Tags

Related Posts

Share This

1. Singuratatea Anicai Tupu stand de vorba cu sine insasi

MÂNTUIREA PRIN SCRIS
de Dan Verona

O mulţime tăcută bătând pulberea Răsăritului, îndulcind asprimea vremurilor cu suspinul rugăciunilor ei, înaintând spre Sfânta Spovedanie cu teamă şi cu nădejde, încercând să lase în urmă gândurile răutăţii: căci în curând se va afla în faţa Duhovnicului spre “omorârea deplină a voii proprii”.

Această lume este cu adevărat îngrijorată pentru sufletul ei, mai ales în perspectiva atingerii zilei celei neînserate, a Împărăţiei viitoare. Ea trăieşte Eshatonul la fel ca în primele veacuri creştine, poate mai puţin spectaculos, dar la fel de intens.

Pentru această lume Duhovnicul este o realitate în absenţa  căreia viaţa este de neconceput. El este locul de întâlnire unde realitatea de jos vine să facă ascultare înaintea realităţii de sus. El este uşa pe care dacă o deschizi poţi privi grădina Edenului.

Adeseori duhovnicul nu este decât un chip fără faţă, o componentă necesară a vieţii precum apa, aerul, pâinea. Bem apa fără a-i acorda atenţie zilnică. Respirăm aerul fără a medita neîncetat la existenţa lui binecuvântată. Mâncăm pâinea fără să ne întrebăm dacă ni se cuvine sau nu. Ne dăm seama de importanţa lor capitală doar atunci când ne lipsesc. În acelaşi fel mergem şi la duhovnic, spre a primi apa, aerul şi pâinea pentru omul nostru lăuntric, cel care trăieşte deja în realitatea de dincolo.

Dacă nu ar primi aceste elemente ale realităţii de dincolo, elemente adevărate – nu simbolice -, omul nostru interior ar muri, cu efecte imprevizibile pentru existenţa noastră în timp.

Uneori duhovnicul sare din tiparele obişnuite: continuând să fie distribuitorul hranei pentru omul nostru lăuntric, el este îmbogăţit şi cu unele daruri care fac din el Duhovnicul căutat de mulţimea de credincioşi de la mari distanţe, chiar şi de unii duhovnici cu aprindere pentru misiunea lor, dar cu mai puţină experienţă.

Un astfel de Duhovnic a fost şi Părintele-cărturar Nicodim Măndiţă, bogat în mulţi ucenici răspândiţi pe toată întinderea Răsăritului, cei mai mulţi necunoscându-se între ei şi totuşi în comuniune, unificaţi de realitatea de netăgăduit a Duhovnicului prin rugăciune şi canon de curăţire a sufletului: fragmente purtând fiecare aura întregului, menţinut ca întreg prin darul Duhovnicului, acest întreg funcţionând şi după plecarea celui căutat spre “înălţimile de sus” – ca dovadă, ucenicii se adună şi astăzi la parastasul Protosinghelului, aşa cum altădată veneau la Sfânta Spovedanie; recunoscându-se şi astăzi ca ucenici ai Părintelui Nicodim, unii dintre ei continuând canonul dat şi după plecarea lui: exemplarul canon de curăţire a sufletului prin citit şi prin exerciţiul scrisului, de mult folos în condiţiile precare ale răsăritului nostru cel de toate zilele.

Încercând să ajungă la realitatea vie a vestitului Protosinghel, să-i demonteze, dacă se poate spune aşa, personalitatea, pentru a detecta, fie şi în linii generale, componentele harismei sale, Dl. Profesor Mihai Rădulescu înţelege să detaşeze din mulţimea aparent uniformă şi fără personalitate câteva exemplare de ucenici, dintre cei care au pătimit (un criteriu, flexibil totuşi) pentru Duhovnicul lor şi împreună cu el, în vremurile de tulburătoare contradicţii ale anilor ’64.

În primul volum, după cum am văzut, autorul a adunat câteva portrete de ucenici, portrete vii, în mişcare, impresie accentuată şi de contribuţia lor directă, imprevizibilă, prin mărturia netrucată în faţa microfonului, mărturisire cu fluxurile şi refluxurile ei, cu tăcerile ei vorbitoare sau cu limbuţia prudentă, în aşteptare, de acoperire a urmelor, pentru a-l pierde pe vânător în hăţişuri până la desluşirea intenţiilor lui.

Vieţile acestor ucenici, prin ineditul lor, prin personalitatea lor puternică, dar bine strunită prin exerciţiul smereniei, modul propriu de a trăi primejdiile comune, sunt de mare interes, atât pentru autor, cât şi pentru cel mai neutru cititor. Ele concurează până la un punct, prin pitoresc şi dramatism, însăşi existenţa cea de toate zilele a Duhovnicului.

Până la un punct. Căci viaţa lor se hrăneşte şi din existenţa Duhovnicului, este luminată de ea, călăuzită, împinsă spre înălţimi sau, uneori, ţinută în frâu, determinată să scoată suspin curat către Dumnezeu. Cu alte cuvinte, existenţa Duhovnicului îşi arată efectul ziditor asupra ucenicilor, fiind la baza multor evenimente ale vieţii lor de fiecare zi.

Aşadar, putem constata un transfer de trăire – în rugăciune, dar nu numai – dinspre existenţa Duhovnicului, generatoare de sens, spre vieţile ucenicilor.

Este bine de lămurit că (în cazul penitenţilor Părintelui Nicodim) cuvântul ucenic nu este folosit în chip metaforic, ci în înţelesul lui deplin, de învăţăcel pe lângă un duhovnic (în calitatea lui de Învăţător). Ucenicul, devenit prin spovedanie fiu duhovnicesc, subiect al naşterii din nou, nu dispare din privirea şi din interesul Duhovnicului o dată cu primirea Sfintei Împărtăşanii. El îi urmăreşte creşterea, îl cercetează chiar de la distanţă. Uneori îl ceartă cu asprime înţelegătoare şi-i dă drept canon, spre vindecare, cititul de cărţi. Iar ucenicul Părintelui Nicodim nu bate în retragere, primeşte totul cu o supunere luminată, iar când dă necazul peste el, când nu poate pătrunde singur semnificaţiile vreunei situaţii, aleargă la Duhovnic, cere sfat, ca un fiu născut din nou unui părinte, dar nu un părinte oarecare, ci un lucrător al Tainei.

După cum am văzut în primul volum “al ucenicilor”, Dl. Profesor Mihai Rădulescu nu se sfieşte să alerge după aceste existenţe aparent neînsemnate, acordându-le toată atenţia cu neascunsă tandreţe, cu emoţie, convins că a intrat într-o lume a dreptei măsuri, o lume a onoarei, întemeiată pe rugăciune, în duhul vechii spiritualităţi răsăritene, de care Răsăritul nostru de astăzi, corupt de falsul înger de lumină, încearcă să se debaraseze; este lumea Filocaliei, a Limonarului, lumea Lavsaiconului, a Patericului, lumea Nicodimiană a Vămilor văzduhului, trăitoare şi lucrătoare în realitatea veacului, dar cu privirea mereu atentă la realitatea finală, a Ierusalimului ceresc. O lume conştientă de sminteala veacului, trăind discret, cu dorinţa de desăvârşire, în spiritul Părintelui Nicodim: noi să luăm cartea, să citim, să ne vedem de credinţa noastră.

Acestei lumi, cu grijă pentru sănătatea spirituală, îi aparţine şi Anica Ţupu, eroina volumului de faţă, al doilea volum “al ucenicilor”. Primind un fel de memoriu în versuri despre anii ei de detenţie, Dl. Profesor Mihai Rădulescu porneşte în căutarea acestei uceniţe a Părintelui Nicodim şi o află vieţuind într-o comună purtând un nume demn de umorul vechilor Părinţi ai pustiei: comuna Calu-Iapa (autorul însuşi dând de acest nume îi explică, uşor amuzat, provenienţa; comuna şi-a pierdut totuşi numele, poate şi identitatea totodată, înlocuit cu unul nou, ditirambic: Piatra Şoimului).

Anica Ţupu, asemeni celorlalţi ucenici, bate şi ea cu îndârjire drumurile Răsăritului spre Duhovnicul ales: “Mergeam la Sfinţia Sa mai des”, zice ea într-un loc, “parcă îndemnată de o putere nevăzută sau ca atrasă de un magnet”. Împlineşte exemplar canonul cititului de cărţi (“mi-o plăcut să şitesc”, zice); copiază cu devotament manuscrise ale Părintelui, mai ales Vămile văzduhului; pe deasupra, ea are şi darul scrierii de poezii între altele “un arbore genealogic” în versuri. Uneori face însemnări cu vădite ispitiri de jurnal. Şi îşi scrie propria Viaţă, în genul vechilor călugări anahoreţi, cu mari îngăduinţe stilistice, un ciudat amestec de versuri şi proză, cu tăietură naiv-rafinată, de poet-iconar, disciplinându-şi memoria în imagini de icoană pe sticlă. (Se vede şcoala temniţei, un adevărat cenaclu al memoriei disciplinate prin versuri, aşa cum poeţii populari arabi îşi disciplinau memoria compunând versuri în ritmul cămilei străbătând deşertul.)

Este şi motivul pentru care Dl. Profesor Mihai Rădulescu îi dedică în întregime al doilea volum. Alegerea a făcut-o, zice Domnia Sa, “dintr-o admirare fără margine pentru aceşti eroi ai literaturii noastre”.

Romanul acestei uceniţe pătimind pentru Duhovnicul său este, de fapt, un lung suspin către Dumnezeu al unei umanităţi rănite în demnitatea ei, în credinţa, în nădejdea şi dragostea ei, spovedania austeră a unei umanităţi într-un nesfârşit exil în propria ţară.

Nu întâlnim decât arareori accente de deznădejde. Deşi frica în faţa primejdiei cercetează rezistenţa trupului şi tăria minţii, această umanitate îşi asumă suferinţa în spiritul ortodoxiei răsăritene. În mijlocul tulburării, al gândului desculţ în suflarea de crivăţ, răsună cuvântul Duhovnicului, statornic în rânduiala lui: Toate sunt spre folosul nostru. Şi trebuie să le primim şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate.

Parcă îl auzim pe Sfântul Patriarh al Constantinopolului, Ioan Gură de Aur, trimis în exil de un împărat nevolnic, zicând la începutul veacului al V-lea: Slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Anica Ţupu este rodul unei astfel de rânduieli în care suferinţa este privită ca o asceză, ştiinţă a liniştirii care să-l scoată pe om din tensiune. “Închisoarea mi-a părut o singură zi”, spune uceniţa. “Pentru că eu atunci când am ajuns acolo, la închisoare, mi-am închipuit că am murit”.

Memorabile sunt paginile ieşirii din închisoare. Lucrarea de diminuare a suferinţei, de discreţie, păstrarea cumpătului ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat apare ca o îndatorire, de tăria unui vot monahal. Iată un mic fragment: “…cu Darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunilor Părintelui, cu toate că am avut şi multe de suferit, dar au trecut ca o singură zi, deoarece când am ajuns în sat la mine era gheţuş şi alunecuş la fel cum era când am plecat, cu doi ani în urmă, şi am cugetat în gândul meu că toată ziua astăzi nu s-a dezgheţat deloc, e ca şi azi dimineaţă…, deci mi se părea că sunt plecată… de azi dimineaţă!”

Numai Dumnezeu poate judeca, în cunoştinţă de cauză, câtă îndelungă răbdare se ascunde în acest cuvânt. Şi câtă nobleţe spirituală.

Istoria literaturii universale consemnează un fapt asemănător, însă pe alt plan, cu alt destin şi cu nume mai sonor decât comuna Calu-Iapa, de unde se trage eroina noastră.

Fray Luís de León, poet şi magistru la Universitatea din Salamanca, condamnat de Inchiziţie, a urcat la catedră, după cinci ani de închisoare, zicând: “Aşa cum vă spuneam ieri…”

Dacă în lumea veacului acestuia drama eroinei din Calu-Iapa se consumă discret (destin răsăritean), în timp ce drama magistrului din Salamanca a străbătut secolele (destin apusean), în faţa lui Dumnezeu Anica Ţupu stă alături de Fray Luís de León, bucurându-se în mod egal de aceeaşi lumină dumnezeiască şi de acelaşi pogorământ.

Şi chiar dacă Anica Ţupu nu poate râvni la celebritatea fratelui Luís de León, meritată, dealtfel, totuşi, sub lucrarea luminătoare a vestitului Protosinghel, ea, ţăranca iubitoare de carte (“că i-o plăcut să şitească”), a definit rostul artei scrisului printr-o formulă demnă de cele mai sofisticate tratate de estetică. Ea avea în vedere, desigur, copierea de manuscrise (din opera Părintelui Nicodim), dar săgeata a pornit din arc:

– “Dumneavoastră ce consideraţi că reprezenta scrisul ăsta? La ce folosea?”, întreabă autorul.

Şi răspunsul vine fără întârziere:

– “Pentru mântuirea sufletului”.

 

SINGURĂTATEA ANICĂI ŢUPU STÂND DE VORBĂ CU SINE ÎNSĂŞI

Motto

“Noi suntem adevăratele roade ale rugăciunilor părinţilor noştri”

Anica Ţupu

– “De ce v-aţi pregătit, doar v-aţi mai spovedit în viaţă, nu?”

– “Ne-am spovedit, dar nu ne-a spovedit după carte, ci ne-ntreba părintele: – “Ai făcut cutare? Ai făcut cutare?.””

– “Care va să zică Părintele Nicodim v-a dat o carte.”

– “Ne-a dat cartea cu păcatele toate scrise, ca s-o studiem şi şe-am făcut să scriem. Şe n-am făcut, treşem peste rândurile şelea. Aşa. Şi ne-am pregătit după carte şi ne-am mărturisit. Ne-o dat canon să şitim în “Noul Testament”, cărţi sfinte, un număr de cărţi să şitim.”

– “Multe v-a dat de citit?”

– “Nu mai ţin minte aşa câte, dar oricum mi-o dat un număr mărişor.”

– “V-aţi speriat de câte erau?”

– “Nu, nu, nu! Că mi-o plăcut să şitesc!”

Aşa, abrupt, am început discuţia cu Anica Ţupu, privitor la viaţa căreia, în cursul iernii 1999-2000, am susţinut şase convorbiri radiofonice, fiecare de câte o jumătate de ceas, asta deoarece eram răpit de personalitatea ei, eram ameţit, eram cucerit.

Acum, aflând că duba cu cărţi cu care călătoresc ni se îndreaptă către fosta comună Calu-Iapa, zona ei de baştină, m-au gâtuit emoţiile la gândul că urma să o întâlnesc pe autoarea săteancă a unor memorii în versuri, privitoare la puşcăria făcută de dumneaei de dragul cărţilor, dar şi ţăranca ce a întocmit un “arbore genealogic” al familiei proprii, despre care am cuvântat cu pasiune!

Până şi numele comunei sale iese din obişnuit: “Calu-Iapa”. Se pare că în “Calu”, pe un pârâu, fuseseră întreţinute hergheliile de armăsari ale lui Vodă Ştefan, iar în “Iapa”, pe altă apă, fuseseră îngrijite cele de iepe. Mai existase şi satul: “Mânzu”, mai sus; s-a înţeles cu ce se ocupaseră locuitorii săi. Îndeletnicirea sălăşluitorilor decăzuse odată cu schimbarea domnilor, numai pomenirea ei rămăsese spre ţinerea de minte a viitorimii, până ce se preschimbase din istorie în legendă.

Totul e neobişnuit în ce o priveşte pe Anica Ţupu! Până şi uliţa ei se confundă, aşa cum coboară cu casele înşiruite de-a dreapta şi de-a stânga unor trepte largi din lespezi neregulate de piatră netezită de ape, se confundă, spuneam, cu patul unui torent.

Sosirăm. Un nepot care se pregătea să plece de-acasă a chemat-o afară deoarece o căuta cineva. A venit degrabă, însoţită de un alai compus din alt nepot, soţiile ambilor, un strănepot seminarist şi fratele ei Nicolai.

Oacheşă, măruntă, slabă, iute de parcă se rostogolea din grabă – titirez -, când a apărut la capătul verandei lungi, am recunoscut-o, ca şi cum aş fi fost prieten cu ea de o viaţă.

– “Doamnă Anică, ghiciţi cine sunt?”

– “Domnul Radu Mihăilescu… ăăă… Mihai Rădulescu, de la Radio.” Mi-a inversat cele două nume, din pricina simţămintelor contradictorii ce o sugrumă, însă revine degrabă asupra greşelii, îndreptând-o. Apoi adaugă, pentru a face identificarea completă: “Sunteţi cel care aţi vorbit.!””

Euforia acestei întâlniri nepregătite ne cuprinde pe toţi, dar, parcă, Nicolai e cel mai stupefiat – poate şi cel mai sensibil dintre cei de faţă -, mereu repetând variaţiuni pe tema: “Parcă e un vis.”, mai târziu insistând mai ales pe: “Mă tem să nu treacă şi să mă trezesc din acest vis.”. Tocmai această încântare generală mă sperie; n-aş vrea ca apariţia mea să se transforme într-un prilej de admiraţie reciprocă. Am pornit încoace nu doar pentru a o vedea, cu atâta întârziere, în sfârşit, ci mai ales pentru a o îndemna să vorbească, să mă dumiresc asupra vieţii şi personalităţii sale mai adânc decât o putusem face din scrierile ce-mi parveniseră. Într-aceasta stă şi explicaţia modului meu neortodox, de cum am pus în funcţiune reportofonul, odată aşezaţi în salon, de a o azvârli de-a dreptul în amintirile privindu-i prima spovedanie la Părintele Nicodim.

După cele rostite iniţial, am ajuns la “canonul” de a citi un număr oarecare de cărţi.

– “De unde luaţi cărţile?”

– “Cărţile.”

Rog cititorul să ia aminte cum ţâşneşte din străfundurile conştiinţei o apăsare de odinioară, ceva ce ne-a turburat până ce am găsit o rezolvare care, însă, s-a dovedit nemulţumitoare, pentru că anapoda aleasă. Ni s-a părut, pe loc, a fi închis litigiul ce se iscase în inima noastră. Cum nu întorsesem de la bun început chestiunea pe toate feţele, în timp am început a-i vedea soluţionării un aspect negativ după altul. Dar nu am socotit că mai exista cale de îndreptare după faptă. Aşa că am tăcut. Am îndepărtat dintre grijile imediate, mârâitul acela lăuntric şi am tăcut. Ne-am îndreptat atenţia asupra altor chinuieli şi am tăcut. Apoi, deodată, frământarea veche izbucneşte iarăşi, cu amărăciunile ei, după cum s-a întâmplat şi în cazul Anicăi Ţupu:

– “Păi avea şi tata acasă cărţi şi ne-o dat şi Părintele. Tata avea cărţi acasă, cu slovă veche. Ei, am avut multe cărţi cu slovă veche.”

De aici, mintea ei sare la pieirea acelor cărţi aparţinând la început părintelui său iubit, căruia, precum se vede, îi şi datora propria-i patimă pentru citit. Mintea ei sare, ziceam, la motivarea şi împrejurările pieirii cărţilor:

– “Şi acum, cu băieţii ăştia care nu puteau citi slova veche, n-am avut unde să le depozitez. Le-am ţinut mai întâi prin dulapuri, prin casă. Aveau şi ei lucruri de-ale lor, cărţile lor: de-acu’ aveau şi copii! Nu mai încăpeau şi cărţile vechi, care lor nu le foloseau. Eu le-am ţinut într-un dulap cât le-am ţinut, pe urmă nici acolo nu mai aveau loc. Le-am suit în pod. După aceea, după mult timp de-acu’, după moartea Părintelui Nicodim, am luat legătură, prin domnul Palade de la Bucureşti”  – este vorba despre unul dintre ucenicii grupaţi pe lângă părintele ipodiacon Vasile Poeţelea -, “am luat legătura cu un părinte de la Sihăstria. Şi părintelui şeala, mi-o spus Palade că i-ar trebui o “Psaltire” cu slovă veche, pe care eu o aveam. Mi-o făcut cunoştinţă cu părintele şeala şi m-am dus la Sihăstrie cu domnu’ Palade şi cu băieţii mei de-aişia, cu nepoţii mei, şi ne-o făcut întâlnire cu părintele Macarie, de la Sihăstria. Părintele Macarie ne-o spus atunşi că are nevoie de o “Psaltire”, pe slovă veche. Eu i-am spus că o am şi i-o duc. Atunci el s-o dus la bibliotecă sau la pangar, şe ştiu eu, şi ne-a adus o “Psaltire” cu slovă nouă. Şi ne-a dat-o cu încredere ca să i-o trimit eu pe asta veche.”

Se cunoaşte calea prin care gazda mea şi a prietenului Gheorghe, care conduce duba ce m-a adus încoace, s-a pornit să expună o istorie foarte personală, ce nu ne poate interesa, o întâmplare scoasă din depozitul memoriei prin asociaţii formate la suprafaţă: carte de citit – tata citea – cărţile lui – înstrăinarea acestora. De bună seamă o roade acea înstrăinare, nu numai fiindcă este vorba despre cărţile lui tătâne-său cel răposat, dar şi pentru că o doare sufletul că s-a putut lipsi de nişte tipărituri (a căror valoare datorată vechimii pare să o cunoască). Părintele Nicodim a învăţat-o că cel mai de preţ lucru de pe pământ sunt cărţile, nu numai prin învăţătura cuprinsă în ele, ci şi prin rărirea lor pe măsură ce trece timpul şi sunt tot mai căutate.

– “Când m-am dus cu asta veche după câtva timp, zic: “Dacă-i plac cărţile cu slovă veche, să-i mai dau şi din care mai are tata”.

“I-am dus mai multe. Cu altă ocazie i le-am dus toate câte le-am avut. Una din ele mi-o rămas acasă: un “Ceaslov” cu slovă veche, care îl mai am amintire de la tata.

“Şelelalte, acu’, poate mă gândesc că mai foloseau cuiva, nişte cărţi aşa vechi, dar le-am dus cu traista încărcată, i le-am dat părintelui Macarie toate.”

O ascult şi nu-mi vine să cred că am ajuns la dumneaei în casă. De când am înfiinţat editura Ramida, am visat să descopăr un scriitor popular, pe care să-l fac cunoscut. Nutresc o admiraţie fără margine pentru aceşti eroi ai literaturii noastre, care, netemându-se de ridicol, de neglijenţa stilului, datorată lipsei de şcolarizare suficientă, de diletantismul lor, de incapacitatea de a-şi formula trăirile, de slăbiciunile inerente oricărui om care vrea să se exprime, ca şi de slăbiciunile autodidactului, se hazardează pe oceanul, în aparenţă liniştit, al feţei unei file liniate de caiet şi se avântă cu luntrea condeiului înainte, luntre ce l-ar putea conduce la ţărmul misterelor şi al fericirilor ascunse în povestirile pe care se înhamă a le scrie, dar l-ar şi putea grăbi către afund şi îneca într-o clipită în neputinţă. De aceea, pesemne, am şi introdus în majoritatea capitolelor mele din acest volum fragmente ample rostite de aceste personaje, sau chiar texte scrise de ele, la cei dintâi – la vorbitori, recunoscând darul povestaşului şi confirmându-l prin tipar, la ceilalţi salutând un coleg de breaslă mai puţin norocos.

Ziceam că nu-mi vine a crede că Anica Ţupu, ale cărei amintiri în versuri le-am preluat în vederea radiodifuzării, că ea însăşi îmi narează o întâmplare dintr-ale ei, ca unui apropiat, unui văr sau altei rubedenii pe care-o vede mai rar.

Şi totuşi. Şi totuşi. Oare întâmplarea ei reprodusă până aici este chiar lipsită de sens cum mi se păruse la început, una dintre miriadele de povestiri ale persoanelor în vârstă, la care cu greu îşi ciulesc urechile cei tineri, socotind că bunica, bunicul, mătuşa bat apa-n piuă?

Nu cumva există un înţeles ocult în spusele sale? “Despre ce mi-a vorbit?”, mă străduiesc a mă concentra. Mi-a istorisit despre cum a scăpat de cărţile tatălui său! Ce povară deveniseră ele! Cum îi încurcau pe toţi ai casei! Ce bogdaproste adânc a rostit când s-a găsit careva doritor a le primi! Dar cine este aceea care se simţea stânjenită de cărţile tipărite în cirilică? E tocmai scriitoarea mea populară! E tocmai o făuritoare de carte! E o mare iubitoare de carte! Este, mai mult decât orice, o fiinţă care şi-a jertfit viaţa pentru difuzarea cărţilor religioase şi nu s-a sfiit să intre cu fruntea sus în temniţă din respect pentru ele! Nu o voi judeca, cu atât mai mult cu cât în nici un caz nu mă simt superiorul său. Voi constata doar că există o decădere a cărţilor, sensibilă şi la cei mai buni: cărţile au epocile lor de glorie, după care, în raport de dragostea ce le-o arată oamenii, ele pot să continue a trona peste vieţile noastre sau pot să devină incomode, un balast vrednic de aruncat cu neînţelegere. De ce m-aş mai revolta împotriva pseudointelectualilor ce mă înconjoară în Bucureşti, a licenţiaţilor care n-au mai pus mâna pe o carte de când au părăsit facultatea, a indivizilor ce mănâncă o pâine (deseori chiar bună) din părerea generală, dar nu mai puţin greşită, că sunt oameni de cultură, de ce i-aş dispreţui că nu mai ştiu iubi cărţile, cărţile, de dragul cărora, într-un chip indirect (ca o motivaţie lăuntrică), şi eu am făcut închisoare, când acestea nici în mediul celor mai împătimiţi cititori de carte bisericească ai zilei de astăzi – ţăranii formaţi de Protosinghelul Nicodim Măndiţă -, nici în mediul lor, nu-şi mai află preţul fără seamăn de ieri.

– “Va să zică, aţi intrat pentru prima oară la Părintele Nicodim”, revin la întâlnirea aceea de neuitat despre care o provocasem iniţial a-mi vorbi. “Cum vi s-a părut duhovnicul după chip, după purtare, după glas?”

– “După chip, după purtare, după glas, mi s-o părut aşa, că-i un înger al lui Dumnezeu!”

– “Nu v-aţi speriat de el?”

– “Nu, nu, nu, nu!”

De acum înainte, afirmările şi negările sale vor fi dublate, întreite, cvadruplate, cu pasiune hotărâtă depusă în încordarea corzilor vocale şi în puternica emisie de aer a vorbirii sale.

– “Păi, cică era foarte aspru.”; nu ştiu cât sunt de serios şi cât mă prefac când spun aceasta.

– “Nu, cui i s-a părut aspru, i s-o fi părut. Mie mi s-o părut foarte blând şi foarte răbdător şi foarte apropiat de sufletele noastre.”

– “Când aţi început să scrieţi pentru el? Să copiaţi?”

– “După vrun an de zile de când am mers întâia oară acolo.”

– “Ah, a vrut să câştige încredere în dumneavoastră?”, încerc să-mi explic această întârziere în a recomanda copiatul din propriile sale cărţi, solicitat deîndată după prima spovedanie majorităţii acelora ce se confesau la el.

– “Nu aşa, da’ nu-mi cunoştea nici scrisul, nici., mă rog, şi după câtva timp, când ne-o mutat cu dormitorul la Maica Epraxia” [adică la această monahíe trăgea Anica atunci când venea la mănăstirea Văratec], “eu am văzut-o pe maică scriind. Ea era copista Părintelui. Părintele îi dădea manuscrisul şi ea copia. Văzând-o pe ea, m-am alipit de dânsa şi, plăcându-mi foarte mult şi mie, o mai ajutam. Mai şiteam eu; şi ea scria” [cu alte cuvinte, măicuţa scria sub dictarea Anicăi]. “Ea o spus Părintelui că-mi plăşea şi mie: – “Anica, uite că-i plaşe să scrie şi ea; m-o mai ajutat pe mine”. Atunci Părintele mă-nşearcă şi pe mine şi-mi dă şi mie un caiet, să vadă şi eu şe pot.”

– “Dar dumneavoastră câte clase aveaţi?”

– “Am avut şapte clase. Şapte.”

– “Şi v-a plăcut aşa de mult cartea, că ştiaţi să scrieţi corect, ortografic?”

– “Mi-a plăcut, mi-a plăcut, da. La şcoală, unde am făcut şei şapte ani, am fost tot premiantă, şel mai rău a doua, a treia.”

– “Ortografia pe care o stăpâniţi, o cunoaşteţi de la învăţători sau tot copiind manuscrisele Părintelui?”

– “Nuuu. Din şcoală am ştiut-o; din şcoală. Că Părintele văzându-mi scrisoarea [= scrierea] că-i ortografică şi se poate şiti, i-o plăcut şi mi-o dat şi mie caiete pe urmă. Ei, şi pe urmă, din două-n două, trei săptămâni, mă duşeam la Părintele. Altă dată mă duşeam cu voia mea. Altă dată îmi trimitea răspuns părintele” [cititorul va fi întâlnit astfel de eludări ale altenanţelor fixe; aici e înlocuit primul element din alternanţa: “o dată – altădată”, cu cel de al doilea. E posibil ca cititorul să fi avut prilejul de a mai remarca şi această folosire aberantă a expresiei “a trimite răspuns”, cu înţelesul: “a trimite vorbă”, frecvent folosită în exprimarea populară], “prin şineva, ca să mă duc că avea nevoie de scris. Aşa şi când primeam răspunsul, păi aşa-mi plăşea ca să mă duc, orişişe trea-bă aş fi avut, renunţam la ea şi plecam!.”

– “Dumneavoastră ce consideraţi că reprezenta scrisul ăsta? La ce folosea?”

– “Pentru mântuirea sufletului.”

Cer iertare pentru întreruperile mele, care nu folosesc neapărat lămuririi celor petrecute cu persoana cercetată, ci constituie mai curând nişte exclamaţii necontrolate privindu-l numai pe subsemnatul. Cititorul trebuie să ia aceste întreruperi ca pe nişte fragmente ale unei spovedanii săvârşite, din lipsa mea de discreţie, la îndemâna auzului lui.

Voi folosi pauza pe care o fac pentru a relua o naraţiune a Anicăi Ţupu, extrasă din caietul cu amintirile sale, dintr-un capitol înşirând anumite îmtâmplări judecate de dânsa drept “minuni”:

“Altădată, în Postul Sfinţilor Apostoli, a venit la părintele un om gângav, pentru mărturisire. Când părintele ţinea cuvânt la mai mulţi creştini, acel om îşi amintea de unele păcate şi le spunea părintelui, în faţa tuturor. Părintele îi spunea să tacă, pentru că le va spune mâine la mărturisit. El tăcea puţin şi când îşi amintea de alte păcate, iar le spunea în faţa tuturor, plângând şi spunând că le uită până mâine: avea păcate grele. Părintele i-a dat pe cineva să-l ajute a scrie păcatele, căci el ştia puţină carte. S-a mărturisit a doua zi şi n-am mai ştiut de el nimic până în ziua Adormirii Maicii Domnului, când l-am întâlnit în curtea Mănăstirii, dar eu nu l-am mai cunoscut. Îşi lăsase barbă şi acuma vorbea foarte bine – nu mai era gângav – şi mi-a spus că, după ce s-a mărturisit la părintele, i-a dat canon să citească Noul Testament şi alte cărţi şi să nu se împărtăşească mai mulţi ani. Şi după ce s-a dus acasă şi s-a apucat de citit la canon, i s-a dezlegat glasul – şi acuma vorbea foarte bine, nu mai era gângav – şi părintele l-a împărtăşit ieri, deci în loc de anii cei mai mulţi, l-a redus la 7-8 săptămâni. Minunea e că din gângav, acuma vorbea foarte bine.”

Pasajul este foarte important pentru înţelegerea uneia dintre trăsăturile activităţii pedagogice a Părintelui Nicodim Măndiţă. Lectura, desfăşurată de mulţi dintre adulţii din mediul rural, cu o şcolire minimă, se efectuează şi la maturitate cu glas tare, conform unei deprinderi greşite datorată lipsei de atenţie a învăţătorilor copilăriei lor privitor la felul în care le progresau elevii. Bănuiesc că şi gângavul din naraţiune în acest chip se îndeletnicea cu lectura. Atât de extinsă i-a fost exercitarea lecturii cu glas tare a cărţilor numeroase recomandate la spovedanie încât, tot străduindu-se să pronunţe, cu atenţie, fiindcă voia să şi înţeleagă cele citite, ajunse a nu se mai bâlbâi. În definitiv este o variantă a exerciţiului născocit de Demostene, ajuns unul dintre cei mai mari oratori ai antichităţii, un alt bâlbâit, acesta celebru în timpurile străvechi. La care exerciţiu fac aluzie? Pentru cine n-a aflat-o încă: Demostene a scăpat de gângăveală, mergând zi de zi pe malul mării zgomotoase, luând pietricele în gură şi vorbind, fără a le scoate, atât de răsunător încât să acopere huietul valurilor, nerenunţând cu o iotă măcar la dicţia de care până atunci ducea mare lipsă.

Se întâmplă ca unele replici dintre câte îmi adresează convorbitorii mei aleşi în vederea istorisirilor acestea înlănţuindu-se precum capitolele unui roman al vieţii Părintelui Nicodim Măndiţă să deschidă în sufletul meu răni vechi pe care le socoteam cicatrizate demult sau să aducă la suprafaţă gânduri conform cărora mi-am clădit, la timpul meu, existenţa – ca perspectivă. Ele generează simţăminte ciudate, dintre care cel mai straniu este dedus dintr-aceea că socotesc un cuvânt, o atitudine, un gest ale conlocutorului drept o confirmare a înseşi temeliilor susţinătoare existenţei mele, spuneam, cum mi-am plănuit-o. Cele de mai sus sunt, recunosc, încâlcite foarte, dar se vor limpezi imediat mai departe.

Astfel, ideea Anicăi Ţupu că săvârşea în vederea mântuirii personale ‘scrierea’ solicitată de Părintele Nicodim. Pe o cale de ocol şi eu am ajuns la o concluzie similară, privind scrisul, bineînţeles că în alte condiţii.

Dându-mi seama cât de vast este planul îmbunătăţirii de sine şi al luptei cu păcatul, lăsându-mă a crede că nu aveam puterea să o duc pe cea din urmă până la capăt, m-am întrebat dacă nu exista şi pentru cei slabi ca mine vreo soluţie, adică pentru oamenii plini de bunăvoinţă, însă lipsiţi de voinţă. Mi-a trecut prin minte că ascultarea până în pânzele albe de cea dintâi poruncă dată omului când a fost alungat pe pământ, aceea de a-şi câştiga pâinea în sudoarea frunţii şi de a îngriji pământul, cu alte cuvinte de a munci şi iarăşi de a munci, constituia şi ea un mijloc de a îndepărta mânia divină stârnită de slăbiciunile arătate în confruntarea cu păcatele.

Care este adevărul o voi afla la Judecata de pe Urmă. Până atunci, vorba Anicăi, scriu să mă mântuiesc. cu disperare, cu uciderea voiei, cu renunţarea la sine.

– “Deci luaţi scrisul ca pe un fel de canon, nu?”, am întrebat-o în continuarea celor de mai sus.

– “Nu. Nu era canon asta. Canon îi.”

– “Atunci ce era pentru dumneavoastră munca aceasta?”

– “ÎMI PLĂŞEA! ÎMI PLĂŞEA. DIN DRAGOSTE! DIN DRAGOSTE! Cărţile Părintelui Nicodim îmi plăşeau de când., că tata avea cărţi de-ale Părintelui, că el când stătea pe la mănăstire îi plăceau cărţile şi cumpăra şi aducea; şi Părintele mai umbla cu colportajul şi cu filmul. Şi tata o prins câteva filme. Ş-apoi îmi povestea şi mie.”

Acum cititorul îmi va îngădui o reîntoarcere în timp.

“Tătuca a fost singur la părinţi,

Dar mămuca cu fraţi mulţi;

Opt la număr ei erau

Şi avere nu aveau.”

Condeiul Anicăi Ţupu rămase atârnat în aer, deasupra primei file dintr-un caiet şcolar, pe care a înscris această strofă. Cacofonia dintr-al doilea vers nu a sesizat-o femeia care încearcă să se mângâie cu întârziere de pieirea părinţilor săi. Sau poate a băgat-o în seamă, însă amână revenirea asupra ei, când o să se străduiască s-o cârpească în aşa fel încât să nu-i mai zgârie auzul. Acum e cuprinsă de un fior ce-i sfâşie inima: amintirea celor doi duşi – ce oameni…!

Zâmbeşte cu o îmblânzire a încordării întregului chip, încordare ce până mai adineaori i-a însoţit punerea unui cuvânt după celălalt, pentru a nimeri cât mai exact cele ce avea de transmis hârtiei. Zâmbeşte, pentru că iarăşi se simte umplută de o ţâşnire foarte apropiată a stihuirii, ce stă să şuvoiască din sine. Lasă mâna în jos; peniţa se lipeşte de obrazul alb al paginii liniate subţire foarte în albastru deschis şi:

“Tătuca era din Ţupeni,
C-o viţă din Albiţeni.
Iar mămuca, din Mihăileni,
C-o viţă din Stârlicheni.”

Acum chipul îi este inundat de un râs sănătos, însă tăcut: este un râs lăuntric acesta ce o bucură:

“Tătuca era bogat
Cum nu era altul în sat.
Vârstă avea înaintată:
Douăzeci şi patru ani etate.
Iar mămuca, mai săracă,
Stătea mai mult lângă vatră.
Vârsta-i era tinerică:
Avea şaisprezece ani adică,
Dar chipeşă şi frumoasă,
Din tot satul mai aleasă.
Cineva i-a colăcit
Şi amândoi s-au întâlnit.”

Chicoteşte singurică, plinul iubirii părinţilor săi dând pe dinafară în inima ei. Exultă că, de-ar vedea-o careva ar zice că-i dusă de pe lume de-a binelea. Şi dusă-i, cu adevărat: e dusă la poarta raiului, pe sub care priveşte, priveşte, şi nu se mai satură de fericirea celor încăpuţi între pomii lui şi florile nemaivăzute, ale căror miresme muzică sunt şi nu miros.

“A fost a lor căsătorie
În anul 900 peste mie,
An rotund şi însemnat,
La sfârşitul unui veac.

Veacul nou când se începe,
Odraslele lor prind a le creşte.

Deci încep să-şi facă casă
[Altă cacofonie! nu mai poţi scăpa de ele!]
Frumoasă şi spaţioasă,
Ca în anul 24 peste mie,
Plină de copii să fie:

Unu-n leagăn şi în faşă,
Iar trei se jucau prin casă,
Doi la şcoală învăţa,
Unu-n armată pleca,
Doi pe apă plutărea,
Unul la pădure, cu tătuca.
De acasă nu putea lipsi mămuca.”

Gluma versificată i-a prilejuit o expunere a situaţiei familiei sale, dar pricepe că lucrurile nu sunt chiar pe atât de limpezi cum le-ar dori. Or, Anica voieşte ca oricine ar citi cele scrise de ea neapărat să înţeleagă cât i-a fost şi îi este de minunată numeroasa familie…!

De aceea, curmă inspiraţia rimelor şi trece la proză: nu o fi ea nobilă ca versul, dar e sănătoasă, prin precizia-i luminoasă!

“Deci noi suntem zece fraţi: 5 băieţi şi 5 fete. Cel mai mare, acuma, când ne aflăm în 23 Aprilie 1975, are 74 ani; iar cel mai mic are 51 ani. Ne aflăm cu toţii în viaţă şi suntem sănătoşi.

“Dar, O, Minune:

“Inaintea noastră, părinţii noştri au mai avut un băieţel care a murit când era de trei zile. Şi ne povesteau nouă părinţii că atât le-a părut de rău după acel băieţel mic, căruia îi puseseră numele Neculai, încât au plâns foarte mult după el; şi s-au rugat lui Dumnezeu amândoi părinţii – dar separat, fără să ştie unul de altul -, zicând aceeaşi rugăciune, adică: “Dă-mi, Doamne, zece copii şi toţi să trăiască”. Şi aşa rugându-se ei mereu, Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea, încât în 24 ani ce au urmat au împlinit numărul de 10 copii şi toţi trăiau.”

