamna Ulpia nepoata, "odihna! Niciodată să nu uiţi de repaos , ţuşcă scumpă, folosea câte un neologism, pentru accentuare ; el e mama frumuseţii! Femeia să-nveţe să-şi dea cât mai puţină silinţă. Acesta este izvorul apei vii şi al tinereţii făr'de bătrâneţe!". Într-adevăr, mătuşa celei în urmă numite, era o bătrână frumoasă . Se vedea că era bătrână şi te încânta cât de neaşteptat ştia s-o arate şi cu câtă plăcere îşi purta povara "unui veac din care nu-mi lipseşte decât adolescenţa", cum glumea dumneaei fără a greşi.

Fiica sorei sale, în schimb, era ca zăbăucă. Pentru ea nu exista nimic uşor pe pământ. Nu găsea şi ea o treabă să nu-i răpească somnul. Nimic nu-i intra în plac, nici măcar pe jumătate. Se prea poate să nu fi fost vinovată prea tare pentru simţământul că ducea o viaţă grea. Tânără, i-a revenit să preia jumătate din poverile mamei sale, hărăzită de Dumnezeu cu soţ beteag şi ţeapăn în scaunul cu rotile, ca şi pe acelea zămislite de sărăcia adusă după sine de lipsa lui de zbatere, că numai două lefuri, a ei şi a fiicei sale, intrau într-o casă cu mulţi vârstnici sărăntoci şi unde se mai număra şi o soră a Noricăi, de un egoism strigător la cer, căreia nu i-a păsat nicicând decât de ale râsului şi ale dichisitului, izbutite şi acestea tot din banii celor două furnici harnice şi fără spor.

Norica venea zilnic s-o hrănească de prânz pe tuşa Ulpia şi să-i pregătească în răcitor cina, ca şi micul dejun pentru ziua următoare. Că ploua sau era senin, o găsea tolănită în pat. Din această stare tăifăsuia venerabila doamnă cu nepoata sa un ceas în cap. şi-n aceeaşi aşezare o părăsea tânăra până a doua zi. Coana Ulpia nu se dădea jos să-i deschidă, deoarece se temea de oboseală. Nici n-o lăsa să încuie, când pleca, fiindcă-i era frică să nu fie nevoită, de un incendiu ivit din senin, să iasă grabnic şi să se trezească împiedicată, datorită cheii pe care se putea să nu ştie la grabă mare unde s-ar fi găsit (dealtfel nu era deloc sigură că mai avea vreo cheie).

Cum încăperea odihnei sale neîntrerupte se afla sub acoperiş - fără nici o sfială putem mărturisi că era înghesuită în podul unui bloc vechi, rânced şi şubred -, un pod supraîncălzit verile, tanti Ulpia se lăfăia în aşternutul pe care Norica se străduia să-l ţină mereu curat, schimbându-l la trei zile, după cum îi ceruse îndrăgita ei rudă, doamna Ulpia se lăfăia, spuneam, în anotimpul torid în ...pielea goală! Situaţia nu-i dăuna în nici un fel în ochii lumii, pentru că nimeni n-o căuta cât era ziulica de lungă, în afară de prea iubita sa nepoată, după cum am încunoştinţat cititorul, şi de speakerii postului de radiodifuziune, aceştia pe calea undelor, pe care se distra să-i apostrofeze destul de vulgar şi ale căror comentarii le contrazicea cu tot soiul de argumente de bun simţ. Cât privea ţinuta sa, dezvolta o întreagă teorie în apărarea acesteia şi i-o împărtăşea cu dărnicie şi Noricăi: "Trupul se cade să respire. Nu-i bine să-l acoperi cu tot felul de prostii! Slobozeşte-l în starea lui edenică măcar aici, pe pământ, că Dincolo nu ştim ce ne aşteaptă. Dar de pomană te-nvăţ eu...", ofta dumneaei, după ce arunca o privire cercetătoare asupra nepoatei sale cu fruntea mai tot timpul chinuită de încruntări, "...niciodată n-o să-mi dai ascultare, să trăieşti şi tu sănătos!... Cât e soarele sus roboteşti, îţi cauţi de lucru, te fâţâi de ici-colo fără rost şi mai spui că eşti tânără. şi nu laşi niciodată trupul slobod de cârpe! Apoi eu, la vârsta ta... Că veni vorba, câţi ani mai ai?". Nu vom duce nesăbuinţa până acolo încât să dăm în vileag vârsta Noricăi, deşi ar merita aceasta pentru a o deştepta din nepăsarea sa în privinţa scurgerii timpului fără roade într-ale căsniciei, că de pomană i se trece an după an şi nu pricepe cu câtă obrăznicie năvălesc vârsta medie, cea de a treia şi câte or mai fi, asupra făpturii sale puţintele şi aşa neînzestrată de Dumnezeu decât cu amărăciuni.

