I

În "Shakespeare - un psiholog modern" (Bucureşti, Editura Albatros, 1979), am lansat stilistica antropologică, o subdisciplină nouă, a cărei dezvoltare pleca de la descoperirea unei figuri de stil necunoscute, anume dihotomia-antonimică. Atenţia mi-a fost atrasă de o spusă a lui Iago, complet ilogică: "Eu nu sunt cel ce sunt". Nu avea corespondent în dicţionarul figurilor de stil. Marele anglist Leon Leviţchi mi-a confirmat descoperirea, m-a ajutat să-i găsesc un nume şi mi-a lansat cartea peste câţiva ani, în cadrul unui simpozion universitar "Shakespeare", la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. La fel, prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga m-a încurajat, conducându-mi paşii până înainte de susţinerea tezei de doctorat, ce nu s-a putut realiza din pricina intervenţiilor politicului în ştiinţă (avizarea Elenei Ceauşescu).
Va să zică, dihotomia-antonimică presupune un obiect cu două feţe simultan opuse una celeilalte. Ilustrarea clasică mitologică a structurii stilistice este Ianus. Ilustrarea sa în planul concret al vieţii de zi de zi este moneda cu cele două feţe ale ei, de nedespărţit şi simultan opuse una celeilalte. Numeroase incursiuni în literatura universală (nu voi irosi timpul cititorului cu citarea titlurilor de volume şi studii în periodice în care am adâncit această contribuţie până la crearea antropologiei stilistice cu cele şapte subdiviziuni ale ei) mi-au oferit prilejul cunoaşterii figurilor de stil ca manifestări ale unor mecanisme stilistice ale gândirii ce impun gesturi, atitudini, comportamente ş.a.m.d. ale vieţuitoarelor, colorate după câte familii de figuri de stil există.
Destul cu introducerea teoretică.
Mă aflu în faţa unui volum de Gabriel Diradurian, care autor, străduindu-se a cunoaşte omul mai profund, ajunge pe căi proprii de înţelegere la aspectul dihotomic-antonimic al comportamentului, chiar firii acestuia.
Nu se fac astfel de afirmaţii fără aducerea imediată a exemplelor ce să le susţină în faţa cititorului. "Închisoarea este viaţa fiecărui om (... care) este şi comandantul (...) şi deţinutul închisorii sale, (...) una şi aceeaşi persoană. Fiecare om e şi muritor şi nemuritor, (...) e şi crud, e şi milos, (...) e şi mândru, e şi umil, (..) e şi sfânt, e şi păcătos, (...) jumătate înger, (...) jumătate diavol, (...) e şi virtuos, e şi vicios, (...) fiecare om minte şi nu minte, (...) e şi curajos, e şi laş, (...) e drept şi e nedrept, (...) iubeşte şi urăşte" (p.77-78). Seria continuă îndelung, însă nu avem nevoie de mai multe atari exersări ale descifrării semenului pentru a sesiza pecetea mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii în piesa "Comandantul închisorii şi deţinutul" cu care se deschide volumul "Teatru şi proze" de Gabriel Diradurian (Bucureşti, Editura Ararat, 2005). Or, folosirea mecanismelor stilistice ale gândirii, în urmărirea personajelor, conferă scriitorului şansa de a străbate căi psihologice altfel rămase misterioase şi încâlcite. Oamenii, dincolo de banalitatea comportamentului logic, surprins de sute şi sute de ani de scriitori, se desfăşoară în largul lor numai cu ajutorul comportamentelor stilistice, capabile să cuprindă şi să exprime mult mai mult din trăirile lor abisale.