A izbutit să revină în casa copilăriei. Acum nimeni şi nimic n-o mai poate rupe de trecutul acela atât de depărtat şi, totuşi – ce uluitoare este mintea omenească! -, un trecut devenit prezent, ca şi cum anii nu s-ar fi alergat pe şesul vieţii ei cu atâta repejune, ca şi cum n-ar fi fost decât o zi, o singură zi – şi nici aceea măcar prea lungă, o zi în care poate sta alături şi de fraţi şi de părinţi (Atunci!) şi, aici, şi acum, la masa la care scrie…

“Timpurile erau foarte grele, copiii, toţi grămadă în casă, nici nu încăpeau la masă. Vă închipuiţi ce trebuia la zece copii!!! Haine şi mâncare, muncă şi iar muncă.

“Văzându-se părinţii noştri în atâta necaz, şi-au destăinuit unul altuia rugăciunea făcută cu credinţă, de 24 ani în urmă: “Dă-mi, Doamne, zece copii şi toţi să trăiască”. – “Şi eu m-am rugat la fel”, zise celălalt. “Tot aşa am cerut: “Dă-mi, Doamne, zece copii şi toţi să trăiască”. Atunci au rămas fără glas pe moment, amândoi părinţii, uitându-se cu mirare unul către altul şi numai gândind la acea minune: cum de amândoi au făcut aceeaşi rugăciune şi cum de Dumnezeu le-a ascultat-o şi cum ei nu şi-au spus unul altuia, până ce n-au împlinit numărul de zece copii! (adică după ce au trecut cei 24 ani).”

Părintele Nicodim scria undeva: “Atotştiutorul şi purtătorul de grijă al omenirii, Dumnezeu, toate câte ni le dă sunt numai şi numai spre folosul nostru. Noi oamenii adeseori ne înşelăm când zicem că ar fi bine aşa, ori altminterea, şi nu aşa cum face Dumnezeu. Vederile noastre pentru prezent şi cu atât mai mult pentru viitor sunt foarte scurte, iar vederile lui Dumnezeu sunt nemărginite, fiindcă el este nemărginit. Pe cât e de înalt cerul faţă de pământ, aşa sunt de înalte vederile, cunoştinţele, cuvintele şi lucrările lui Dumnezeu faţă de vederile, cunoştinţele, cuvintele şi lucrările omeneşti şi încă mai mult. Pentru aceasta e bine ca întotdeauna să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, ştiind că El toate le lucrează în folosul nostru”. Cugetând la acestea, iubite cititorule fii bun şi apleacă-te asupra ta însuţi, după cum face Anica, şi întreabă-te dacă şi ţie ţi-a fost dat să te naşti într-un basm, cum i-a fost ei dat… Modestă, ea n-o spune, însă, din felul cum roteşte cuvântul pe ramura amintirii, este limpede că e pe deplin conştientă că părinţii săi sunt una cu cei din poveste – care şi-au primit darul urmaşilor din mâinile bunuţului Dumnezeu, pentru curăţenia dorinţei lor.

Cu cât simţ literar trece povestitoarea de la expunerea greutăţilor inerente într-o familie atât de numeroasă la mărturisirea acelei clipe unice, ţinută în ascuns, când fiecare dintre cei doi soţi îşi lungise gândul până la pragul Domnului, să ciocănească la uşa Lui pentru a-şi depune dorinţele la vedere. Iar acum, când oftatul e mai des auzit între murii lor decât râsul mulţumirii, în casa cu prea multe guri deschise după bucate, precum ciocurile albicioase ale puilor din cuib, fiecare dintre cei doi părinţi se simte vinovat a fi râvnit mai presus de puterile sale de a hrăni pe alţii… Spovedania se face cu ruşinea de a fi tăinuit această ‘vină’ de a fi ţintit la prea mulţi copii. Dar – ce neaşteptată descoperire! – ambii trec cu uşurinţă peste necazurile ce i-au condus la astă neaşteptată mărturisire, pentru că sunt uluiţi de cât de mare le-a fost dragostea ce-i lega – încât amândoi acelaşi lucru şi-au dorit şi după acelaşi lucru şi-au înalţat aripile inimii, la timp de rugăciune. Nu mai au când să le pară rău, pentru că zboară prin văzduhul dragostei ce a făcut unul singur din doi. Abia acum, după douăzeci şi patru de ani de căsnicie, au revelaţia unirii dintre dânşii până la a nu putea gândi unul la ceva ca să nu alerge gândul celuilalt, în chiar aceeaşi clipă, către acelaşi ţel…

“Apoi, venindu-şi în fire, zise unul către celălalt: – “Deci, fiii noştri sunt roadele rugăciunii făcută cu credinţă şi cu lacrămi. Aşadar, de acuma înainte să ne rugăm împreună spre a-i putea conduce pe calea cea bună, căci vom răspunde de ei atât în faţa lui Dumnezeu Celui Ce ni i-a dat, cât şi în faţa societăţii căreia trebuie să-i predăm, şi în faţa poporului în mijlocul căruia trăim. Să ne silim să dăm ţării şi neamului nostru românesc copii buni, pentru a câştiga, pe urma lor, laudă şi cinste; iar nu hulă şi ocară. Ei, de vor asculta, se vor folosi; iar de nu vor asculta, vor răspunde ei pentru faptele lor; noi suntem datori să le dăm învăţătura bună şi sănătoasă, şi să ne rugăm mereu lui Dumnezeu pentru ei.”

Cititorule, fii iarăşi bun şi te întoarce asupra ta însuţi: oare de multe ori ai gândit că pruncii tăi nu s-au născut doar pentru a le fi viaţa uşoară şi plăcută – cum ne închipuim mai toţi şi mai totdeauna în legătură cu progeniturile noastre, că le-am datora-o -, ci, mai cu osebire, pentru a fi membrii unei societăţi care le aşteaptă sprijinul şi, uneori, jertfa? De multe ori, privindu-ţi mândreţea de fecior sau de fată, ţi-a trecut prin minte că nu-s numai ai tăi, ci se înscriu în viitorul neamului, cu fiece gând, cu fiece faptă, cu fiece trudă, cu fiece mulţumire a lor? Cum se face că părinţii acestei numeroase familii ţărăneşti cugetă cu atâta vigoare istorică la felul în care spiţa lor se împleteşte cu spiţa şi rostul tuturor românilor? Oare nu ar fi altul prezentul şi viitorul nostru, dacă am şterge cu buretele propovăduirile înşelătoare ale puterii comuniste, care ne-a stricat rădăcinile şi ni le-a ros, dacă am smulge din memorie învăţăturile ei distrugătore de neam şi le-am înlocui cu cele tradiţionale ale moşilor noştri, atât de lesne de înţeles din textul acestei ţărănci pe nume: Anica Ţupu? Cum de cunoaşte o astfel de morală o fată atât de simplă, absolventă numai a şapte clase elementare, pe când cei cu înalte studii universitare au uitat-o? Ce să mai adun eu cuvinte ce au devenit în timp goale de înţeles peste cuvinte goale de înţeles? Te-am rugat, cititorule, încearcă să pătrunzi cu inima aceste adevăruri sugerate de mine prin întrebările pe care ţi le-am pus; iar, prin aceasta, schimbă însuşi viitorul naţiei din care amândoi facem parte.

“Şi aşa, sfătuindu-se, părinţii noştri şi-au petrecut viaţa cu frică de Dumnezeu, necârtind niciodată, cu toate că treceau prin multe greutăţi; ci mulţumeau întotdeauna lui Dumnezeu, zicând: – “Ne-a dat Dumnezeu ce am cerut; zece copii am cerut, zece copii ne-a dat; suntem datori să-I mulţumim”.

“Şi luând legături cu oameni bătrâni şi înţelepţi, se mai tânguiau că au familie grea şi multe greutăţi. Iar un bătrân înţelept le-a spus: – “Nu vă mâhniţi, ci vă mândriţi pentru o aşa numeroasă gloată. Căci omul cu copii mulţi e ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, ale cărui frunze nu vor cădea şi va da roadele la vremea sa.”

“Acestea noi le ştim din spusele părinţilor noştri, dar suntem şi martori ai lor, căci de când i-am văzut în ochi, nu le-a lipsit rugăciunea de pe buze. Munceau şi se rugau.”

Motto:

“I-am auzit (…) spunând că trebuie să fie supuşi stăpânirii”

Anica Ţupu

Nu întâmplător am întrebat-o pe gazda mea despre “Oastea Domnului”. Venisem de acasă pregătit. Făcusem câteva lecturi ce o priveau, din maldărul de copii xerox de documente de anchetă şi proces (acestea urmau să aibă loc mult mai târziu faţă de evenimentele expuse de mine acum), copii puse mie la dispoziţie de Dumitru Plugaru, atunci când discutam asupra posibilităţilor de a scrie eu această suită de cărţi.

Ştiam că pe data de 1 septembrie 1964, la orele 1610 minute a început un interogatoriu ce a durat până la ceasurile 21. Întrebările anchetatorului nu vesteau nimic bun pentru Anica Ţupu. În loc să o mai descoasă, aşa cum i se întâmplase cu alt prilej, asupra unor relaţii, ca acelea cu părintele ipodiacon Vasile Poeţelea, la care gândise întruna cum să se strecoare pe lângă ele, o atacară acolo unde nu se aşteptase şi unde ştia că era teren mlăştinos şi i se puteau cu uşurinţă afunda picioarele:

“ÎNTREBARE: Declară din ce asociaţie religioasă faci parte dumneata.”

“Te pomeneşti că a scăpat vreo vorbă despre mine careva. Să nu ascund nimic, că nu sunt lucruri periculoase, din moment ce s-au petrecut cu atâta timp în urmă; ceilalţi membri ai “Oastei Domnului” or mai fi avut vreo activitate. Dar eu, care am părăsit-o de atâta timp, nu pot fi găsită vinovată…”, îşi spuse femeia. După ce făcu această socoteală sănătoasă, îngăimă:

“RĂSPUNS: Până în anul 1951 eu am făcut parte din asociaţia religioasă denumită “Oastea Domnului”.”

Anchetatorul nota mai departe cele rostite de ea cu glas tare, drept răspuns la diverse provocări ale lui pe care nu le mai înscria pe hârtie:

“În această asociaţie religioasă “Oastea Domnului” am fost la mai multe adunări în casa numitului NICOLAE PUIU, din comuna Calu, la Slobozia, la COSTACHE BURUIANĂ, la Roznov, la GÂRLĂ, nu-i ştiu prenumele, şi la mine acasă o singură dată.

“Cei din “Oastea Domnului” la adunări se rugau şi cântau cântece religioase.

“Din anul 1951 eu nu am mai activat în “Oastea Domnului” pentru că, după părerea mea, aceştia se abăteau de la dogmele bisericii, însă am continuat să rămân credincioasă; să nu merg la petreceri cu muzică, la hori, la cinematografe, ori la alte distracţii şi să citesc cărţi religioase.

“ÎNTREBARE: La percheziţiile domiciliare care ţi s-au efectuat la data de 18 august şi 1 sept. 1964 ţi s-au găsit cantităţi mari de cărţi şi caiete cu conţinut mistic religios. Care este provenienţa acestora şi cu ce scop le-ai deţinut?”, trecu bărbatul a o iscodi despre ceea ce îi interesa cel mai tare: ‘crima de a deţine cărţi religioase’!

“RĂSPUNS: Recunosc că la percheziţiile care mi s-au făcut la datele de mai sus de organele statului mi s-au găsit cantităţi mari de cărţi şi caiete cu conţinut mistic şi religios.

“La prima percheziţie mi s-au găsit mai multe cărţi şi caiete pe care le aveam în podul casei. La a doua percheziţie mi s-a găsit un mare număr de cărţi cu conţinut mistic religios pe care le-am avut ascunse într-o încăpere de care nu ştia nimeni în afară de mine. Această ascunzătoare o am în partea din spate a casei, sub podul casei în partea de mijloc, lângă coşul sobei, şi am făcut-o în urmă cu vreo 7-8 ani, cu ajutorul numitului DRĂGUŞAN ALEXANDRU, care este de meserie dulgher.

“La prima percheziţie mi s-au găsit cărţi şi caiete scrise şi într-un dulap în camera în care locuiesc.

“Aceste cărţi le-am avut de la numitul POEŢELEA VASILE, domiciliat în Bucureşti, pe Bulevardul Republicii nr.21 – o parte din ele.”

Biata Anica n-a mai putut păzi secretul relaţiei ei cu Vasile Poeţelea: preluarea de cărţi pentru difuzare. Anchetatorul i-a dovedit că ştia tot despre această activitate şi că nu mai avea rost s-o tăinuiască…

“O altă parte am avut-o de la preotul călugăr NICODIM MĂNDIŢĂ, de la Mănăstirea (Tg. Neamţ) VĂRATEC.

“Iar altă parte din cărţile şi caietele cu conţinut mistic religios le-am avut de la numitul IONESCU JORJ, din comuna Grigoreni, regiunea Bacău.

“ÎNTREBARE: Declară în ce împrejurări ţi-au parvenit materialele (cărţi şi caiete) de la numitul POEŢELEA VASILE şi în ce împrejurări l-ai cunoscut pe acesta.

“RĂSPUNS: În urmă cu aproximativ 10 ani eu am fost la Bucureşti, împreună cu numitul IONESCU JORJ, pe care-l cunoscusem mai înainte, când am fost la mănăstirea Văratec. Când l-am vizitat pe numitul POEŢELEA VASILE în Bucureşti, nu ştiu cu ce se ocupa acesta, dar în casă la el am văzut un manuscris şi mai multe cărţi religioase noi.

“Cu ocazia vizitei pe care am făcut-o numitului POEŢELEA VASILE, acesta mi-a dat o traistă de cărţi religioase noi. I-a dat şi lui IONESCU JORJ tot cam aproximativ o traistă de cărţi.

“Eu nu i-am dat lui POEŢELEA VASILE nimic pentru cărţi, dar ştiu că IONESCU JORJ i-a dat un sac cu alimente (fasole sau făină de grâu şi alte alimente) dar nu pot preciza ce anume.”

Nu este singurul proces verbal de anchetă din acest dosar de dimensiuni urieşeşti unde se specifică faptul că se făcea troc de cărţi cu alimente. Cititorul trebuie să fie atent la nuanţa acestui troc: nu este vorba despre o plată a cărţilor, ci de ajutorul prietenesc pe care insul locuind la ţară îl face bucureşteanului pentru care aprovizionarea era o problemă aproape de nerezolvat în acele timpuri ale foametei general instaurate.

“În urmă cu vreo 5-6 ani (prin 1959 aproximativ) eu am fost la Bucureşti cu fratele meu ŢUPU NICOLAE pe la un fiu al acestuia care făcea armata în Bucureşti.

“Cu această ocazie, împreună cu fratele meu, m-am dus din nou pe la POEŢELEA VASILE, căruia i-am dus un coş de alimente, iar acesta mi-a dat iarăşi o traistă de cărţi şi fratelui meu i-a dat nişte icoane.

Aici se confirmă cele spuse în comentariul de mai sus: nici măcar anchetatorul nu solicită să se specifice că alimentele ar fi fost date în schimbul cărţilor.

“După ce am fost cu fratele meu la Bucureşti, la puţin timp, fără să mai reţin data, am plecat la Mănăstirea Văratec, la călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ şi acesta mi-a dat vreo 3-4 caiete scrise cu cerneală, fără să le cunosc conţinutul, pe care le-am dus la Bucureşti, lui POEŢELEA VASILE, NICODIM MĂNDIŢĂ mi-a dat bani de tren şi de cheltuială, iar de la POEŢELEA i-am adus lămâi, drojdie şi alte alimente [de data aceasta este vorba despre alimente de găsit în capitală, cum sunt lămâile, necesare oricărui om, dar niciodată în comerţ în mediul rural, în acele timpuri]. Şi de data aceasta numitul POEŢELEA VASILE mi-a dat nişte cărţi, dar mai puţine faţă de celelalte dăţi anterioare.

“O altă vizită i-am făcut-o numitului POEŢELEA VASILE în Bucureşti, fiind trimisă de preotul MĂGUREANU, din comuna Calu, pentru a aduce devizul bisericii de a fi pictată – din Bucureşti.

“Nu am adus devizul, pentru că deja fusese expediat la parohia din comună.

“De data aceasta nu am mai luat cărţi de la POEŢELEA VASILE.

“Prin anul 1961, călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ m-a trimis la Bucureşti să-i aduc de la POEŢELEA VASILE nişte cărţi, dintre care mai reţin că una se numea: “Uşa pocăinţei”, cărţi pe care le avea pentru legat la POEŢELEA. I-am adus cărţi lui NICODIM MĂNDIŢĂ de la POEŢELEA VASILE şi cu această ocazie am luat pentru mine de la POEŢELEA VASILE mai multe cărţi cu conţinut mistic religios, printre care şi cinci volume care cuprind “Vămile văzduhului”, în număr de 24.”

[Aici apare una dintre falsificările mărunte, dar cu atât mai periculoase, cu care se îndeletniceau toţi anchetatorii: în cazul termenilor desemnând activitatea anchetatului, pentru care era incriminat, sau a unor coanchetaţi, anchetatorul, pe când transcria răspunsurile aceluia, adăuga de la sine epitete sau lămuriri neadevărate şi nerostite de arestat, cum se petrec lucrurile şi aici, ce deveneau autoacuzări şi acuzări puse în gura celui anchetat: “cărţi cu conţinut mistic religios”. Adjectivele determinând “conţinutul”, în acest caz, nu puteau veni niciodată pe buzele bietei femei, având în vedere intenţia lor injurioasă şi defăimătoare, pe când calitatea de a fi fost cărţi religioase constituia pentru dânsa marea atracţie a respectivelor tipărituri.]

“De fiecare dată când am fost trimisă la Bucureşti de NICODIM MĂNDIŢĂ, acesta îmi da de tren suma de 150 lei.”

[Este potrivit ca cititorul să reţină faptul că totdeauna (în text: “de fiecare dată”) părintele Nicodim îl asigura din timp pe emisarul său cu banii de cheltuială necesari oricărei acţiuni determinată de solicitarea sa, ceea ce răspunde părerii ce s-ar putea ivi în mod greşit, anume că ar fi profitat în vreun fel de pe urma ucenicilor săi angajaţi în lucrarea de a-i ajuta scrierile să se nască, ori să se răspândească. Mai mult, atunci când omul avea nevoie de o sumă mai însemnată de bani, găsea o soluţie pentru a-l ajuta. Aceasta s-a întâmplat şi cu Anica Ţupu însăşi, după cum vom vedea mai departe, cu prilejul necazului pe care i l-a adus o soră de-a dânsei.]

“Cu astfel de ocazii, de la numitul POEŢELEA VASILE, pe care l-am cunoscut în împrejurările de mai sus, am primit o mare cantitate de cărţi cu conţinut mistic religios, pe care le-am depozitat acasă la mine, în locuri ascunse.”

Urmează o întrebare capitală. De ea va atârna libertatea Anicăi Ţupu.

“ÎNTREBARE: Dar pe călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ în ce împrejurări l-ai cunoscut şi ce materiale ai primit de la acesta?

“RĂSPUNS: De la tatăl meu (în prezent în vârstă de 90 ani) am ştiut de mai mulţi ani de călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ de la Mănăstirea Văratec, la care el se mărturisea. Prin anul 1950 sau 1951, când eu activam în “Oastea Domnului”, am mers la călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ, să-l întreb dacă într-adevăr e mai bine să activez în “Oastea Domnului”. El mi-a spus că nu este bine să mai merg la adunările “Oastei Domnului”, pentru că aceştia se abat de la dogmele bisericeşti, însă în continuare să rămân credincioasă.

“Cu această ocazie, NICODIM MĂNDIŢĂ mi-a dat şi cartea “Învăţături de credinţă ortodoxă” pe care mi-a spus s-o dau s-o citească şi ceilalţi din “Oastea Domnului”. Eu le-am dat-o lui PUIU NICOLAE, VASILE MIHĂILĂ şi ION GHERASIM s-o citească, dar aceştia nu ştiu dacă au citit-o sau nu, dar mi-au dat-o înapoi, spunându-mi că ei se conduc numai după Biblie.”

Se cuvine să atrag atenţia asupra felului cum nu lăsa părintele Nicodim să-i scape vrun prilej de catehizare: a auzit că ucenica lui, Anica, avea relaţii în mediul ‘oştenilor’, deîndată i-a şi dat o carte să o supună lecturii acestora, considerând că publicaţia putea suplini contactul direct cu el sau alt preot.

“În perioada anilor 1951 şi până în vara anului 1964, am fost în foarte multe rânduri la călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ de la Mănăstirile Văratec şi Agapia.

“În vreo două rânduri, mi-a dat şi NICODIM MĂNDIŢĂ două pachete de cărţi şi caiete scrise cu conţinut mistic religios, pe care de asemenea le-am ascuns la domiciliul meu.

“În iarna anului 1963, maicile de la NICODIM MĂNDIŢĂ mi-au dat, cu ştirea acestuia, o pereche de pâslari, spunându-mi că lui îi sunt mici şi să-i port eu.”

Anchetatorul însuşi îşi dă seama că răspunsurile Anicăi Ţupu, din care spera să smulgă acuzaţii grave împotriva duhovnicului ei, nu pot decât să aducă mărturii privitoare la mila lui creştinească şi la delicateţea sa sufletească: nu numai că, remarcând sărăcăcioasa încălţăminte cu care se preumbla pe drumurile Moldovei şi ale ţării ucenica lui, i-a dăruit perechea de pâslari despre care este vorba, dar – temându-se că smerenia ei s-ar fi opus primirii darului – s-a folosit de mijlocirea sorei sale monahíi şi a celeilalte călugăriţe cu care vieţuia aceasta, care-l îngrijeau; mai mult, pentru a se asigura împotriva unui refuz posibil, i-a transmis indirect tinerei că pâslarii, cumpăraţi pentru sine, oricum nu i se potriveau lui ca mărime, deci nu-i putea utiliza el personal.

Deîndată ce pricepe modul cum ies lucrurile la suprafaţă, împotriva intenţiilor sale de acuzare, ofiţerul renunţă s-o mai iscodească pe anchetată asupra ‘modalităţilor de plată’ existente, după cum bănuia el, între monah şi Anica Ţupu. A insista asupra a ce a primit ea de la Părintele Nicodim nu putea decât să pună în lumină purtarea lui creştinească şi dragostea pentru răspândirea cunoştinţelor privind trăirea creştină, care dragoste constituia singurul motor al comportării Anicăi.

Astfel de dezvăluiri n-ar fi făcut decât să scoată în evidenţă faptul că lucrarea desfăşurată în jurul părintelui Nicodim Măndiţă constituia o realizare vrednică de laudă – şi nu de oprobriul pe care avea nevoie Securitatea să-l arunce asupra tuturor celor implicaţi -, o realizare vrednică de laudă pentru lipsa de interese materiale a truditorilor din iubire de Hristos.

“ÎNTREBARE: De la numitul IONESCU JORJ ce materiale ai primit şi în ce relaţii te afli cu acesta?”, trecu anchetatorul la alt subiect fierbinte, poate-poate avea s-o prindă cu ceva grav, să-i atârne o condamnare pe viaţă în spinare…

“RĂSPUNS: Cu ocazia vizitelor pe care le-am făcut la mănăstirea Văratec călugărului NICODIM MĂNDIŢĂ, am cunoscut la acesta şi pe numitul IONESCU JORJ, din comuna Grigoreni.

“Nu mai pot preciza data când l-am cunoscut pe IONESCU JORJ, dar după aceea, chiar şi în vara acestui an, acesta ne-a vizitat de mai multe ori, la domiciliul meu, în comuna Calu, uneori singur, alteori cu soţia şi cu fiica lor, Ana.

“Cu ocazia vizitelor pe care mi le-a făcut numitul IONESCU JORJ, mi-a adus şi câte o legătură de cărţi religioase, dar nu mi-a spus de unde le are.

“Am omis să declar că la Bucureşti, la POEŢELEA VASILE, l-am cunoscut şi pe numitul MĂGIRESCU IOAN, vânzător de icoane în Bucureşti, pe piaţă.

“ÎNTREBARE: Arată în ce scop ţi-au dat cărţile cu conţinut mistic religios persoanele despre care ai declarat mai sus.

“RĂSPUNS: Numitul IONESCU JORJ mi-a dat cărţi cu conţinut mistic religios în mai multe rânduri şi mi-a spus ca să dau cărţile la diferite persoane în sat şi celor cărora le place să citească să le vând cărţile şi să încasez preţul scris pe ele.

“Numitul POEŢELEA VASILE mi-a dat cărţile şi mi-a spus să le dau să fie citite de cunoscuţi de ai mei şi să caut să vând aceste cărţi.

“Călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ mi-a dat cărţile să le citesc eu şi să le păstrez.”

Este de reţinut această diferenţiere pe care Anica o face între Ionescu şi Poeţelea, pe de o parte, şi Părintele Nicodim, pe de altă parte. Ea voieşte să-l păzească de pedeapsă pe duhovnic atât cât îi mai stătea ei în puteri. Acum pricepea dumneaei bine că a recunoaşte a fi vândut sau dăruit cărţile scrise de acela era o culpă mare, pentru Poeţelea, Măgirescu, Ionescu, ea însăşi, şi ceilalţi.

“Dar pe Părintele trebuie să-l scot de aici! Nu voi recunoaşte pentru nimic în lume că ştia că noi răspândeam cărţile, prin vânzare şi dar! O să zic că, personal, mi le dădea numai ca să le citesc eu: asta nu poate fi o acuzare atât de gravă. În definitiv, de ce le scrisese şi le scria: nu ca să-i fie citite cărţile?…”, suspina ea cu naivitate.

“ÎNTREBARE: Căror persoane ai dat dumneata cărţi şi caiete din cele pe care le-ai primit de la persoanele declarate mai sus, şi sub ce formă?

“RĂSPUNS: Dintre cărţile cu conţinut mistic religios pe care le-am primit, fie de la POEŢELEA, fie de la IONESCU JORJ, eu am dat cu împrumut două cărţi numitului DRĂGUŞANU ALEXANDRU şi o carte numitului SOCEA NICOLAE. Aceste cărţi le-am dat cu câţiva ani în urmă şi mi-au fost restituite de DRĂGUŞANU ALEXANDRU, iar SOCEA NICOLAE nu mi-a dat-o, mi-a spus că o citeşte o fată a lui.”

Anica îşi închipuie că răspunzând cu aceste două nume va scăpa de un răspuns cvasicomplet. Curajul ei este mare, pentru moment. Oare şi el va ceda pe nicovala deformărilor de caracter unde o supune anchetatorul la loviturile de ciocan ale insistenţei sale?

“Dintre caietele scrise de mine cu “Vămile văzduhului”, eu am dat pentru a fi citite şi multiplicate sorei mele ŢUPU ELISABETA, nepoatei mele ŢUPU MALVINA, fratelui meu ŢUPU NICOLAE şi copiilor acestuia.

“ÎNTREBARE: De ce ai ţinut ascunse cărţile şi caietele primite de la POEŢELEA, NICODIM MĂNDIŢĂ şi IONESCU JORJ?

“RĂSPUNS: Eu am ştiut că nu este voie să circule astfel de cărţi, cu conţinut mistic religios, pentru a fi citite şi deaceea le-am ţinut ascunse.

“De fapt, acest lucru îl ştiam de la ei, care mi le-au dat, care mi-au spus”

Din cele ce urmează se desprinde conştiinţa limpede că acţiunea părintelui Nicodim Măndiţă de a susţine credinţa românilor cu apa vie a literaturii pioase era una pe deplin judecată şi cântărită de toţi cei în cauză, o acţiune al cărei pericol era bine cunoscut, dar şi a cărei necesitate era la fel de profund resimţită de învăţătorul creştin patriot, preocupat de soarta concetăţenilor săi şi fraţi întru Hristos, în faţa presiunilor tot mai mari ale ateismului terorizându-ne poporul; de aici şi meritul acestei acţiuni conştiente; pentru acest motiv reiau ultima frază a anchetatei şi folosesc, în cele ce urmează, un alt tip de scriere, ce să scoată în evidenţă această parte fundamentală a răspunsului Anicăi Ţupu:

“De fapt, acest lucru îl ştiam de la ei, care mi le-au dat, care mi-au spus că astfel de cărţi nu se mai vând pe piaţă, dar noi va trebui să asigurăm pe cel care doreşte să le aibă, fie cu împrumut, pentru a le citi, fie contra cost.

“Acest lucru mi l-a spus şi POEŢELEA VASILE şi IONESCU JORJ şi eu nu i-am putut refuza, să nu le primesc cărţile, dar nici nu am răspândit aceste cărţi.

“ÎNTREBARE: Declară căror persoane ai mai difuzat materiale sau cărţi cu conţinut mistic religios, în afara celor la care te-ai referit în răspunsul precedent.

“RĂSPUNS: Cu mai mulţi ani în urmă, eu am mai difuzat cărţi cu conţinut mistic religios la diferite persoane, însă nu mai reţin numele acestora. După ce mi-am făcut ascunzătoarea din podul casei, am strâns cărţile împrumutate şi nu am mai dat altora.”

Ce simplu ni se pare să-şi menţină ea această atitudine fermă de tăinuire a celor implicaţi de dânsa într-o activitate care, acum, se dovedeşte ca atentând la libertatea lor! Nu ne putem închipui cât de greu îi era, totuşi, să continue a ascunde şi cum o rodea în adânc frica…! Cât timp va mai fi în stare să rămână pe aceste poziţii ale vitejiei, demnităţii, determinării? Asistăm cu spaimă la întinderea firului ca de cauciuc al voinţei ei: acum-acum se va rupe, simţim.

“ÎNTREBARE: Cu ocazia percheziţiei din 1 septembrie 1964, ţi s-au găsit mai multe duzine de caiete dictando în alb. De unde le-ai avut şi în ce scop le-ai deţinut?

“RĂSPUNS: În cursul anului 1963, data nu o mai pot preciza, călugărul NICODIM MĂNDINŢĂ mi-a dat 300 (trei sute) lei şi mi-a spus că scriu (să copiez) “Vămile văzduhului” pe caiete pe care să le cumpăr de aceşti bani. Mi-a spus ca să caut şi alte persoane care să scrie “Vămile văzduhului” şi alte texte religioase, cărora să le dau eu caiete albe. Eu am cumpărat 150 caiete dictando, de la P. Neamţ.

“ÎNTREBARE: Printr-o scrisoare din 12 II 1955, a călugărului NICODIM MĂNDIŢĂ, pe care ţi-o prezint în anchetă, printre altele, acesta scrie: “…fiilor şi fiicelor, vă trimitem, pe lângă cele trimise prin tipar şi alte merinde duhovniceşti, prin fiica noastră duhovnicească ANICA ŢUPU, pentru a vă ospăta.”

“Declară la ce se referă NICODIM MĂNDIŢĂ prin această frază în care este vorba şi de numele dumitale.

“RĂSPUNS: Eu nu mai reţin prin ce an, însă ştiu că, într-o iarnă, a fost o nuntă la Schitu Frumoasa, la un creştin ortodox ca şi mine. La această nuntă am fost şi eu trimisă de călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ la care mă aflam în preajma nunţii.

“Cu această ocazie NICODIM MĂNDIŢĂ nu a mers la nuntă, dar prin mine a trimis o scrisoare şi un mesaj pe care mi-a spus să le dau socrului mare şi naşului. La nuntă acest mesaj a fost citit.

“Nunta s-a făcut fără muzică şi în mare măsură au participat buni creştini (pocăiţi).

“Nu mai am cunoştinţă dacă în afară de scrisoare şi mesaj, călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ să fi mai trimis şi altceva la Schitu Frumoasa.

“ÎNTREBARE: Declară ce discuţii au purtat faţă de dumneata persoanele care ţi-au dat cărţi (NICODIM MĂNDIŢĂ, IONESCU JORJ şi POEŢELEA VASILE), la adresa regimului democrat popular din R.P.R. şi ce atitudine şi-au manifestat ei în această direcţie.

“RĂSPUNS: Faţă de mine nu a discutat la adresa regimului democrat popular din R.P.R. sau alte chestiuni politice nici unul dintre cei despre care am fost întrebată (NICODIM MĂNDIŢĂ, IONESCU JORJ şi POEŢELEA VASILE). Pe aceştia i-am auzit uneori spunând că trebuie să fie supuşi stăpânirii.

“După ce am citit cuvânt cu cuvânt prezentul proces verbal…

ss/ Ţupu Anica.”

Va să zică, Anica a fost emisar al părintelui Nicodim la o nuntă din satul Schitul Frumoasa, ce a avut loc la 12 februarie 1955. Invitat să participe la ea, ca fost paroh şi duhovnic în continuare al celor mai mulţi dintre participanţi, el le trimise prin ucenica sa următoarea epistolă, model de limbă veche bisericească şi de dragoste creştină:

“Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

“Binecuvântat este pururea Binecuvântatul Dumnezeu care toate le iconomiseşte numai şi numai spre folosul nostru, spre redobândirea vieţii şi fericirii noastre vremelnice şi veşnice.

“Domnul Dumnezeu a rânduit a fi, ca şi alţii, azi pe postul de străjer, încredinţat de El în folosul sufletelor, deşi nu putem fi cu trupul în mijlocul frăţiilor voastre la nunta creştinească, cum eram acum 30 de ani, când administram parohia Schitul Frumoasa; totuşi cu Duhul sunt cu frăţiile voastre, sunt acolo, în mijlocul dornicilor de mântuire care vă osteniţi a respecta Sf. Biserică, cu bunele ei rânduieli şi luminătoarele ei sfaturi.

“Mulţumesc pururea Binecuvântatului Dumnezeu: Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, care v-a rânduit a fi un pământ bun primitor şi conservator al Seminţii Cuvântului lui Dumnezeu, silindu-vă a aduce fiecare roadă bună: una 30, alta 60 şi alta 100. Vă mulţumesc şi frăţiilor voastre tuturor care aţi luptat, suferit în lupta cea bună pentru păstrarea seminţei bune a sfaturilor Duhovniceşti ce v-am dat după porunca Dumnezeiască (Mt. 28, 19), aducând din vreme în vreme, ca nişte pomi roditori, roada ascultării frăţiilor voastre de fii duhovniceşti, fii ai zilei şi ai luminii Tatălui Ceresc, cu conlucrarea Duhului Sfânt, după porunca dragostei Mântuitorului (Ioan 15), în lumea aceasta oscilantă, amăgitoare şi grabnic trecătoare. Dragostea frăţiilor voastre, luptele, necazurile, suferinţele înăduşirilor, barărilor sau obstacolelor puse în cale de neprielnicul şi toate îndurările suferite pentru a vă menţine în dreptatea credinţei şi buna vieţuire creştinească să vi le primească Bunul Dumnezeu sus, în Împărăţia Sa şi să vi le scrie în cartea vieţii şi să vă învrednicească a deveni fii şi rămâne pentru totdeauna moştenitori ai Împărăţiei Sale ca Fecioarele înţelepte, slujitori activi, înmulţitorii talanţilor, şi ca fericiţi milostivi (Mt. 25).

“După datoria imperioasă ca Părinţii să agonisească şi să dea cele trebuincioase fiilor şi fiicelor, vă trimitem, pe lângă cele trimise prin tipar, şi alte merinde duhovniceşti prin fiica noastră duhovnicească Ţupu Anica, pentru a vă ospăta duhovniceşte în Domnul, la nunta creştinească sau mai bine zis la acel praznic duhovnicesc şi rod plăcut Domnului, al ascultării frăţiilor voastre fireşti.

“Pururea Binecuvântatul Dumnezeu să vă binecuvânteze cu har, milă, voie bună, sănătate, alergare pe calea vieţii şi a mântuirii, spor în toate cele bune şi folositoare mântuirii şi redobândirea moştenirii veşnice.

“”Bucuraţi-vă drepţilor întru Domnul” vă zicem şi noi ca David…

“Domnul Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi şi toate care aţi conlucrat bine şi participaţi cu pietate la această nuntă creştinească sau taină Sfântă şi să vă ajute tuturor: socrilor, mirelui şi miresei, naşilor, rudeniilor, prietenilor şi cunoscuţilor, bunilor participanţi ca după începutul bun să fie şi vieţuirea şi sfârşitul bun. Cu dragostea Părintească şi Duhovnicească.”

Motto:

“Omul cu copii mulţi e ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor”

Anica Ţupu

“Gândindu-mă eu mult la cuvintele acelui bătrân înţelept, care încurajând pe părinţii noştri, le-a spus că omul cu copii mulţi e ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care va da roadă la vreme şi nu-i va cădea frunza, m-am apucat de lucru. Şi anume ce!?

“Să fac un arbore genealogic.”

Mi-a vorbit cândva un bun cunoscător al istoriei românilor şi al neamului nostru despre “adevărata boierie locală: aceea ţărănească”, după cum o denumea el. N-am simţit nevoia unei explicaţii deoarece ideea mi se părea tot ce putea fi mai firesc; nici astăzi nu s-a răcit fierbinţeala ei; dacă spun:”boierie ţărănească”, la adevărata boierie românească gândesc.

Ei, bine, ce altă conştiinţă a boieriei la o ţărancă îşi doreşte cititorul meu decât nevoia Anicăi de a întocmi arborele genealogic al stirpei sale?!…

Iat-o venind cu explicaţii asupra acestei nevoi:

“Arborele genealogic se află pe tabloul din casa părintească. Acest arbore reprezintă numeroasa familie a părinţilor noştri. Tatăl nostru, numit Alexandru Grig. Ţupu, a fost singurul fiu la părinţii lui. Ajuns la vârsta de 24 ani, s-a căsătorit în anul 1900 cu Mama noastră, numită atunci: Maria V. Mihăilă, care abia avea 16 ani. Îndată după căsătorie, şi-au construit casa arătată în acest tablou, care, fiind bine întreţinută, se află în bune condiţiuni până astăzi. Trecând an cu an, a început a li se mări familia, astfel încât în anul 1924, au ajuns să aibă 10 copii (cinci băieţi şi cinci fete), care, la rândul lor, trecând prin diferite obstacole, au început să-şi formeze şi ei familii. Începând cu cel mai mare, s-au căsătorit trei băieţi, având alături de ei pe devotaţii lor părinţi.

“Apoi… jale şi durere!!! În anul 1932, mama încetează din viaţă, în vârstă de 48 ani, lăsându-şi tovarăşul său de viaţă singur, cu şapte copii în jurul lui. Cel mai mare (Vasile) abia venise din armată, iar cel mai mic (Neculai) avea opt ani. Deci tata a trebuit să ducă jugul singur. Însă cu multă răbdare şi-a întărit puterile şi a învins toate greutăţile vieţii, conducându-şi bine şi cinstit familia.

“Ajuns la 89 ani şi 6 luni, încetează şi el din viaţă, la 3 August 1965, lăsând în urmă numeroasa familie ce o arată arborele genealogic din tabloul din casa părintească, adică: 113 urmaşi (fii, nepoţi şi strănepoţi); iar în anul curent 1973, când se împlinesc 8 ani de la decedarea din viaţă, a ajuns la numărul de 148 urmaşi, plus gineri şi nurori 48, adică sunt formate 48 familii, totalizând 196 urmaşi, care moştenesc şi pomenesc pe părinţii, bunicii şi străbunicii lor, zicând:

“”Dumnezeu să-i ierte şi să le fie ţărâna uşoară!” şi invocând cuvinte de jale:

“Dragi părinţi, bunici şi străbunici,
Ce-aţi plecat de mult de-aici,
V-aţi înstreinat de noi
Şi nu ştim nimic de voi.
Căci de-acolo, din depărtare
Nu putem primi scrisoare.
Sperăm doar să ne-ntâlnim
Acolo, când o să venim.
Dar priviţi de-acolo, de sus,
Poate nimeni nu v-a spus,
Ce arbore aţi lăsat
Voi pe lume, încărcat,
Lângă-un pârău curgător,
Cu o apă de izvor.
E cu multe rădăcini
Şi trebuie ferit de spini,
Flori să aibă, frumuşele,
Să facă roadă din ele,
Ca pomul cel roditor
Ce-i sădit lângă izvor.
Izvorul s-a adâncit
Şi pârâul s-a mărit,
Căci adapă multă gloată
Ce-aţi lăsat în urma voastră.
Iar noi vă cerem iertare
Pentru a noastre greşale,
Căci nu prea v-am ascultat,
Cât pe lume voi aţi stat;
Poate mult v-am amărât,
Cât în lume aţi trăit.
Deci vă rugăm să iertaţi
Pe toţi ai voştri urmaşi,
Căci noi cât vom trăi pe lume,
Vom cere, prin rugăciune,
Ca sufletele voastre să se odihnească,
Colo sus, în Patria Cerească,
Unde nu-i întristare, durere, nici suspin,
Ci viaţa fără de sfârşit. Amin.