Într-o bună dimineaţă, când Norica sosi cu sufertaşul încărcat cu iahnie, mâncarea cea mai îndrăgită de doamna Ulpia, o găsi pe cea din urmă într-o stare de nevricale vesele, cum n-o mai văzuse.

- Închipuie-ţi, ţuşcă dragă, ce mi s-a-ntâmplat! A năvălit un hoţ să mă prade! Pe tine te-a jefuit careva până acum?

În tonul său, nepoata citi, cu oarecare mirare, o urmă de mândrie, de ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles ca numai pe coana Ulpia s-o fi ales tâlharul pentru acel atac reprobabil.

Răspunse tot dumneaei, deoarece nepoatei îi pierise graiul:

- Probabil că nu. Dacă o păţeai, aveai şi tu alt curaj în viaţă! Nu. Mă uit bine la tine: nu eşti omul să dea peste el o pleasnă ca asta...

- Nu prea. Slavă Domnului!, exclamă fericită Norica cea fără noroc la furi. Asta mi-ar mai lipsi!

- Păi, să ştii că-ţi lipseşte! Te-ai mai trezi şi tu din amorţeala fără sare, nici piper în care vegetezi.

Când a auzit-o vestindu-i nenorocirea, inima tinerei a-nceput să bată ca un ciocan: "Biata tuşă Ulpia! La vârsta dumneaei să aibă asemenea emoţii!... Puteam s-o găsesc rece!" Curând, însă, se linişti: umorul celeilalte era de netulburat. Nimic n-o putea scoate dintr-ale sale: rămânea, până şi-n faţa celor mai mari lovituri ale sorţii, surâzătoare şi stăpână pe sine ca o regină.

- Nu mă-ntrebi cum a fost?

- Ba da...

- Află că a fost minunat! Nu mă mai aşteptam eu la anii mei la... Stai să vezi! Eram întinsă, cum mă ştii, şi tocmai mă minunam cât de proşti sunt meteorologii, că niciodată nu aduc o veste mai palpitantă, cum ar fi un uragan să şteargă Bucureştii de pe faţa pământului - că dacă oi muri eu, cui mai folosesc ?! - sau un viscol în plină vară - total lipsiţi de imaginaţie şi originalitate! -, când bag seama, într-o doară, că se înclină uşurel clanţa. Până să mă frec la ochi, se porneşte uşa a se crăpa milimetru de milimetru. Am cam îngheţat. Mi-am zis c-o fi venit vrun strigoi; altcineva cine să mă caute?

- Putea fi proprietăreasa.

- Nu mă suferă. Nici eu pe ea. Şi dac-ar îndrăzni să intre, aş face-o albie de porci!

- Putea fi..., dar Norica îşi dădu seama că altcineva nu putea fi: pe mătuşa ei n-o căutase nimeni de când cu bomba de la Hiroşima. "Doar Pompele Funebre de la colţul străzii, dacă au cumva o listă cu vecinii, ce să cuprindă şi o rubrică a vârstei lor şi s-au gândit să mai verifice starea în care se află...". Îşi ascunse această cugetare cu mare băgare de seamă.

- Pricepi că doar o fantomă ar fi putut intra la mine? Aşa că am strâns tare din dinţi, să nu-şi dea seama că-mi clămpăne plăcile. Şi am aşteptat. Recunosc că, deşi mi-era frică, eram şi tare curioasă. Iar curiozitatea mi-a fost răsplătită. Doamne, Norico, ţuşcă scumpă, tare-s frumoşi băieţii!

"Vai de mine, s-a scrântit, săraca, de frică... Ce legătură are una cu alta? Asta, da, nenorocire! Să fiu datoare s-aduc şi doctorul acum..."

- Care băieţi, mătuşă?, adăugă ea cu glas tare, să se dumirească asupra cât din maşinăria minţii i se stricase aproape centenarei.

- Cum 'care'?! Băieţii ca ăla de a fost pe la mine!

- Ce băiat a fost pe aici?