Ocolirea acestor mecanisme stilistice ale gândirii sărăceşte nespus literatura, scriiitorul ce o săvârşeşte riscând platitudinea. Prozatorul, dramaturgul, poetul nu trebuie să studieze antropologia stilistică pentru a o aplica în scrierile lor. Dimpotrivă, cercetătorul a descoperit această subdisciplină analizând operele lor unde, cu ajutorul intuiţiei artistice, creatorii au adus la lumină anumite comportamente etc. umane inexplicabile, dar care conferă savoare, viabilitate şi consistenţă vitală personajelor lor, după modelul oferit de semeni.
Iar Gabriel Diradurian se numără printre cei care simt cu preponderenţă pulsul comportamenului dihotomic-antonimic, un comportament de frontieră ce oglindeşte capacitatea omului (sau slăbiciunea lui) de a-şi pierde trăsăturile psihologice personale pentru a se pomeni cu trăsături exact opuse şi, deobicei, cu ambele simultan.
M-am întrebat în ce măsură "Comandantul închisorii şi deţinutul" este cu adevărat un text dramaturgic. Dramaturgia, mai ales cea modernă, se întemeiază pe mişcarea scenică, ce completează mult golurile din dialoguri. Replicile trebuie să fie scurte, nervoase, să prezinte personajul nu prin explicaţii, ci prin ticuri, modalităţi de rostire, evitarea monologurilor şi din strădania ca tocmai incompletitudinea ideii enunţate să contureze o hartă a psihologiei respectivului personaj. Rostirea trebuie să ofere multe şanse regizorului şi interpretului de a clădi un rol al activităţii fizice.
S-ar spune că piesa dlui Diradurian contrazice toate aceste recomandări. Asta pentru două pricini. Cea dintâi: avem de-a face cu două monoloage extrem de lungi. Mai mult - şi în al doilea rând -, ele sunt identice, în măsura în care cele două feţe ale unei structuri dihotomice-antonimice pot fi şi identice şi opuse. Comandantul închisorii constituie o altă faţă a deţinutului; şi invers.
Va să zică autorul evită regulile enunţate mai sus, însă textul său oferă nenumărate mijloace de expresie corporală, gestuală şi atitudinală, ajutând interpreţii şi mise-en-scena să-l mute din planul verbal într-acela non-verbal. Piesa devine o provocare atrăgătoare pentru participanţii la realizarea unui spectacol. Sunt sigur că, încăpând pe mâna unui regizor inventiv, "Comandantul închisorii şi deţinutul" se va dovedi un spectacol tulburător, fascinant.
Încheind aci prima parte a volumului, ne vom opri din lectura lui împreună pentru a discuta, într-un alt număr al revistei "Ararat", proza cuprinsă în el, în continuarea prezentării încheiate aici.