23 Aprilie 1975″

Acest text compus de Anica pe marginea arborelui genealogic elaborat de ea mult m-a frământat. Mi se părea de neconceput ca o femeie cu şcoală atât de puţină să ajungă, de la sine, la inventarea unui mijloc de ajutorare a memoriei, devenit unealtă a istoricului şi mândrie a familiilor nobiliare de odinioară. Poate că, în nădejdile de a o întâlni pe gazdă, neformulate cu precizie nicicând – deoarece nu mi se părea cu putinţă să ajung în Calu-Iapa vreodată -, cea mai de seamă dorinţă ce aveam era să o determin a-mi povesti mai cu de-amănuntul cum de a ajuns la o atare idee.

Înainte de a continua, voi cere iertare cititorului de a-l conduce în colonia de muncă de la Salcia, din Balta Brăilei, unul dintre lagărele unde trudeam, când am fost închis sub comunişti, pentru gospodăriile agricole de stat, cele înfloritoare datorită folosirii muncii forţate a deţinuţilor politici. Această muncă era plătită de G.A.S.-urile sau de C.A.P.-urile respective. Cine încasa banii? Stăpânul sclavilor, Ministerul Afacerilor Interne. Aceasta constituia una dintre sursele de venituri ce au făcut din respectiva instituţie cea mai bogată de sub dictatură.

În grupa mea de muncă, în ridicarea unui dig alternam la sapă şi la roabă cu Mihai Cocuz, un fost student la matematici, la Universitatea din Iaşi. De fapt, isprăvise facultatea, mi se pare, doar că nu apucase a-şi susţine licenţa. Spre deosebire de majoritatea colegilor săi de breaslă, era un împătimit iubitor de literatură. Anii petrecuţi în bibliotecile din capitala Moldovei depuseseră în cugetul său, pe deasupra, şi tot ce era dator să fi cunoscut un absolvent al facultăţii de litere: istorie şi teorie literară, analiză de text şi comparatism. Deşi eu o atare facultate începusem la Universitatea din Bucureşti şi fusesem eu însumi un pasionat cititor de poezie, romane, dramaturgie, eseistică pe marginea beletristicii, precum şi istoria acestei ocupaţii scriitoriceşti, aflându-mă un curios ce-mi satisfăceam năravul folosindu-mă şi de trei limbi străine pe lângă cea maternă, nici nu visam să fi comparat cunoştinţele mele cu amplitudinea stăpânirii lui în domeniul unde eu şi nu el se cuvenea să strălucesc. Să adaug că ‘era doctor’ – cum se spune – în domeniul filosofiei, al celei adevărate, în acea perioadă cvasi-periculos a fi pomenită şi inaccesibilă, cea mai mare parte a cărţilor de specialitate fiind clasate printre cele interzise în bibliotecile publice, unde nu aveai acces decât la materialul risipit în mii de broşuri propagandistice marxist-leniniste, botezat pompos: materialism dialectic?

Prezenţa în aceeaşi grupă de muncă a studentului la facultatea de istorie, tot din Iaşi, Alexandru Zub, viitorul academician, a studentului la medicină, în Bucureşti, Alexandru Ivasiuc, viitorul romancier, a poetului Andrei Ciurunga, a studenţilor la arhitectură Emil Mihăilescu şi George Văsii, a părintelui doctor în teologie şi filosofie la Berlin Gheorghe Chiriac, preschimba convorbirile noastre în adevărate seminarii de nivel universitar occidental, deci autentic şi nu contrafăcut de atâţia dintre profesorii noştri ce nici măcar mirosul pupitrelor de prin aule şi amfiteatre nu-l cunoscuseră în juneţe, ei abia fiind bacalaureaţi (în cel mai bun caz!), sau tehnicieni de diverse culori şi cu puţină şcoală, ce conduceau cultura română, numiţii stăpânind cu greu limba noastră strămoşească, dar nu şi a lor, care proveneau din alt neam.

Mihai Cocuz mă fascina prin nararea unor nuvele închipuite, nepuse încă pe hârtie, lăsate să se dospească în prelucrarea tăcută a cuptoarelor din subconştient, după cum mă fascina prin incursiunile în istoria filosofiei, ce m-au pregătit ca, mai târziu, să gust cu nesaţ stilul de prozator cu absolută întâietate în privinţa talentului şi a ştiinţei povestirii ale imensului, din păcate prea puţin cunoscutului, P. P. Negulescu. Era pentru prima oară când luam contact cu problematica filosofilor lumii şi, mărturisesc cu jenă, mai departe nu prea am făcut mulţi paşi de atunci încoace.

Ei bine, într-o bună zi, m-am adresat lui: – “Bădie, uneori mă întreb dacă toate câte le vedem în jur şi le suferim există cu adevărat sau constituie numai reprezentări ale imaginaţiei mele… Când cuget aşa, mă liniştesc; adică, atunci când accept ideea, când o recunosc ca adevărată. Mai ales simţul moral mi se potoleşte. Nu cumva înnebunesc?” – “De ce crezi că te linişteşte gândul de care zici şi îţi reduce suferinţa?”, mi-a acordat imediat atenţia, serios, mai vârstnicul meu amic, care niciodată nu şi-a îngăduit să mă ia peste picior, deşi năroziile spuse de mine cred că întreceau măsura răbdării oricui. – “Pentru că dacă universul înconjurător constituie doar o fantezie elaborată în mine, aş fi prost să-i acord vreo importanţă: caraliii, câinii lup ce ne păzesc, ciorba lungă ce ni se toarnă în gamele, vâna de bou ce ne plesneşte de crapă carnea, reprezintă numai condimente ale unor poveşti ce mi le spun singur, aidoma copilului ce am fost, care elabora o întreagă lume paralelă cu a noastră.” – “Dar eu cum îţi apar? Exist sau sunt izvorât tot de mintea matale?”, mă cercetă, în căutare de noi amănunte. – “Eşti născut de mine, bădie. Eşti un fel de criteriu de reevaluare a invenţiunilor în mijlocul cărora mă zbat. Prin această convorbire, ce nu există decât în mintea mea, încerc să mă dumiresc asupra a ceea ce mi se pare că ar fi realitatea, dar purcede din închipuirea mea, între noi fie vorba.”

Era o fericire pentru mine că atari construcţii intelectuale nu-mi apăruseră cu insistenţă şi pregnanţă pe parcursul celor şase luni cât fusesem ţinut izolat în celulă, în timpul anchetei şi până la proces. Dacă n-ar fi fost astfel, tot întorcându-le pe o faţă şi pe alta, fără a putea recurge la simţul critic al altcuiva – cum o făceam acum -, cu siguranţă că m-aş fi scrântit de-a binelea şi poate nu pentru o zi, două.  Aşa, puteam zâmbi cu Mihai şi uita de elucubraţiile mele.

El, însă, nu le privi ca pe nişte fantasme şi eresuri trecătoare. Mă iscodi cu dibăcie asupra originii ‘sistemului’ conceput de mine, voí să vadă cât era de întins cuprinsul lui ce-mi acoperea cugetarea, cât din acest cuprins îmi era impus de sistem şi cât i-l acordam eu. Mă întoarse şi mă răsuci ca, în cele din urmă, să exclame: – “Trebuie să recunosc că sunt un om fericit! Câţi indivizi primesc darul de a asista la conceperea unui sistem filosofic?! De câte ori nu m-am întrebat cum o fi aceea să se apropie o minte omenească de clipa genezei unui sistem? Şi uite că atunci când socoteam că nu eu aveam să fiu cel ales să asiste la naşterea lui, vii matale şi mă întrebi dacă gândeşti corect sau înnebuneşti…! Nu înnebuneşti deloc, prietene. Doar că refaci cugetarea episcopului irlandez George Berkeley, din secolele XVII-XVIII, care şi el s-a întrebat dacă realitatea nu era cumva o născocire a sa personală. O refaci fără a o fi cunoscut vreodată! Eu sunt martorul apărării dumitale: din punct de vedere al cunoştinţelor filosofice, ai o minte cu desăvârşire virgină, ca o coală albă ce aşteaptă să se scrie pe ea alfabetul luminii. Deci nu refaci cunoscând, ci refaci mergând pe o cale de o originalitate incontestabilă. Smulgi sistemul din adâncul inocenţei în materie de cultură filosofică şi-l clădeşti exclusiv cu raţiunea dumitale. Şi asta face acest moment mai preţios decât oricare!”

Cu alte cuvinte mi-a spus clar şi răspicat că eram prostul care o nimerise…! Nu prea aveam de ce să mă simt mândru când îmi recunoştea cu atâta uşurătate absenţa oricăror cunoştinţe în domeniul în discuţie. Norocul orgoliului meu era că nici nu aveam vreo pretenţie contrară, care va să zică vanitatea nu-mi era rănită. Dimpotrivă, mă uitam la Mihai ca viţelul la poarta nouă şi constatându-i entuziasmul, acesta se mută şi în fiinţa mea, aşa încât începui şi eu să mă simt înflăcărat de mine însumi şi, eventual, de cât de deştept eram: aproape cât un filosof ca toţi ceilalţi!…

Nu are rost să continui cu această amintire, fiindcă ţelul expunerii ei a fost atins. Acum ştiţi cam ce am simţit la lectura paginilor din caietul său, privitoare la arborele genealogic reinventat de Anica Ţupu, care a urmat acelaşi destin ca şi mine, în privinţa redescoperirii a ceva ştiut de alţii.

Şi iată-mă că, intrând pentru prima oară în casa ei, mă grăbesc s-o întreb:

– “Cum v-a venit ideea să întocmiţi arborele genealogic?”

– “Ei, astaaa am scris-o pe tablou şi pot să v-o şitesc, ca să fie mai corect, de pe tablou.”

Prefer să copiez eu ceea ce îmi amintesc a nu se găsi înscris în caietul pe care-l am în memoria computerului, în Bucureşti. Este vorba de vreo două notaţii, ordinea cărora este una vizuală şi nu de conţinut şi pe care le copiez în sens coborâtor:

“Introducere. Arborele genealogic din tabloul de faţă reprezintă numeroasa familie a părinţilor noştri: Alexandru Grig. Ţupu şi Maria Alex. Grig. Ţupu.”

“Lucraţi cât este ziua, căci vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze.”

Acestea sunt consemnate pe desenul arborelui, alcătuit limpede şi plăcut privirii, având lipite pretutindeni unde este necesar fotografiile celor pomeniţi. Invenţia – apare tot acolo menţionat – şi planul tabloului aparţin Anicăi Ţupu, iar lucrarea şi desenul sunt datorate Paraschivei G.Ţupu.

– “Cum v-a venit ideea? De unde aţi aflat că există arbore genealogic?”

– “Eu nu ştiam că se cheamă “arbore genealogic”. L-am făcut după mintea mea. După ce l-am format.”

– “Singură aţi făcut aşa ceva?!”, o întrerup, nevenindu-mi a-mi crede urechilor.

– “Singură! După ce l-am făcut aşa cum îl vedeţi, nepotul ăsta, Avram, o zîs: – “Ţaţă Anică, ăsta-i “arbore genealogic””.

– “Va să zică dumneavoastră v-a venit ideea pe nepregătitelea.”

– “Aşaaa.”

– “Nu cumva ea provenea de la viţa de vie ce iese din coasta Mântuitorului, în icoane? sau de la Arborele lui Iesei? de la Avraam?”, mă străduiesc să găsesc exemple religioase – deci din domeniul culturii sale – unde ‘arborele’ să fie prezent.

– “Tocmai asta-i întrebarea!” [ce i-a mai fost adresată, ar vrea să adauge.] “Că eu când am ieşit cu el de la fotograf, unde i-am pus rama, o persoană în drum, străină, cum v-am văzut pe dumneavoastră astăzi, fără să vă cunosc, se uită acolo, la tablou. Aşa. Şi zice: – “De unde îi şi cum îi?” Eu îi spui că e-al meu, cu famila mea.

– “Şi de unde ai avut ideea asta?”

– “Ei, păi, de la mine!”

– “Păi, asta n-o pot eu crede”, zîce, “că şi eu aş faşe aşa şeva, dar nu mă prişep. Trebuie să fi avut o idee de undeva.”

– “Atunşi eu îi spui: – “Dacă vreţi să vă spun de unde am avut ideea, e-o poveste lungă.” Şi eu eram în drum spre cursă, el nu ştiu de unde venia. “Dar”, zîc, eu pot să mă-ntorc înapoi, că dacă o să plece cursa asta, vine alta. Dar dumneavoastră ce interes aveţi? Unde merjeţi? Că povestea-i lungă. Dacă aveţi timp s-o ascultaţi, eu o povestesc.” – “Poftim înăuntru.”” Înapoi de unde-am plecat, cu rama.

“Şi-i povestesc.

“Şi după şe am venit acasă, “Băi”, mă gândesc eu în gândul meu, “ia să scriu eu pe spatele lui.” Şi am scris tótă povestea pe spatele lui.”

Explicaţia ne îndreaptă către o combinare a unei vorbe a preotului (numit: “un bătrân”, în text) care a spus părinţilor ei: “omul cu copii mulţi e ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care va da roadă la vreme şi nu-i va cădea frunza”, o combinare a acestei metafore cu puterea Anicăi de transpunere a ei în tărâmul artelor plastice, de a o face vizibilă. Dar nici n-aş lepăda părerea mea că Anica Ţupu a fost influenţată în chip inconştient şi de vreo imagine dintr-o carte pioasă sau dintr-o biserică, ce să fi conţinut unul dintre ‘arborii’ citaţi de mine imediat mai sus. Spun că influenţa a fost inconştientă, fiindcă bănuiesc că puternica sa credinţă ar fi împiedicat-o să folosească în scopuri mireneşti o imagine sfântă.

În urma vizitei pe care i-am făcut-o, la vreo două săptămâni distanţă, Anica Ţupu mi-a îndeplinit dorinţa de a-mi comunica numărul de membri ai familiei la care au urcat urmaşii părinţilor săi. Nu mi i-a spus pe loc deoarece avea nevoie de timp să se concentreze pentru a face socoteala. Nu am crezut atunci că era nevoie de îndelungă restabilire în minte a situaţiei familiei. Acum, dacă am primit corespondenţa sa, îmi dau seama ce lucru complicat îi cerusem şi cu ce repeziciune creşte o familie care nu este una doar cu numele, cum sunt ale noastre, ale bucureştenilor, ci una adevărată, una dintre numeroasele rădăcini viguroase ale neamului nostru.

Iată ce mi-a expediat dumneaei prin poştă:

“Mult stimate Domnule Profesor Mihai Rădulescu,

Vă pot comunica căci [iertat fie ticul stilistic ce duce la cacofonia prezentă!] cu ajutorul Bunului Dumnezeu am reuşit să aflu numărul urmaşilor părinţilor mei: Alexandru Grig. Ţupu cu soţia lui Maria, până şi nepoţi de-ai nepoţilor.

Deci de la terminarea Arborelui Genealogic, din anul 1973, când erau 148 de urmaşi, au mai apărut până acum încă 169 de urmaşi [ceea ce este consemnat în scris, în continuare, un număr sub celălalt, pentru a se face suma:] totalizează de 317.

Gravide 4 [adaugă dânsa, conform rugăminţii mele, cu sarcinile existente acoperind eu numărul probabil al membrilor familiei până la apariţia cărţii de faţă].

Ne rugăm Bunului Dumnezeu să vă ajute cu mult succes în această lucrare pe care o aşteptăm cu multă şi îndelungă răbdare.

Cu mult respect A.Ţ.”

Voi adăuga că am primit plicul său pe data de 18.07.2000, el plecând din Piatra-Neamţ cu o zi înainte. Va să zică, la data aceea, părinţii săi aveau: 317 urmaşi şi, probabil, cel puţin alţi 4 urmau să se adauge neamurilor lor.

Adresa înscrisă pe plic este: “Ţupu Anica.

Jud. Neamţ. Com. P. Şoimului. Sat. P. Şoimului. Cod 5626″. Numele nou al satului şi comunei e: Piatra Şoimului.

Faptul că am reţinut atenţia cititorului pentru parcugerea capitolului prezent are o dublă motivare: pe calea aceasta l-am antrenat a lua cunoştinţă de cel dintâi arbore genealogic sătesc cunoscut de mine, lectură îndeajuns comentată mai sus pentru a i se acorda cuvenita însemnătate; în al doilea rând, pentru a semnala viteza cu care se împrospătează neamul nostru cu forţe noi şi viguroase, observaţie menită a se opune dezamăgirilor aduse de epocă, impuse de numeroşii inşi decăzuţi, scoşi la suprafaţă, pe urma lui, de valul comunist al coruperii şi lăsaţi moştenire democraţiei, indivizi ce ne întunecă privirile şi puterea de judecată, scârbindu-ne cu gustul amar lăsat, mai ales de pe băncile Parlamentului, de murdărirea ce o săvârşesc a orizontului spiritual contemporan românesc.

Dar ţărănimea satelor noastre nu şi-a spus încă ultimul cuvânt.

Dacă Anica a hotărât a păstra pe hârtie cât va putea mai mult din trecutul său şi al familiei sale, aceasta nu înseamnă că o face într-o curgere lină şi necugetată. Dimpotrivă, atât de neînţelese îi sunt cel puţin unele dintre întâmplările ce i-a fost dat să le trăiască încât se străduieşte cum poate să le dibuiască rostul, întorcându-le pe o faţă şi pe cealaltă şi, aşa cum a învăţat de la Biserică, să caute, într-unele mai vechi, profeţirea, ca-n oglindă, a celor viitoare, ca astfel să se vădească legătura obligatorie dintre toate, ceea ce ar părea a le da un înţeles.

Astfel ea pune condeiul pe hârtie pentru a înscrie:

“O prevestire pentru tot viitorul nostru.

“Noi zece urmaşi ai părinţilor noştri, care avem etatea între 73 ani, cel mai mare, şi 51 ani, cel mai mic, şi care locuim toţi în acest sat numit P. Şoimului, care în trecut se numea Calu, n-am putut găsi nici măcar o singură dată o posibilitate pentru a putea fi cu toţii împreună, fie la o bucurie, fie la o întristare, ba chiar nici la înmormântarea părinţilor noştri!!! Căci de la înmormântarea mămucăi a lipsit Elena, sora noastră cea mai mare, fiind foarte grav bolnavă, în spital, şi în loc de zece urmaşi, am luat parte numai 9 la înmormântare, deci unul lipsea. Iar de la înmormântarea tătucăi, am lipsit eu (Anica), fiind în Oradea, la închisoare, pentru păcatele mele, deci iată şi aici, în loc de 10, au luat parte numai 9 urmaşi.

“Aceste două motive de lipsă sunt de iertat, deoarece ele nu au depins de voinţa noastră; ci au fost o prevestire pentru tot viitorul nostru; adică nu vom putea fi niciodată laolaltă, toţi împreună, nici la bucurie, nici la întristare, pentru că fiecare şi-a luat asupră-şi alte obligaţii, adică grija familiei lui.”

“Dragostea părintească şi presimţ de despărţire veşnică” e titlul următorului capitol al amintirilor Anicăi Ţupu. Într-acesta se continuă strădania de a se scoate în evidenţă legăturile ce se stabilesc între diferitele epoci ale vieţii noastre calendaristice.

“În anul 1932, luna August, am făcut o excursie cu părinţii mei, împreună şi cu naşul Iancu, la Mănăstirile Văratec şi Agapia. Călătorind pe jos din zori şi până seara, nu am putut ajunge la Văratec, ci a trebuit să rămânem noaptea în comuna Bălţăteşti, unde am dormit la o femeie gospodină, care m-a cerut de la părinţi să rămân la dânsa, să mă înfieze, deoarece ea nu avea copii şi soţul îi murise. Gospodărie, de  drept, avea foarte frumoasă. Casa îmbrăcată bine şi 40 prăjini de grădină împrejurul casei. Toate bune până aici.

“Părinţii au fost de acord să rămân, însă mi-au cerut părerea. Eu aş fi rămas din toată inima, văzând casa îmbrăcată cu zestre frumoasă, haine şi încălţăminte de tot felul, de care eu duceam lipsă foarte mare, căci eram a şaptea la părinţi şi nu aveam haine, nici încălţăminte, deoarece şi în acea excursie plecasem desculţă; de zestre nici vorbă nu era. Însă am renunţat la toate bunurile acelea, numai să nu mă despart de părinţi; nu puteam suferi momentul când părinţii vor pleca şi eu voi rămânea.

“Dimineaţa am continuat călătoria mai departe, ajungând la Mănăstirea Văratec, unde tot la fel s-a întâmplat: toate maicile mă cereau de la părinţi; dar momentul despărţirii nu-mi dădea voie să rămân.

Am continuat şi de acolo călătoria până la Mănăstirea Agapia. Tot la fel s-a întâmplat: toate maicile mă cereau, dar eu nicidecum nu acceptam; însă nu spuneam motivul care era, căci eu nu puteam suferi momentul despărţirii de părinţi. Aşadar, terminând vizita la Mănăstirile Văratec şi Agapia, am plecat cu toţii spre casă, unde am ajuns sănătoşi, după trei zile de călătorie dus şi întors.

“Dar ce se întâmplă după trei luni de zile, adică în Noiembrie? Mămuca se îmbolnăveşte şi după două săptămâni de boală, ea încetează din viaţă, în vârstă de 48 ani şi atunci a trebuit să accept momentul despărţirii pentru totdeauna, conducând-o numai până la mormânt şi trăgând concluzia că emoţia ce am avut în acea excursie a fost o prevestire şi un presimţ de veşnică despărţire.”

De la “prevestiri” Anica Ţupu a trecut la consemnarea “minunilor” trăite. Cu dreptate a gândit să le menţioneze înaintea celor petrecute în pragul puşcăriei.

Motto:

“Noi suntem adevăratele roade ale rugăciunilor părinţilor noştri”

Anica Ţupu

Anica, la care privim de atâta timp cum îşi deapănă amintirile în caiet, a scris ceva esenţial. Poate că nici nu-şi dă seama de însemnătatea acestor două propoziţii atât de scurte, dar care stau la temeliile monahismului de pretutindeni: “Ora et labora”, zice catolicul, după cum ortodoxul spune: Munceşte şi te roagă. Cel care ascultă de sfatul acesta se va mântui cu certitudine. Iar Anica… “Fericiţi cei cu inima curată că aceia…”  Cui se roagă nici nu-i prieşte a nu munci, că doar Părintele Nicodim a lămurit: “Precum becurile electrice, prin firul electric cu care stau în strânsă legătură cu uzina electrică, luminează şi feluritele maşinării se pun în mişcare; tot aşa şi omul, stând în strânsă legătură, prin rugăciuni făcute în Duh şi în adevăr, cu Creatorul său, dobândeşte izvor de lumină şi putere de activitate bună, folositoare”.

Nici nu pare a-şi da seama bine cât de înălţătoare fapte aminteşte din viaţa mamei sale, cu osebire; le pomeneşte cu o uşurinţă de ca şi cum acestea ar fi firescul: învăţarea pe dinafară, după ureche, prin concentrarea atenţiei, a celor mai de preţ poeme ale lumii: “Psalmii”; deprinderea la anii maturităţii a cititului; cumpărarea de cărţi… Acestea sunt minuni, Anică, nu întâmplări oarecari! Maica ta era o iubitoare a înţelepciunii şi a cărţii, nu este de mirare că tu ai ieşit o copistă de cărţi, precum în timpurile evului mijlociu atâţia cu care cultura noastră se mândreşte!

“Mămuca torcea în furcă şi din gură rostea rugăciuni, printre care zicea şi cei 6 Psalmi ai Utreniei, pe care îi învăţase pe de rost, ascultându-i cu luare aminte foarte multă în biserică, atunci când se citeau Duminica dimineaţa în biserică de Vasile a Dascălului, tatăl lui Alexandru Cristea. Ea nu ştia carte, dar având atâta dragoste de rugăciune, a învăţat multe rugăciuni, ascultându-le în biserică, având multă luare aminte, deşi ţinea lângă ea un copil sau doi, poate chiar şi unul în braţe. Apoi, cu timpul, a învăţat şi a citi, aşa, mai încet, încât parcă o văd citind Paraclisul şi Acatistul Maicii Domnului, căci îşi procurase cărticica ei de rugăciuni.

“Parcă-l văd şi pe tătuca mergând la târg, pe deal, spre Chelbea, sau pe Bour, cu marfă de vânzare în spate şi pe drum rostea mereu rugăciuni, lin şi încetişor, ţinându-şi căciula sau pălăria în mână. Eu mergeam încetişor în urma lui şi îl admiram, având o nădejde sigură înaintea mea, ca acel copil care, pe când mergea cu barca pe mare, s-a pornit o furtună foarte mare, încât toţi erau cuprinşi de frică, numai acel copil era vesel şi fiind întrebat de ce nu îi este frică, el răspunse: – “Nu mă tem, căci e tata la cârmă”; deoarece tatăl lui conducea barca.”

Părintele duhovnic al Anicăi a făcut undeva următoarea distincţie: “Părinţii care-şi cresc bine, creştineşte, pe copiii lor, sunt asemenea grădinarilor harnici, care altoiesc pomii pădureţi şi se îndulcesc la vreme din roadele lor; iar părinţii nesocotiţi, care cresc pe copiii lor la voia întâmplării, sunt asemenea grădinarilor leneşi, care nu-şi altoiesc pomii pădureţi în grădină şi, la vreme de bătrâneţe, mănâncă poame pădureţe”. Cele puse pe hârtie de ucenica sa nu indică faptul că părinţii ei erau fruntea “grădinarilor harnici”? Vrednice portrete de scriitor a întocmit dânsa, evocări cum poate le-ar fi plăcut să semneze şi unora dintre maeştrii condeiului românesc. Chipuri de neuitat de ţărani ce ridică întreaga plugărime din noroaiele unde au înfundat-o colectivismul şi ateismul, către soare – şi mai sus chiar -, către umbra lui Dumnezeu, Acela care priveghează asupra acestui neam drept credincios pe care au voit robii lui Roşu Împărat să-l vândă diavolului, dar s-au împiedicat de dreptatea tătucăi din Ţupeni şi a mămucăi din Mihăileni!

“Deci, după cum arată această povestire, noi suntem adevăratele roade ale rugăciunilor părinţilor noştri: – “Dă-mi, Doamne, zece copii şi toţi să trăiască””. Aşadar, prin rugăciunile şi stăruinţa lor, noi am câştigat viaţa aceasta pământească.” Doar scria acelaşi Părinte Nicodim: “Umblarea în căile Domnului, apropierea şi unirea omului cu Dumnezeu, îl umpl[u] pe om de dragoste, prin care el I se roagă în Duh şi în adevăr. Rugăciunile acestea atrag asupra celui ce se roagă bine izvoare de binecuvântări Dumnezeieşti”

“Deci, noi”, continuă a consemna Anica, “la rândul nostru, trebuie să ne silim a fi demni a ne numi urmaşii lor. Ei ne-au predat societăţii în bune condiţiuni: sănătoşi, ne-au învăţat carte, purtându-ne în şcoală; pe băieţi şi în armată; educaţie destul de bună, plus de asta şi pildă de viaţă.

“Cu toate că aveam familie grea, mai încăpea la masă, în casa lor, şi un strein sărac sau călător ce striga la poartă şi cerea să fie primit. De unde mâncau sau unde dormeau cei 12, vă închipuiţi: încăpea şi streinul călător sau sărac. Parcă-l văd pe Avram Nicorescu, din satul vecin, Iapa (astăzi: Luminiş), om bolnav, paralizat, umbla cu căruţul şi întotdeauna era primit, hrănit şi odihnit în casa noastră. Noi, copiii, mai cârteam, dar părinţii noştri ne documentau că aşa e omeneşte. Ei au fost în popor oameni plini de dragoste, de pace, dreptate şi linişte, primitori de săraci şi de streini, după cum îi recomanda Preotul Constantin Roşescu, zicând: – “Casa lui Moş Alexandru parcă e casa Patriarhului Avraam, care primea pe toţi streinii şi săracii, dându-le odihnă şi hrană.”

În tomurile lăsate de Părintele Nicodim Măndiţă găsim şi: “Dumnezeu cel Atotbun a pus o părticică de bunătate din vistieria Sa şi în oamenii făcuţi după Chipul Său. Aceasta se dezvoltă şi înmulţeşte, ori se piperniceşte şi piere, după hărnicia ori lenevirea fiecărui om”. Este limpede care dintre acestea două alesese pentru sine Moş Alexandru…

“Casa, până astăzi, 23 Aprilie 1975, se ţine bine; sperăm”, menţionează Anica Ţupu, “ca şi pe viitor să fie tot la fel şi să locuiască într-însa urmaşii ce vor fi la rând şi, pe cât se va putea, va fi întreţinută şi păstrată, în amintirea părinţilor noştri, care au crescut într-însa 10 copii, din care, după cum arată arborele genealogic, astăzi sunt peste 200 urmaşi.”

– “Iar tata, mi se pare, a fost prieten cu Vasile Poeţelea.”, încerc eu să-mi explic de unde lua dânsul atâtea cărţi, după cum a pomenit Anica înainte de citarea aceasta a amintirilor sale.

– “Daaaa, da, da.”

– “Se cunoşteau de demult? Sau doar prin colportaj şi prin adusul filmelor?”

– “S-au cunoscut tot de la Părintele Nicodim.”

– “Ah, de-acolo…”

– “De-acolo, da; nu mai demult.”

– “Dumneavoastră l-aţi cunoscut pe Vasile Poeţelea?

– “Daaa, da.”

– “Ce fel de om era?”

– “Am fost la dânsul. Om foarte blând, foarte apropiat de oricine.”

– “Era înalt? Scund?”

– “Aşaa. statură potrivită. Vorbea bine. Erau şi părintele Ion Măgirescu, Constantin, tot Măgirescu. Pe toţi îi preţuiam.”

– “Ce gândeaţi despre oamenii aceştia care alergau din loc în loc cu cărţi şi cu filme? Nu ziceaţi în sinea dumneavoastră: “Da’ n-au pământ de muncit!?””

– “Nuuu! Nu, nu, nu, nu.”

– “Ce socoteaţi că făceau ei?”

– “Ce să zic? Îmi plăceau, îmi părea bine şi mă bucuram că umblau şi duceau cuvântul lui Dumnezeu.”

– “Alţii nu mai veneau cu cărţi prin zona asta?”

– “Nu.”

– “Care va să zică ei erau singura sursă de cărţi. De n-ar fi fost ei, ar fi trebuit să mergeţi la Piatra, la librărie sau la Episcopie, nu?”

– “Da, da, da, da. Nu se găseau cărţi de vânzare aşa peste tot.”

– “Ei veneau acasă cu ce cărţi visaţi.”

– “Ca să vă spui drept, aici la noi nu ajunseseră, nu au venit cu cărţi.”

– “În cazul ăsta dumneavoastră de unde luaţi cărţile? de la mănăstire?”

– “Tata se ducea la mănăstire, de Înălţare, când era hramul de Înălţare, la Neamţ, acolo se ducea, cumpăra cărţi, venea cu cărţi acasă. Nu multe, că bani nu prea erau. Dar, va să zică, pe cât putea el cuprinde aducea cărţi. Tata avea bibliotecă de cărţi.” [Deşi e o tautologie, biblioteca neputând fi decât de cărţi, nu o corectez, pentru că mă unge pe suflet această insistenţă asupra imaginii moşite de Anica.] “Avea multe cărţi. Mi le-or luat toate când am avut percheziţia, mi le-o-ncărcat toate. Şi am rămas fără cărţi definitiv. Adică acelea cu slovă veche nu le-o luat. Din întâmplare una mi-o luat-o; n-avea voie s-o ieie, însă o luat-o c-o plăcut-o, probabil că o vrut s-o pună sub mânică. [Aţi priceput: a vrut s-o fure!] Dar le-o luat pe ale Părintelui Nicodim toate: o maşină încărcată au ridicat”, revine dânsa la averea constituită de cărţile pe slovă veche, ca un ecou al începutului acestei conversaţii; de unde se poate cântări cât atârnă, în sufletul ei, chestiunea ce o frământa atunci când a deschis gura prima dată pentru a-mi vorbi.

– “Aţi făcut şi dumneavoastră colportaj? Aţi vândut cărţi?”

– “Pe loc, acasă. Aici acasă vindeam. În altă parte nu.”

– “Oamenii vă primeau cu dragă inimă când le ofereaţi cărţi sau vă mai spuneau câte unii: “Ia mai lasă-mă-n pace!”?”

– “Ce să-mi spună? Că doar nu rugam pe nimene. Vra să zică, eu mă-ntorceam acasă, tata avea cunoştinţe în sat aicia, oameni credincioşi care veneau să le citească tata, pentru că nu toţi ştiau carte. Tata le citea şi ei ascultau. Erau oameni foarte credincioşi. Bineînţeles, oamenii, când se duceau cu tata pe la mănăstire, cumpărau şi ei câte o carte. Tata mai multe; ei mai puţine. Şi tata avea adunare în toată duminica la noi în casă. Duminica, după Sfânta Slujbă de la biserică, oamenii se duceau acasă, mâncau, nu mâncau, veneau răpidi şi tata se apuca de citit.”

– “Asta continua activitatea de la “Oastea Domnului”?”, o iscodesc, pentru că mi-a rămas în amintire – de prin procesele verbale de anchetă – şi ceva legat de participarea ei la unele acţiuni ale asociaţiei numite, până ce l-a cunoscut pe Părintele Nicodim, după cum s-a văzut în paginile precedente. Dar răspunsul său, în  legătură cu plăcerea tatălui dumneaei de a citi consătenilor, este cu adevărat tulburător, prin aceea că subliniază, fără s-o facă de-adevăratelea, conştiinţa trează în inima părintelui dânsei că avea o misiune printre neştiutorii de carte din sat:

– “Nu, nu! Astea erau înainte de a apărea la noi în sat “Oastea Domnului”. “Oastea Domnului” a apărut mai târziu.”

Să fişeze cercetătorii istoriei Bisericii Ortodoxe Române: nevoia de lectură pioasă a apărut mai întâi în sufletele ţăranilor; abia apoi a fost un îndemn al Oastei Domnului!

– “Mătuşă Anica, tata citea oamenilor mai înainte de a-l cunoaşte pe Părintele Nicodim?”

– “Daaa. Dinainte, dinainte, da!”

– “Cu alte cuvinte, Părintele Nicodim a venit în întâmpinarea unor obiceiuri săteşti.”

Punerea ei la punct mă zdrobeşte:

– “La noi, da.”

Acest “la noi” vădeşte – şi în cazul dumneaei – o conştiinţă trează a treptei deosebite pe care se afla tatăl său, conştiinţă ce pledează pentru binecunoscuta trăsătură de caracter denumită de român: ‘domnie rurală’ [calitatea de a fi ‘domn’, ‘doamnă’], atât de puţin studiată. Ce vădeşte ea, ce nu vădeşte, cert este că impune foarte mare respect.

Legat de acest obicei rareori întâlnit, al tatălui dumisale, de a face lectură consătenilor din câte vreo carte pioasă, duminica după-amiază sau în alte clipe slobode, în altă parte a amintirilor sale Anica Ţupu consemnează ceea ce ea numeşte o “minune”, text de o mare frumuseţe morală:

“Din anul 1950 l-am cunoscut pe Prea Cuviosul Duhovnic Părintele Nicodim Măndiţă. Cu nevrednicia, dar şi cu Darul lui Dumnezeu, i-am fost ucenică. Mergeam la Sfinţia Sa mai des, parcă îndemnată de o putere nevăzută sau ca atrasă de un magnet. Când plecam de acasă, tătuca îmi spunea să nu stau mult, că avem treabă multă de făcut. Dar părintele îmi dădea de scris şi altă dată stăteam 2-3 săptămâni. Când veneam acasă, mă apropiam cu sfială, crezând că o să mă certe tătuca pentru că am stat mult. Dar el mă primea cu bucurie şi zicea: “Bine că ai venit”.

“După rugăciunile şi blagoslovenia părintelui, făceam toate treburile cu spor şi nu se cunoştea că am lipsit de acasă.

“O dată am venit acasă după trei săptămâni şi, când să intru în casă, m-am oprit în pragul uşii, căci am rămas uimită de ceea ce am văzut în casă. Tot peretele de răsărit, de sus până jos, era acoperit de sfinţi; atât de mulţi erau încât li se vedeau numai capetele; şi tătuca citea la masă pe o carte şi câţiva oameni îl ascultau (căci era Duminică). După ce am stat puţin pe prag, toţi sfinţii au dispărut de pe perete şi a rămas peretele alb, după culoarea lui. Deci, am înţeles că acei sfinţi erau trimişi de Bunul Dumnezeu, prin rugăciunile părintelui, pentru mângâierea şi ajutorul tătucăi, în lipsa mea – cu toate că el nu-i vedea -, căci părintele îmi spunea: – “Nu-ţi face gânduri de acasă, căci cu Mântuitorul nu o să pierzi nimic”.”

Se cuvine scos în evidenţă darul de observare al memorialistei rurale care consemnează că datorită îngrămădirii, din marele număr al sfinţilor ca zugrăviţi, nu izbutea a vedea decât capetele îmbulzindu-se unul în celălalt, iar din trupuri nimic, caracteristică a observării unei mase de inşi, de care şi pictorii sunt datori să ţină seama.

Este curios că, deşi notează acea întâmplare ca pe o minune, ea nu specifică ce anume era minunat. Să fi fost faptul că tatăl său era priveghiat de sfinţi atunci când desfăşura în auzul celorlalţi istorisirile din pagină? Să fi fost deschiderea bruscă a ochilor ei duhovniceşti, până la a cuprinde ceata sfinţilor veniţi să-i apere tătuca pe când dânsa lipsea de acasă, atunci când dăduse o goană să-L caute pe Dumnezeu alături de duhovnicul său? Sau să fi fost, pur şi simplu, aceea că se adunau, cuminţi şi înţelepţi, vecinii, să soarbă un pahar din povestea fără de început şi fără de sfârşit a darurilor Domnului, de parcă ar fi fost un pahar de apă vie, voiesc a spune: faptul că se nevoiau plecând din case – în loc de a rămâne închişi acolo, cu sticla de ţuică în faţă – plecau pentru a primi sfat de prin cărţi?

Oricum, din această rememorare şi din următoarea, plasată în caiet imediat după ea, deduc că dragostea Anicăi de a nu ieşi din cuvântul tatei era mare, deşi tot călca pe alături de el. Şi, odată pornită la drum fără binecuvântarea părintelui său, nu sleia frica din sânul ei de a se fi petrecut ceva nedorit acasă.

“Altădată, când m-am dus la părintele, m-a întrebat ce treabă am acasă. Eu i-am spus că am 20 prăjini de hrişcă de secerat peste 2-3 zile. Alături de ogorul nostru cu hrişca, era alt ogor, al vecinului, tot cu hrişcă, care fusese semănată cu două săptămâni în urmă la a noastră. Eu, cu o zi înainte de a pleca la părintele, m-am dus întâi să văd dacă hrişca era coaptă. Hrişca noastră era aproape coaptă, mai aveau unele câte un bob alb (crud), ceea ce însemna că mai răbda 2-3 zile; iar a vecinului era crudă, numai unele şi unele aveau câte un bob dat în copt.

“Părintele n-a ţinut cont de hrişca mea; ne-a dat de scris; eu stăteam ca pe spini. După trei zile, i-am spus părintelui că trebuie să plec acasă, că se scutură hrişca. Părintele a zis: – “Du-te, dar eu te sfătuiesc să stai să termini această lucrare, căci cu ajutorul Mântuitorului, nu o să pierzi nimic.” Atunci eu m-am calmat şi am continuat lucrarea, care a durat 2 săptămâni, după care am luat blagoslovenie să plec acasă.”