- Haiducul! Despre ce vorbesc?!

- Păi, încă nu mi-ai spus nimic de el. Era tânăr?

- Mai tânăr ca un soldat în termen!

Soldaţii în termen constituiseră quinta regală a conversaţiilor ei din urmă cu patruzeci de ani. "Iată că revine la acest subiect demult uitat. Ce curios!"

- Şi pe cine căuta?

- Pe mine! Cum 'pe cine'?! Pe mătuşa ta, pe DOAMNA ULPIA în persoană! 

Noricăi i se păreau toate de necrezut. Uita cât era de primejdios ceea ce-i povestea pe bucăţele sora mamei sale şi, în loc s-o grăbească să ajungă mai curând la miez, se lăsa sedusă de logica ilogică a bătrânei şi se pomenea şi ea punând întrebări stupide. Se mustră în sinea sa pentru cât de proastă se arăta şi se repezi să îndrepte lucrurile:

- Te-a brutalizat? Era înarmat?

- Şi cu ce armă..., lăsă doamna tolănită în faţa sa să i se piardă răspunsul în ceaţa unui surâs ameţit şi ameţitor. Iar de brutalizat, de ce s-o facă? M-am opus eu? Dimpotrivă.

- Cum 'dimpotrivă'?

- Absolut! O şmecherie veche de-a mea: când sunt atacată, mă las pe spate. Am învăţat-o de la căţei. N-ai văzut ce fac când se apleacă un necunoscut spre ei şi-i atinge cu palma? Ţuşt! cu burta-n sus şi ridicarea picioarelor! Eventual dau drumul şi la pipi.

- Ah! Asta ai învăţat de la ei..., rosti cam buimăcită cealaltă, aşteptând totuşi o lămurire mai de Doamne ajută.

- N-a fost nevoie să mă trântesc cu burta-n sus, că stăteam lungită cum mă vezi.

- Tot aşa, fără ...cămaşă?..., îi inspectă ea corpul ajuns spânatic.

- M-ai găsit vreodată cu ea pe mine? Nici nu ştiu dacă mai am. Pauză. Crezi că mai am? Ar trebui să ieşim într-o zi, să dăm o raită prin magazine, să văd dacă găsesc una şic, cu imprimeu cu floricele de nu-mă-uita, mici, mici şi albăstruţe...

- Şi el?, o întrerupse Norica, tot cu gândul la intrus.

- Care 'el'?, căzu din lună doamna Ulpia, uluită de cât se ramolise nepoata sa, "că scoate vrute şi nevrute din gură...!"

- Tânărul care a năvălit peste dumneata...

- Ah!, îţi spuneam că n-a fost nevoie să mă trântesc cu burta-n sus; iar de ridicat picioarele, mi-e ceva mai greu la anii mei. Însă a înţeles sensul, deşi n-am rostit nici un cuvinţel! Mă crezi?

- Care 'sens'?

- Sensul acordat de căţei trântirii pe spate: 'Mă predau!' vor ei să zică, doar că nu pot vorbi ca noi. Dacă m-aş fi aflat în altă poziţie, aş fi ridicat mâinile-n sus, ceea ce dobândeşte acelaşi înţeles, când te somează poliţia. Dar e foarte greu aici în pat să-ţi ridici braţele. Mă crezi, dragă Norico?

- Da, e foarte greu aici în pat, nu voi s-o înverşuneze nepoata sa.

- Dacă n-am fost în stare să ridic nici picioarele, ce m-am gândit? "Hai să le desfac", mi-am şoptit. "O să mă-nţeleagă el, că dacă-i hoţ nu poate fi  prostovan."

- Şi?

- Nu era prost.

- Şi?

- După ce mi-a dovedit că m-a-nţeles, la urmă a plecat.

- Ce ţi-a luat?

- Ce să-mi ia?

- Păi, nu ziceai că era hoţ? Hoţul ia.

- A luat ce i-a trebuit şi a plecat.

- Asta te-ntrebam: ce-ţi lipseşte? Ceva de valoare?

- Da, răspunse grav coana Ulpia; apoi făcu o pauză îndelungată, îşi modifică trăsăturile astfel încât să aibă toată greutatea cuvenită ceea ce urma să rostească şi apăsă pe cele trei silabe: - O-noa-rea! , rămase cu gura căscată.