MIHAI RĂDULESCU

"TEATRU ŞI PROZE" de GABRIEL DIRADURIAN

II

Un joc al periodicelor de odinioară, mai cu seamă literare, consta într-o întrebare adresată cititorilor sau scriitorilor interviewaţi, asupra celor zece cărţi pe care le-ar fi luat cu ei într-o insulă pustie. Răspunsurile ofereau, nu rareori, lectorilor mai puţin informaţi, tineretului şi copiilor, îndemnul de a parcurge o carte sau alta; iar când ele proveneau de la un om de cultură, preferinţele sale constituiau şi o garanţie a valorii lucrărilor numite.
Ei bine, dacă mi s-ar pune întrebarea care sunt cele zece schiţe româneşti pe care le-aş copia pentru a le citi şi reciti pe o insulă pustie, în mod categoric aş numi printre ele "Verificare" de Gabriel Diradurian, din volumul "Teatru şi proze" (Bucureşti, Editura Ararat, 2005).
Povestirea este construită cu mijloace dintre cele mai economice, cu o claritate excesivă, provocatoare, prin care, deşi autorul nu dă seama de situaţia generală a ţării sub puterea securităţii, ieri, din simplul subiect şi din reacţiile celor două personaje, pricepem întregul absurd al epocii, imposibilitatea păstrării unor relaţii umane, evoluând măcar la limita decenţei, transformarea fiinţelor în unelte abstracte ale spionajului. Ducerea dincolo de imaginabil a sondării psihicului şi faptelor omului aflat în puterea semenului său este construită pe temelia unei structuri dihotomic-antonimice: cel mai bun prieten este urmărit ca un borfaş, deoarece într-aceasta constă examenul dat de nişte subordonaţi. Insist, toate acestea nu se petrec între duşmani, ci între cei mai buni amici, verificaţi şi supraverificaţi din punctul de vedere politic, dar preschimbaţi în semne algebrice în cadrul unei ecuaţii date spre rezolvare altor inşi ce sunt supravegheaţi, încercaţi, controlaţi, puşi sub semnul întrebării cu toate că sunt foarte apreciaţi.
Lectura "Verificării" se cuvine asociată cu lectura amintirilor lui Gabriel Diradurian, deoarece şi într-acestea apare unul dintre personajele schiţei, îmbogăţindu-i portretul mizerabil, deşi, într-un fel, pehlivan şi grotesc.
"Bolnava, vrabia, medicul şi Cora" e o fabulă a timpurilor noi, desenată cu fineţe, umor delicat, ironie subterană, neprevăzut (surprize în crearea cărora Gabriel Diradurian este as). Una dintre ideile esenţiale ale nuvelei este una social politică, anume: luarea în atenţie a straturile inferioare sociale (echivalate cu vrăbiile, în nuvela de tip kafkian discutată) te poate costa însăşi existenţa ta naturală de până la noua relaţie instituită şi preschimbarea ta într-un vieţuitor al altor etaje, subumane, ale viului. Personajul uman al acestor pagini devine dependent de vrabia care nu îi solicită mâncare (atenţie: nemuncită de respectiva!) numai pentru ea ci şi pentru întreaga ei familie şi specie, de acum înainte la infinit. E vorba despre sclavia faţă de o organizaţie (cum se dovedeşte finalmente) în care vrabia în cauză este (recunoaşteţi termenul, din trecutul dumneavoastră politic) "un simplu ciripitor" (p.104). Toţi cei "cu dosar" bun şi utili organizaţiei sunt smulşi din nivelul uman al existenţei şi transmutaţi în acela 'vrăbiesc'.
Aşa cum am mai semnalat şi altădată, Gabriel Diradurian are darul de a reţine pentru mai târziu tema unor glume anonime, dezvoltându-le până la întinderea unor schiţe miniaturale şi căutându-le caracteristica ce poate eterniza o epocă istorică. Dintre acestea nu pot să trec indiferent pe lângă "Profesoara de filozofie", pe lângă "Fasungul", ori excentrica "Stupul de albine". Alături de ele, o reminiscenţă din nuvelistica lui Somerset Maugham ne dăruieşte o frumoasă poveste aproape anderseniană despre un evreu triumfător în domeniul financiar, deşi complet analfabet, istorisire, îmi vine a zice, aproape încurajatoare (!) pentru cei necăjiţi şi cam neşcoliţi, cum am ajuns toţi.
Nu am pomenit prefaţa la acest volum semnată de Paul Cernat: "Dramatismul unui (i)moralist solitar", deoarece este atât de completă încât mi-a stârnit invidia prin amplitudinea informaţiilor culturale puse la dispoziţia cititorului, prin lejeritatea cu care se mişcă în apele nu totdeauna liniştite ale curentelor literare impunându-i a le cita cu prilejul analizei cărţii, prin siguranţa cu care mânuieşte bisturiul criticului, prin echidistanţa de la care surprinde întregul pus la dispoziţia noastră de încă tânărul prozator şi dramaturg armean de limbă română. Din seriozitatea cu care s-a dedicat universitarul Paul Cernat decelării interesului stârnit de volumul "Teatru şi proze" de Gabriel Diradurian se desprinde autentica valoare a acestei culegeri de scrieri ce definesc deplina maturitate creatoare a autorului.
Un ultim gând despre opul discutat. Gabriel Diradurian dovedeşte încă o dată că îşi dedică întreaga putere creatoare pentru punerea la stâlpul infamiei a unei epoci cumplite, aceea a dominaţiei comuniste. Iar într-aceasta el se distinge de imensa majoritate a aşa-zişilor scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor, astăzi amorţiţi şi tăcuţi, incapabili să se desprindă de concepţiile de pe urma cărora şi-su câştigat laurii bănoşi şi însângeraţi ieri.

MIHAI RĂDULESCU

[ sus ]