Voi întrerupe aici şuvoiul cuvintelor povestitoarei, pentru a explica celor care nu cunosc despre ce e vorba în menţionarea “lucrării” ce i-a fost dată tinerei, acel “de scris” se tălmăceşte cu faptul că duhovnicul i-a cerut să copieze sumă de pasaje însemnate prin diverse cărţi, după cum îi era obiceiul. Aceste extrase copiate îi erau folositoare pentru a le introduce în scrierea ce o săvârşea Sfinţia Sa atunci – ceea ce am mai arătat-o -, ca ilustrări ale unei teze creştine sau ale alteia. Se mai poate să fi fost vorba despre copierea unui text recent pus pe hârtie de către scriitorul bisericesc, pe care acesta îl dorea trecut pe curat.

“Când am ajuns acasă”, continuă ea, “tătuca era foarte liniştit. Eu m-am uitat prin curte şi prin grădină, poate văd hrişca acasă adusă, dar n-am văzut nimic. Atunci întreb pe tătuca: – “Cum e cu hrişca?” El îmi răspunde: – “Cum să fie? Cum ştii tu”. A doua zi am luat cu mine trei surori şi ne-am dus la ogor, cale de 12 km. (la Dumbrava Roşie, căci acolo aveam ogorul). Când am ajuns la ogor, hrişca noastră, pe care o credeam că o găsim scuturată şi numai paiele, era cum am lăsat-o când am plecat la părintele, încât surorile, când secerau cu mine, ţineau mănunchiul în mână şi se uitau la el şi îmi ziceau: – “Soră Anică! Hrişca asta trebuia să mai stea 2-3 zile, să se mai coacă.” În schimb a vecinului, care era crudă când eu am plecat la părintele, acuma era secerată, uscată, ba făcută şi clăi. Şi ne-am convins că, după cuvântul şi blagoslovenia părintelui, s-a făcut o mare minune: hrişca a stat pe loc; nu s-a copt mai mult. Şi am dat slavă Bunului Dumnezeu.”

Motto:

“S-a făcut din întuneric lumină,

din ură dragoste

şi din întrebările celor mulţi tăcere.”

Anica Ţupu

Următorul text din capitolul minunilor pare rezultatul unei foarte lungi familiarizări cu subiectul expus, astfel încât autoarea a ajuns la o sinteză desăvârşită, preschimbându-şi mica naraţiune – care la origină a fost fapt de viaţă dintre cele mai dureroase pentru dumneaei – într-o istorisire morală, cu certe învăţături deduse în final. Un giuvaer între povestirile sale, fără a pierde ceva din sufocarea sufletului ei rănit odinioară. Cititorul se va întreba de ce i-a găsit dânsa locul între ‘minuni’ când, de fapt, este vorba numai de sfatul cuminte al unui duhovnic înţelept, pus în aplicare împotriva iniţialei intenţii proprii a naratoarei, una vindicativă. Tocmai distincţia dintre simţămintele furibunde ale femeii şi atitudinea iertătoare şi înţelegătoare a Părintelui Nicodim a făcut să fie socotită cea din urmă o adevărată ‘minune’ ieşită din ordinea firescului (!) răzbunării umane, cum o socoteşte omul.

“Prinsesem o ură mare pe o soră a mea pentru o faptă ruşinoasă ce o săvârşise. Eu nemaiputând-o suferi, fiindcă toţi fraţii şi surorile mele mă întrebau despre dânsa, m-am gândit să o alung de acasă sau să plec eu, căci atunci când mă uitam la ea, vedeam întuneric înaintea ochilor mei. Dar, mai întâi, m-am dus la părintele, să-l întreb ce să fac, să o alung sau să plec eu? Părintele a răspuns să nu fac nici pe una, nici pe alta, ci să am răbdare şi să îngrijesc de ea, să o ajut cu tot ce are nevoie. Să separ o cameră, în care să-i pun în mijloc o masă, cu o cană de flori pe ea şi să nu mai vorbesc cu nimeni despre ea, absolut, absolut, absolut!!! Eu am răspuns: – “Cum să nu vorbesc, căci ori cu cine mă întâlnesc, mă întreabă de ea şi trebuie să răspund.”

“Atunci părintele mi-a zis: – “Când te-o-ntreba cineva, să răspunzi aşa: Ce-a fost s-a trecut; acuma e acasă şi îşi face canonul.”

“Am venit acasă şi am făcut aşa cum m-a învăţat părintele şi nu mai vedeam întuneric, ci lumină în faţa ochilor mei, când mă uitam la ea. Şi nu m-a întrebat nimeni de ea 2 ani de zile. Deci, abia după 2 ani şi-a mai adus aminte cineva să mă întrebe despre ea şi atunci numai o singură persoană, când a trebuit să folosesc acel răspuns: că e acasă şi îşi face canonul.

“Aşadar, cu rugăciunile şi sfatul părintelui şi cu un mare ajutor ce ne-a dat, căci părintele era şi foarte milostiv, s-a făcut din întuneric lumină, din ură dragoste şi din întrebările celor mulţi tăcere.”

Apăsarea celor petrecute demult şi, mai cu osebire, puterea dragostei personale minunând-o – ceea ce s-a răsfrânt asupra monahului care a ştiut, la momentul potrivit, să judece cu bărbăţie situaţia gravă pe punctul de a se instaura între cele două surori, putând conduce chiar la o sinucidere, şi nu numai s-o cumpănească, ci şi să-i insufle Anicăi iubirea necesară acolo unde o greşită înţelegere a rigorii moral-creştine o împinsese la ură, îi impune gazdei mele să ajungă singură şi fără întrebări suplimentare la aducerea în discuţie a acelui prag dintre pace şi dorinţa de răzbunare odioasă ce-i pângărise sufletul cândva.

– “De fapt, Părintele îmi dăduse mia [în loc de: “mie”], ce-am avut eu. necaz mare, care l-am plâns la dânsul, la o mărturisire, şi ca să ies din nacazul şeala, cu o soră de-a mea, ei. – o ştiţi aşa, aţi auzit de dânsa… – şi mi-o dat să vând din cărţi, de două mii de lei, pentru a o ajuta pe sora şeaea, în necazul ei, de aşeaea mai vindeam, nu cu altă ocazie.”

– “Ce a ajuns copilul despre care vorbiţi?”, mă interesez, deoarece sunt conştient (datorită cunoaşterii povestirii citată imediat mai sus) de piedicile lăuntrice întâmpinate de dânsa pentru a mărturisi în public faptul că o soră a dumisale avusese copil din flori. Sau cel puţin aşa îmi închipuiam eu: că nu-şi depăşise dificultăţile sufleteşti nici măcar acum. Lucrurile stăteau altfel: eu nu ţinusem seama de intervenţia părintelui Nicodim în gândurile Anicăi Ţupu, după cum nu luasem seama nici la trecerea priincioasă a timpului peste povara de ieri.

– “Cu o soră de-a mea a fost.”, continuă să evite a discuta de-a dreptul despre rodul dragostei neîngăduite, de anţărţ; cel puţin, aşa mi se pare.

– “O soră, dar a avut un copil.”, insist, aducând-o înapoi la subiectul de care fuge, crezând că va scăpa, că va fi iertată de a-şi asuma iarăşi ruşinea păţită cândva.

– “Aşaaa! O avut un copil. O avut doi.”

“Hait! Habar n-aveam că fusese vorba despre doi copii din flori…! Poate greşesc insistând atâta…”, îmi zic, resimţind de parcă ruşinea sa ar fi fost a mea proprie… “M-am înşelat când îmi spuneam că refuza să vorbească. Atunci de unde izvora tăcerea precedentă ca răspuns la întrebarea mea? Poate că dintr-o simplă neînţelegere a ce anume voiam să aud de la dumneaei, cum era zăpăcită de şuvoiul interior ce se îmbulzea să se preschimbe în cuvinte.”

– “Unul, o avut o fată întâi.” E mândră, de aceea şi scoate în evidenţă că a isprăvit o şcoală: “Are cartea ei de gospodină! Prima! Asta o fost întâi. Aşeaea de-a doua o fost mai. mai. nu chiar la locul ei. Mă rog.”

– “Şi n-o mai iubiţi?”, o tachinez şi pentru a vădi că, oricât de mânioasă fusese iniţial, ajunsese să îndrăgească fata.

– “Ba daaa! Daaa, daaa, daaa! Îi căsătoriiităăă.! Îi la Săvineşti. Îi gospodină. Are şi ea un copil. Da. Ei, mă rog, s-o refăcut. Ei, s-o uitat ce-o fost. Ei, da, Părintele m-o ajutat muuult de-am avut răbdare. Că eu am zîs, când m-am dus la Părintele, îmi pusesem în gând: “Eu că şe să fac cu dânsa?”. Nu puteam suferi s-o mai văd! Avusese un necaz mai înainte, cu alt copil, care acu’ era de şapte ani, prima; asta, a doua, acu’ iar altă poznă pe capu’ meu? Aşaaa.

“Şi m-am hotărât că o alung de-acasă sau plec eu, mă duc unde-oi vedea cu ochii, sau îi scot tóte lucrurile ei din casă şi le duc să le dau peste gard acolo unde era cu pricina. Dar tot eu singură m-am calmat şi m-am gândit: “Nişiuna dintre aiestea trei nu fac, până nu mă duc la Părintele să-l întreb pe Părintele care s-o aleg din toate.! Şi şe mi-a spune Părintele, aşeia am să fac.” Aşaaa. “Dacă mi-a spune Părintele să caut di ea, mă rog. Şi mi-a spune Părintele, eu îs deşisă una dintre aieastea trei să fac.”

“Şi mă duc la Părintele şi-i spui: – “Uite, Prea Cuvioase Părinte, am un necaz, uite aşa, c-o soră a mea.” Îi povestesc necazul, aşa, “şi m-am gândit la trei lucruri de făcut, să fac unul din ele. Da’ am zîs că nu fac nişiunul până nu vă întreb pe Sfinţia Voastră care mi-aţi da din astea trei să-l fac. Ori că plec eu, ori s-o alung pe ea, ori să-i duc hainele peste gardu’ cu pricina!”

Acesta, dintre multele roluri pe care le are un duhovnic, mi se pare cel mai anevoios, ca şi cel mai însemnat. Mă refer la rolul său de sfetnic. După lucrarea mărturisirii pe care o ascultă şi iartă, în numele lui Dumnezeu, preotul devine sfătuitor. Adică un înţelept mai presus de rătăcirile în cari se pierde, buimac, insul din faţa sa. Cine îl poate pregăti pe studentul în teologie – mai greu: pe elevul seminarist, care şi el are dreptul să fie hirotonit! – pentru ca acesta să devină un ‘înţelept’?!… Nu există nici un curs universitar, cu atât mai puţin unul seminarial, ce să trateze despre această formare a lui, atât de însemnată pentru tine, anume, într-un fel, deprinderea de a-ţi fi prietenul cel cu capul pe umeri atunci când tu ţi l-ai pierdut pe al tău… Cine ştie cum e aia să-ţi păstrezi capul pe umeri?…

Dacă vreunul dintre cititori mi-ar şopti că a-şi ţine capul pe umeri înseamnă a urma poruncilor lui Dumnezeu şi sfaturilor Bisericii, i-aş mulţumi frumos şi l-aş încunoştinţa că asta o ştiam şi eu! Întrebarea mea priveşte modalitatea de a transmite dorinţa acelei urmări a poruncilor şi sfaturilor pomenite, modalitatea de a o însămânţa în sufletul celui dinaintea ta, modalitatea de a găsi argumentele în stare să mişte inima ce te ascultă. Aceasta mi se pare cumplit de greu: să însămânţezi în acel tic-tac al cordului voinţa de a-ţi schimba radical viaţa.

Daaa…, privind înapoi îmi dau seama că, în primul rând se cuvine să fii tu ferm convins de adevărul de neînlăturat al celor ce eşti dator să spui; şi să aprinzi cu focul din pieptul tău fiece firimitură de cuvânt pe care-l scoţi ; şi să i te adresezi ca în pragul Judecăţii de pe Urmă, de ca şi când moartea amândurora ar surveni a doua zi…!

Ei şi?! Dacă nu este deajuns?!

– “Aşa. Şi Părintele, când m-o privit aşa cu o jaaale nemaipomenită. m-o măsurat aşa din cap şi până în pişioare: – “Şi unde-ai să te duşi?”, zişe Părintele. Dar eu: – “Oriunde numa’ unde n-o fi ea!” – “Ei, păi, niciuna din astea să nu faci”, zişe Părintele. Aşa. “Pentru că dacă ea se duce să-şi facă o seamă şi s-au pierdut două suflete, şi ea, şi sarcina care o are?…” Aşa. “Deci trebuie să ai răbdare să îngrijeşti de ea.””

Uşor de spus. Dar Anica şi începuse a se frământa cu ce s-o ţină şi pe soru-sa acasă atâta amar de timp, apoi şi pe plodul ei, că doar numai bogată nu era!

“- “Păi uite, te trimet eu la Bucureşti, îţi dau o scrisoare, te trimit la Bucureşti, la ‘părinţi’…” – aşa zicea: ‘la părinţi': Poeţelea şi Măgirescu şi alt Măgirescu, frate. O scris ‘părinţilor’ scrisoare: “Daţi-i cărţi sorei Anica în preţ de două mii de lei, valoare, fără bani.”  [va să zică să-i dea cărţi în valoare de două mii lei, fără să aştepte contravaloarea lor vreodată] “- aşa -, iar mie îmi spune: – “Daaa, nu mai spui nimănui. Numai lor le spui. Încolo nu mai spui nimănui. Şi să-ţi iei dintr-acelea două mii de lei de vinzi şi-i cumperi ei ce-i trebuie. Ce fel de casă ai?”, zişe. “Poţi avea de rezervă o cameră?” Eu îi spui cum îi casa noastră, aşa. “Ei, ai de unde să îi dai o cameră ei. Şi-i duşi acolo tăt şe-i trebuie.” Aşa. “Cauţi de dânsa. Îi duci acolo tăt şe are nevoie. Ba să-i pui şi o masă în mijlocul casei, cu o cană de flori.” Aşa. “Şi să-i duci tăt ce-i trebuie acolo. Şi de ea să nu mai vorbeşti nimic către nimeni. Absolut. Absolut. Aaaaab-sooo-luut!”, a făcut Părintele a treia oară.”

Ea nu ştiu de cunoştea de pe atunci învăţătura Părintelui Nicodim: “Atotştiutorul şi purtătorul de grijă al omenirii, Dumnezeu, toate câte ni le dă sunt numai şi numai spre folosul nostru. Noi oamenii adeseori ne înşelăm când zicem că ar fi bine aşa, ori altminterea, şi nu aşa cum face Dumnezeu. Vederile noastre pentru prezent şi cu atât mai mult pentru viitor sunt foarte scurte, iar vederile lui Dumnezeu sunt nemărginite, fiindcă el este nemărginit. Pe cât e de înalt cerul faţă de pământ, aşa sunt de înalte vederile, cunoştinţele, cuvintele şi lucrările lui Dumnezeu faţă de vederile, cunoştinţele, cuvintele şi lucrările omeneşti şi încă mai mult. Pentru aceasta e bine ca întotdeauna să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, ştiind că El toate le lucrează în folosul nostru”. Dar nu i-a trebuit mult să o deducă singură.

– “Da’ eu atunşia m-am gândit: “Da’ cum să vorbesc dacă mă-ntâlneam cu şineva şi mă-ntreba de ea: – “Şe mai faşe Saveta, bree?” ” [A folosit tonul pe jumătate batjocoritor, pe jumătate tandru, ca îngrijorat, al vecinilor şi cunoştinţelor ce pun la suflet, pasă-mi-te, durerile tale, dar, de-adevăratelea, îşi vâră nasul unde nu le fierbe oala şi se străduie doar să te îngroape într-o situaţie fără scăpare. După care continuă a-şi imagina ce i s-ar putea spune de gura lumii pentru a fi definitiv înmormântată în ruşine:] “- “‘ai de mine, Anică, ce mai faşi tu cu é, cum o mai duşi, ce mai faşi?!…” ” Ei, şi de-aşeea am spus Părintelui: – “Dacă mă-ntreabă şineva şi trebuie să-i răspund. Am atâţia fraţi, surori şi vin la mine şi: – “Şe mai faşe Saveta? Unde-i?” Ei!”.

“Stă Părintele şi se gândeşte, se uită aşa în sus puţin şi zişe: – “Uite şe e. Şine te’ întrebá despre dânsa, să-i spui aşa: ‘Şe-o fost s-o trecut! Acu e în casă şi-şi faşe canonul.'” “Ei, atunşia-i gata. Aşa-m să fac”,  m-am gândit eu.

“Şi vin acasă.

“Da’ asta de-abia acu’ mi-am venit eu în fire, la atâţia ani, că aşeea a fost o prooroşire a Părintelui. Că n-o zîs: ‘Spune şe faşe’. O zîs că: “Şe-o fost s-o trecut!” Deci Părintele a proorocit că n-are să mă întrebe nimenea până o fi trecut de. Până o fost odrasla nou născută de un an de zile, nu m-o întrebat nimenea de ea!”

La o nouă lectură, mă întreb dacă Anica Ţupu, când semnalează caracterul miraculos al întâmplării acesteia, nu se referă la ceea ce i s-a părut ca o proorocire, după cum reiese din convorbirea cu dânsa. Însă nu mă las convins cu uşurinţă nici de această ipoteză, deoarece mi se impune fără drept de contrazicere ideea că naşterea acelui copil şi dragostea cu care a fost înconjurat el atunci şi mai târziu tocmai de ‘tuşă-sa Anica’, care-l vrăjmăşise cât crescuse în pântecele maică-si, constituie minunea mereu veche şi nouă a înmulţirii şi iubirii dintre membrii familiilor tuturora de pe pământ.

După încheierea cu bine a necazurilor pomenite, parcă o văd pe Anica Ţupu ducând până la capăt lectura frazei următoare, scrisă de Protosinghel, cum o confirmă cu toată căldura sufletului ei, cândva bătut de vânturile cele rele: “Dumnezeu cel Atotbun a pus o părticică de bunătate din visteria Sa şi în oamenii făcuţi după Chipul Său. Aceasta se dezvoltă şi înmulţeşte, ori se piperniceşte şi piere, după hărnicia ori lenevirea fiecărui om”.

Anica Ţupu citează şi două cazuri de vedere la distanţă limpezi. Dacă teologia noastră ar fi suficient de dotată cu instrumentele analizei spirituale, dacă ar avea experienţa unor atari pătrunderi în misterul dotărilor suprafireşti, aş putea da mai multe amănunte în vederea înţelegerii celor de mai jos. Până atunci, nu ştiu alta decât să citim împreună, smeriţi, mărturiile ucenicei Părintelui, ţinând seama de opinia scriitorului religios la care apelăm când şi când pentru limpezirea încâlcelilor întâmpinate cu cât înaintăm în înţelegerea vieţii acestei ucenice a Sale: “Iscusinţa însuşirilor spirituale pe care Dumnezeu le-a pus în fiinţa omului sunt un Dar Dumnezeiesc.”

“Ne-am dus o dată la Mănăstirea Văratec, cu o căruţă de alimente, trei persoane. Apropiindu-ne de Mănăstire, ne întrebam noi îndenoi unde să tragem căruţa cu alimente şi, nedumerindu-ne, am ajuns aproape de poarta Mănăstirii, unde-l vedeam de departe pe părintele venind repede înaintea noastră. Nu ne-a spus unde mergea; bineînţeles că nici noi nu l-am întrebat, dar ne-a dat indicaţii unde să tragem căruţa şi s-a întors înapoi. După ce am descărcat alimentele, ne-am dus la părintele acasă, unde era Maica Maria care pregătea mâncare. Ea s-a mirat tare când ne-a văzut şi ne-a spus că părintele, în acele momente, scria la masă – “”şi numai îl văd” – zice ea – “”că, neobişnuit, se scoală repede de pe scaun, îşi ia papucii în picioare, iese din casă, iese pe poartă şi o ia repejor pe uliţă, la vale, nepricepându-mă eu unde se duce, căci nu ne-a spus nimic; dar acuma am înţeles că el a presimţit cu duhul că veniţi şi nu sunteţi lămuriţi încotro să apucaţi.””

“Altădată scriam la “Vămile văzduhului”, în casă la maica Epraxia, şi vine părintele acolo şi, printre altele, ne spune că trebuie să vină fratele Jorj, că e nevoie să-l trimită la Bucureşti, cu oarece interes în legătură cu manuscrisul. Maica Epraxia a spus: – “Fratele Jorj, când a plecat de la noi, ne-a spus că nu mai vine degrabă, că se duce undeva mai departe la lucru; şi deabia a plecat de aici doar de câteva zile.” Atunci părintele a zis: – “Nu se poate; trebuie să vină numaidecât, că avem mare nevoie de el.” Şi a doua zi am rămas uimite, cu Maica Epraxia, când l-am văzut pe fratele Jorj intrând în casă. Cred că şi el îşi aminteşte. Cine l-a anunţat să vină? Rămâne să răspundă el.”

Un caz de ‘nevoie’ a duhovnicului, cărei nevoi i se împotriveşte natura, sub forma bolii a chiar aceleia care narează, de încercare a gradului de invaliditate cu care i se înfăţişa dânsa, de probare a unui ‘tratament’ aparent dur, dar posibil a fi dat roade, e prezent în următoarele:

“Într-o Duminică dimineaţa, când m-am sculat din somn, eram parcă anchilozată: mai să nu mă pot mişca; încă cu greu m-am dus la Sf. Biserică, eu crezând că o să-mi revin. Am stat aşa cum am putut – numai eu ştiu – acolo, într-un colţ, până la terminarea sluj-bei. M-am dus încetişor înapoi, la Maica Epraxia, şi i-am spus că nu pot să mă mai duc la părintele, la scris. Am rugat-o să trimită ea pe cineva să-i spună părintelui motivul, dar, totuşi, m-am gândit să mă duc eu aşa cum voi putea, pentru ca să mă vadă părintele şi să mă creadă. M-am dus tare încet: deabia am ajuns. Părintele m-a văzut din casă, când am intrat pe poartă; a ieşit în prag înaintea mea şi a zis: – “Ei! ai venit?” Eu am răspuns: – “Da, Prea Cuvioase Părinte, am venit, dar nu mai pot face nimic: sunt bolnavă…” şi deabia vorbeam cu gura. Atunci, părintele a zis: – “Ai răcit” şi îmi întinde o găleata goală, zicându-mi: – “Ia, du-te şi adă o găleată de apă proaspătă, de la fântână, dar fuguţa.” Eu atunci m-am întristat, dar totuşi, am întins mâna încetişor, am luat găleata şi am plecat spre poartă, deabia mişcându-mă. Când am ajuns la poartă, m-am uitat în urmă, să văd dacă părintele mă vede cum merg eu. Sfinţia Sa era tot în prag şi se uita după mine. După ce am ieşit în drum, m-am gândit că părintele a zis “fuguţa”. Şi am încercat a mări pasul câte puţin şi am ajuns cu greu la fântână, unde era o Maică pe care nu am cunoscut-o. Ea mi-a scos apă, mi-a turnat-o în găleată şi eu i-am mulţumit, iar ea a zis: – “Domnul să te blagoslovească, soro, şi să-ţi dea sănătate.” Mă gândeam că n-o să pot să duc găleata plină, dar, totuşi, am încercat ba să dau chiar fuguţa. Şi eu cât mă apropiam de casa părintelui, parcă îmi venea putere mai multă. Când am ajuns la prag, iese părintele, îmi ia găleata cu apă, o duce în casă, apoi iese afară cu un cojoc mare şi îmi zice: – “Ia! îmbracă cojocul lui Ilie şi mergi colo în cameră şi te apucă de scris, dar să fii cu băgare de seamă că acolo sunt Sfintele Taine.” Am îmbrăcat cojocul din care nu mă mai vedeam, am intrat în cameră şi m-am apucat de scris; şi m-am făcut sănătoasă.”

Voi încheia, recurgând iarăşi la citarea din cugetările Parintelui Nicodim:

“Pe măsură ce (…) oamenii se pocăiesc şi se părăsesc de păcatele lor, Dumnezeu se întoarce spre ei cu milă şi cu îndurări. El transformă cu Atotputernicia şi Atotînţelepciunea Sa scârbele în bucurii, vrăjmăşiile în prietenii sincere, războaiele în pace, răsturnările în înălţări, înfricoşările în încurajări temeinice, primejdiile în salvări şi împuterniciri, iar bolile în însănătoşiri” …

Motto

“- “Ia, spune, măi, Ano, ale cui sunt aceste iniţiale: De Me Ne?”

Eu am răspuns foarte clar: – “Dumnezeu Mântuitorul Nostru.”

Atunci, anchetatorul a trântit caietul cu ciudă pe masă şi a zis enervat:

– “Dumnezeu Mântuitorul vostru…”

Şi cu aceasta s-a terminat ancheta.”

Anica Ţupu

E deosebit de interesant să urmăreşti aceleaşi fapte şi aceleaşi personaje în naraţiunile a diverse persoane; mai mult, ale aceleiaşi persoane povestind aceeaşi istorie fie în medii sociale şi împrejurări deosebite, fie la distanţă mare de timp, ceea ce, şi într-un caz şi în celălalt, modifică atât amănuntele conţinutului, cât şi, mai ales, implicarea afectivă; uneori se revelează astfel şi motivări inedite ale acţiunilor. Pe o atare structură s-a întemeiat opera romanescă a scriitorului contemporan englez Lawrence Durrell.

Şi în cazul nostru, privitor la arestarea Anicăi Ţupu, avem norocul a ne confrunta cu mai multe variante ale întâmplării, ceea ce face  deosebit de palpitant romanul acelui moment din viaţa ei.

Voi începe prin a pune la dispoziţia cititorului fragmentul final din capitolul minunilor întâlnite în existenţa sa. Fără ca Anica să explice de ce socoteşte ‘minuni’ arestarea şi detenţia, mi se pare uşor de dedus că scăparea cu viaţă din temniţă a impresionat-o ca ceva miraculos. Toţi cei care am trecut pe acolo am avut acelaşi sentiment al intervenţiei Proniei întru salvarea noastră, ceea ce nici nu este de mirare, după cum nici nu este neadevărat.

“În ultimul timp mă aflam la Agapia, scriam în bucătărie la părintele. Era seara târziu când văd că intră fratele Jorj pe uşă, foarte speriat, şi mă întreabă unde e părintele. Eu i-am spus că e în camera din vale şi stă la masă. Se duce acolo repede şi nu mai vin înapoi nici el, nici părintele; dar îndată vine Maica Ana, îmi spune să strâng repede caietele şi toate cărţile, că nu mai puteam lucra, fiindcă a adus fratele Jorj o veste foarte rea: ne aşteptăm de o percheziţie. – “Mâine dimineaţă trebuie să pleci acasă, să nu te găsească aici.” Dimineaţa, am plecat acasă, fără să mai dau ochii cu părintele, foarte supărată.

“Peste 3-4 zile, primesc răspuns [= primesc ştire] de la părintele: să strâng bine cărţile, mai ales manuscrisul cu “Vămile văzduhului”, că s-ar putea să se facă percheziţie şi la mine acasă. A doua zi, mă pomenesc cu o maşină la poartă, cu un căpitan de Securitate şi doi miliţieni din comună. Ne anchetează pe toţi din casă, face percheziţie peste tot, până şi-n grădină, prin porumb, dar n-a găsit nimic. Cărţile erau foarte bine asigurate, nu ştia nimeni de ele, numai eu singură ştiam. Peste câteva zile, mă cheamă, mă întreabă de manuscrisele cu “Vămile văzduhului”. Eu le spun că nu am nimic. – “Cărţile şi manuscrisele ce am avut le-am dat de citit la oameni, la unii împrumut, la alţii în dar.”

“Au anchetat şi pe acei oameni pe care-i declarasem că le-am dat cărţi. Ei au spus la fel ca mine; dar nu le-au cerut cărţile. După câteva zile, iar mă cheamă la anchetă şi îmi citeşte declaraţia părintelui Vasile: “Eu subsemnatul Poeţelea Vasile, fiu al Anghelinei şi al lui ? [nu reţin numele tatălui], pe data de ? [iarăşi nu reţin data], i-am dat lui Ţupu Anica, din comuna P. şoimului, jud. Neamţ, un manuscris bătut la maşină, cu “Vămile văzduhului”, spre păstrare.

“Atunci, eu ştiind că este aşa, am zis: – “Dacă el spune aşa, într-adevăr spre păstrare mi l-a dat şi eu nu am vrut să trădez. Aşadar, daţi-mi voie să mă duc să vi-l aduc.” – “Nu te duci singură”, zice căpitanul, “ci mergem şi noi.” Şi ne-am suit în maşină şi am venit acasă. Am vrut să-l las în casă, de vorbă cu tătuca, dar el s-a ţinut de mine, să vadă de unde scot manuscrisul pe care ei nu l-au găsit la percheziţie, căci nu mă întrebau de alte cărţi, ci numai de manuscrisul cu “Vămile văzduhului”.

“Şi când au descoperit acolo unde era manuscrisul, care din nefericire era pus alături de toate cărţile care le aveam acolo puse tot spre păstrare, mi le-au luat pe toate, le-au dus la sfatul popular, de unde le-au transportat la Bacău. Acolo, le-am văzut aşezate frumos într-un dulap, când am fost chemată acolo pentru o anchetă. Printre acele cărţi, am avut şi multe caiete scrise de mine; şi unele din ele erau scrise după “manuscrisul nou”, căci, în ultimul timp, nu mai scriam după “vechiul manuscris”. Şi pentru ca să le cunosc, am scris pe copertă: D.M.N., ceea ce însemna: “după manuscrisul nou”.

“Pentru aceste iniţiale au venit şi m-au luat cu maşina şi m-au dus la Bacău, căci acolo erau cărţile duse, crezând ei că aceste iniţiale sunt numele unei persoane şi voiau să o descopere. Şi arătându-mi un caiet, m-au întrebat: – “Ia, spune, măi, Ano, ale cui sunt aceste iniţiale: De Me Ne?” Eu am răspuns foarte clar: – “Dumnezeu Mântuitorul Nostru.” Atunci, anchetatorul a trântit caietul cu ciudă pe masă şi a zis enervat: – “Dumnezeu Mântuitorul vostru…” Şi cu aceasta s-a terminat ancheta şi nu am mai fost chemată până pe data de 17 Decembrie, la tribunalul militar din Bucureşti, unde am fost judecată pentru difuzare de cărţi interzise (religioase).”

Ce se petrecuse, ce nu se petrecuse, adevărul este că Anica, pe data de 18 august 1964, se pomenise cu un securist că vine să-i ia un interogatoriu, “de martor”, cică –  ceea ce o mai linişti. “Dacă-i vorba că sunt martor, m-o ajuta Dumnezeu să scap basma curată şi i-o ajuta şi pe alţii prin mine…”. Încrezătoare în sprijinul de Sus şi-n propria-i şiretenie ţărănească. N-o cultivase – ferească!… -, dar ştia că sta amorţită în adâncul ei, dar nu pentru totdeauna, ci şi gata să-i sară-n ajutor la o nevoie. Această şiretenie a fost soaţă mai mult sau mai puţin legiuită, însă bună, credincioasă, de nădejde, plugarului nostru a cărui ogradă, din veac de veac, a fost călcată ba de tătar, ba de hun, ba de turc, ba de rus, ba de neamţ, ba de fraţii de-un sânge; şi el, ţăranul, se aşeza spate-n spate cu şiretenia lui şi luptau împreună cu vrăjmaşii, ori de unde năvăleau. Cu ce să se ajute şi el? Fie cu bâta, fie cu şiretenia, mereu cu rugăciunea, că nimeni nu-i sărea alături, la o nevoie. Aşa şi femeia noastră – rămăsese singură numai cu Dumnezeu din cer…

“Ţupu Anica, născută la 12 ianuarie 1917, în comuna Mastacan, raion Buhuşi, reg. Bacău, fiica lui Alexandru şi Maria, fără ocupaţie, domiciliată în comuna Calu Iapa – Buhuşi, satul Calu, buletin de identitate Nr. 327.809 seria MT eliberat de miliţia raion Buhuşi, ascultată ca martoră în cauza privind pe POEŢELEA VASILE”, scria cu râvnă datele ei civile omul ce venise în ograda sa. O umpluse de bucurie, când o încunoştinţase că era doar martoră şi nu acuzată; cel puţin cu astfel de gânduri se îndreptase ăla către ea… “Oare aşa să fie de-adevăratelea sau este un joc al ofiţerului, folosit să mi-adoarmă spaima, ca, socotindu-mă martoră, să fiu mai puţin trează la minte când îi răspund dumnealui, îngreunându-mi astfel mai dihai păcatele ori îngreunându-le pe ale altora…?”, îi trecu ei o umbră peste tâmple. Norul gândului îi folosi pentru a-şi mai răcori veselia că n-o incriminau, cum se aşteptase, ci voiau, mai curând, să cunoască treburile altora şi prin dânsa.

Într-adevăr, cu asta şi începu noul venit:

– “Cunoşti persoana în cauza căreia eşti audiată?”, o luă de sus, cu limbaj sec, profesional, individul.

“Apoi, dacă i-aşa jocul, aşa oi juca! Nu-i place să vorbim ca oamenii, om vorbi ca neoamenii!”, trase ea concluziile, acomodându-se la tonul sugerat de celălalt.

Zise:

– Îl cunosc pe Vasile Poeţelea…”

Insul desenă cu stiloul literile pocit, dar fără să sară niciuna; le zgâria apăsat şi anevoie, una mare, alta mică, asta aplecată la dreapta, să cadă de pe rând, aia înţepenită ţanţoş spre cerul filei, ca un catarg, astălaltă ghemotoşită şi cu capul către stânga, privind înapoi, speriată că nu-şi găsea locul. “Să fie de aur?”, se întrebă ‘martora’, neputându-şi lua ochii de pe peniţa stiloului, ce lucea tare, cum şerpuia, gata să se rupă-n două la cotituri. “De unde să aibă ăsta, ofiţer de paie, peniţă de aur? Doar dacă i-a făcut la dreapta stiloul vreunuia de-a fost martor ca mine…”, mustăci dumneaei a zâmbet, însă nu lăsă a-i răsări pe faţă surâsul acela cu care, pe dinăuntru, se mai încuraja niţel, să uite de încordare. ‘Scriitorul’ era chinuit de frământările ‘meseriei’, care, parcă, îl înverzeau pe la cearcăne şi ori pe unde trebuiau să fie adânciturile obrazului. Anica îşi aminti a fi auzit nişte păcătoşi de copii râzând unul de altul cu strigătura:

“Eşti scriitor la primărie,

Cu mătura la spate

Şi călimara pe două roate!…”

O ţinuse minte luni de zile, datorită rimei şi mai ales din pricina imaginii ce nu i se potrivea ştiinţei sale de viaţă: “Adică, ce-i aia o mătură ce se foloseşte de o călimară, precum tocul? Iar o călimară cum poate sta “pe două roate”?”. Până într-o bună zi când o nepoată, elevă la oraş, întrebată şi ea asupra înţelesului şaradei, râse de dumneaei: – “Păi, tuşă Anică, asta-i gunoierul de mătură străzile oraşului, nu-l ştii cum umblă cu aia de-i zice: “tomberon” înainte, pe roţi? un fel de coş de gunoi, din tablă?!” Ba da: acum îl ştia…

Iar acela scria …cu tocul de la spate!

“RĂSPUNS: Da, cunosc pe numitul POEŢELEA VASILE.”

După ce-i puse câteva întrebări în legătură cu vârsta, locul de baştină, situaţia maritală, domiciliul şi ocupaţia lui, omul rezumă din condei:

“Acesta este în etate de circa 65 ani, este originar din comuna Mastacan, raion Buhuşi, reg. Bacău, nu este căsătorit, în prezent domiciliază în Bucureşti, pe o stradă spre Colentina şi în trecut se ocupa cu vânzarea unor broşuri cu conţinut mistic religios.”

Pentru obţinerea ultimei informaţii, aceea privind vânzarea broşurilor religioase în trecut, îi trebuiră niscai treizeci de minute pe puţin pentru a o convinge pe Anica asupra faptului că nu numai că ei, copoii, cunoşteau acea ocupaţie, dar anume pentru confirmarea femeii în această direcţie veniseră până la dumneaei. Însă, de scris, nu o făcu aşa cum spusese dânsa: “cărţi sfinte”, ci îşi vărsă năduful, desemnându-le cum voia el: “cu conţinut mistic religios”.

“ÎNTREBARE: Când şi în ce fel de împrejurări l-ai cunoscut pe numitul POEŢELEA VASILE?”

– “Tatăl meu, care în prezent este în etate de 89 ani, a fost în trecut ajutor de dascăl la biserica din satul Calu, unde cânta la strană”, se grăbi ea să sublinieze, deoarece i se părea – şi din punct de vedere logic nici nu greşea – că era mai uşor de înţeles marea amiciţie născută între cei doi bărbaţi dacă ea arăta că şi tatăl ei, prin profesiunea lui, era legat de biserică.

– “E credincios…”, explică ea, cu ochii umeziţi de emoţia adusă de amintirea lui Alexandru Ţupu. Această emoţie îi venea dintr-aceea că se spăimânta numai la gândul că părintele ei era pomenit – oricât de trecător – într-o anchetă politică. “Dacă le-ar trece prin minte că şi dânsul…” O luă cu frig. Se scutură din creştet până-n tălpi.

Iar străinul transcrise în termeni ce o răniră ca o înjurătură:

“El fiind un element religios, a povestit că, în urmă cu mulţi ani de zile, a cunoscut pe un anume POEŢELEA VASILE, care vindea cărţi cu caracter religios la iarmarocul din comuna Roznov şi au fost buni prieteni.

“De asemenea, îmi mai spunea că POEŢELEA VASILE făcea negoţul cu cărţi religioase cu un alt cetăţean, anume MĂGIRESCU ION, în prezent decedat, pe care l-a cunocut prin POEŢELEA VASILE.”

Cele aflate până aici sunt suficiente pentru a ne explica afirmaţia Anicăi, de undeva mai sus în povestirea mea, în legătură cu aceea că de copil iubea difuzarea de carte religioasă. Într-adevăr, nostalgia cu care “tătuca” al ei îi pomenea pe cei doi, ca şi îndeletnicirea lor, şi li se declara prieten, ne lasă să presupunem ce influenţă au avut astfel de povestiri părinteşti asupra fiicei care atât de mult şi-a stimat tatăl.

Nu-l prea interesau pe securist nici părerea tatălui ei despre Vasile Poeţelea, nici modul cum se cunoscuseră, decât aşa, niţeluş, pentru umplerea unor date biografice rămase necompletate. Ce dorea să afle era cum îl cunoscuse Anica pe cel din urmă, că ea era martorul acuzării, nu?

“Ai venit unde te aşteptam, drăguţule!…”, glumi ea în sinea ei. “Acum să te ţii bine, că te-oi purta unde nici n-ai visat de când mumă-ta te-o făcut!”

Şi se puse pe băsmuit! În asta era meşteră mare – dovadă stau înseşi amintirile pe care i le răsfoim împreună: Anica are ştofă de scriitor. Acum, să nu-şi închipuie cititorul că minţea. Asta nu i-ar fi trecut cu vederea duhovnicul, nu! Dar adevărul de câte ori nu-i cea mai bună minciună? Se lăsă dusă la vale de adevăr, că nimeni n-o mai putea urmări. Curgeau gârlă cuvintele de pe buzele ei, curgeau, curgeau şi nimic din ce aştepta ălălalt nu ieşea dintre ele, oricât le storcea (vorbele) cu judecata câtă avea. Anica grăia şi glasul i se auzea bine, dar parcă tăcea.

Pentru moment, anchetatorului nu-i rămase decât să pară a fi fost mulţumit şi să pună pe hârtie snoavele femeii. “Ce-o fi mai târziu, o să vadă Anica Ţupu pe pielea ei!”, îşi zicea el.

“În urmă cu aproximativ 5 ani de zile, fratele meu ŢUPU NICOLAIE şi cu mine ne-am dus la Bucureşti pentru a-l vedea pe un văr al nostru care făcea armata acolo.

“Cu această ocazie, tatăl meu mi-a spus să trec şi pe la domiciliul lui POEŢELEA VASILE, din Bucureşti, pentru a vedea ce mai face, în care sens mi-a dat şi adresa acestuia.