- Vai de mine, mătuşă! Cum să păţeşti una ca asta la vârsta dumitale?! Nu mai merge! Mă duc direct la lăcătuş, să mai pună un rând de broaşte la uşă. De-acolo, la poliţie! Şi să nu te prind că nu te-ncui de acum înainte!

- Lăcătuş?! Poliţie?! Să mă-ncui?! Ai înnebunit?! Şi dacă mai vine să mă ...fure?, mustăci un zâmbet şugubăţ, cum ştia ea să surâdă de-i ierta Norica toate ciudăţeniile. - Hai?!]

Al treilea caz ne convoacă în faţa unei celebre instanţe judecătoreşti care a ţinut în alertă inimile a milioane de oameni, între 23 iulie şi 16 august 1945; ea l-a judecat pe mareşalul Pétain, fostul şef al statului francez. Jean Pierre-Bloch, jurat parlamentar al acelui tribunal, publică O MĂRTURIE ASUPRA PROCESULUI MAREŞALULUI PÉTAIN [Jean Pierre Bloch, Un témoignage sur le procès du maréchal Pétain, in: Le Monde, 23-24 Mai 1975, no.9744, p.21]. Autorul descrie ultima şedinţă, aceea a condamnării.

La orele 21, juraţii se retrag să delibereze.

Dezbaterea începe pe dată. E un fel de aşteptare şi de dor, apăsătoare. Deodată, în Palatul Justiţiei, galeriile, coridoarele şi sălile sunt obscure, închise şi mute, exceptând, în fund, sala unde ne aflăm, împodobită cu toate portretele preşedinţilor, care par să vegheze asupra deliberărilor noastre.

Cu draperiile trase cu băgare de seamă, Palatul Justiţiei a murit pentru viaţa care mişuna în timpul celor douăzeci şi două de audienţe interminabile. De fiecare parte a sălii noastre, gărzi mobile. Am întrerupt orice contact cu lumea exterioară. Am lăsat în prag ura noastră, a fiecăruia, pizma, nădejdea. Avem impresia, pe neaşteptate, că suntem singuri cu conştiinţa noastră şi, de asemeni, cu cinci ani din istoria Franţei care defilează brusc prin faţa ochilor noştri cu mişcarea rapidă a unui film de actualităţi.

Acestei atmosfere de apăsătoare şi demnă tensiune au fost supuşi bărbaţii care aveau să judece trădarea Republicii Franceze de către Preşedintele ei colaboraţionist.

La cererea lui Pierre-Bloch se trece la un prim vot pentru stabilirea pedepsei cu moartea sau a muncii silnice pe viaţă. Optsprezece buletine împotriva a opt aleg moartea.

Totuşi cei opt continuă să explice, să apere, să pledeze, refuzând ideea pedepsei capitale. Delattre insistă, cu sinceritate, cu dăruire, cu har, să explice. În sfârşit, descrie ceea ce ar fi, în fapt, execuţia acestui moşneag. Este incontestabil că argumentarea lui şi-a atins ţelul. Simt cum slăbesc oamenii care votaseă adineaori pentru moarte.

René Bénard îşi aproprie argumentele lui Delattre.

Şi astfel ajungem la cazul nostru, al crizei dihotomice antonimice.

Lévy-Alphandéry, care este un bătrân de nouăzeci de ani, îşi descrie criza de conştinţă, el care este evreu.

Nu drama alegerii între moarte şi munca silnică pe o viaţă care s-ar fi putut să nu mai dureze decât câteva zile contează, ci drama hotărârii lui Lévy-Alphandéry asupra autenticei sale personalităţi. Într-o frază, un nou roman.

Din moment ce se afla printre juraţi, avusese, de bună seamă, o intensă şi vrednică de preţuire activitate antifascistă; mai mult, era una dintre victimile unui neam sângerat până la os de ideologia reprezentată de către fostul Mareşal. Iată suficiente argumente pentru a fi necruţător. Pe de altă parte, evreul şi luptătorul Lévy-Alphandéry era, el însuşi, un bătrân. Dacă în prima sa ipostază judeca moartea drept o plată meritată, în a doua - o socotea o povară prea grea pentru cineva care în ultimul sfert de viaţă trăise numai în umbra ei. Omul în vârstă din sine călca în trăirile celuilalt gârbovit, ca la sine acasă, şi actualiza viitorul, aidoma lui Montaigne. Se afla în situaţia frunzei de tei agăţată de peţiol şi pe care bătaia vântului o apleacă într-o parte, în timp ce firea ei o trage înapoi. Juratul nu putea alege.