“După ce am ajuns în Bucureşti, m-am dus cu fratele meu ŢUPU NICOLAIE în cartierul Colentina, la domiciliul lui POEŢELEA VASILE şi, găsindu-l acasă, i-am spus cine sunt, ne-am cunoscut, fiind bucuros de acest  lucru şi ne-a invitat în casă.

“Eu şi fratele meu am rămas la POEŢELEA VASILE o zi şi o noapte, timp în care l-am cunoscut şi pe MĂGIRESCU IOAN.

“De atunci eu am rămas în relaţii bune cu POEŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU IOAN, nu ne-am duşmănit şi nici nu ne-am judecat.”

Ridicolul acestei ultime remarci nu trebuie atribuit anchetatei; este un adaos al anchetatorului, care urmăreşte, probabil, o listă de întrebări, cunoscută numai lui. În vederea întrebărilor de la procesul ce urma să vină, el îşi ia măsuri de prevedere: să nu fi existat duşmănie între acuzat şi martorul care depunea împotriva sa, ceea ce ar fi anulat declaraţiile celui din urmă şi le-ar fi făcut neavenite, ele fiind rezultatul unei dorinţe de răzbunare.

“ÎNTREBARE: Ce discuţii ai purtat cu POEŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU IOAN, când ai fost la domiciliul lor din Bucureşti şi i-ai cunoscut?

“RĂSPUNS: În seara în care i-am cunoscut pe POEŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU IOAN, am stat  la masă împreună şi am vorbit despre tatăl meu, cu care erau prieteni.

“A doua zi dimineaţă, numitul MĂGIRESCU ION ne-a dus la Mitropolie, unde am asistat la slujbă. După amiază am plecat cu MĂGIRESCU ION prin Bucureşti, pentru a căuta unitatea militară la care nepotul meu făcea armata.

“Pe stradă, MĂGIRESCU ION s-a întâlnit cu un cetăţean de vreo 35 ani cu care se cunoştea şi l-a trimis pe acesta cu noi, pentru a-l căuta pe nepot.

“Cu acest cetăţean am umblat prin Bucureşti mai multe ore, până l-am găsit pe nepotul nostru cu care am stat de vorbă, după care acea persoană ne-a condus spre Gara de Nord, de unde eu şi fratele meu am luat trenul şi am plecat acasă.

“Eu nu ştiu cum se numeşte acest cetăţean şi nici cine este; de atunci nu l-am mai văzut.

“Cu POEŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU ION nu am purtat alte discuţii, în ocazia în care i-am cunoscut.”

Este de admirat puterea anchetatei de a se învârti în jurul aceleiaşi teme precum câinele în jurul cozii, fără a spune nimic din câte aştepta anchetatorul de la ea. Neomiţând adevărul, a decupat din întregul acelei întâlniri atât cât socotea dânsa că nu-i putea dăuna lui Vasile Poeţelea: o strângere de mână agreabilă cu fiica unui prieten de odinioară, invitarea ei în casă, schimbul de informaţii cu privire la tatăl ei, pe care gazda nu-l văzuse de ani mulţi, trimiterea cuiva împreună cu ea şi fratele său, care aveau nevoie de o călăuză, depunerea lor în mâinile altcuiva mai priceput şi expedierea lor cu trenul înapoi acasă. Ce poate fi mai nevinovat?!

Până-n prezent, Anica este mulţumită de sine. Dacă ar fi cunoscut tehnica schiorilor, ar fi denumit jocul ei cu anchetatorul: un ‘slalom’ realizat desăvârşit – se strecurase în viteză, cu dibăcie, făcând opturi printre ştacheţi, şerpuindu-şi trupul ba la dreapta, ba la stânga, după cum era nevoie ca să treci fără să dărâmi vreunul…

“Măcar de m-ar ţine Dumnezeu tot aşa şi mai departe…”, îşi făcu dânsa crucea în gură cu limba.

“ÎNTREBARE: Ce legături ai mai avut cu POEŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU ION, după ce i-ai cunoscut?

“RĂSPUNS: În anul 1961, am fost trimisă de preotul UNGUREA-NU ION, parohul bisericii noastre, la Bucureşti, pentru a mă interesa, prin POEŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU ION, despre un deviz cu unele lucrări ce trebuiau făcute la biserică.”

Urmează o altă poveste care, deşi adevărată, este spusă pentru adormit copiii; lectura proceselor verbale de interogatoriu ulterioare va lămuri cititorul de ce fac astfel de afirmaţii: Anica Ţupu, ascuţită la minte cât încape, se pricepe să se ascundă după deget ori de câte ori anchetatorul îşi închipuie că o va înghesui fără scăpare.

“UNGUREANU ION nu-i cunoaşte personal pe POEŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU ION, însă ştia de la mine că eu îi cunosc pe aceştia şi ei mă îndrumau unde să mă interesez de acel deviz.

“Am fost la Bucureşti şi m-am dus acasă la POEŢELEA VASILE, căruia i-am spus de ce am venit şi acesta l-a trimis a doua zi cu mine pe MĂGIRESCU ION, cu care am fost la o instituţie şi acolo ne-au comunicat că au trimis devizul.

“Ne-am reîntors acasă, la POEŢELEA VASILE, unde am rămas până seara, când am plecat spre casă.

“Cu ocazia acestei vizite, am fost întrebată de POEŢELEA VASILE despre starea sănătăţii tatălui meu şi despre unele rude ale sale din comuna Mastacan şi eu i-am răspuns ceea ce am ştiut în acest sens.”

Nici nu se putea presupune că l-a întâlnit pe vechiul prieten al bătrânului ei tată şi să fi lipsit atari schimburi de ştiri legate de sănătatea şi de buna lor stare… Cu un admirabil simţ al situaţiilor scenice – mă refer la ceea ce ţine de arta dramaturgului şi a regizorului de teatru – , tânăra crează un scenariu dintre cele mai plauzibile.

“După această dată nu am mai fost  la POEŢELEA VASILE, însă în anul 1962 a venit el pe la mine pe acasă şi, eu fiind plecată, nu ne-am văzut.”

Ceea ce elimină orice alte întrebări s-ar mai fi găsit să i se pună. Anica îşi închipuie că a scăpat basma curată cu asta. Numai că încă nu ştia câte-i putea Securităţii pielea!

“ÎNTREBARE: D-ta nu declari adevărul şi îţi cerem să fii sinceră”, îşi consemnează singur anchetatorul ţinuta “demnă”. Şi continuă, aspru:

“Declară ce legături ai avut cu POEŢELEA VASILE.”

“Hait! ăsta ştie mai multe!… Ia-n să văd pe unde-oi scoate eu cămaşa!… Dar ce o fi ştiind? Cum poţi ghici ce i s-a spus de către părintele Poeţelea sau altul? Ar trebui să-l las pe el să vorbească şi eu doar să-l pândesc să văd ce spune. Numai că, uite, păcătosul, el mă tot întreabă pe mine şi, personal, nu voieşte să caşte gura să-mi dea şi mie un capăt al ghemului pe care să-l deşir…”

“RĂSPUNS: Eu nu am avut alte legături cu POEŢELEA VASILE în afară de cele declarate.”

“Te pomeneşti că dacă-l iau pe “nu” în braţe, m-o ierta…”

Parcă i-ar fi auzit gândul şi l-ar fi încuviinţat, anchetatorul păru a-i trece cu vederea într-adevăr. Se interesă de altceva:

“ÎNTREBARE: Ce persoane ai mai cunoscut acasă la POEŢELEA VASILE?

“RĂSPUNS: Nu am mai cunoscut alte persoane acasă la POEŢELEA VASILE, însă ştiu că acesta se cunoştea cu numitul IONESCU JORJ, cu soţia acestuia IONESCU ILEANA şi fiica lui: IONESCU ANA, care locuiesc în comuna Grigoreni, şi pe care i-am cunoscut şi eu.”

Nu Anica l-a pomenit pe Jorj Ionescu, deoarece este prea şireată să rişte aducerea în discuţie a unui ins periculos, amestecat în toate încâlcelile pe care dânsa voia să le ocolească. Anchetatorul, care era evident că avea ştire de această relaţie a ei, i-a sugerat numele, iar Anica, muşcându-şi buza de jos până i se făcu roşie ca focul, îşi dădu seama că nu se putea preface a nu-l fi auzit.

“ÎNTREBARE: Când l-ai cunoscut pe IONESCU JORJ, pe soţia şi fiica acestuia? [dezacordul de număr îl priveşte pe anchetator.]

“RĂSPUNS: Eu am început să merg la mănăstirea Văratecul, din raionul Târgu Neamţ, încă de prin 1954, când l-am cunoscut şi pe călugărul MĂNDIŢĂ NICODIM, care făcea slujbe la acea mănăs-tire.

“M-am spovedit de mai multe ori la MĂNDIŢĂ NICODIM, ne-am cunoscut mai bine şi el m-a trimis să dorm la unele călugăriţe de la mănăstire.

“După câţiva ani de zile, am cunoscut la mănăstirea Văratecul, la călugăriţa EPRAXIA, la care dormeam, pe numitul IONESCU JORJ, care venise la mănăstire cu soţia şi fiica lui.

“Am intrat în vorbă cu IONESCU JORJ, soţia şi fiica lui, ne-am spus de unde suntem, şi ne-am cunoscut, dată după care ne-am mai văzut în decursul anilor la mănăstirea Văratecul, de mai multe ori şi am devenit prieteni.

“În discuţiile purtate cu IONESCU JORJ, am aflat că este prieten cu POEŢELEA VASILE, la care se ducea în vizită.”

Anica nu ştia cât urma să se contrazică pe viitor. Aşa încercam toţi să ne ascundem trecutul în faţa unor anchetatori de la care nu ne puteam aştepta la nimic bun.

“După ce l-am cunoscut şi eu pe numitul POEŢELEA VASILE, i-am comunicat acest lucru şi lui IONESCU JORJ şi acesta a fost bucuros. Tot din discuţiile purtate cu acesta am aflat că MĂNDIŢĂ NICODIM este în relaţii apropiate cu POEŢELEA VASILE şi IONESCU JORJ. Nu cunosc însă în ce constau aceste relaţii dintre MĂNDIŢĂ NICODIM, POEŢELEA VASILE şi IONESCU JORJ.

“ÎNTREBARE: Ce materiale cu caracter mistic religios ai primit de la susnumiţii şi la cine le-ai difuzat?”

Cititorul remarcă faptul că joaca Anicăi de-a nevinovăţia s-a încheiat. Acum tremurăm pentru ea, neştiind unde se va opri cercetarea, până unde voia Securitatea să o conducă pe femeie.

“RĂSPUNS: Eu am fost la M-rea Văratecul şi apoi la M-rea Agapia la preotul MĂNDIŢĂ NICOLAE, în perioada 1954-1964, cam de câte două ori pe an, cu care ocazie am primit de la acesta caiete de şcoală, pe care el scrisese o lucrare denumită “Vămile văzduhului”.

“La indicaţia lui MĂNDIŢĂ NICODIM, eu am transcris “Vămile văzduhului” pe caiete cu care veneam la mine acasă şi le-am dat să le citească şi să le scrie şi numiţilor ŢUPU ILEANA, ŢUPU NICOLAE, cumnata şi fratele meu, ŢUPU SAVETA, sora mea şi ŢUPU MALVINA, nepoata mea, lucru pe care aceştia l-au făcut până în prezent.”

Va să zică a trecut la mărturisirea atragerii şi a altora pe calea pe care o pornise ea. Pentru moment este vorba despre rude. Nu numai că recunoaşte a le fi îndemnat să copieze texte ale părintelui Nicodim, dar admite că le-a şi dat sfaturi de a se apropia de asceză, precum următoarele:

“De asemenea în discuţiile purtate cu aceştia, le-am spus că nu este bine să se ducă la cinematograf, la nunţi, botezuri, hore, sau alte petreceri, şi că ar fi bine dacă ar purta rochii lungi şi să se ducă la biserică.”

Din procesul verbal pe care-l am în faţa ochilor, nu rezultă la ce ameninţări a recurs anchetatorul pentru a obţine de la Anica rezultatele văzute; dar ameninţarea, deşi nenumită, este prezentă pretutindeni în subsolul filelor fără glas, printre rânduri, în buclele literelor…

“IONESCU JORJ a venit la mine acasă, până în prezent, de circa patru ori, când se întorcea de la mănăstire, cu care ocazie dormea la mine acasă, IONESCU ILEANA şi IONESCU ANA au venit şi ele la mine acasă de mai multe ori, unde au şi dormit.”

Pe nesimţite, datorită dirijării prin întrebările anchetatorului – chiar de nu sunt consemnate -, ancheta s-a mutat asupra familiei lui Jorj Ionescu. Oare voiesc s-o folosească pe Anica şi ca martor al acuzării membrilor acesteia? Sau aflând date despre activitatea lor securistul nu face decât să adune obezi în dosarul lui Vasile Poeţelea?

“Prin anul 1962 sau 1963, numita IONESCU ILEANA a venit  la mine acasă şi mi-a lăsat vreo trei-patru capitole din “Vămile văzduhului”, care erau scrise la maşina de scris şi cartonate, pentru a le scrie pe caiete, lucru pe care l-am şi făcut în decurs de circa şase luni de zile.

“Eu nu cunosc de unde a avut numita IONESCU ILEANA lucrarea “Vămile văzduhului”, scrisă la maşina de scris, şi nici ea nu mi-a spus.

“După ce am copiat “Vămile văzduhului” a venit la mine acasă IONESCU JORJ şi eu i-am înapoiat capitolele pe care le primisem de la soţia lui.

“Nu cunosc ce a făcut IONESCU JORJ cu “Vămile văzduhului” şi nici dacă le-a mai dat la cineva să le copieze; el nu mai avea legături cu alte persoane din comuna Calu-Iapa.

“ÎNTREBARE: Ce alte materiale de propagandă mistico-religioasă ai mai primit şi de la cine?

“RĂSPUNS: În cadrul legăturilor pe care le-am avut cu numitul IONESCU JORJ, de când l-am cunoscut şi până în luna iulie 1964, când a venit ultima dată la mine acasă, eu am primit de la acesta cărţi de propagandă mistico-religioasă ca: “Mica prăvilioară”, “Păcatul înjurăturilor”, “Eclipsa de lumină” şi altele, pentru a le citi.

“IONESCU JORJ mi-a dat circa 20 broşuri cu acest caracter, cu titlu de împrumut, fără a-i da bani pe ele. Nu cunosc dacă IONESCU JORJ a mai dat asemenea cărţi şi broşuri şi la alte persoane şi nici dacă a primit bani pentru ele.

“De la alte persoane nu am mai primit asemenea materiale.

“ÎNTREBARE: La percheziţia domiciliară ce ţi-a fost efectuată azi 18 august 1964, au fost găsite şi ridicate cărţi şi broşuri scrise de MĂNDIŢĂ NICODIM. De unde ai aceste materiale?

“RĂSPUNS: Parte din aceste cărţi şi broşuri le-am primit de la IONESCU JORJ, iar restul au fost cumpărate de tatăl meu, când era tânăr şi le vindea POEŢELEA VASILE la iarmaroc.

“Eu nu am primit nici un fel de cărţi şi broşuri mistice religioase de la POEŢELEA VASILE şi nici nu cunosc ca el să deţină asemenea materiale.

“ÎNTREBARE: Ce discuţii cu caracter politic ai purtat cu POEŢELEA VASILE, IONESCU JORJ şi MĂNDIŢĂ NICODIM, în cadrul legăturilor pe care le-ai avut cu aceştia?”

“Ştiam eu că tot aici o să ajungi, domnule anchetator! Dar să nu-ţi închipui că o să-ţi dau apă la moară! Să fi vorbit de şapte ori şaptezeci de ori pe zi politică şi tot nu ţi-aş spune-o. Pentru că dacă o recunosc, sunt terminată. Caput! Numai că – o să te miri, fiindcă tu nu poţi accepta realitatea, anume că, deşi nu vă ţin partea, nu toţi oamenii vă-njură: au treburi mai importante de păzit, cum ar fi să vă taie craca de sub picioare! – numai că, ziceam, politică nu făceam nici unul, deoarece noi aveam o politică mai înaltă de înfăptuit: POLITICA LUI DUMNEZEU…”

“RĂSPUNS: Eu nu am purtat nici un fel de discuţii cu caracter politic cu susnumiţii şi nici nu ştiu dacă făceau politică.

“După ce am citit prezentul proces verbal….

ANCHETATOR PENAL DE SECURITATE

SEMNĂTURA,

Mr.,

ss/ Ţupu Anica”

Cum citarea procesului verbal de anchetă ne-a adâncit, fără să vrem, în cele mai tensionate clipe ale existenţei gazdei noastre şi a celor din jurul ei, să ne apropiem mai sistematic de acele evenimente, implicând-o din nou în desfăşurarea lor.

– “Vreţi să povestiţi cum a avut loc arestarea Părintelui şi a dumneavoastră?”

– “Când am luat eu întâi cunoştinţă de căutarea cărţilor, eram chiar la Părintele.

“Când o venit Gheorghe Ionescu, eu scriam, într-o bucătărie acolo, la Părintele” [ne mutăm cu mintea la mănăstirea Agapia, în odaia unde Anica atunci, alţii într-alte rânduri, participau la miracolul pregătirii cărţilor, copiind pentru autorul acestora, Părintele Nicodim, texte însemnate de Sfinţia Sa să fie integrate în cele scrise de dânsul, după copierea efectuată de aceste auxiliare credincioase faţă de cerinţele lui]. “Şi vine Gheorghe [Jorj] Ionescu şi deschide uşa la bucătărie şi mă-ntreabă din fugă: – “Unde-i Părintele?” Eu îi spui că-i devale la o maică. Se duce repede acolo.

“La mine nu mai vin nici el, nici Părintele. Vine Maica Ana [această monahie locuia, împreună cu sora de sânge a Părintelui, Maria, în casa unde scria Anica] şi-mi spune: – “Strânge, soră Anică, reapide cărţile, că-i jale. O venit Ionescu de-a adus un răspuns [cu înţelesul: ne-a adus ştire] de la Bucureşti c-o prins meleţia pe nişte oameni în Bacău, cu cărţi, şi de-acu’ ne aşteptăm de percheziţie. Strânge reapide tot şi, de dimineaţă, pleci. Te duci!” Mai era o persoană, o femeie, care scria acolo cu mine şi pe aceea o trimis-o la Văratec şi pe mine m-o trimis acasă.”

De aici începe să se resimtă regretul povestitoarei de a nu fi fost părtaşă la secretul celor petrecute, ceea ce – parcă – bănuia despre cealaltă copistă. Acest regret se accentuează când consemnează mai jos remarca privitoare la Părintele. În final, regretul ei se preschimbă în ciudă.

“Ei, aşa am făcut. Numa’ mă miram cum de nu vine Părintele măcar să-mi spună. Na! N-am luat nici rămas bun de la Părinte când am plecat! Am plecat, gata!

“Aşa. şi am venit acasă. După două-trei zile, soseşte femeia de la Părintele, cu care scrisesem atuncia, şi-mi aduce răspuns [vezi mai sus înţelesul acestui cuvânt din urmă] de la Părintele că să strâng şi eu cărţile pe care le am, că s-ar putea întâmpla să vină şi la mine percheziţia.

“Atunci am strâns toate cărţile, le-am ascuns [de aici înainte a se judeca spiritul de iniţiativă al Anicăi, inventivitatea sa, repeziciunea ei în a lua decizii şi a-şi asuma răspunderi, firea ei determinată, deloc fricoasă, caracterul său de luptătoare], le-am făcut un dos într-o magazie acolo, am spart în pod, am luat două scânduri şi le-am băgat acolo toate cărţile, am acoperit înapoi. Aşa şi “Vămile Văzduhului” care erau scrise şi se găseau într-o cutie de tablă, era manuscrisul nou. Pentru că Părintele o mai adăugat la carte şi acuma nu mai scriam după şeale vechi, scriam după şeale noi. Şi era scris acolo: “Manuscrisul Nou”.

“Aşa. Şi le-am pus într-o cutie şi aşeale nu le-am mai dus în pod, aşealea le-am pus în casă. Aveam sub sobă o gaură pusă acolo şi gaura aşeea dădea sub pat. Patul acoperea gaura. Şi le-am pus acolo, le-am ascuns numai pe şeale din manuscrisul nou al “Vămilor Văzduhului”. Şelelalte erau asigurate-n pod.

“Aşa.” [Este interesant de urmărit cum vorbitoarea desparte toate secţiunile naraţiunii cu acest moment de respirare, de tragere a sufletului, marcat prin: “Aşa”.]

“Au stat acolo câtva timp, până când, într-o bună zi mă trezesc cu percheziţia. Gata! Vine maşina. Mă-ntreabă unde mi-s cărţile. Ei, i-am arătat în casă şe-aveam. S-o suit în pod, s-a dus şi prin grădină, prin popuşoi; era popuşoi, era toamnă. S-o dus prin grădină, poate le-am ascuns prin popşoi cumva. Prin casă o căutat tăt; tăt, tăt o răscolit; în gaura aşeea sub sobă nu s-o dus. În pod s-o suit, n-o cunoscut urma c-ar fi acolo şeva ascuns. O plecat că n-o găsit. Aşa. S-o dus.

“După şe-o plecat ei, “Măi”, zic, “or mai veni?” În pod n-or cunoscut că aveam şeva ascuns. “Dacă or veni în casă, o să deie de astea.” Le-am luat de acolo de sub sobă şi le-am dus în pod şi le-am pus peste şealelalte. Da’ acolo eu mai aveam nişte lucruri de-a lu’ tata, o damijeană cu vreo şinşisprezeşe kilograme de vin. Că tata era bătrân: mă pregăteam şi să am şeva pentru el acolo, hainele lui de moarte, aşa, damijeana aşeea de vreo şinşisprezeşe kilograme şi deasupra am acoperit cu două scânduri de-ale podului şi pe scândurile şealea am pus două jeamuri care erau disponibile, nu le foloseam. Le-am pus pe scândurile şelea. Acolo ei n-au căutat: nişte jeamuri! Acolo ei n-au umblat. Eu şe am zis? Că pui acolo de-acu’ şi manuscrisul nou al “Vămilor Văzduhului”, în pod, de unde se cobora pe scară jos într-o cameră. “De-acu, mă cheamă cu altă ocazie pe mine.””

– “Iertaţi-mă că vă întrerup, din pod, unde aţi spart podeaua, era o scară şi cobora într-o cameră nouă pe care aţi făcut-o, da?”

– “Nu, nu, nu! Era. noi zicem: ‘şandrama’, în spatele casei, o “şandrama”, aşa îi zişem noi. Şi acolo, eu i-am făcut un părete, aşa cam un sfert din camera şeea, am chemat un om din sat, tâmplar, şi mi-o pus acolo, o acoperit cu scânduri, aşa, pe urmă a pus scară din pod, de mă coboram eu acolo. Deasupra, cum am spus, am pus scândurile, jeamurile. Şi acolo nu se cunoştea că era şeva ascuns. N-o găsit. Cât or umblat ei şi-or căutat cât au făcut percheziţia, n-o dat de ele. Acu’, eu bucurându-mă că ei n-or dat de ele, am dus şi manuscrisul nou tot acolo.

“De-acu, la altă ocazie, ei, aflând de undeva că eu am manuscrisul nou, cum o declarat Poeţelea, Poeţelea de la Bucureşti, că pe el l-o strâns în chingi: – “Spune unde ai mai dat?!” Acu’, el o spus: – “Am dat lui Ţupu Anica, din comuna Calu-Iapa, pe data de cutare, un manuscris cu “Vămile Văzduhului”.”

“Mă cheamă pe mine le meliţie, la Buhuşi, şi-mi spune: – “Uite, măi, Anica.”. Mi-o citit declaraţia lui Poeţelea: “Eu, subsemnatul Vasile Poeţelea, am dat lui Ţupu Anica, pe data de cutare: “Vămile Văzduhului”, manuscrisul nou.” “Ei, şe vrei să mai spui?!” Atunci eu mi-am zis că dacă el o declarat, eu m-am plecat. Eu am vrut să-i ţîi taina, că el mi-o spus să i-l păstrez. Mi l-o dat spre păstrare. Să nu-l folosesc şi să nu-l dau nimănui.

“- “Atunci, dacă el o declarat că mi l-o dat, daţi-mi voie să mă duc să vi-l aduc”, am zîs eu. Atuncia el: – “Merg şi eu” Asta o fost boala, că nu m-o lăsat să viu singură. Acu’, o venit cu mine. Am fost în maşină lângă el şi am venit. Era noapte. Am venit acasă. Acu’, eu, ca să scăp de el, să nu meargă cu mine în pod, l-am dus la tata în odaie, în casă. Să-l las cu tata: am crezut că el e prost… Că doar el n-o fost prost! El s-o ţinut de mine: – “Nuuu, merg cu mata!” O prind eu înainte pe scară, el după mine. Aşa. Şi el fusese prin pod. O fost tot unu’ din şei care o fost de prima dată. S-o suit după mine pe scară. Dau geamurile la o parte şi eu mă cobor pe scară. El se coboară după mine. Când o văzut acolooo…! Aveam şi nişte pâslari de-ai Părintelelui Nicodim, care era vorba ca şei de-acolo să-i mai ascundă undeva; şi, plecând eu acasă, îmi trimite mie Ionescu o pereche de pâslari; mi-a scris nevasta să-i folosesc cumva.

“Acu’, eu i-am pus tot acolo, ca să nu-i găsească. I-am ascuns. Acu’ şela, când dă de pâslari, că pâslarii erau agăţaţi într-un cui, aşa.: – “Băăă, uite!… Ai cui îs pâslarii?! Cine ştie ce lejionar o sta’ aişia?!” Eu i-am spus: – “Ai lui Părintele Nicodim. De la el îi am, mi i-o dat să-i folosesc.” Acu’, el: – “Tiii, ce-i aici de cărţi, măi băiete!” S-o apucat de scos el cărţile de acolo şi de-ncărcat în maşină. O încărcat maşina de tăti cărţile câte o’ fost acolo. Pe mine m-o lăsat acasă; el o plecat. Mi-a zîs: – “Dimineaţă vii la primărie.” C-o dus cărţile la primărie.

“Dimineaţă mă duc la primărie.

“Când mă duc, era plin în faţa primăriei, pe holul şela, de cărţile mele. Cărţi multe aveam eu! Mi-a dat Părintele cărţi multe şi să fie spre păstrare şi spre folos: mai dau câte una cuiva aşa. Mai dădeam şi împrumut, mai dădeam şi cu bani, mă rog, cum se nimerea.”

Motto

“HARALAMBIE ZOITANU nu ştie să citească,

dar el împrumuta cărţile de la mine,

spunându-mi că i le citeşte soţia sa.”

Anica Ţupu

Anica Ţupu s-a păzit cât a putut să-i scape mărturisiri ce să se întoarcă împotriva ei înseşi. Dar mai ales se temea ca vorbele ce i-ar fi scăpat necugetat în anchetă să-i încarce pe părintele Nicodim sau pe părinţii ipodiaconi din Bucureşti, ori pe Jorj Ionescu, bărbaţii cu care avea de-a face în lupta ei împotriva beznelor.

Mai existau aceia care îi încredinţaseră liniştea lor şi a familiilor lor atunci când avuseseră convorbiri duhovniceşti cu dumneaei. În acele ceasuri şi zile, nici unul nu-şi dăduse seama cât de greu aveau să-i apese astfel de schimburi de cuvinte, la întoarcerea roţii morii împotrivă-le. Cum să-ţi treacă prin minte că a discuta despre îndemnurile duhovnicului Nicodim, despre ce este bun, priincios mântuirii şi despre cele ce ne îndepărtează de ea, putea fi socotit atât de vinovat faţă de ţară?! Doar nimeni nu înjurase comunismul, nimeni nu se plânsese că era viaţa grea sub acel regim, că membrii de partid jefuiau munca oamenilor, că nedreptăţile curgeau gârlă asupra bieţilor plugari, toate adevărate. Însă, pentru ucenicii Protosinghelului Nicodim, astfel de greutăţi şi pricini deveneau trepte către desăvârşire, cu cât le sufereai în tăcere mai mare şi acceptându-le ca pe nişte încercări venind de la Dumnezeu şi nu menite de diavol, cum erau de fapt… De aceea ei nu vădeau nici un fel de răzvrătire faţă de puterea laică, ascultând de îndemnul: “Daţi Cezarului ce este al Cezarului”…

Atunci de ce să li se caute nod în papură fiindcă citeau, când aveau timp, câte o carte de învăţătură? Şi, totuşi, acuzaţia cea mai împovărătoare, în cadrul acestei anchete, a fost colportajul de cărţi religioase scrise şi editate de Ieromonahul Nicodim. Dar Anica – o foarte bună luptătoare pentru tăinuirea cititorilor acelor cărţi – nu era singura anchetată; pe deasupra măsură, funcţiona şi sistemul urechilor la pândă, al vânzătorilor de fraţi, datorită cărui sistem se îndeseau informaţiile ajunse la Securitate, astfel încât încleştarea dinţilor ei şi răspunsurile date cu zgârcenie peste măsură nu prea foloseau: informaţiile cerute de anchetator tot îi scăpau; altfel nu se putea.

Şi mai era ceva. Ei i-a trecut prin minte că dacă numărul cititorilor de cărţi ale părintelui Nicodim era foarte mare – or, ăsta era adevărul: numărul lor nici nu era cunoscut, atât de mare era… -, Securitatea avea să-şi asume situaţia reală şi să închidă dosarul întocmit împotriva lor sau, măcar, să mărginească ancheta la câţi arestaţi şi anchetaţi avea până atunci. Nu putea cuprinde în acea crimă a lecturii toată ţara românească, nu? Pe deasupra îi veni şi un fel de sfântă mândrie: să afle şi ei, ofiţerii ăştia de nimica, ce cale minunată le deschisese ţăranilor Părintele Nicodim Măndiţă şi cum toţi se înşiruiau pe calea cărţii, precum oile după păstorul cel bun!… Toate acestea, plus demnitatea mereu rănită şi sângerândă, ce îi impunea să nu mai ezite între minciuni, ci să-şi recunoască rolul destul de mare – aşa cum i-l dăduse părintele duhovnic – în răspândirea culturii ortodoxe în lumea celor neştiutori, o determinară să nu mai ţină baierele adevărului înnodate. Acceptă să vorbească altfel. Procesul verbal de interogatoriu din 4 septembrie 1964, luat la Buhuşi, între orele 810 şi 1630, redimensionează activitatea Anicăi în slujirea răspândirii de cunoştinţe ortodoxe.

“ÎNTREBARE: Declară căror persoane ai difuzat cărţi ori alte materiale cu conţinut mistic-religios.

“RĂSPUNS: Eu am dat o carte de rugăciuni, cu împrumut, în vara acestui an, numitului NICOLAE SOCEA, din comuna Calu. Acesta încă nu mi-a restituit cartea.”

L-a pomenit pe Socea, bănuind că, deoarece rămăsese la el cartea de rugăciuni, fusese pârât de careva că o avea în casă. Luat la întrebări de ofiţer, o fi numit-o pe ea, pe Anica, drept cea de-i împrumutase volumaşul; aşa presupunea Anica să se fi petrecut lucrurile. Mai mult, una era să-i fi împrumutat cartea şi alta să i-o fi dăruit, ori vândut. Dacă i-o împrumutase, omul putea declara că nu-l interesase şi pentru aceea nu o restituise timp atâta de îndelungat. Iar de-i trecea prin minte să zică aşa, scăpa fără nici un fel de pedeapsă.

Foarte bine ticluit; însă aşa avea să judece şi Socea? Cu asta nu se împăca Anica în anchete: nu avea cum să ghicească ce se pregăteau ceilalţi să declare.

Apoi grăi despre întâmplări neverificabile sau, în legătură cu uitarea cărora i se părea că ar fi găsit înţelegere până şi la acei neoameni care o anchetau:

“În urmă cu 6-7 ani, fără să mai pot preciza data, eu am difuzat mai multe cărţi cu conţinut mistic religios în comuna Calu-Iapa. Astfel de cărţi am dat în repetate rânduri numiţilor: DRĂGUŞANU ALEXANDRU; GHIŢĂ TELEUCA; TITA MANCAŞ; HARALAMBIE ZOITANU.

“Acestora le-am dat cărţile sub formă de împrumut şi pe măsură ce le citeau câte una, mi le restituiau. Numitului DRĂGUŞANU ALEXANDRU i-am dat două cărţi cu conţinut mistic religios, iar celorlalţi le-am dat mult mai multe şi în repetate rânduri, încât nu mai pot arăta exact câte asemenea cărţi le-am difuzat eu.”

Toţi aceştia putuseră s-o pomenească, drept izvor al cărţilor ce le trecuseră prin mână, îşi spunea ea. Nu mai avea sens să le ascundă numele, agravându-şi astfel situaţia personală – dacă ei vorbiseră despre ea mai înainte. Astfel de gânduri îi bântuiau mintea; adevărul este că ea niciodată nu avea siguranţa cine o numise şi cine nu. Însă cum îi era tot mai frică, nu mai cumpănea la rece, ci se  grăbea s-o ia înaintea anchetatorului, ceea ce constituia cea mai mare greşeală; dar Anica nu avea destulă experienţă pentru a şti aşa ceva. Pe deasupra, îi cam fierbeau creierii de frică, oricât se străduia să-şi reia stăpânirea asupra lor.

“Fac precizarea că numitul HARALAMBIE ZOITANU nu ştie să citească, dar el împrumuta cărţile de la mine, spunându-mi că i le citeşte soţia sa.”

Nu cred că poate exista acuzaţie mai gravă împotriva acelora care au născocit, condus şi efectuat această anchetă de care mă ocup, decât o atare mărturie. S-ar cuveni cercetate documentele claselor absolvite de toţi aceşti anchetatori, procurori şi judecători – şi modul mai mult sau mai puţin onest în care şi-au luat diplomele, ceea ce, cu cât trece mai mult timp, devine tot mai anevoios de aflat – , documentele claselor absolvite de anchetatorii care au chinuit oameni atât de iubitori de cultură religioasă încât fie distribuiau – în general gratuit – cărţi în mediul sătesc, unde ele lipseau cu desăvârşire, fie le dăruiau pentru a fi parcurse cu ochii şi cu buzele altora nu a celor ce le primeau, cum este cazul lui Haralambie Zoitanu. Ascultă, bunule cititor, şi cutremură-te de frumuseţea morală pomenită aici: “HARALAMBIE ZOITANU nu ştie să citească, dar el împrumuta cărţile de la mine, spunându-mi că i le citeşte soţia sa”!

Numai părintele Nicodim Măndiţă a avut această idee genială de a îndemna neştiutorii de carte să facă ce-or şti pentru a li se citi cu glas tare cărţi despre viaţă şi moarte, despre păcate şi virtuţi, despre mântuire, în lumea noastră creştină denumite cărţi pioase, dar în lumea antichităţii denumite cărţi de filosofie… Un singur anchetator, din miile salariate de M.A.I., un singur membru al comitetelor raionale, regionale, al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, un singur membru al guvernelor comuniste din România, toţi la fel de puţin trecuţi prin şcoli, aş vrea să iasă din rândurile celor astăzi anonimi, şi să recunoască a fi solicitat pe careva cu mai multă şcoală să-i fi citit şi lui ceva privitor la chestiunile spirituale despre care, spre nenorocirea lui, habar n-avea!

“Cărţile pe care le-am difuzat acestor persoane le aveam fie de la numitul POEŢELEA VASILE, din Bucureşti, fie de la IONESCU JORJ, din Grigoreni, încât nu pot delimita provenienţa acestora.

“În urmă cu câţiva ani, fără să mai pot preciza data, am dat cărţi religioase şi numitei SMARANDA HARALAMBIE DRĂGUŞAN. Aceasta mi-a restituit cartea anul trecut.”

“De ce oare insistă atâta anchetatorul ăsta să-i spun dacă mi-au fost restituite cărţile sau nu?! Probabil că nu asta este important, ci să ştie el unde se află cartea, dacă ea mai circulă şi astăzi…”, îşi făcea socotelile femeia.

“O carte am împrumutat-o numitei ELISABETA VASILE ŢUPU, din comuna Calu, însă aceasta nu mi-a restituit-o, deşi eu i-am cerut-o înapoi.

“Începând cu 5-6 ani în urmă, am început să-i împrumut cărţi cu conţinut mistic religios şi numitului GHEORGHE CĂTANĂ, din satul Iapa. Acestuia i-am dat cărţi în fiecare an, în repetate rânduri, şi i-am dat chiar şi anul acesta. Numitului GHEORGHE CĂTANĂ, printre astfel de cărţi, i-am dat şi toate caietele mele scrise cu “Vămile văzduhului”, de la 1 la 24 şi acestea mi s-au restituit treptat până când şi anul acesta.”

“Şi dacă îi fac percheziţie acasă sau i-au şi făcut? Mai bine să nu mai ascund adevărul… După cum merg lucrurile, văd că tot iese el la iveală… Şi, în defintiv, este spre lauda lui Dumnezeu că atâţia oameni voiau să citească, nu?”

“După cum îmi aduc aminte şi în prezent am la numitul GHEOR-GHE CĂTANĂ câteva caiete scrise de mine, cu nişte predici.

“ÎNTREBARE: Din dovezile pe care le posedăm, rezultă că dumneata ai mai difuzat cărţi cu conţinut mistic religios şi altor persoane, atât prin împrumut, cât şi contra cost. Arată cine sunt aceste persoane şi forma sub care le-ai dat asemenea materiale.”

“Dar nu se mulţumeşte niciodată omul ăsta cu ce-i dai?! Tare mai este nesătul de sânge!”

“RĂSPUNS: Este adevărat că eu am difuzat un mare număr de cărţi cu conţinut mistico-religios. Astfel de cărţi eu le-am difuzat sub formă de împrumut, cadouri şi prin vânzare.

“Privind procurarea şi vânzarea cărţilor cu conţinut mistic religios, declar următoarele:

“În toamna anului 1957 sau 1958, nu mai pot preciza, însă era în anul în care sora mea Saveta a născut feţiţa Ileana, eu am fost la mănăstirea Văratec, la călugărul Nicodim Mandiţă, la care m-am mărturisit şi căruia i-am spus unele necazuri ale mele şi supărări pe care le aveam din cauza sorei mele Saveta, cu care locuiam împreună şi care năştea pentru a doua oară, fără să aibă bărbat.

“Cu aceasta ocazie, călugărul Nicodim Măndiţă mi-a spus ca să merg (ca trimisă din partea lui) la numitul POEŢELEA VASILE, din Bucureşti, şi să iau de la acesta, cât îi putea eu duce într-un bagaj, cărţi religioase pe care apoi să le vând la diferite persoane.”

Felul în care duhovnicul îi ajuta pe cei ajunşi la mare necaz iese în evidenţă din cele ce urmează (dealtfel discutate şi anterior).

“Într-adevăr, eu am fost la POEŢELEA VASILE, am luat de la acesta o legătură bună de cărţi pe care le-am adus acasă la mine, în comuna Calu-Iapa, şi am început să mă preocup să le vând. Interesându-mă să vând aceste cărţi, am găsit mai multe persoane cărora le-am vândut cărţi de 2.000 (două mii) lei.

“Aceste cărţi le-am vândut în timp de 2-3 ani, adică până aproximativ prin anul 1961.

“Din banii rezultaţi din vânzarea cărţilor am făcut reparaţii la casă şi am amenajat o cameră pentru sora mea ELISABETA, iar din cei care mi-au rămas, am ajutat-o pe sora mea şi mi-am cumpărat şi eu o plită pentru sobă.

“Dintre persoanele cărora le-am vândut cărţi cu conţinut mistic religios”, continuă anchetatorul să înregistreze mărturisirile smulse de la Anica, “din cele pe care le-am luat de la POEŢELEA VASILE, îmi mai amintesc pe MARIA ION DRĂGUŞANU (acum decedată), HARALAMBIE VEFERMUŞ (decedat în prezent), CATINCA GHEORGHE ALBEAŢĂ, din comuna Calu, MARIA ALEXANDRU DRĂGUŞAN, GHEORGHE TELEUCĂ, NATALIA FECIORU, ALEXANDRU PETREA (este bătrân de 90 ani), MARIA VASILE PANĂ, sora mea, GRIGORE ŢUPU, fratele meu, care deşi mi-a plătit cărţile, mi le-a adus înapoi, pentru că soţia lui nu-i permite să cumpere şi nici să citească asemenea cărţi, numitului COSTICĂ, numele nu i-l ştiu, dar este poreclit: MARTIN şi acum locuieşte la GURA IEPEI, în vârstă de aproximativ 30 ani.

“În afară de susnumiţii, am mai vândut cărţi şi altor persoane pe care nu le mai reţin. Nu mai ţin minte nici în ce valoare am vândut cărţi fiecăreia din persoanele pe care le-am arătat.

“Numiţii JORJ IONESCU şi POEŢELEA VASILE mi-au spus că din cărţile cu conţinut mistic religios pe care mi le-au dat pot să dau la diferite persoane şi sub formă de cadou.

“Într-adevăr, eu am dat din aceste cărţi cadouri ca fiind făcute din partea mea, fără să spun de la cine le am, mai multor persoane, printre care numiţilor: ANETA COSTICĂ DRĂGUŞANU, VICTORIA VEFERMUŞ, nepoata mea, MARIA GHEORGHE HODOR – nepoata mea, MARIA ION din Calu şi altora pe care nu-i reţin.

“Acestora le-am dat cărţi cu conţinut mistic-religios în iarna acestui an şi în anul 1963, sub formă de cadou.

“Mi-am adus aminte că am dat cărţi, ca cele de mai sus, şi numiţilor: MIHAI NECULAI MAFTEI, tânăr căsătorit, şi IONEL, rudă cu MIHAI. Acestora le-am dat 7 cărţi, în două rânduri, din care 6 o singură dată, în anul 1964. Tot susnumiţilor, le-am mai vândut cărţi de 100 lei, tot în anul 1964, fără să pot preciza data. Banii i-am cheltuit eu.

“Mi-am mai reamintit că am mai dat cărţi cu conţinut mistic-religios în anul 1964, tot sub formă de cadou, numitului MIHAI VASILE PALA, acestuia i-am dat un tencuşor de broşuri.

“Cu împrumut, am mai dat astfel de cărţi şi broşuri numiţilor ION DAVID CAZACU şi ILEANA COSTICĂ LICAN, în anul 1964.

“ÎNTREBARE: Ţi s-a cerut să declari întregul adevăr privind faptele pe care le-ai comis. De ce nu declari toate persoanele cărora le-ai vândut materiale cu conţinut mistico-religios şi ce sume de bani ai încasat?

“RĂSPUNS: Eu nu-mi amintesc de alte persoane, în afara celor de mai sus, la care să le fi dat cărţi sau alte materiale cu conţinut mistic religios.

“ÎNTREBARE: Ţi se prezintă un caiet cu însemnări care ţi s-a găsit la o percheziţie domiciliară, din care rezultă că şi altor persoane ai vândut materiale cu conţinut mistic religios.

“Declară în ce împrejurări ai făcut aceste însemnări şi ce reprezintă fiecare din aceste însemnări.

“RĂSPUNS: În anchetă mi se prezintă un caiet dictando pentru însemnări, cu coperte albăstrui, care mi s-a găsit şi ridicat la percheziţia domiciliară ce mi s-a efectuat de organele statului.

“Acest caiet are mai multe însemnări făcute de nepoata mea MALVINA ŢUPU şi din aceste însemnări rezultă că şi altor persoane s-au vândut materiale cu conţinut mistic religios, însă eu nu cunosc în mod concret la care persoane s-au mai vândut astfel de materiale şi cu ce sume de bani.

“Ştiu, însă, în legătură cu acest fapt, că eu am dat nepoatei mele MALVINA să transcrie “Vămile văzduhului”, pentru a fi vândute unor persoane care nu puteau să scrie, fiind în vârstă sau cu prea puţină şcoală.

“Nu cunosc căror persoane li s-au transcris aceste materiale şi li s-au vândut şi nici cu ce sume de bani.

“În caietul care mi se prezintă, desigur nepoata mea MALVINA şi-a făcut însemnările ei privind persoanele de la care a primit bani pentru materialele cu conţinut mistic şi religios pe care le are de la mine şi ea poate da şi explicaţiile corespunzătoare.

“În acest caiet este scris şi numele FLOAREA. Această persoană este din Buhuşi, dar nu mai cunosc alte date despre ea. Această persoană ştiu că venea pe la mine prin anul 1963, era în vârstă şi de fiecare dată când venea îi da nepoatei mele câte 100 lei şi aceasta – MALVINA – îi scria “Vămile văzduhului” după caietele mele.

“ÎNTREBARE: Persoanele cărora le-ai difuzat cărţi de unde ştiau că dumneata posezi aceste materiale cu conţinut mistic religios?

“RĂSPUNS: Ca să difuzez materiale cu conţinut mistic religios, eram preocupată ca să le dau la persoane care ştiam că le-ar interesa astfel de materiale şi eu căutam asemenea persoane, aşa cum este cazul celor cărora le-am dat fie cu bani, fie cu împrumut sau cadou. Unii dintre aceştia bănuiau că eu am asemenea cărţi, pentru că ştiau că eu obişnuiesc să merg des pe la mănăstiri.

“ÎNTREBARE: Cine te-a instruit pe dumneata să difuzezi cărţi cu conţinut mistic religios?”

Anica avea mari remuşcări pentru că acel caiet rămăsese la îndemâna cercetărilor: “Şi aşa prea multe află din nechibzuiala şi frica mea, mai trebuiau şi dovezi atât de limpezi!”, îşi zise cu obidă. Dar nu mai avea cum îndrepta lipsa de prevedere.

Auzind, însă, ce-l durea pe anchetator, anume că cine o învăţase pe ea să comercializeze sau să dăruiască lucrările părintelui Nicodim, îşi dădu seama că-i venise apa la moară să le spună şi ea două să-i usture, că nimic nu arde mai tare decât rostirea adevărului drept în faţă, de parcă ar fi vitriol, pentru unii…!

“RĂSPUNS: Precizez că eu am avut materialele –  cărţi şi caiete – cu conţinut mistic religios în cantităţi mari, primite de la călugărul NICODIM MĂNDIŢĂ, preotul POEŢELEA VASILE [Poeţelea nu era preot, ci ipodiacon] şi IONESCU JORJ. Aceştia mi-au spus să dau cărţile de la ei, cu bani, de împrumut sau chiar pe degeaba, pentru că în comerţ şi în vânzarea de azi nu se găsesc pe piaţă astfel de cărţi şi că oamenii credincioşi trebuie ajutaţi cu cărţile noastre, pentru că în timpurile de azi nu se tipăresc cărţi cu conţinut religios.”

“Le-am zis-o! Că cine poartă vina că ei împiedică să se tipărească acele scrieri ce-i ajută pe oameni? Iar dacă noi le avem în depozit, o să stăm cu braţele încrucişate pe piept să aşteptăm prăpădirea lumii, fără să punem umărul să-i scoatem pe fraţii noştri din noroaie?!… Cât îs eu Anica Ţupu, aşa ceva nu se va întâmpla!!!”

“Preotul NICODIM MĂNDIŢĂ îmi spunea ca eu să difuzez astfel de cărţi şi caiete pentru a atrage oamenii la mănăstire.

“Aceştia mi-au mai spus să păstrez şi să difuzez cu atenţie cărţile şi caietele de la ei şi să le dau la persoane cât mai de aproape şi de încredere.

“ÎNTREBARE: Unde se află evidenţa materialelor (cărţi şi caiete) pe care le-ai difuzat dumneata?

“RĂSPUNS: Eu nu reţin să am vreo evidenţă de cărţile şi caietele pe care le-am difuzat. Eu mi-am făcut diferite însemnări, dar nu mai ştiu nimic de existenţa acestora, pentru că nu le-am dat importanţă. Cei care mi-au dat cărţi nu m-au instruit să am o evidenţă a persoanelor.

“Dintre cărţile difuzate reţin că unele aveau ca titlu: “Oglinda duhovnicească”, “Mica prăvilioară”, “Dai voinţă, iei putere”, “Vămile văzduhului”, “Păcatul înjurăturilor”, “Icoana dumnezeirii” ş.a.

“ÎNTREBARE: Declară ce sume de bani ai încasat dumneata pentru materialele difuzate, în afară de cei 2.000 lei.

“RĂSPUNS: În vara acestui an sau chiar în primăvara anului 1964, eu am vândut numitului MIHAI MAFTEI cărţi cu conţinut mistic religios în valoare de 50 lei şi vărului său i-am vândut tot de 50 lei acelaşi fel de cărţi.

“În urmă cu doi sau trei ani, eu am copiat “Vămile văzduhului”, după cele pe care le aveam, scriindu-le pe încă aproximativ 50 de caiete”, spuse Anica, înălţându-i-se fruntea cu oarecare mândrie – sau mai curând cu bucuria faptei sale ce se împotrivea întunericului reprezentat de omul dinaintea ei, care, acum, avea drept de viaţă şi de moarte asupra ei. “Da! Cincizeci de caiete umplute cu scrisul meu, ca cincizeci de îngeri ce i-am trimis în casele oamenilor!” Rostea: “îngeri” şi gândea: “arhangheli”; ba, mai precis: Arhistrategul Arhanghelul Mihail, luptătorul, cel cu spada în mână… “Aceste caiete m-a întrebat numita ILEANA IONESCU JORJ dacă pot să i le vând ei. Eu i-am vândut acesteia caietele cu “Vămile” şi numita ILEANA IONESCU JORJ mi-a dat suma de 1.000 (una mie) lei. Banii mi i-a dat în două rânduri, odată 200 lei şi altă dată 800 lei. Lui IONESCU JORJ i-am dat şi caietele mele cu “Vămile” întrucât mi-a spus că trebuie să le copieze şi alte persoane, fără să-mi spună cine anume; şi mi-a restituit aceste “Vămi”, după 2-3 luni.

“Eu am mai dat “Vămile” să le copieze şi numitului CRĂCIUN, dar nu-i ştiu prenumele şi nici din ce localitate este. Pe acesta mi l-a recomandat preotul călugăr NICODIM MĂNDIŢĂ. Aceste “Vămi ale văzduhului” le-am dat şi numitului ALEXANDRU DRĂGUŞAN să le copieze şi i-am dat şi caiete albe, din cele pe care le aveam cumpărate cu bani de la NICODIM MĂNDIŢĂ.

“În afară de sumele de bani despre care am declarat mai sus, nu-mi amintesc să fi primit bani pentru cărţi religioase.

“ÎNTREBARE: Declară ce bani ai dat dumneata preotului NICODIM MĂNDIŢĂ, ori numiţilor IONESCU JORJ şi POEŢELEA VASILE, pentru materialele primite de la aceştia, cât şi din banii rezultaţi din vânzare.

“RĂSPUNS: Eu nu am dat nici un ban preotului NICODIM MĂNDIŢĂ ori numiţilor POEŢELEA VASILE şi IONESCU JORJ pentru cărţile şi materialele cu conţinut mistic religios pe care mi le-au dat.

“Ei mi-au spus să vând cărţi de la ei, dar nu mi-au pretins bani.”

“Ce-şi închipuie securiştii ăştia că toate se rezolvă doar cu bani?”, se mânie ea, în sinea sa. “Şi sufletul să-l vinzi pe bani?! Noi, domnule anchetator, suntem negustori de hrană pentru suflete. Aşa ceva se importă din rai. Iar acolo, banii n-au nici un preţ!”, îşi strâmbă dânsa gura a dezgust.

“De fapt, şi eu i-am spus că am cărţi destule, lui IONESCU JORJ, când acesta mă întreba despre acest lucru, adică să-mi aducă altele.

“ÎNTREBARE: De unde aveau IONESCU JORJ şi POEŢELEA VASILE cărţile cu conţinut mistic religios pe care ţi le-au dat? Ce stare aveau aceste cărţi?

“RĂSPUNS: Eu am primit cărţi cu conţinut mistic religios de la numitul POEŢELEA VASILE şi de la IONESCU JORJ, dar nu ştiu de unde le avea POEŢELEA VASILE, pentru că acesta în casă la el avea multe asemenea cărţi şi mie mi-a dat de fiecare dată când am mers la el.

“Ştiu că o parte din cărţi numitul IONESCU JORJ le avea de la POEŢELEA VASILE, dar restul nu cunosc.

“Cărţile erau noi – neîntrebuinţate – şi bine legate, cu coperţi cartonate, în pânză, dar nu cunosc de unde le avea POEŢELEA VASILE. De la aceştia”  – îi veni iarăşi veninul cel izbânditor pe vârful limbii, să nu se lase mai prejos decât anchetatorul acela obişnuit să-i dispreţuiască pe năcăjiţii aflaţi în puterea sa; drept care, îl înţepă în ce-l durea mai tare: – “ştiu că astfel de cărţi nu se fac la întreprinderile de stat.” “Numai noi, poporul lui Dumnezeu, suntem în stare să mai facem carte frumoasă şi durabilă, pentru că noi o facem cu dragoste pentru ea şi cu respect pentru cititor: aţi mai auzit voi de respectul de om în România?!!”

“ÎNTREBARE: Cu ce scop ai deţinut depozitate în ascunzătoarea în care ţi s-au găsit la percheziţia domiciliară materialele cu conţinut mistic religios?

“RĂSPUNS: Eu mi-am dat seama că nu am voie să deţin cărţi cu conţinut mistic religios şi acest lucru mi-l spusese şi POEŢELEA VASILE, şi pentru a le păstra bine, fără să mai ştie cineva de ele, le-am ţinut depozitate în ascunzătoare aşa cum mi s-au găsit la percheziţie.

“ÎNTREBARE: Când ai construit ascunzătoarea în care ai avut cărţi şi în ce scop?

“RĂSPUNS: Prin anul 1957 sau 1958, în partea din spate a casei, am construit o ascunzătoare cu intrare din pod, prin despărţirea unei magazii cu un perete din bârne şi scândură.

“Această ascunzătoare am construit-o pentru depozitarea cărţilor cu conţinut mistic religios primite de la POEŢELEA VASILE şi de la ceilalţi, cât şi pentru păstrarea unor lucruri personale ale mele. Ascunzătoarea mi-a făcut-o numitul DRĂGUŞAN ALEXANDRU, căruia i-am lucrat în schimb la prăşit.

“ÎNTREBARE: Cine te-a învăţat să faci o asemenea ascunzătoare?

“RĂSPUNS: Să am o ascunzătoare de care să ştiu numai eu a fost ideea mea, nu m-a învăţat nimeni.” “Nu-ţi dai seama că majoritatea românilor sunt datori să aibă atari ascunzători atâta timp cât vă aflaţi voi cu securea-n mână îndărătul nostru?! Cum să trăieşti dacă n-ai unde te ascunde, unde să-ţi ascunzi femeia şi copiii, unde să-ţi ascunzi vaca, unde să-ţi ascunzi puţinii bani de-nmormântare, unde să-ţi ascunzi sufletul?! Trăim numai cei care avem ascunzătoare! Ceilalţi vor pieri unul după altul, vânzându-şi fiecare vecinul, fratele, mama, copilul!

Nu e sfârşitul lumii! E ceva mult mai rău: este începutul lumii lui satana!

În gaură de şarpe şi tot trebuie să te-ascunzi, că altfel pieri!…”

“ÎNTREBARE: Din ce asociaţii religioase fac parte persoanele cărora le-ai difuzat materiale cu conţinut mistic religios?

“RĂSPUNS: Am difuzat cărţi persoanelor care ştiam că au preocuparea pentru credinţa în Dumnezeu. Nu am ţinut cont de fiecare în parte şi nu ştiu ca vreunul din aceştia să fie în vreo asociaţie religioasă, decât că sunt creştini ortodocşi şi pocăiţi.”

Oare Biserica Ortodoxă Română ştia cu ce jertfe era ea susţinută de abia alfabetizaţii ţării? Şi dacă da, de ce lăsa pe mâna anchetatorilor pe fiii şi fiicele Ei, când reprezentanţi ai Bisericii erau membri ai Marii Adunări Naţionale, adică participau la lucrările aşa-zisului parlament din acele timpuri? Dacă ştia despre sacrificiile credincioşilor ortodocşi români, de ce-şi lăsa mădularele chinuite, aruncate între fiare, de ce uita că acei semeni erau însuşi Hristos?

“După ce am citit cuvânt de cuvânt……

ss/Ţupu Anica.”

Şi cu aceasta, recunoscând o atât de bogată activitate de răspândire a credinţei, sub formă de cărţi, Anica Ţupu şi-a semnat schimbarea categoriei de martor, în care fusese iniţial încadrată, cu aceea de acuzat…

Motto:

“În comerţ şi în vânzarea de azi nu se găsesc pe piaţă astfel de cărţi

şi (…) oamenii credincioşi trebuie ajutaţi cu cărţile noastre,

pentru că în timpurile de azi nu se tipăresc cărţi cu conţinut religios.”

Anica Ţupu

– “Mătuşă Anică, noi am lăsat în urmă arestarea. Deci, v-au chemat la primărie. Aţi văzut cărţile dumneavoastră acolo. Şi ce s-a mai întâmplat după aceea?”

– “Aşa. Acolo am rămas. Cam deraiet am mers puţin…”

– “Nu-i nimic. A fost foarte folositor pentru a vă cunoaşte mai bine.”

– “Aşa.”

– “Spuneţi mai departe.”

– “Atuncia m-o chemat acolo şî mi-o luat declaraţii; am spus eu acolo.”

– “A fost şi tata interogat?”

– “Nu. Cu el n-or avut treabă. Pe el nu l-or întrebat nimic. Da. El nici nu ştia că am făcut eu ascunzătoare. Era rău bolnav, stătea la pat, aşa, şi pe el nu l-o întrebat absolut nimic. Nimic. Aşa. I-au fotografiat casa, acolo – ascunzătoarea, cum s-or priceput ei acolo. Aşa. Şi am dat declaraţia acolo la primărie. Am venit iar acasă. M-or mai chemat de câteva ori la declaraţie iar. Şi pe urmă, ultima dată, mă cheamă, îmi trimit răspuns: – “Vii la Buhuşi, pe ziua de cutare.” Aşa.”

Am mai atras atenţia cititorului asupra ciudăţeniei de limbaj de mai sus. Un înţeles poporan al substantivului: “răspuns” este: “vorbă”, în sintagma: “a trimite vorbă” ce devine în gura unora: “a trimite răspuns”.

– “M-am dus. Colo mă-ntreabă. Scoate un caiet pe care se vedea un scris că-i din Manuscrisul Nou: “D.M.N.”, ca să-l cunosc eu de cele vechi. Caietele le-o luat el. Părintele ne-a spus să nu mai scrim după şele vechi, să scrim după şele noi. Ne dădea canon la mărturisire de-acu’ să scriem “Vămile Văzduhului”. Aşa. Şi eu acu’ pe caietele pe care scriam după Manuscrisul Nou, scriam pe fiecare: “D.M.N.”, ca să ştiu pe care să pui mâna.

“De-acu’ mă cheamă la Buhuşi, să dau declaraţie şi îmi scoate caietul şela. “Zişe: – “Şine-i omul iesta, măi: “D.M.N.”?!”

“Da’ eu îmi făcusem planul: ca să spui o minciună pentru că mi-a venit atunci în minte, nu chiar aşa. Eu m-am gândit, stând pe ogor cândva şi culejeam fasole, nu ştiu şe făşeam pe ogor, şi am ştiut că mâini trebuie să plec la Buhuşi, pentru declaraţie: şe să răspund? Şi atunşi m-am pus jos pe hat şi m-am apucat de plâns, singură eu acolo, şi am zîs: “Doamne! Tu ştii ce am făcut şi ştii pentru şe am făcut şi acum mă cheamă şi nu ştiu pentru şe mă cheamă. Nu ştiu şe are să mă-ntrebe.” Şi plânjeam. “Doamne, vorbeşte tu pentru mine!” Aşa mi-o venit în gând şi m-am rugat cu lacrimi. Aşaa.

“Îmi termin treaba pe ogor. A doua zi dimineaţă plec la Buhuşi. Da’ eu atunş m-am gândit că ar fi apărut caietul şela cuuu. “D.M.N.” “Ei şe să răspund eu acolo, şe să zic în locul lui: D. şi în locul lui: M şi în locul lui: N? Ei, măi: Dumnezeu Mântuitorul Nostru!”

“Caietul aşela îl scoate! Numa’ de aşeea m-o chemat! Îmi scoate caietul şéla şi-l pune pe masă.

“- “Băi, Ano, ia spune tu şine-i omu’ ista, măi, D.M.N.?!””

“Da’ eu am zîs că: – “Dumnezeu Mântuitorul Nostru.””, tonul îi este explicativ, aşa cum l-ai folosi pentru a răspunde unui copil de care se cuvine să ascunzi ceva şi îi propui, în schimb, să creadă o minciună.

“Atunşia o ridicat mâna aşa şi o bătut în maasăăă de mai să-mi pocnească mie capul! Aşa o bătut: – “Dumnezeul Mântuitorului Vostru!”, a încărcat Anica cele douăsprezece silabe cu toată ura unei înjurături scuipată din rărunchi.

“N-o mai zis al Nostru:  …”Vostru!”,” profită ea de situaţia repetării celor auzite atunci pentru a-l sudui ea însăşi prin intonaţie, fără a putea fi acuzată că a înjurat, încălcând prin asta purtarea creştinească datorată.

“A dat şi de adresa unui nepot de-al meu, care era la Făgăraş, învăţa la o şcoală.

“- “Da’ ista şine-i?””

“- “Aista-i un nepot al meu care învaţă la Făgăraş şi o scris o scrisoare acasă lui bunicu-său şi nie, un băiet de la şcoală.”

“Ei, cu aşela n-o mai avut treabă.

“M-o trimes acasă.

“De-acum stau acasă că pe şe dată a fost nu mai ţin minte; însă pe urmă proşesu’ o fost pe şe dată? 1 august s-au făcut şerşetările. Nu mai ţin minte. Am uitat. Adică le ţiu minte, numai că în momentul ăsta nu-mi pot aminti imediat.

“Aşa. Mă cheamă. Mă cheamăăă. cum să zic?”

– “Vă cheamă ca martor la proces.”

– “Nu mă cheamă ca martor, mă cheamă ca inculpat! Daaa!”

– “În stare de libertate.”

– “Mă chema de-acasă, veneam iarăşi înapoi. Şeilalţi o fost arestaţi. Pe mine m-o arestat la proşes. Ancheta mi-o făcut-o în libertate. Aşa. De-acu’ când m-o chemat la proşes, asta a fost pe 9 decembrie, mi-o trimis şitaţie să mă duc la proşes, după toate anchetele pe care mi le-o făcut. Aşa. Pe martori i-o chemat înaintea mea cu două zile. Eu a treia zi m-am dus. Da’ pe mine m-o dus sub escortă. M-o chemat până la primărie, până le meliţie, m-am dus liberă. Acolo mă aştepta un serjent de meliţie.”

–  “Era miliţia de aici din sat?”

– “Din sat. De la Calu-Iapa. Acu-i Piatra Şoimului. Şi de-acolo merje un serjent cu mine până la Buhuşi. Şi aşela mă lasă la Buhuşi şi pleacă înapoi. Acolo m-o dat pe mâna la altul. De-acu’ am stat acolo câteva ore; pleacă şelălalt cu mine. Necunoscându-mă, neştiind, era străin, se temea să mă scape, să mă piardă. Aşa. Era numai cu ochii pe mine. Plec cu el.

–  “V-au pus cătuşe?”

– “Nuuu! Aşelea nu le cunosc. N-am văzut aşa şeva.

“Aşa. Merje cu mine şela. Prin tren, ca omu’, mai avea o nevoie să se ducă undeva. Ei şi cum să mă lase pe mine, că se temea că mă pierde? Era un serjent aşa de fricos ca să nu mă piardă!… Când se duşea unde avea nevoie, mă dădea în grijă la un veşin de-alăturea. Îi făşea semn cumva să mă urmărească.

“Ajunjem în Bucureşti. În Bucureşti am ajuns sara: o plecat trenul de-aişia târziu. Până dimineaţa am stat în sala de aşteptare. Aşa.

“Şi el adormea în sală acolo şi, o fi simţit. Spăriet: – “Scularea!” Să nu mă scăpe. Aşa. Ei, în sfârşit…

“O trecut noaptea, o vinit ziua.

“Plecăm, de-acu’ să ne duşem la tribunal. Tribunalul Militar! Aşa.

“De-acu’, mergând până acolo, el mă dădea tot pe mine să merg înainte; el merjea în urmă. Aşa. Până şe, prin oraş, prin Bucureşti, aşele .tramvaiele: trebuia mare grijă. Aşa. Acu’ el nu mă mai putea da pe mine înainte, că eu nu ştiam pe unde să merg; merjea el; da’ merjea cu ochi tot în urmă. Acu’ la un moment dat, vinea un tramvai, încât dacă nu-l trăjeam eu de curea înapoi, îl prindea tramvaiu’! Aşa încât l-am scăpat eu pe el de la moarte… El se uita în urmă, după mine! Atunşi eu l-am oprit, cum am putut eu prinde de cureaua lui, de l-am tras înapoi.

“Aşa, tramvaiul o trecut prin faţa noastră şi ne-am dus la tribunal.

“Am ajuns la tribunal. Acolo la tribunal întreabă întâi martorii. Îi chema pe tăţi martorii. Pe martori, nu mai ţin minte. îi anchetase pe martori. în şeilaltă zi.

“Acum am intrat noi. Eu am fost ultima. După mini a mai fost unul.”

– “Nu v-au băgat în boxă cu ceilalţi?”

– “Nuuu! Nu, nu, nu, nu. Pe şeia numai i-am văzut: erau în sală, acolo.”

– “Dar n-aţi fost judecată împreună cu ei, în acelaşi timp?”

– “În aşelaşi timp, da. În aşelaşi timp.”

– “Dar ei erau în boxă, nu?”

Este evident că nu înţelege termenul. Ezită în continuare, apoi:

– “Nnnn. pe bănşi, pe bănşi.”

– “Dar înconjurate, băncile de un gărduţ, aşa.”

– “Nuuu, bănşi libere, încât îi putéi vedé normal, aşa. Aşa.

“Eu am fost al zeşilea. Şi unul, Chiuliţă Nicolae a fost în urma mea.”

– “Cum îi zicea?”

– “Chiuliţă.”

– “Nu Chiuaru?”

– “Chiuaru! Noi îi zişem. Chiuaru, da. Neculai. El o fost în urma mea, al unsprezeşilea. Aşa. Până şe mă cheamă şi pe mine la un moment dat.”

– “Când aţi auzit ce răspundeau, v-aţi speriat? Ce gândeaţi? “Ia-te uită, măi, cum le spun pe toate!” Ce aţi zis?”

– “Eram spăriată, dar n-aveam încotro. Trebuia să. mă rog. stăteam şi eu acolo.”

– “Dar când aţi văzut că lipsea Părintele Nicodim, nu v-aţi speriat?”

– “Nu. Nu. Nu.”

– “Nu v-aţi mirat că.”

– “Am înţeles că pe el îl judecă în Târgu Neamţ. Asta am înţeles-o că pe el îl judecă. nu-l mai aduşe aişi. Îl judecă la Târgu Neamţ. Asta am ştiut-o. Aşa.

“Ei şi până mă-ntreabă şi pe mine câteva întrebări acolo, am răspuns şi eu la întrebările şelea.

“Ei şi după asta, ei, gata. Spune sentinţa. Ei, pe la fiecare, cât are, şe condamnare are. Şi când ajunje la rândul meu, mă-ntreabă: – “Ai pe şineva la-nsoţire? Ţupu! Ţupu Anica! Ai pe şineva la-nsoţire?!”  Atunşi. – “N-am pe nimini!”, am zîs eu. Şi-am gândit la Dumnezeu.

“Sora Ileana, cum îi spune pe numele de familie?. Chiriac! Aşa! – “N-am pe niminea! “, am zîs eu; şi am gândit la Dumnezeu. Dar atunşi, ca prin minune, văd că apare lângă mine Ilenuţa Chiriac! O cunoştinţă care, când mă ţineau la Bucureşti, la ‘părinţi’, o găseam şi pe ea pe acolo, lucra şi ea câte şeva pe acolo. Aşa.

“Şi ea o apărut lângă mine colo şi zice: – “Pe Ţupu o însoţesc eu! “, o zîs ea. – “Ei atunşia merji cu mine.”

“- “Până unde .?”

“- “Până la maşină.”

“Atâta. Aaah, unde să mai meargă mai departe?! Fiecare avea câte un însoţitor. Eu n-am avut pe nimini! Martorii îi trimiseseră acasă. Plecaseră. Am rămas eu singură. Aşa. Şi ea, Ileana lu’ Palade” [După eliberare, unul dintre membrii grupului din Bucureşti, Gheorghe Palade, urma să-i ceară mâna, astfel Ileana devenind soţia lui şi mama unor copii harnici şi iubitori], de astăzi, ea m-o-nsoţit până la maşină, de aşeea am apreşiat-o eu pe ea foarte mult, că s-o sculat din adunarea şeea mare, nu s-a temut că a lua-o şi pe ea şî ar încătuşa-o şi-ar punea-o lângă mini. Ea şi-o pus sufletul pentru mine; aşa am socotit eu atunşi! Aşa, şe inimă o avut ea, o inimă mărănimoasă grozav, de m-o însoţit până la maşină.

“Acu’ pe mini m-o băgat în maşină. Ea o rămas jos. Nici n-am mai putut ţinea minte cum mi-am luat rămas bun de la ea. Mi-am luat sau nu mi-am luat, ne-am sărutat sau nu, eram oarecum perdută eu, aşa, mă rog, ca. frica aşeea din timpul şela. Ei şi de-acolo m-o dus, fără să ştiu eu unde mă duşe.”

Să ne oprim o clipă din goana aceasta a sorţii, pentru a ne dumiri cine este acest personaj nou. Tânăra este menţionată şi în caietul cu amintiri. Să citim paginile respective.

Anica Ţupu îşi eliberează sufletul de amintirile de la proces şi din temniţă. O face în versuri, această formă fiindu-i impusă de excepţionalul situaţiilor şi stărilor descrise. Atrag atenţia cititorului asupra unui fenomen ciudat psihologic, pe care mulţi foşti deţinuţi îl vor recunoaşte: datorită unei prea mari tensiuni lăuntrice, a spaimelor de nesuportat, a lipsei oricărei nădejdi, victima ajunge să vadă în călăul ei cel mai bun prieten, sprijinul său, speranţa ei. Anica Ţupu, o veţi recunoaşte singuri, a fost şi ea orbită de această stare specială a celor chinuiţi.

Şi acum relatarea versificată făgăduită – “Balada Temniţelor Anicăi Ţupu”, cum îmi place să o numesc:

“În anul 1965, data 4 Ianuarie,
Am fost chemată la Bucureşti pentru pronunţare.
La tribunalul militar,
Unde am fost judecată personal
Pentru difuzare de cărţi sfinte
Ce de când eram eu mică
Mi-a fost plămădită în minte
De la scumpii mei părinţi
Ce-mi erau ca nişte sfinţi.

Tătuca era bolnav,
Cum să vă spun, foarte grav.
Eu m-am rugat Domnului
Şi m-am dus la patul lui,
Foi de drum i-am arătat
Şi mâna i-am sărutat;
I-am spus că vin înapoi
De se va putea chiar joi.

Singură am plecat  la gară
Pe o vreme grea de iarnă,
La trenul accelerat
Ce-a fost foarte aglomerat.
Cu mare greu m-am suit
Şi-n Bucureşti am sosit
Pe la nouă jumătate,
Când se făcu deja noapte.
Şi m-am dus la Paulina
Până nu stinse lumina;
Deci la dânsa am dormit
Până zorii s-au ivit.
Apoi, la tribunal am plecat,
Unde pronunţarea s-a amânat
Până pe nouă Ianuar,
Când trebuie să mă prezint iar.

Acasă n-am mai venit –
Neavând bani de cheltuit.
Deci acolo am rămas,
Să mă plimb prin oraş.
Păţisem chiar ca Păcală:
Mă plimbam prin Capitală
Fără bani de cheltuială;
Chiar de-aveam eu câţiva lei,
Nu mă agăţam de ei;
Mai făceam economie
Că nu ştiam ce-o să fie.

La multe Biserici am fost
Şi am văzut  foarte frumos.
Iar pe la Patriarhie
Eu am cumpărat tămâie.
Patriarhul acolo slujea.
Doamne, frumos mai era!

Erau Biserici arhipline
De creştini şi de creştine
Unde îşi făceau patron
Cei cu numele Ion
Şi-mi dădeau colaci în mână,
Văzându-mă că-s străină.

Zile erau de sărbători.
Prin mine treceau fiori,
Umblam ca o curcă beată
Neştiind ce mă aşteaptă.

Sosind ziua pronunţării,
Care-a fost şi-a arestării,
La tribunal iar m-am dus
Şi şedinţa s-a deschis.
Secretarul striga tare:
– “Ţupu A. Anica are
Patru ani de închisoare
Şi puţină confiscare!…”
[“o vacă”, scrie între paranteze]

Pe loc când m-a arestat
Secretarul a strigat:
– “Ai vreo rudă de-nsoţire,
Să vină la despărţire?”
– “N-am pe nimeni”, am spus eu
Şi am gândit  la Dumnezeu.
Dar atunci, ca prin minune,
Văd că vine către mine
Ilenuţa Chiriac
Ce cu glas tare a strigat:
– “Eu pe Ţupu Anica o însoţesc,
Că-i streină, mă gândesc…”

În curte, maşina sta,
Cu comandantul lângă ea.
Ofiţerul acolo m-a dus
Şi Lenuţa m-a condus,
Rămas bun parcă am luat
Şi-n maşină m-am urcat.

La securitate m-a dus,
Unde am făcut recurs.
În celulă am fost pusă
Cu santinelă la uşă .
Presupuneam că am murit
Şi celula mi-i mormânt.

O amar şi grea durere,
Jale fără mângâiere,
Căci în viaţă eram
Dar în lume nu figuram.

Patru luni de zile am stat
Până răspunsul s-a dat.
Căci recursul s-a respins:
Atunci nu puţin am plâns.
Anchetatorul m-a înştiinţat:
– “Vezi, fii gata de plecat.
La un penitenciar mergi,
Unde trebuie să lucrezi.
De-i munci şi-i fi cuminte,
Vei câştiga zile multe.
Nu o să faci nici doi ani,
Ba vei câştiga şi bani.”

Şi chiar în aceeaşi zi
Ordin ca să plec veni.
Comandantul, în graba mare,
Face foaie de plecare.
Apoi c-o maşină vine
Şi mă invită pe mine.

În maşină m-am suit,
Spre Jilava am pornit.
Unde merg eu, nu mi-a spus.
Dar îndată am ajuns.
În amănunt să spun tot,
Să mă credeţi că nu pot.
Foarte mult ar fi de spus,
Dar eu n-am caiet deajuns.

Cinci săptămâni acolo am stat;
Apoi iarăşi am plecat
Cu trenul, fără să înţeleg
Până unde o să merg.
O zi şi două nopţi am călătorit
Şi-n Oradea am sosit.
Iar acolo m-a predat
Unui alt domn comandant
Şi pe loc m-a echipat
Cu haine de arestat:
Fustă, veston şi manta,
Căci era iarnă cam grea.
Am intrat  la lucru îndată,
Cu Popa Elena odată
Şi am primit să scrim scrisori
La părinţi, fraţi şi surori.
De scris când m-am apucat,
Mâna mea a tremurat
Şi ochii mi-au lăcrămat,
Neştiind nimic de-acasă,
Tătuca de mai e în viaţă.

Fiorii nu s-au oprit
Până răspunsul am primit
Că tătuca mai trăieşte
Şi chiar el se iscăleşte:
“Alex Grig. Ţupu”.

Apoi mi-am mai revenit
Până alt plic am primit:
Că tătuca-i decedat,
Ba e chiar înmormântat.
Atunci foarte mult am plâns.
Şi focul nu s-a mai stâns…

Dar bunul Dumnezeu a vrut
De timpul repede a trecut:
Căci cuvintele anchetatorului s-au adeverit
Şi nici doi ani n-am împlinit.

În anul 1967, Decembrie zece,
Am primit frumoasa veste,
Când uşa mi s-a deschis
Şi “Îngeraşul”, ofiţerul de servici, mi-a zis:
– “Ţupu Anica, fă-ţi bagajul
Cât se poate mai degrabă.
Hai să mergem la magazie,
Să-ţi dăm haine civile.
Ţi s-a iertat pedeapsa toată.
Trebuie să mergi acasă.
Îţi dăm bani ce-ai câştigat
Cât aicia ai lucrat:
Una mie şaptezeci şi şase de lei,
Ca să faci cu ei ce vrei.
Îţi dăm hrană de mâncare,
Ca să ai când ţi-o fi foame,
Căci mult vei călători
Până acasă ce-i sosi.”

Apoi, m-au condus la poartă
Şi m-au pus în libertate.
Nu ştiam unde s-apuc
La gară ca să mă duc,
Dar Dumnezeu m-a ajutat
Şi oamenii m-au îndreptat
La gară la un tren accelerat
De am ajuns la mine în sat.

Ajunsă la casa mea
Tătuca din ea lipsea.
Nu l-am mai găsit în pat,
Cum era când am plecat.
El intrase în mormânt
Făr’ să-mi lase vreun cuvânt.

Deci m-am dus să-i văd mormântul,
Făr’ să-i mai aud cuvântul.
Lumânări la cap i-am pus
Şi m-am apucat de plâns.

Şi aşa s-a terminat
Viaţa mea de arestat,

Închei aceste rânduri mulţumind Bunului Dumnezeu care toate le lucrează spre folosul şi mântuirea noastră.

Totodată mulţumind şi Prea Cuviosului Duhovnic Părintelui Nicodim Măndiţă, care s-a ostenit şi a suferit pentru ca să ne scoată pe noi din întuneric la lumină. Gândindu-mă şi la tătuca, pe care nu l-am găsit în viaţă când ajunserăm acasă. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, unde nu este durere, nici întristare, nisi suspin, în viaţă fără de sfârşit. Amin

Ţupu Anica.”

[Datată, în prima variantă: “1975, 2 Iulie”.]

Există un adaos la cele de mai sus, privitor la gestul creştinesc al Ilenei faţă de ea:

“Dar mai mult gândesc la fapta şi îndrăzneala lui Lenuţa Chiriac ce n-o pot uita niciodată, parcă mereu o văd în ochii mei când s-a ridicat din sala plină de lume şi a plecat să mă conducă pe mine, o streină. Nu am pentru dânsa cuvinte de mulţumire, ci rămâne să o pomenesc mereu pentru fapta ei frumoasă şi mărinimoasă şi doresc ca şi ea să fie condusă de îngerii luminaţi atât în viaţa aceasta vremelnică, cât şi în cea veşnică. Amin.

Dumnezeu să o ierte şi să o odihnească unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Amin.”

Motto:

“Doamne! Tu ştii ce am făcut şi ştii pentru şe am făcut

şi acum mă cheamă şi nu ştiu pentru şe mă cheamă.

Nu ştiu şe are să mă-ntrebe.”

Anica Ţupu

Numărul celor care săreau într-ajutorul părintelui Nicodim, în lucrarea sa de răspândire a cunoştinţelor religioase în rândurile celor mai umili, creştea necontenit. Fenomenul semăna bulgărelui de zăpadă ce, tot rostogolindu-se la vale, trage cu sine altă şi altă nea, ce se roteşte în jurul lui, se lipeşte de el acoperindu-l, devine una cu germenul lui, amplificându-l până se preschimbă într-o sferă de dimensiuni neaşteptat de mari. Iar această creştere, dacă rostogolirea continuă la nesfârşit, are tendinţa de a nu se opri nici ea vreodată.

Originea acestui ‘bulgăr’, la începuturi, a fost exclusiv duhovnicul. Cu entuziasmul său, cu forţa lui de convingere, cu seriozitatea ce-i însoţea fiece cuvânt şi fapta oricare, cu determinarea sa de a nu îngădui ca vreunul dintre aceia apropiaţi lui să se mai rătăcească vreodată, el hotăra pe oricine să-i ia cuvântul drept literă de lege şi să i se alăture în răspândirea adevărului.

Temeinicia cu care şi-a elaborat planul de luptă întru cucerirea sufletelor săvârşi neaşteptatul: cei mai buni dintre ucenicii săi preluară o parte din sarcina lui atât de anevoioasă de a atrage alţi ucenici. Astfel, fiecare dintre ei deveni, la rândul său, ‘originea’ a noi bulgări de zăpadă ce se avântau în josul muntelui, să capteze cât mai multe suflete curate şi doritoare de mântuire. În cuvinte pe înţelesul tuturora, deîndată ce un om sau o femeie gusta dulceaţa cititului din scrierile lui, fie prin ‘canon’, fie din dragoste pentru frumuseţea lecturilor pioase, cititorul se făcea solul acestor cărţi; şi nu numai sol, ci şi copist, eventual editor, legător, cărător, distribuitor, dăruitor, cititor cu glas tare pentru auzul altora.

Cu atât mai mult centrul bucureştean, populat cu cei mai râvnitori dintre cei mai râvnitori şi mai de început ucenici, presta această muncă a iubirii de popularizare a cugetării nicodimiene.

Deoarece, în poemul său autobiografic privitor la detenţie, Anica a pomenit două nume feminine, iar acele două nume desemnează persoane care au avut o purtare creştinească vrednică de cunoscut şi reţinut şi de noi, să facem un scurt popas alături de acele două femei.

Există destui inşi pe pământul nostru civilizat, pe care banul îi încurcă. Ei nu-l socotesc, precum semenii lor parcă născuţi în altă lume, drept singurul mijloc necesar dobândirii fericirii, ci în preajma lui, dimpotrivă, se simt apăsaţi, tulburaţi, umiliţi.

Nu umiliţi pentru că banul le-ar lipsi, nu, ferească Dumnezeu!, ci umiliţi la gândul că unii ar presupune că omul trebuie să depindă de ban. Pentru ei, lucrurile sunt simple: omul depinde de Dumnezeu şi atâta tot. Banul? Să-i ţii socoteala? Să te întrebi cum să-l înmulţeşti? Să ţi se pară că altora le foloseşte, iar ţie nu? Să nu dormi nopţile iscodindu-ţi patimile, pentru a alege cum să-l cheltuieşti? Pentru asta să trăieşti? Alţii poate da, eu nu!, afirmă ei cu siguranţă pe sine. Iar această atitudine nu este deloc falsă; nu este nici împrumutată, pentru a părea ei mai interesanţi sau mai înţelepţi decât alţii. Este o atitudine profund intimă, împletită cu cea mai curată inimă şi cea mai doritoare de pace.

La fel gândesc aceştia despre orice posesiune materială, fie că-i vorba de o oală de gătit, de o bicicletă sau de vreo casă.

La cozile alcătuite ad-hoc, în zilele de salariu, în faţa caseriei, ei vor fi ultimii să-şi ocupe locul la rând. Când casierul le va număra bancnotele lefii, ei vor privi plictisiţi pe fereastră la cerul de un albastru timid sau la o păsăruică de pe o creangă din copacul de peste drum. Nu vor afla niciodată cum sunt plătiţi colegii lor. Nu vor invidia pe nimeni pentru câştig. Nu vor urmări ştirile din ziare sau de la radio-jurnale, pentru a se dumiri asupra creşterilor salariale. Nu se vor opri în dreptul afişelor îmbiindu-te să cumperi bilete în staţiunile de odihnă sau pentru călătorii în ţări tropicale ori scandinave, să alegi mobilă nouă, să te îmbraci după moda stupidă de ultimă oră, ce bântuie pe toate străzile, să iei pastă de dinţi spumantă sau fără spumă, să râvneşti automobil, perdele, stilou cu peniţă de aur, dinţi falşi, sandale cu toc cui şi aşa mai departe. De fapt, privind teancul de hârtie colorată, ce le-a fost vârât în pumn cam împotriva voinţei lor, nu vor avea decât o singură nemulţumire: “O să-mi umfle buzunarul pantalonilor!” – ori, respectiv: “Îmi burduşesc geanta!”.

Pentru atari inşi dăruiţi cu o mare desprindere de cele materialnice, a găsi pe careva să aibă nevoie de bani reprezintă un prilej de bucurie, dacă economiile lor pot uşura cu ceva frământarea aceluia. Ei nu se gândesc niciodată să se folosească de pe urma banului pus de-o parte, cerând camătă pentru împrumut; ba, uneori, banul lor este înstrăinat nu cu titlu de împrumut, ci este de-a dreptul dăruit. Când am insinuat că banul este ‘pus de-o parte’, m-am grăbit în lămurirea comportamentului acestor semeni. ‘A pune de-o parte banii’ presupune o intenţie a economisirii; în cazul lor, ‘economisirea’ nu intră în planurile existenţei. Banul se adună fără voie sau idee preconcepută, se adună prin aceea că nu este cheltuit, lipsind conştientizarea şi biciuirea din urmă a unor nevoi personale.

Fericite fiinţe, aceste creaturi nepriponite de planul lumesc prin lanţul profitului şi nici împiedicate cu verigile apăsătoare şi grele ale poftelor materiale!

Printre aceştia se număra şi Polina (Paulina) Cioată, la care a dormit Anica Ţupu atunci când procesul de la tribunalul militar o chema în Capitală.

Chioşcul de comercializare a cărţilor pioase şi a unor obiecte de cult, din Piaţa de Flori, amplasat  nu numai în centrul Capitalei, dar şi în calea acelora care urcau dealul Patriarhiei sau, ieşind de la slujbele de acolo, îl coborau, constituia un loc privilegiat pentru mângâierea inimilor aflate în derută, ori căutând alinare sau luminare. Cei câţiva bărbaţi cuvioşi prezenţi în el cu schimbul, să servească nevoii de carte sau obiecte bisericeşti a românului, erau cei mai potriviţi pentru o atare misiune de lărgire a rândurilor acelora ce urmau să se adape din spusele părintelui Nicodim Măndiţă.

Olteanca Polina Cioată, salariată la cofetăria “Athenée Palace” (astăzi hotelul “Hilton”), pe atunci în vârstă de vreo douăzeci şi cinci de ani, necăsătorită, recunoscu în vânzătorii aceia nişte suflete gemene cu al ei. De câte ori treburile o conduceau prin dreptul micuţului magazin, se oprea să stea puţin de vorbă cu dânşii, cu Ioan Măgirescu mai ales. Aceasta prin 1956-57. Deşi locuia departe de propria lor locuinţă, anume în Bulevardul Muncii, tot îşi făcea drum şi pe la domiciliul lor, să mai afle câte ceva de la dumnealor, privitor la cum se cuvine trăit pentru a nu fi încălcate învăţăturile evanghelice. Pleca încurajată, căci mare lucru este să întâlneşti oameni blânzi care să aibă bunăvoinţa de a te îndruma fără să te umilească, după cum se întâmplă când ai de-a face cu cei din cealaltă spiţă, a iubitorilor de ban.

Nu mai avea altă bucurie decât acel schimb de cuvinte ce o ajuta să crească sau măcar să sufere nevoinţele şi jignirile la care serviciul şi lumea atee o supuneau. Nu mică i-a fost bucuria când a aflat întâmplător, în 1962, că o vecină de-a fraţilor, din Bd. Republicii nr.19, adică de alături chiar de reşedinţa lor de la nr.21, dorea să-şi schimbe domiciliul aiurea şi deci elibera casa. Cu ea s-au mutat şi alte două prietene ale sale, Elena (aceea care a sărit, la încheierea procesului Anicăi, s-o însoţească la duba ce o răpea din viaţa slobodă), fostă rasoforă alungată din mănăstire de decretul ce izgonea orice monahíe şi monah, sub o anumită vârstă, din cuibul călugăresc, şi Ana Hapcal, care lucrase ca infirmieră într-un spital.

Apăruse la tustrele un simţământ ce se dovedi tot mai puternic, pe care nu puţini dintre noi îl resimt când şi când. Este vorba de sentimentul irosirii zadarnice a existenţei, aşa cum o trăim: închinată câştigării de bani, mai mulţi sau mai puţini. Ele nu aveau nevoi altminteri decât spirituale; iar acestea nu cu banul se împacă. În schimb, pricepură că banii lor erau utili lucrării de răspândire a credinţei, făptuită de Vasile Poeţelea şi de către ceilalţi fraţi, în numele şi sub îndrumarea părintelui Nicodim. Când îi propuseră celui dintâi numit în fraza precedentă să nu-şi mai păstreze pentru ele salariile, ci să le verse pentru obştea creştină înjghebată în casa învecinată, să-şi plătească şi ele masa luată împreună cu Elena Popa care le şi gătea, pe neaşteptatelea se simţiră uşurate, de parcă le-ar fi crescut aripi. “Nu mă mai frământ pentru mine”, zicea cu bucurie un glas în sinea lor. “Activitatea mea a căpătat un sens: trudesc pentru răspândirea luminii! Nu sunt eu prea dedată cititului; şcoală n-am prea multă în urma mea. În schimb, pun şi eu umărul să înveţe alţii. Şi aşa, parcă, mă simt folositoare cuiva…”

Alimentele se plăteau de toţi împreună, bărbaţi şi femei. Iar dacă una dintre prietene avea nevoie să-şi târguiască o piesă de îmbrăcăminte, acum că renunţaseră la salariile primite, i se adresau lui Vasile Poeţelea, gestionarul banilor tuturora şi el desfăcea baierele pungii pentru ca femeia să-şi cumpere ce-i lipsea. Numai că, pentru un membru al sexului slab, uneori, cererea era jenantă, deşi, de regulă, ea era făcută prin Elena Popa. Dură cam un an până ce femeile trebuiră să ajungă la o nouă socoteală: să nu-şi mai înstrăineze salariile, decât doar cu o parte din ele să contribuie pentru masă.

Dacă slujbele ce le aveau o îngăduiau, se suiau în tren şi dădeau o fugă la Mănăstirea Văratic sau Agapia, să ducă o dactilogramă, ori vrun volum, o corectură, alta, părintelui Nicodim Măndiţă. Iar de la Sfinţia Sa aduceau alte corecturi sau manuscrise inedite. “Vămile văzduhului” şi albumul “Vămilor” în multe rânduri au străbătut ţara-n sus şi-n jos datorită acelor vrednice ucenice. Ele împachetau cărţi, le legau, le cărau, ori doar îi înlesneau lui Jorj Ionescu să ducă pachetele până la gară, soţiei şi fiicei acestuia.

Cel mai însemnat ajutor pe care-l puteau da era că primeau în gazdă felurite vizitatoare ale fraţilor editori, descălecând din toate ungherele ţării după cărţi şi sfat. Cu aceste prilejuri s-au legat prietenii cu transilvăneanca Eugenia, cu Constantina Şetran, care provenea din Bucureşti şi obişnuia să spele rufele pentru întreaga obşte, cu Leonida, o altă fostă călugăriţă.

Şi, oricum, nu lipseau de la adunările întrunite de Vasile Poeţelea, acelea numite “Cuvânt”.

În casa Paulinei, va să zică, a tras Anica Ţupu, înainte de a fi smulsă din lume de Securitate. Iar Ileana Chiriac fu aceea care o însoţi către mormântul ei de vie: temniţa, ultimul contact cu libertatea lăsată în urmă al eroinei acestei povestiri.

Câte răsar mai departe ne vor înmulţi cunoştinţele despre cum acţiona oastea copiştilor de mână în vederea răspândirii manuscriselor Părintelui Nicodim Măndiţă. Informaţiile pe care le dau aici sunt cu atât mai importante cu cât ele luminează căile nu totdeauna obişnuite, adoptate de scriitorul bisericesc numit de a pune oamenii în contact întreolaltă şi de a le crea condiţii de muncă. Mai mult, cititorul va descoperi şi cumpenele ciudate pentru omul liber şi chinuitoare pentru deţinut, prin care trecea românul arestat. Pentru a ajunge la limpezirea acestor afirmaţii, lăsate anume incomplete, sunteţi datori, dragii mei, să parcurgeţi cu răbdare şi cele ce urmează.

În cursul celei de a doua anchete făcută lui Jorj Ionescu, în ziua de 13 august 1964, după amiaza, între ceasurile 1715 şi 20 – pe când cea dintâi avusese loc înainte de prânz, ocupând întreaga dimineaţă, adică între 930 şi 14, cum se vede într-altă parte, întrebările au fost îndreptate către ce cunoştea anchetatul asupra maicii Leonida, astfel potrivindu-se foarte bine lucrurile ca să dobândim şi noi nişte informaţii despre dânsa, ceea ce ne slujeşte şi pentru a ne dumiri asupra acestui personaj al cărui nume de familie nu-l ştie nici domnul Ionescu. Din păcate starea improprie cititului a copiei xerox după procesul verbal de anchetă, ce mi-a parvenit, mă împiedică s-o transcriu cu acurateţă, aşa încât sunt obligat s-o rezum pentru curiozitatea cititorului meu.

În 1964, cel ce răspunde anchetatorului aprecia că vârsta celei numite era între minimum treizeci şi patru şi maximum patruzeci de ani. Era o fostă călugăriţă la mănăstirea Războieni, alungată din monahism cu prilejul aplicării celebrului decret antimonastic din anul 1959. Eliberată, se aşezase la Iaşi, unde trăise din lucrul covoarelor.

În 1961/’62, în noiembrie, părintele Nicodim o trimise în comuna Scorţeni, la familia Ionescu, pentru a i se da un exemplar al scrierii sale “Vămile Văzduhului”, să-l copieze de mână.

Ea nu descinsese în necunoscut la cei menţionaţi.

Ana, fiica adoptivă a lui Jorj, se dusese la mănăstire, la părintele, dar nu-l găsise acolo. Aflase că ajunsese la Iaşi, la un dentist, nepot de-al lui. Cum ea însăşi ar fi trebuit să-şi facă o lucrare, profită de prilej şi îl urmă într-acolo, pentru a se folosi de recomandarea Sfinţiei Sale, să dobândească atenţia cuvenită, fără de care recomandare românul se teme că nici un profesionist nu se ocupă de el cu seriozitate, ceea ce nu-i departe de adevăr.

“Când a venit de la Iaşi, unde a stat 3-4 zile, fiica mea a venit cu maica LEONIDA, care a fost trimisă pentru a copia “Vămile văzduhului”.

“Maica LEONIDA a stat la noi cca 3 săptămâni, timp în care a scris mai multe caiete din “Vămile văzduhului”, după un exemplar bătut la maşină pe care îl aveam de la POEŢELEA VASILE.

“Exemplarul bătut la maşină, rectific, nu l-am adus de la POEŢELEA VASILE, ci fiica mea l-a adus de la mănăstirea Agapia şi tot ea l-a dus ulterior la Bucureşti, la POEŢELEA VASILE.

“După ce maica LEONIDA a plecat de la noi, din comuna Grigoreni, am mai întâlnit-o de câteva ori la POEŢELEA VASILE, unde cred că venea după cărţi. Spun acest lucru întrucât noi bărbaţii nu discutam cu femeile şi nici nu intram în camera lor; cu ele vorbea numai POEŢELEA VASILE sau noi, dacă aveam ceva de vorbit cu ele, discutam tot prin POEŢELEA VASILE. Aceasta era o regulă la noi, pe care eu o respectam.”

Fragmentul de mai sus este foarte interesant deoarece, pe neaşteptate, ne pune faţă în faţă cu o chestiune nemaiîntâlnită până acum: regulile ce ar fi condus comunitatea din Bucureşti sau întreg numărul de ucenici ai părintelui Nicodim.

Înainte de a purcede la sublinierea ce îmi stă în intenţie, voiesc să rectific presupunerea abia făcută, anume că ar fi putut exista reguli de purtare pentru toţi ucenicii. Este o imposibilitate, deoarece aceştia se deosebeau foarte după vechime, pregătire, fire, condiţiuni de viaţă (familie, copii, sau necăsătoriţi), alfabetizaţi şi nealfabetizaţi, îndatoriri sociale, distanţa ce le despărţea locuinţa de mănăstirea părintelui Nicodim şi alte şi alte variante de existenţă materială şi spirituală. Dealtfel, în nici una dintre cărţile Părintelui Nicodim Măndiţă – şi a scris, slavă Domnului!, atât de multe… –  nu apar astfel de reguli. Iar dacă ele n-au fost puse pe hârtie de Sfinţia Sa, unde să le găsim? Dar dacă este adevărat că nu se fixaseră nici un fel de reguli de purtare pentru toţi ucenicii părintelui, de ce afirmă Jorj Ionescu în anchetă – unde nu prea încăpea strecurarea unui neadevăr gratuit: “era o regulă la noi, pe care eu o respectam”? Ce înseamnă: “la noi”, că doar Jorj Ionescu nu făcea parte din obştea bucureşteană? Să presupunem, în acest caz, că şi la mănăstirea Agapia, când se întâlnea bărbat cu femeie, ei nu se încumetau să aibă o convorbire doar între dânşii, ci apelau la un terţ pentru ca să repete cuvintele unuia către celălalt, la un terţ cu o viaţă morală respectată şi recunoscută ca deosebit de curată? Iar acest terţ să fi fost, în cazul acesta special, însuşi părintele Nicodim? Sau când a venit acasă la Jorj Ionescu monahía, şi el sau ea voiau să se adreseze celuilalt, în absenţa femeii şi fiicei lui Jorj, aşteptau până se înapoiau acestea din sat?

Vedeţi că, plecând de la afirmaţia anchetatului, se poate inventa un întreg eşafodaj de interdicţii de tip pustnicesc, ca reguli de vieţuire pentru aceia fascinaţi de personalitatea scriitorului bisericesc care ne preocupă, interdicţii ce transformă influenţa sa atât de benefică într-o spaimă de încălcările posibile, într-o disciplină de fier aducătoare de frică, ascultând de canoane drastice precum eticheta de la curtea Spaniei medievale, cea înălţătoare de ruguri.

Însă poate că anchetatul n-a vrut decât să menţioneze regulile după care se conduceau fraţii din Bucureşti, aflaţi sub răspundrea lui Vasile Poeţelea? Dacă este aşa, de ce specifică faptul că acea “regulă” exista “la noi”, incluzându-se pe sine, care locuia în depărtata Moldovă, în comuna Grigoreni, el care avea nevastă şi fiică adoptată şi nu trăia singur precum fraţii din Capitală, el care săvârşea lucrarea difuzării de carte şi nu pe aceea a tipăritului, precum aceiaşi, incluzându-se pe sine, ziceam, în grupul lor?

Or, cele menţionate de Jorj Ionescu a fi fost regulă de viaţă, tot el le contrazice, în scrierile sale; mă refer la “Viaţa şi activitatea Protosinghelului Nicodim Măndiţă”, tipărită la Editura Bunavestire, Bacău, 1996, unde, printre atâtea exemple cu putinţă, relatează ceva ce cunoştea de la Anica Ţupu şi despre care şi cititorul meu află din memorialistica acestei minunate femei, publicată în paginile de faţă. Revin, pentru a-şi aminti cititorul despre ce este vorba.

Ni se pomeneşte o întâmplare din timpul unui post al Sfinţilor Apostoli, despre care Anica, angajată în acea schimbare de situaţie, după cum s-a văzut, abia ne-a istorisit-o. Părintele Nicodim, isprăvindu-şi predica ţinută oamenilor adunaţi din toată Moldova, se apropie de el, cu multă sfială, un bărbat:

– “Prea Cuvioase”, i-a zis, “m-aţi primi şi pe mine să mă spovediţi?”

Numai că greu îi fuse monahului să-i înţeleagă cererea, căci omul era gângav. Dibui cele ce solicita străinul, mai ales prin aceea că el se şi pornise a-i pomeni, de când grăia duhovnicul, întrerupându-l de faţă cu toată lumea, câte unele dintre păcatele săvârşite.

Părintele îl opri cu un gest de dragoste şi înţelegere. Îi făcu semn Anicăi, aflată în apropiere. Tânăra se trase mai pe lângă cei doi şi rămase în aşteptare. Părintele i se adresă:

– “Ai grijă; ajută-l pe omul acesta să se pregătească de spovedanie”.

Apoi, înturnându-se către el, îl linişti:

–  “Mâine, mâine o să-mi spui tot. La spovedanie.”

Va să zică, femeii i-a fost încredinţat să-l pregătească pe solicitant. Cum să-l fi pregătit? Prin mijlocirea altui bărbat, unul ‘de încredere’? Sau, pasă-mi-te, în mijlocul mulţimii, sub observaţia geloasă a celor ce păzeau ‘regula’? Cu neputinţă să fi fost aşa deoarece operaţia desemnată Anicăi era una de o mare discreţie şi nu se cădea să tragă altul cu urechea, nici măcar cu ochiul – fiindcă nu era recomandabil să se constate de un străin ce anume consemna gângavul pe hârtia sa, dintre păcatele explicate lui de Anica Ţupu.

Mărturisirea, într-adevăr, avu loc a doua zi, după cum îşi aminteşte cititorul.

Şi iată că, mai târziu, în timpul privegherii pentru sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, aceeaşi Anică, pe când se concentra să asculte prohodul ce se cânta în faţa bisericii, văzu că cineva o chemă într-un loc mai retras de ceilalţi.

Necunoscutul îi şopti:

–  “Mă cunoşti?”

Ea, după ce-i scrută trăsăturile, negăsind nimic familiar în desenul lor, răspunse:

–  “N-am de unde să te cunosc!”

Că el nu a respectat ‘regula’ de a nu adresa cuvântul unei femei, fără mijlocitor, este de înţeles, pentru că era un începător într-ale uceniciei la Părintele Nicodim, dar că ea, o veche şi de încredere ucenică l-a imitat pare, din punctul de vedere al ascultării de această ‘regulă’, o încălcare strigătoare la cer.

Atunci el reluă cuvântul şi zise:

– “Eu sunt omul acela gângav, cu numele de Simion, pe care, în postul Sfinţilor Apostoli, l-ai ajutat să se pregătească de mărturisire.”

Atunci fata îşi aruncă încă o dată căutăturile spre el şi-i zise:

– “Da, te recunosc. Dar cum de poţi vorbi acum atât de curgător?!”, se miră, că nu-i venea să-şi creadă urechilor.

La care el, dându-i veselia buzna pe chip, îi povesti:

– “Iată cum. M-am mărturisit la Părintele Nicodim, după cum ştii, şi am primit de canon să citesc 72 de cărţi şi 15 ani să nu mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Când am început să citesc, prima carte a fost “Noul Testament”. Şi în fiecare zi citeam cât puteam. Altă dată mai mult, altă dată mai puţin. Dar mare a fost cu mine mila lui Dumnezeu că, din prima zi când am început să citesc, pe măsură ce citeam mi s-a dezlegat şi vorbirea, încât acum, după cum vezi, pot grăi şi eu limpede; aşa că n-am cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Poate nu veneam la Părintele, dar dacă am văzut minunea ce s-a petrecut cu mine, n-am mai putut sta. Şi sosind ieri la Părintele Nicodim, m-am mărturisit şi a băgat de seamă şi Sfinţia Sa minunea petrecută cu mine”, repetă el în entuziasmul lui.

Atari cazuri sunt istorisite de Jorj Ionescu fără temerea că aduce singur exemple împotriva ‘regulii’ enunţate tot de el în anchetă!

Paragraful următor din procesul verbal de interogator, la care revenim, nu ne uşurează înţelegerea, dimpotrivă.

“Datorită acestui fapt [regula precizată de a nu se vorbi între bărbat şi femeie de-a dreptul, ci prin mijlocirea terţului recunoscut pentru autoritatea sa morală], eu nu am discutat cu maica LEONIDA, când am întâlnit-o la POEŢELEA VASILE.” Prin aceasta el se conforma regulii instituite de Vasile Poeţelea numai pentru cei din Bucureşti.  Voi folosi prilejul pomenirii ei, pentru a informa cititorul că numele de familie al maicii era: Dumitraşcu. Ea ucenicise la maica Elena Chiriac. După 1964, a lucrat timp de câţiva ani ca îngrijitoare la Căminul Românesc de la Ierusalim. Apoi s-a retras la mănăstirea Nămăieşti, unde, în cele din urmă, a decedat.

Pe neaşteptate, îmi trece prin minte ceva ce numai un om supus cândva anchetei politice, cum am fost eu însumi, cunoaşte.

Cititorul se cuvine să ştie că cea mai mare grijă a anchetatului era să nu-i scape vreo mărturisire ce să implice spusele sau activitatea altcuiva, deoarece aceasta îl putea costa libertatea pe acela – în cel mai rău caz – ori măcar pacea, câtva timp, implicându-l în anchetă pentru acea declaraţie scăpată anchetatului, iar dacă era arestat, îi aducea o complicare a anchetei, ceea ce nu era deloc de dorit şi putea avea urmări dintre cele mai grave, precum tortura riscând să aducă cine ştie ce infirmitate pe tot restul vieţii. Şi atunci, constatând că afirmaţia lui Jorj Ionescu, un om şi jumătate, un mărturisitor, înainte şi după eliberare, asupra faptelor vrednice de toată lauda ale Părintelui Nicodim Măndiţă şi ale multora dintre ucenicii săi – mai ales dintre rudele sale, ale lui Jorj Ionescu, ale căror existenţe el le cunoştea mai bine -, constatând, ziceam, că afirmaţia lui nu reprezintă adevărul şi totuşi a fost făcută, mă întreb dacă nu s-a slujit de ea, pentru a se feri de vreo declaraţie ce ar fi putut încurca situaţia lui Vasile Poeţelea şi a maicii Leonida, ceea ce făcea scuzabilă ocolirea răspunsului drept pe calea aceasta.

La ce mă gândesc? Apoi, dacă în loc să relateze cele ce a vorbit în Bucureşti cu maica Leonida, de faţă sau în absenţa lui Vasile Poeţelea – acestea devenind acuzare privitor la ceva rămas încă necunoscut Securităţii până într-acel ceas, dacă în loc s-o facă, Jorj Ionescu a cugetat: “Lasă-i pe ei doi să hotărască dacă voiesc ca asta s-o afle anchetatorul; să nu mă amestec eu, ci să le ofer libertatea de a cumpăni singuri ce au de făcut”? Cum să izbutească un atare tur de forţă? Afirmând că nu vorbea cu femeile decât prin mijlocitor!

Or, se pare că aceasta s-a petrecut într-adevăr.

Declaraţia imediat următoare susţine afirmaţia că nu vorbea cu femeile:

“Pe maica LEONIDA am mai întâlnit-o o dată în anul 1962 sau 1963, în autobuz spre mănăstirea Cernica, ea fiind cu o altă maică pe care nu o cunosc. Atunci am mers în acelaşi autobuz până la Cernica, însă nici pe drum, nici la mănăstire nu am discutat nimic cu ea.”

Jorj Ionescu întinde această momeală anchetatorului, deoarece ştie că, dacă e verificat, fiind şi maica Leonida întrebată despre acea tăcere a lui, ea o va confirma.

Dar de ce nu a vorbit cu dânsa în autobuz? Fiindcă asculta de ‘regulă’? Nici vorbă, ci pentru că ori era autobuzul prea aglomerat şi ceilalţi călători s-ar fi uitat ‘în gura lor’, cum se spune în popor, iar astfel de ‘prieteni’, cum erau ei, aveau destule de ascuns când se întâlneau în public… Ori maica Leonida aflându-se însoţită de o necunoscută, prudenţa îl îndemna pe Jorj Ionescu să rămână în expectativă până la vrun semn al cunoştinţei sale că putea vorbi fără teamă, semn ce n-a venit.

Aşadar, maica Leonida ar fi putut confirma anchetatorului afirmaţia lui Jorj Ionescu, anume că n-au purtat atunci nici o convorbire, deşi motivarea faptului era alta decât cea expusă de el.

Încă o amintire vine pentru susţinerea tezei enunţate. Dar şi contrazicând-o:

“Am mai întâlnit-o o dată la mănăstirea Agapia, la maica GOGONCEA ANA, însă nici atunci nu am discutat prea multe cu ea.”

Cititorul a şi băgat de seamă ca vorbitorul nu mai este categoric, ci recunoaşte că a stat de vorbă fără intermediar cu maica Leonida, dar reduce vina, retezând conversaţia la “nu …prea multe”. Aceasta mă face să cred că nu ‘regula’ sta în atenţia lui – atunci când o pomenise -,  ci dorinţa de a nu încărca ancheta cu ceva ce prefera să-i lase pe ceilalţi participanţi să judece dacă şi cum trebuia declarat în anchetă.

“În altă parte nu am mai întâlnit-o pe maica LEONIDA şi nici nu am cunoştinte despre ea.”

Următorul proces-verbal de interogatoriu, deşi ne înstrăinează, parcă, de cea cu care ne-am obişnuit a fi denumită “maica Leonida”, desemnând-o mai totdeauna ca “numita Dumitraşcu”, ne-o aduce, totuşi, mai aproape, în intimitatea vieţii sale în Bd. Republicii, când zăbovea pe acolo. Astfel înţelegem mai bine şi atmosfera ce o întâmpina şi pe Anica Ţupu, când poposea la Bucureşti, pricină pentru care alergăm după cunoştinţele sale de aci.

“PROCES-VERBAL DE INTEROGATOR

“Învinuit POEŢELEA VASILE, născut la 24 noiembrie 1897, în comuna Mastacan, rn. Buhuşi, fiul lui Constantin şi Anghelina, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, B-dul Republicii nr.21

“9 septembrie1964

“Localitatea Bucureşti

“Interogatoriul a început la ora 17 min. 15

”                  ”          s-a terminat la ora 20 min. 30

 

“ÎNTREBARE: Într-un proces verbal de interogatoriu anterior ai declarat că ai avut legături cu fosta călugăriţă LEONIDA.

“Cine este aceasta şi cum se mai numeşte?

“RĂSPUNS: Persoana de mai sus se numeşte DUMITRAŞCU; a fost călugăriţă la mănăstirea Agapia [este o greşeală a părintelui Vasile] până în anul 1958, când a fost scoasă din mănăstire. Numele ei de călugăriţă a fost LEONIDA. Nu cunosc prenumele sus-numitei.

“Numita DUMITRAŞCU este în etate de circa 35 ani, este originară din Iaşi, unde s-a stabilit cu domiciliul din anul 1958, însă nu-i cunosc adresa.

“ÎNTREBARE: Când şi în ce fel de împrejurări ai cunoscut-o pe numita DUMITRAŞCU?

“RĂSPUNS: În anul 1961, s-a mutat cu domiciliul în Bucureşti, Bd. Republicii Nr.19, în spaţiul locativ al numitei CIOATĂ POLINA, care a fost călugăriţă la mănăstirea Agapia.

“Eu am cunoscut-o prin CIOATĂ POLINA pe numita CHIRIAC ELENA şi ambele serveau masa la mine, în care sens îmi dădeau salariile lor.

“La scurt timp după ce am cunoscut-o pe CHIRIAC ELENA, aceasta a venit într-una din zile la mine acasă cu o călugăriţă pe care mi-a recomandat-o cu numele DUMITRAŞCU LEONIDA şi mi-a spus că au fost împreună călugăriţe la mănăstirea Agapia.

“După ce am cunoscut-o pe numita DUMITRAŞCU, aceasta a venit de mai multe ori la CHIRIAC ELENA, unde rămânea mai multe zile, cu care ocazie veneau împreună la mine şi serveau masa.

“În felul acesta, între mine şi numita DUMITRAŞCU s-au creat relaţii bune, nu ne-am duşmănit şi nici nu ne-am judecat.

“ÎNTREBARE: Ce legături ai avut cu numita DUMITRAŞCU, după ce ai cunoscut-o?

“RĂSPUNS: Cu ocazia vizitelor pe care numita DUMITRAŞCU mi le-a făcut la domiciliu, împreună cu CHIRIAC ELENA, a cunoscut prin mine, cât şi prin aceasta, pe numiţii: MĂGIRESCU ION, decedat în anul 1963, MĂGIRESCU COSTACHE, BĂLAN GRIGORE, cât şi pe PALADE GHEORGHE.

“De asemenea numita DUMITRAŞCU mai cunoştea de la mănăs-tirea Văratecul, pe protosinghelul MĂNDIŢĂ NICOLAE. Din spusele lui DUMITRAŞCU, ştiu că ea se mai cunoştea cu IONESCU JORJ, soţia şi fiica acestuia, însă nu mai ţin minte împrejurările în care i-a cunoscut pe sus-numiţii.

“Noi toţi de mai sus ne-am ocupat până în vara anului 1964 cu colportarea de cărţi şi broşuri mistic religioase, cu caracter interzis, cât şi cu alte obiecte de cult.

“Numita DUMITRAŞCU a cunoscut, din discuţiile purtate cu mine, cât şi cu celelalte persoane care locuiau în Bulevardul Republicii Nr.21, că avem la această adresă un depozit cu materiale mistic religioase care ne-au rămas din 1948, când ne-a fost ridicată autorizaţia de comercializare şi din care continuăm să difuzăm în mod ilegal.

“Tot în asemenea împrejurări, numita DUMITRAŞCU a mai aflat că mai avem un depozit cu materiale mistic religioase şi la domiciliul numitului PALADE GHEORGHE, din Bucureşti, str. Sf. Petru Tei Nr.37, unde noi cu toţi, în urmă cu mai mulţi ani, am locuit.

“La începutul anului 1962, numita DUMITRAŞCU mi-a cerut din broşurile şi cărţile mistic religioase interzise pentru a le vinde prin diferite localităţi, lucru cu care eu am fost de acord.

“În perioada 1962-1964, eu i-am dat numitei DUMITRAŞCU în vreo şapte rânduri pachete cu cărţi şi broşuri mistic religioase, cu caracter interzis, din Colecţia “Oglinda duhovnicească”, pe care le-a vândut. Din sumele încasate îşi plătea transportul, asigura cele necesare traiului şi restul sumelor de bani mi-au fost daţi mie [în loc de: “date”].

“În acest fel, eu am primit de la numita DUMITRAŞCU circa 2.500 lei (două mii cinci sute lei), care reprezentau contravaloarea cărţilor şi broşurilor.

“Numita DUMITRAŞCU a colportat din aceste materiale la hramul mănăstirii Cilic-Dere din Dobrogea, pe la Iaşi, cât şi prin alte localităţi pe care nu le pot preciza.

“Din câte cunosc, numita DUMITRAŞCU a colportat singură astfel de materiale, fără a mai fi ajutată de alte persoane. Ea era o femeie suferindă, nu lua materiale prea multe la dânsa, numai cât încăpea într-o servietă de piele şi o sacoşă de pânză.

“În iarna anului 1964, numita DUMITRAŞCU a plecat la mănăs-tirea Agapia, de unde primise o scrisoare de la o călugăriţă bătrână cu care locuise ea acolo, că ar fi bolnavă.

“Eu i-am dat numitei DUMITRAŞCU circa 300 lei, pentru a avea bani de drum până acolo şi un pachet cu patru albume cu “Vămile văzduhului” în versuri, pentru a le preda lui MĂNDIŢĂ NICOLAE, care se găsea la acea mănăstire cu domiciliul.

“Numita DUMITRAŞCU a rămas câteva zile la mănăstirea Agapia şi, revenind de acolo la Bucureşti, mi-a comunicat că a predat albumele lui MĂNDIŢĂ NICOLAE.

“ÎNTREBARE: Ce materiale cu caracter interzis a mai difuzat numita DUMITRAŞCU?

“RĂSPUNS: În perioada de mai sus, eu şi CHIRIAC ELENA i-am dat lui DUMITRAŞCU caiete care conţineau capitole din “Cele 24 Vămi ale văzduhului”, lucrare scrisă de MĂNDIŢĂ NICOLAE şi neautorizată pentru a fi difuzată, pe care ea le-a copiat pe alte caie-te, aşa cum era obiceiul la noi.

“Parte din caietele pe care numita DUMITRAŞCU a scris capitole din “Vămile văzduhului” au rămas la domiciliul meu, iar cu restul nu ştiu ce a făcut.

“Nu cunosc dacă numita DUMITRAŞCU a dat din caietele sale cu “Vămile văzduhului” şi la alte persoane pentru a le transcrie.

“Mai menţionez că prin luna mai 1964, când noi am făcut unele imprimări pe banda magnetofonului “Smarald”, a cântat şi numita DUMITRAŞCU o cântare bisericească pe care am imprimat-o pe bandă.

“După ce am citit prezentul proces-verbal de interogatoriu, cuvânt cu cuvânt, şi am constatat că el corespunde întrutotul cu cele declarate de mine, îl susţin şi semnez

ANCHETATOR PENAL DE SECURITATE,

Vasile Poeţelea

MAIOR

V. Dumitrescu”

Am aflat multe legat de posibile motive ce să conducă la condamnarea şi a acestei maici ruptă de colectivitatea sa monahală, printr-un decret absurd şi inuman, menit să scurme încă o dată la rădăcinile Bisericii Ortodoxe Române, pentru năruirea ei definitivă. Dar mult prea puţin despre …Om! Toţi aceşti anchetaţi nu erau numai ce îşi închipuia Securitatea: nişte negustori ilegali de carte religioasă şi interzisă, nişte păpuşari ce vindeau amăgiri “mistice” iubitorilor de visare… Ei erau OAMENI care uitau de toate îndatoririle personale şi familiale pentru a contribui cu puterile lor, nu rareori secătuite de războiul individual cu inerţia şi păcatul, la răspândirea culturii mântuitoare, aşa cum le-o dezvăluise duhovnicul Nicodim!

Scriind cartea de faţă, aceste ipostaze le caut; dar de pomană mă agăţ de “procesele-verbale de interogatoriu”, pentru că cele din urmă nu aveau decât un scop, iar acesta nu era adevărul, ci încărcarea existenţelor limpezi ale învinuiţilor, cu adaosuri din mintea răsucită a anchetatorilor, adaosuri smulse din neant pentru aruncarea în temniţa Aiudului a unora dintre cei mai nobili ţărani care au păşit pe gliile Patriei în decursul jumătăţii de veac bolşevice – o temniţă destinată, până la eliberarea tuturor deţinuţilor politici veche de câteva luni numai, destinată naţionaliştilor, ceea ce este semnificativ pentru cum interpreta Securitatea acţiunea Părintelui Nicodim.

Motto:

– “Hai, mergi la un pe’tenciar unde trebuie să lucrezi.”

Anica Ţupu

Am fost trimis să adun fărâmiturile, vorba lui Dumitru Plugaru.

Ori de câte ori trăiesc ceva ieşit din comun, caut în întâmplările biblice sau în miturile lumii fapta exemplară pe care să mă bizui, din care să redobândesc încrederea că se poate răzbi şi în atari condiţii, că altcineva, un începător de civilizaţie a trecut prin caznele mele şi a ieşit la soare cu bine.

Într-adevăr, ucenicii, după ospăţul oferit de Dumnezeu celor încrezători în El, au fost trimişi să adune fărâmiturile rămase pe munte. Fărâmituri de la câte pâini? Şapte? Da, şapte. Şi câţi inşi şi-au potolit foamea cu ele? Erau patru mii de bărbaţi, fără a pune la socoteală femeile şi copiii; toţi aceştia nu mâncaseră de trei zile. Aha, toţi! Şi ce a rămas pe urma lor? Câte coşuri de fărâmituri, vreau să zic? Şapte. Şapte coşuri pline. Am înţeles.

Dumitru Plugaru nu s-a mărginit la o glumă – deşi zâmbea când a făcut trimiterea la fapta exemplară. Cred că nu era doar o glumă. A vrut să spună că Părintele Nicodim, cu abia un biet trup omenesc, cu puterile lui limitate, cu ştiinţa lui de om cu puţină carte, a hrănit sufletele ucenicilor puzderie. Acum, Dumitru Plugaru, aşteptând de la mine cartea despre Părintele Nicodim, precedată de alte cărţi, ca nişte trepte urcând prin memoria ucenicilor săi, aşteptând-o, şi punându-mi la dispoziţie mijloacele de a-i cunoaşte pe unii dintre cei din urmă, m-a pornit să culeg fărâmiturile lăsate de ei în ierburile anilor, să se mai hrănească şi alţii.

Va să zică, am ieşit să adun. Înaintez cu capul plecat, cu privirile lunecând pe pământ, cu pupilele încordate să descopăr pe fiecare centimetru pătrat resturile lăsate de flămânzii de ieri. La ce bun?

Fiindcă sper să izbutesc, la capătul acestei trude de culegător, să pot înnoda, cap la cap, mărturiile, într-un portret generos al Protosinghelului, rod final al activităţii mele. “Dumnezeu hrăneşte pe cei flămânzi”, avea obiceiul să spună Părintele Nicodim.

Tare mi-e teamă ca, în locul acestui portret, să nu rămân decât cu imaginile celor cu care stau de vorbă. Ba, şi mai neplăcut, nici măcar imaginile lor – asta deoarece atunci când am discutat cu ei, aproape că nu le-am zărit trăsăturile, fiindcă eram numai urechi, să nu-mi scape nimic neînţeles, pentru că drum pe acolo unde găseam un martor nu mai aveam.

Portretul Părintelui Nicodim va începe cu multe autoportrete. Însă acestea nu se vor adresa ochilor. Sunt autoportrete sonore, vorbite. Prin urechi, se vor adresa inimilor.

În cartea mea în multe volume, încetul cu încetul, se adună glasuri. O carte cu glasuri tipărite.

Poate că titlul cel mai potrivit ar fi: ‘Cartea cu glasuri’.

Nu ştiu când se va găta munca mea. Dar ştiu că la Judecata de Apoi, la Judecata mea de Apoi, aceste glasuri se vor face iarăşi auzite. Pentru mine sau împotriva mea?

Aşa şi glasul Anicăi Ţupu.

Dar până atunci să mai stau puţin de vorbă cu dânsa.

– “Cu ce v-au deplasat de la tribunal? Cu duba?”, o întreb, acum că i-am aflat epopeea aducerii în capitală şi în faţa instanţei.

– “Cu duba”, răspunde scurt ca la cătănie, sub influenţa amintirii interogatoriului luat de Preşedintele Curţii.

– “V-au pus ochelari de tablă la ochi?”, doresc să verific dacă se schimbase ceva de pe timpul vechi când fusesem eu însumi judecat.

– “Atunşi ne-au pus ochelari la ochi. Da”, probabil că face o comparaţie pe tăcutelea cu drumul de venire la acelaşi tribunal, când sosea ca martor, fără ochelari.

– “Şi v-a băgat singură într-o ‘cămăruţă’, într-o despărţitură din alea mititelele din dubă, nu?”

De data aceasta n-am mai nimerit-o:

– “În dubă ne-a pus pe bancă.”

– “Eraţi mai mulţi pe bancă?”

– “Am zărit, cu ochelarii ăia la ochi, pi Chiuaru: era la colţ de dubă; numai el era. Că şi el o fost tot în libertate când i-a făcut ancheta. Aşa”, ea găseşte o justificare logică a faptului că numai ei doi se aflau în dubă; şi nu greşeşte, deşi chestia cu logica aplicată gândirii securiştilor…

După cum sună exprimarea dânsei, cititorul ar fi îndemnat să creadă că ochelarii de tablă erau atât de potriviţi vederii Anicăi încât îi îngăduiau să perceapă prin întuneric. Să n-aibă teamă dumnealui: pentru a zări ceva pe lângă ‘ramele’ apăsate în carnea de pe lângă ochi, făceai – dacă nu băga de seamă caraliul şi, drept răsplată, te izbea de toţi pereţii cu pumnii, cu palmele, cu şuturile şi buşiturile – făceai, va să zică, anumite mişcări din sprâncene, necesare să deplasezi rama cu tablă în loc de lentile din poziţia ei, astfel încât să-ţi strecori raza văzului pe lângă ea.

– “Deci ne-a dus pe tăţi la Securitate. şi la Securitate m-au dus şi m-au băgat într-o cameră unde mai erau trei femei, care erau rămase dinainte de a se face graţierea.” Se referă la Decretul privind eliberarea tuturor deţinuţilor politici din ţară, ce a fost activ în 1963-1964. După această eliberare generală, au fost arestaţi, anchetaţi, condamnaţi membrii lotului ortodox ţărănesc ce ne preocupă.

– “Oooo, chiar aşa? Se aflau dinainte de Decret?”

Cititorul a băgat de seamă, alături de mirarea mea, sunând şi bătaia de joc. Cele două simţăminte au fost aproape simultane, doar că al doilea a avut o întârziere de o miime de secundă: a apărut când mi-am dat seama că, în privinţa comuniştilor, nu aveam de ce mă minuna – la ei toate cele neaşteptate erau cu putinţă, ba ele erau mai curând posibile decât lucrurile firesc a se petrece; de aici a izbucnit batjocura mea: râdeam de mine însumi şi de naivităţile ce nu mă părăseau…! Cum ar fi aceea de a crede că, dacă ei afirmau a fi eliberat toţi deţinuţii politici, o şi făcuseră pentru mai mult de o jumătate de ceas, sau – acesta este cazul în discuţie – că puseseră în libertate şi pe cei încă necondamnaţi, ci găsindu-se în anchetă! Că aşa sunt semenii noştri, cum scrie Părintele Nicodim Măndiţă: “Oamenii făgăduiesc ceva şi, ori nu pot, ori nu vor a împlini…”

– “Erau vechi.”

– “Nu mai spuneţi!…”

– “Numai pe ele, din câţi au fost arestaţi în anii şeia din urmă, pe toţi i-au eliberat şi aşelea au fost în şel mai greu proşes, încât nu le-au dat libertate. Că aveau de făcut câte douăzeşişinşi de ani.!”

– “Vă aduceţi aminte cum se numeau?”

– “Din ele, da. Una o vinit la mine acasă, c’aşa s-o împrietenit cu mine acolo. Evreică era, da’ avea un suflet foarte bun.. Si.donia., zi tu familia! [se adresează fratelui său, Neculai, nelipsit din preajmă-i cât îmi vorbeşte dumneaei; el savurează, cu zâmbetul umplându-i întreaga faţă, să asculte iar şi iar aventurile Anicăi. Bărbatul îi spune: – “Tot aşa ştiu şi eu: Sidonia.”] Soţul era profesor universitar: Grigorescu! Sidonia Grigorescu! Erau condamnate pentruuu. subminarea economiei naţionale.ele.”

– “Nu cred că erau condamnate dinainte de ’64 [mă grăbesc să o contrazic, deşi nu sunt sigur că aş avea dreptate, mă grăbesc, rămânând, în acelaşi timp, uluit de faptul că a reţinut o terminologie juridică atât de complicată.]. Erau în anchetă. Le-a prins Decretul pe când erau anchetate…”

– “Nu, nu, nu!”, este ea vehementă continuând a susţine cele rostite de la început: “Erau în închisoare dinainte. Ancheta o terminaseră. Erau în închisoare pentru că făcuseră. făcuseră. făcuserăăă nu ştiu câţi ani. Îi aveau făcuţi!”, mă toacă ea mărunt, să-mi intre-n cap… “Nu mai ţin minte, da’ erau din. demult! Da. Aşa.

“Şi ele, mi-au zîs ele pe urmă, când m-au văzut că am intrat acolo, ţărancă, după cum eram îmbrăcată, şi eu m-am îmbrăcat mai prost aşaaa, am vrut eu să nu apar acolo cu hainele şele bune, mi-am luat nişte haine mai proaste aşa [îşi dezvăluie Anica tactica de atunci, scornită în vederea înduioşării judecătorului], şi ele când m-au văzut, mi-a spus Sidonia, cică: “Ce găinăriţă o mai fi asta?!” , că ele erau cucoane maaari, cu studii economice, şi le-aduce o ţîgancă colea la dânsele, cum or socotit ele de mine. Aşa.

“Încât cu ele am prins o prietenie aşa de mare încât asta, Sidonia, asta, Grigorescu, mi-o zîs: – “Anica, auzi, când ‘ei pleca acasă, să-mi leşi adresa. Vreau să viu şi eu la tine acasă să văd pe Ion” – îi povesteam eu de un frate de-al meu Ion – “şi pe Nicolae” – pe ista [îl indică dânsa pe fratele nedezminţit admirator al său şi care participă intens la tot ce aude, amuzându-se întruna.] Aşa.

– “Eu i-am dat adresa, în sfârşit. Da’ e adevărat c-o venit, după ce-o scăpat. După câţiva ani o scăpat şi-o venit. O rămas de mine acolo [cu înţelesul: ‘a rămas în urma mea’]. Ne-am luat rămas bun, că ea o rămas acolo. Aşa.”

– “Când aţi întâlnit-o, asta s-a petrecut la Malmaison sau la Ministerul de Interne?”

– “La Securitatea din Bucureşti.”

– “Adică unde?”, insist: “La Malmaison, la Uranus, sau la Interne?”

Cum nu poate răspunde, i-o iau înainte tot eu:

– “Nu ştiţi”, remarc.

– “Nu ştiu. Atâta ştiu: la Securitate. Atâta am cunoscut eu. La Securitate. Aşa.”

[Nu mă pot abţine să subliniez: pentru Anica Ţupu, ca şi pentru miile şi zecile de mii de ţărănci trecute prin nenorociri asemănătoare, asta însemna Securitatea: privarea de libertate, tortura, nesiguranţa zilei de mâine, viaţa de câine… Dar a mai existat şi o altă faţă a Securităţii, foarte puternic imprimată în închipuirea aprinsă după bogăţie a fetelor de măritat netrecute prin asprimile vieţii sau insuficient de mature pentru a le băga de seamă! Astfel, nu mai departe de săptămâna trecută – suntem către sfârşitul anului 2000… – o tânără, ce nu mai este chiar atât de tânără, îmi explica faptul că s-ar fi putut cu uşurinţă mărita, dacă ar fi vrut s-o facă, deoarece curtată a fost chiar şi de securişti…! Adică de cei mult râvniţi în rândurile muieruştelor lipsite de conştiinţă!]

“Ei, şi m-o lăsat cu ele în cameră, am stat cu ele, va să zică.”

– “Cum erau paturile, de metal sau din beton?”

– “De metal. De metal, dar aveau saltele. Saltele bune. Aşa. Şi mi-o dat şi mie un pat acolo. Ei, şi am stat acolo cu ele.”

– “Cum erau aşezate paturile: unul peste altul?”

– “Da: supra. Supra.”

– “Dumneavoastră aţi dormit sus.”, ghicesc.

– “Sus. Acolo a fost locul meu. Că eleee. ele.”

– “Erau mai vechi”, mă grăbesc tot eu cu explicaţia.

– “Da, da. Sus. Aşa”, îmi dă ea satisfacţie.

– “Aveaţi closet în celulă?”

– “Acolo. Closet acolo. De spălat, lighean, acolo. Aveam tot ce ne trebuie.”

– “Vă scoteau la aer?”

– “La aer, daaa. Ne scoteaa, ne scotea la aer o dată pe zi, câte cinci minute, câte zece minute.”

Nădăjduiesc că cititorul a fost atent la ceea ce a spus chiar acum Anica…

– “Când vă scoteau, vă puneau ochelari, nu?”

– “Ne puneau ochelarii, da. Da, da.”

– “Şi vă băgau în nişte celule în aer liber, aşa, sau era o curte?”

– “O curte îngrădită, cu gard până sus, cer liber sus şi ne primblam. Ne plimbam acolo de mână.”

– “Şi când eraţi în celulă aveaţi voie să vorbiţi tare, încet; cum era-ngăduit?”

– “Da. Vorbeam, aveam voie să vorbim.”

– “Dar tare? Nu vă bătea în uşă: – “Mai încet! Gura mai mică!””

– “Nu, nu. Nu, nu, că noi ştiam că nu trebuie să vorbim tare, vra să zică vorbeam cum trebuia.”

– “Aveaţi paznici femei sau bărbaţi?”

– “Şi femei şi bărbaţi. Aşa. Femeile se împrieteniseră cu noi. Veneau sara, stăteau de vorbă cu noi, deschideau închizătoarea vizetei, vorbeau cu noi. Erau prietenoase, foarte bune erau. Asta o fost la Oradea, cu ‘îngeraşul’, pe care l-am numit eu ‘îngeraş’. [Cititorul va găsi în caietul de amintiri al Anicăi motivarea acestei porecle.] Aşa. Acolo la Securitate, cât am stat.”

– “De-aici cum v-au dus? Cu trenul?”

– “Cu trenul.”

– “Cu trenul? Şi unde v-au băgat acolo în tren? Într-un compartiment?”

– “Într-un compartament.”

– “Obişnuit?”

– “Obişnuit.”

– “Vă-nsoţea un miliţian sau cum?”

– “Păi, asta nu mai ştim. Ştim că ne-o băgat acolo. Adică, numa’ pe mine.”

– “Aaah, nu şi pe ele?”

– “Nuuu! Nuuu! Ele or rămas acolo de mine!”

– “Şi nu era vrun miliţian lângă dumneavoastră? În compartiment?”

– “Da, sigur: era comandant.”

– “Un comandant?”

– “Un comandant a mers cu noi.”

– “Care “cu noi”? că spuneţi că singură v-au dus!”

– “Singură din camera unde-am stat noi acolo.”

– “Au mai fost şi alte femei duse odată cu dumneavoastră? Tot arestate?”

– “A fost dusă încă o femeie arestată: Popa Ileana, care o fost arestată odată cu şeilalţi. Pe ea am găsit-o la Oradea , când m-o’ dus pe mine la Oradea , m-o’ dus în cameră cu ea.”

– “Deci dumneavoastră numai singură aţi mers, cu un comandant”, adopt şi eu crezarea ei privitoare la acel ofiţer sau subofiţer.

– “Cu un comandant. Aşa. Aşa, aşa”, este ea bucuroasă că am repetat după dânsa, prin asta acordând pondere ideii că i se arăta atâta importanţă încât însuşi comandantul penitenciarului se deplasa cu ea, s-o predea la cealaltă puşcărie, în condiţii optime… “şi fără să ştiu, fără să-mi spuie unde. Numa’ mi-o spus: – “Hai! Fă-ţi bagajul şi hai!” Aşa, şi m-o dus la tren, fără să ştiu eu unde merg. Aşa.

“Mă uitam pe jeam pe unde trec, până şe am văzut scris: Oradea .”

– “N-aveaţi obloane la fereastră? Era compartiment obişnuit?”

– “Obişnuit. Obişnuit. Aşa, că am văzut şe scrie în gară, că acolo-i Oradea . Am coborât şî m-o dus acolo unde lucrau ele, m-o băgat într-o cameră cu Popa Ileana.

“Nu! cu Popa Ileana la Jilava!”, răstoarnă ea tot ce a înşirat până acum dintr-o încurcare a evenimentelor specifică foştilor deţinuţi, în mintea cărora se aglomerează prea multe întâmplări identice, repetate pe parcursul multor ani, în locuri de detenţie diferite, cum ar fi intrarea într-o cameră nouă. “La Jilava m-o dus întâi, de la Securitate. De la Securitate m-a dus la Jilava.

“Nu cu trenul. Asta cu maşina.

“Cu maşina. Aşa. Şi acolo m-o dus şi am dat de Popa Ileana, la Jilava. Aşa. Şi la Jilava am stat trei săptămâni, cu Popa Ileana. Aşa.”

– “Numai dumneavoastră două?”

– “Două.”

– “Şi erau camere mari?”

– “Mare, cameră mare, cu sobă. Ne-aducea lemne să facem foc. Mâncare ne-aducea acolo. O avut grjă de noi. Şi pe ea o luat-o înaintea mea de acolo şi m-o lăsat singurică. Aşa. Şi-am mai stat singurică nu mai ţin minte cât – sunt ani de-atunşia- -, voi fi scris undeva., nu mai ţin minte. Aşa.

“De-acolo, vrea să zică, la un moment dat, m-o luat la tren şî m-o dus la Oradea. Şi-acolo m-o dus la aastea care erau cu economia, m-o băgat la ele.”

– “Le-aţi găsit acolo.”

– “Le-am găsit acolo şi acolo era şi Popa Ileana dusă. Când m-o luat de aişia mi-a spus: – “Hai, merji la un pe’tenciar unde trebuie să lucrezi.” M-o mângâiat aşa, într-o măsură oarecare, ca să nu mă spăriu unde mă duce. – “Hai, că mergi la un penitenciar unde ai să lucrezi, ai să câştigi bani. Dacă-i hi cuminte, ai să câştigi şi zile multe.” Aşa, şi p-ormă m-o dus pisti ele, peste Sidonia asta şi cu şelelalte, tăti erau acolo, care au fost la Securitate, plus şi Popa Ileana. Aşa. Şi de-acolo pe urmă ne-o dat la lucru, la atelier.”

– “Aveaţi vrun meşter pe-acolo?”

– “Meşter erau fetele venite dinaintea noastră.”

– “Existau altele mai dinainte?”

– “Aşelea dinainte, pe care le-am găsit eu la Securitate. Erau acolo. Numai ele. Plus Popa Ileana. Ultima eram eu. Şi ele erau ca maistru. La-mpletit de coşuri şi damijene. Şi Sidonia asta o fost aşa. un suflet bun. Măcar că era evreică, ea nu nădăjduia că o să câştige zîle., având ani mulţi condamnare, ea dacă ar fi vrun decret o dată să scape, nu pe muncă. Lucrul ei îl trecea pe numele meu.”

– “Ce frumos.”, rămân fără glas.

Abia îmi aud vocea în imprimarea pe care am făcut-o. Mă amuţesc uluirea, admiraţia, chiar recunoştinţa, în numele Anicăi, a femeii, în general, dar şi a intelectualilor pe care acest gest îi răscumpără.

– “Da. Trecea atâtea puncte la mine. Rămâneau şi la ea câteva. Îşi punea şi la dânsa câteva. Că se mirau: – “Cum de asta de la ţară lucrează şi dumneavóstră aveţi aşa de puţin?” – “Atâta putem noi.”

– “Seara era cineva care dădea în primire sergentului realizările zilei?”

– “Lucrul? Nu seara. Îl dădeam săptămânal. Când se-adunau coşuri multe.”

– “Şi era cineva dintre dumneavoastră care se ocupa de treaba asta?”

– “Da. Era maistrul. Maistrul ne aducea material.”

– “Un maistru civil.”

– “Civil. Da, da. Şi vinea şi ne-aducea material. Vinea şi lua lucrurile făcute, ne scria punctele câte am făcut, câte puncte are coşul ista. Ei, şi ea trecea câteva puncte pentru ea şi restul trecea pe numele meu! Foarte. de aşeea pe aşeea am avut-o la suflet şi o am şi astăzi şi mă gândesc la dânsa.

“Am fost o dată la ea după eliberare. Am fost eu la dânsa, pentru că băieţii ăştia care stau cu mine aişia au învăţat doi ani la Bucureşti [se referă la nepoţii ale căror case sunt învecinate cu a ei]. Şi le-am dat adresa ei. Şi au stat la Sidonia asta…

Nu cred să existe careva dintre cititori atât de puţin cunoscător într-ale vieţii încât să-şi închipuie că o purtare precum a Sidoniei constituia monedă curentă prin temniţe. Presupunând că încrederea în bunătatea şi generozitatea umană ar merge atât de departe – ceea ce conferă nobleţă respectivului ins ce ar face atari presupuneri -, doresc să aduc şi mărturia inversă, faţă de cea a Anicăi Ţupu, pentru a restabili adevărul (ce nu poate fi decât la mijloc…). Voi recurge la amintirile de detenţie ale sorei lui Horia Sima, doamna Adelina Busuiocescu-Călin, intitulate: “Vai, celui întemniţat” (Sibiu, Editura Constant, 1999).

Şi în detenţia dumneaei – dinainte de eliberarea din ’64 – deţinutele lucrau tot la împletirea din fire de plastic a unor învelitori pentru sticle, damigene, leagăne de copil şi altele. Munca le era valorificată la fel ca şi mai târziu: în ‘puncte’.

Într-o perioadă când nu prea exista material pentru desfăşurarea activităţii lor de producţie, şefa atelierului propuse ca toate deţinutele ce îndepliniseră norma şi câteva procente pe deasupra să urce la cameră.

“Noi care aveam procentajul necesar pentru a avea dreptul la o carte poştală, acceptăm. Nu trece mult, educatorul vine în cameră şi citeşte numele celor care vor putea scrie acasă. Altele ca şi mine nu figuram pe listă.

“- Nu se poate domnule educator, eu mi-am făcut norma, am dreptul ăsta.

“- Bine, voi cerceta din nou – răspunde acesta. Nu peste mult timp revine.

“- Să ştii Busuiocescu, că n-ai decât 50%, deci s-a dus cartea poştală.

“- Domnule educator, sunt atâtea în situaţia mea, care au făcut norma cu 105%. Din cauză bine determinată şefa ne-a urcat la cameră.

“Celelalte întăreau, revoltate, spusele mele.

“(…)Educatorul s-a lămurit perfect şi a scos-o din şefie pe L.P. Mă doare s-o spun, dar ea se preta la acte incalificabile. Tu îţi făceai norma şi te trezeai la sfârşitul lunii fără carte poştală pentru munca depusă şi în loc de procentajul ştiut, apăreai cu unul scăzut la 50%. Ea lua (ca să nu întrebuinţez alt termen) punctele de la unele, le punea la altele, care cereau în scrisori ţigări pentru ea. Aşa că punctajul rămânea scăzut, la unele mai mult, la altele mai puţin, dar în toate cazurile sub procentajul cerut la normă. Tu, om de bună credinţă, rămâneai fără cele 5 kg. de alimente la care aveai dreptul şi de care aveai atâta nevoie”…!

Cu atât mai neaşteptat şi mai ieşit din obişnuit este gestul relatat de memorialista din Calu-Iapa, datorită căruia ea a câştigat atâta timp, plecând mai repede acasă, în libertate!

Motto:

“Când am ajuns acolo, la închisoare,

mi-am închipuit că am murit.”

Anica Ţupu

– “Va să zică Sidonia îşi trecea propriile sale puncte, cele câştigate de munca ei de împletitoare, pe numele dumneavoastră. La ce folosea asta?”, o readuc înapoi pe Anica Ţupu, de ca şi când n-ar fi fost destul de limpede în cele narate, dorind eu să o împing a-mi povesti cum a avut loc eliberarea din puşcărie.

– “Aveam condamnarea pe patru ani”, muşcă dânsa nada. “Şi când am ajuns la doi ani fără o lună, deschide ofiţerul de servici uşa şi: – “Ţupu, fă-ţi bagajul!” Eram cu toate la atelier. Şi zice: “Ţupu fă-ţi bagajul”. Eu atunci stau şi mă gândesc. ‘ce: “Cât se poate mai degrabă.” De-acuma eu nu ştiam ce să-mi iau, că eram la atelier. Mai aveam în dormitor lucruri. Ce să-mi iau? Nu ştiam unde mă duce ce trebuie să-mi iau. Aşa. Îi arătam: – “Asta s-o iau?” Aveam un halat, aveam un şorţ mare de lucru. Acum la mâncare e vorba: “Mâncarea s-o iau?” – “Lasă-le-o lor.”, o zîs.

“M-o dus la magazie. La magazie îmi dă hainele civile, aşa, şi le ia-n primire pe care le-aveam de-acolo, aşa, şi: – “Mergi acasă.”

Ba, se răzgândeşte, judecând lucrurile mai bine:

– “Aşa, întâi: – “Mergi acasă”, şi pe urmă: “Hai la magazie”. Aşa, mi-a dat hainele, pe urmă m-o dus laaaa. unde se dădeau banii, să-mi plătească ce am lucrat. Aşa. M-o dus acolo. cum se cheamă acolo?

– “Caserie.”

– “La caserie, mă rog, la un birou, aşa, şi îmi numără o mie cinzeci de lei. Erau mari [= mulţi]. Eu lucram puţin, dar după ce m-am aşezat la lucru, am câştigat şi eu ceva. Deci am câştigat că din patru ani n-am împlinit doi – fără o lună. Că arestarea o fost în ianuarie şi am ieşit prin decembrie, am scăpat.

“Şi mă scoate pe poartă. Mă lasă a nimănui, într-o stradă, dincolo de poarta puşcăriei.

“”Un’ s-apuc?”

“Mă uit încolo, trece un om, îl întreb: – “Pe unde trebuie să mă duc la tren?” Mi-au dat şi foaie de drum. Odată cu banii mi-au dat şi foaie de drum, da, şi pachet cu mâncare. Pachet de mâncare că am adus şi acasă.”

– “Slănină, brânză, pâine…”

– “Da, da. Marmeladă. Ei, mi-o dat. N-am mâncat eu. Am adus acasă, la nepoţi, acasă.”

– “Să mănânce şi ei mâncare de puşcărie!”

– “Să vază ce-am mâncat eu. Aşa. Acu’ ies în stradă. Încotro s-apuc? Mă-ndreaptă un om al lui Dumnezeu pe care-l întreb eu unde să mă duc s-ajung la gară. Mi-arată drumul unde să mă duc; am ajuns la gară.

“M-am suit în tren.

“Ei, trebuia să cobor la Ploieşti, să schimb. Am schimbat. Am reuşit s-ajung la Roznov, sara, aproape pe-nserate, aşa. Aşa. Ultima gară: Roznov. Trebuia s-o iau pe jos până acasă. Aşa.

“De-acu o iau pe jos, către casă. Era o vreme aşa cum era şi când m-am dus încolo. O lustruială pe jos de se duceau picioarele în toate părţile.!

“Închisoarea mea mi-a părut o singură zi. Pentru că eu atunci când am ajuns acolo, la închisoare, mi-am închipuit că am murit. M-am consolat eu singură, că şine putea să mă mângâie pe mine acolo, în necazurile mele? Aşa.

“Da’ eu mi-am zis: “Băi, tată-meu moare. Ei, am murit şi eu. Am murit! Aişia mi-e mormântul. Celula aşeea, camera aşeea. Aşa. Aişia mi-e mormântul. Da’ mulţumesc lui Dumnezeu că n-o dat ţernă pe mine. Nu m-a acoperit cu pământ: am aer. Şi de-aişia patru ani or să treacă. Mama mea e moartă de treizeşi şi doi de ani”, am gândit – c-aşa era. “Şi dacă ar veni acu’ acasă, aşeşti treizeşi şi doi de ani mi s-ar părea că nu-s nimic. S-o văd acu’, mi-ar părea că n-au trecut atâţia ani de-atunşi. Dar la mine patru ani au să treacă mai uşor.”

“Ei, şi m-am consolat aşa singură. “Ei, de-acu’ şe să fac? Bine că n-o dat ţernă pe mine. Am aişia fiinţele astea, le văd, nu-s balauri, nu-s şerpi, nu-s. Şi de-aişia nădăjduiesc că peste patru ani mă duc acasă.”

– “Ştiau ai casei că veniţi, când aţi ajuns la Roznov?”

– “Când am plecat de-acasă, m-am dus la tata, la pat. El era în pat bolnav. I-am spus că eu plec la Bucureşti, la proces. Şi trag nădejde să viu înapoi. Dacă s-ar putea chiar joi, că am plecat luni sau marţi. Aşa.

“Joi am rămas acolo definitiv. Pentru patru ani.

“Şi de-acolo, când am venit înapoi, de la Roznov, când am coborât din tren, merjeam încet-încet: piereau pişioarele în toate părţile, până şe am ajuns la un pod aişi, piste care aţi trecut, aişi ultimul pod, care are o leacă de pantă de suie la deal. Aşa. Şi eu suind pe pod, n-am mai reuşit cu încălţările mele, că lunecam. Şi m-am descălţat acolo, m-am dat de lături, m-am rezemat de-un gard, ca să mă pot descălţa, că acolo nu mă puteam descălţa că tot lunecau pişioarele; şi m-am rezemat de gardul aşela, m-am descălţat, mi-am luat papuşii-n mână şi m-am suit iar pa pod şi merg acu’ numa’ cu şiorapii, la Căzăşti, aşa se cheamă podul şela” [vine dumneaei cu precizări topografice, ca urmare a intervenţiei fratelui Niculai, mai ştiutor decât dânsa, s-ar părea; mă-ntreb dacă numele “Căzăşti” nu provine de la: “a cădea” (“cazi”), aventura sa nefiind un caz unic, ci lucru obişnuit pentru săteni]. “Suindu-mă eu acolo pe pod, am spus: “Măi, măi, măi”, m-am gândit eu, “de azi dimineaţă nu s-o mai dezgheţat.” Eu am zis c-am plecat azi dimineaţă!

“AM UITAT COMPLET CĂ AM FOST CONDAMNATĂ PATRU ANI.

“Şi n-am mai ţinut socoteală că am făcut doi.

“Pe tata l-am lăsat acasă pe pat şi i-am spus că viu chiar joi şi acolo am întârziet, acu’ eu mă gândeam că a fi murit tata. “Ce-o fi făcut?”

– “Până şe am reuşit să trimitem scrisori, cu fratele ista, să faşem legătura, de la un timp, după câtva timp ne-o dat voie la scrisori, aşa. Eu întreb de tata: asta era interesul meu întâi.

“Eu eram ultima care îngrijeam de el! Aşa. Mai era sora aşeea cu chestia care am povestit-o în urmă, da’ ea are greutăţile ei, fata era. Eu răspundeam de ea. Aşa.

“”În sfârşit, de-acu’ l-am lăsat cu Dumnezeu.”

“Ş-acu’ şe-mi spune în scrisoare fratele? “Tătuca” – nu-i spuneam: ‘tată'; aşa-i ziceam: “tătuca”; aşa ne-a învăţat de mititei. “Tătuca şe mai faşe, mai trăieşte?” Îmi scrie înapoi că trăieşte. Tătuca chiar el se iscăleşte. Şi s-o iscălit pe scrisoare, la urmă – cum mi-o scris fratele – se iscăleşte: “Alex. Grig. Ţupu”. Ei, am văzut – că-i cunoşteam scrisoarea [= caligrafia], l-am văzut că trăieşte.

“De-acu, în altă scrisoare, îi mai scriu iar; şi am prins a scri’ în versuri: îmi plăşeau versurile. Şi le făşeam aşa, într-o măsură. Şi îl întreb pe fratele Niculai dacă tătuca mai trăieşte. Şi-acu’ el îmi scrie înapoi, tot în versuri. Zişe, printre alte versuri – mai multe a pus, ca în scrisoare:

“Află că tătuca mai trăieşte.

Ai întrebat de tătuca,

De Gigel şi de-Anetuca”

– eu nu întrebasem de-aşeia, de tătuca întrebasem.  [Fratele Niculai intervine cu explicaţia privitoare la Gigel şi Anetucă: – “…care erau morţi, desigur.”]

“Află că mi-l strânge-n braţă şi mi-l trage de mustaţă.”

“Atunci eu am înţeles că tata o murit, că-i cu băieţii şeia.”

– “Ştiaţi de ei că muriseră.”

– “De băieţi ştiam că-s morţi. Băieţii erau mititei. Şi când am auzit că tătuca-i la băieţi: “Gata! O murit tătuca!.” şi m-am apucat de plâns. Încât şelea mă-ntrebau.

“Apoi, eu le povestesc.”

Voi întrerupe puţin fluxul istorisirii deoarece mă prinde mirarea de întâmplare: o poveste nu depărtată de aceasta istoriseşte şi preotul scriitor Dimitrie Bejan, în amintirile sale din D.O. (Domiciliu Obligatoriu), din aşezarea Răchitoasa. Scrierea sa se numeşte: “Satul Blestemat” şi acţiunea ei e plasată, bineînţeles, în Bărăgan.

Moş Potop, un lipovean de prin părţile acelea, i-a evocat autorului propaganda sovietică făcută între ai săi nu mult după ocuparea României, pentru ca ei să se ‘repatrieze’ în U.R.S.S.. Ca urmare, s-au găsit unii naivi cu minţile duse care să dea crezare minciunilor comuniste şi să plece. Unul dintre aceştia, oprindu-se tocmai la Astrahan, i-a scris de acolo naratorului că îi mergea minunat şi-l grăbea şi pe dânsul să nu mai zăbovească printre români, ci să vină după el degrabă… dar nu înainte de a-l însura pe fecioru-său Alioşa. E de ştiut că Alioşa, la vremea primirii scrisorii, n-avea încă un an jumătate.!

– “Acu’ scriu înapoi eu altă scrisoare, când a venit luna, o scrisoare pe lună aveam, când ne-o dat iar. Şi scriu tot în versuri. Da’ plângând eu acolo, santinela m-o văzut că plâng, da’ nu m-o întrebat, da’ s-o gândit că şeva în scrisoare e un secret. Încât i-o pus o leacă în mişcare pe ei. Aşa.

“Că ei controlau scrisorile noastre. Şi care avea şeva o respingea. Acu’, la a mea au rămas ei încurcaţi, am observat pe urmă. Aşa. Şi când scriu eu înapoi, vine ofiţerul de servişi, care zişeam eu că-i “înjeraş”, vine şi-mi ia scrisorile, se duşe cu ele şi a doua zi dimineaţa vine cu ele înapoi; la toate!

“Zişe: – “Uite, scriţi alte scrisori că n-aţi scris bine.” Da’, ele tăti: – “Vai, domnule serjent major, da’ şe-am scris? Arătaţi-mi şe-am scris eu, ca să mă corectez! Dacă ne daţi să scriem altele, tot aşeaeaşi scrim! Deci luaţi-le înapoi, în felul ăsta! că n-avem şe scrie altşeva! Arătaţi-ne care-i greşeala!”

“El, şela, nu recunoştea: – “Scrieţi din nou! Scrieţi din nou!”

“Ne dă cărţi poştale altele. Scrim din nou.

“Acu’ ele insistau că nu voiau să scrie. – “Arataţi-ne şe-am greşit!”

“Şi-atunşi el arată scrisoarea mea. Şi şiteşte versurile.

“- “Ei, uite asta e. Şe-nseamnă asta?” şe scrisesem eu. Ia, zi-mi, măi, şe scrisesem [lui Niculai, care răspunde prompt].

– “Aşa că:

“Marie, m-ai întrebat

“Dacă merele nu s-or stricat.”

– că-mi trimisese Maria, soru-mea, nişte mere. Aşa.”

– “Lasă că. Mă rog” – nu-şi mai aminteşte dânsa -, “am pus în versuri eu acolo.

“M-ai întrebat ce să-mi trimeţi.

N-am nevoie decât un şorţ.”

“Ei, am făcut eu nişte, aşa, nişte versuri acolo, o carte poştală întreagă.!

“Şi atunci eu i-am explicat lui şe-nseamnă versurile mele.

” – “Uite, el m-o întrebat asta, eu i-am răspuns asta, în versurile mele.”

” – “Ei, de-acu’ scriţi alta, da’ nu în versuri.” M-o-nvăţat să nu mai scriu în versuri.

“Şi cu asta, vra să zică, s-o terminat.

“Chestia asta am luat-o din urmă, terminasem cu venitu-acasă. Că am zis că de azi dimineaţă am plecat. Că nu s-o topit ghéţa de azi dimineaţă.

“Ei, şi am ajuns acasă. Acasă când am ajuns, găsesc pe soru-mea în casă, cu nepoţica de care v-am vorbit şi cu şealaltă care era de şapte ani. Şi mă duc la fratele. În iarna aşeea am iernat la el, c-apăi eu acasă.”

– “Mătuşă Anică, până aţi scris amintirile în versuri, aţi mai compus şi alte poezii?”, încerc să găsesc întrebarea răspunsul căreia m-ar lămuri cum de s-a întâmplat a se fi ivit chemarea aceasta către poezie, în clipele cele mai răscolitoare ale vieţii sale.

Ezită îndelung, apoi, ca şi când nu i-ar place să fie bănuită de aşa ceva:

– “Nnnuuu. Nu.”

– “Totuşi, dumneavoastră mereu făceaţi versuri, că şi cores-pondenţa cu fratele Nicolai tot în versuri era, văd bine…”

– “Da. Da. Îmi plăşea. Îmi plăşea.”

Constatând că socoteşte aci încheiată afirmaţia ei, voiesc s-o completez:

– “Dar nu făceaţi poezii anume…”

– “Nu, nu, nu, nu”, se bucură dânsa că accept să n-o mai chinuiesc cu astfel de întrebări.

– “…Mai mult ca o joacă, făceaţi versurile…”

– “Bine, le făşeam în familia mea, aşa. Nu ca să.”; ar completa cu: ‘le cunoască şi alţii…'; însă se opreşte la atâta.

– “Cine din familie mai făcea versuri?”, insist.

– “Nimeni. Fratelui ista al meu i-o plăcut şi lui.”

– “Atâta?”

– “Dacă el îmi scria mie în versuri, şi eu lui tot în versuri.”

– “Încă ceva.”

– “Da.”

– “În casa tatei, în afară de cărţi religioase, se mai găseau şi altfel de cărţi, de istorie, de poezie, de pildă.?”, intenţionez să o conduc către mărturisirea unor lecturi preferate din poeţii naţionali, lecturi în care nădăjduiam.

– “Da.”

– “Erau?”

– “Da. Da.”

– “Şi v-a plăcut să le citiţi şi pe alea?”, aştept răsplătirea eforturilor mele de scoatere la iveală şi a unei culturi laice, la Anica Ţupu, nu numai a celei pioase răsădită de Părintele Nicodim.

Dar răsplătirea nu-mi vine. Dimpotrivă, răspunsul ei mă dezamăgeşte:

– “Mai puţin. Dar le şiteam. Îmi plăşeau oricum, îmi plăşeau.”

“Bine că a zis măcar atâta!”, mă simt uşurat. Nu de tot, pentru că mă roade: “Parcă de dragul meu a spus-o… Nu mi s-a părut a simţi în intonaţia ei o dragoste sinceră şi adâncă pentru lecturile literare! În schimb, e posibil să-şi fi dat seama că tocmai asta mă durea; şi atunci să fi inventat atracţia sa pentru tot felul de lecturi, ca să mă mângâie…”

– “Care e poetul care vă plăcea cel mai mult?”, mă grăbesc a o iscodi, să nu cumva să dea înapoi.

Tace îndelung. La sugestia mea recunoaşte a nu mai ţine minte.

Pentru mine este limpede de când i-am citit amintirile în manuscris: singurul poet ce a cucerit-o pe vecie este Protosinghelul!

Încheindu-se povestirea închisorilor sale, socot că a venit şi rândul ultimei descrieri de minune petrecută în viaţa dânsei, cuprinsă în capitolul trunchiat de mine al amintirilor dumisale.

“După terminarea procesului, s-a anunţat că pronunţarea se va da pe data de 24 Decembrie, când iarăşi m-am prezentat la acelaşi tribunal şi am aflat că s-a amânat pronunţarea până pe 5 Ianuarie. Iarăşi am plecat la Bucureşti, pentru pronunţare, când iarăşi s-a amânat, până pe 9 Ianuarie, când ni s-a dat pronunţarea la 4 ani închisoare şi confiscarea unei vaci ce o aveam. Pe loc m-au arestat şi m-au dus la închisoarea M.A.I., unde am stat 4 luni, până s-a judecat recursul, care s-a respins. După aceea, m-au dus la Jilava – unde am stat încă 5 săptămâni. Apoi m-au dus la Oradea, unde am stat până pe data de 10 Decembrie, anul 1967, când am fost elibe-rată prin graţiere. Deci, în loc de 4 ani, am făcut 2 ani fără o lună, care cu Darul şi ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile părintelui, cu toate că am avut şi multe de suferit, dar au trecut ca o singură zi, deoarece când am ajuns în sat la mine era un gheţuş şi alunecuş la fel cum era când am plecat, cu 2 ani în urmă, şi am cugetat în gândul meu, că “toată ziua astăzi nu s-a dezgheţat deloc, e ca şi azi dimineaţă…”, deci mi se părea să sunt plecată “…de azi dimineaţă”!

“Aşa au trecut de repede şi uşor acei aproape doi ani, căci cu Darul şi ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile părintelui, eu mă încurajam singură gândind: Mă închipuiam că “am murit şi camera mi-i mormânt, dar sunt fericită că nu m-au acoperit cu pământ, şi că nu văd diavoli, şi nu sunt aci pe veşnicie, şi că peste 4 ani voi ieşi de aici, cu ajutorul lui Dumnezeu.” Mă mai închipuiam că sunt la o casă de odihnă, unde mi se dau toate de-a gata şi lucrez numai de gust, ca să nu mi se urască stând degeaba. Iar santinela de la uşă o socotem că e un înger care mă păzeşte de diavoli ca să nu vină la mine. Mai ales pe ofiţerul de serviciu, care îmi aducea scrisorile şi pachetele, l-am numit: “Îngeraşul” care ne aduce veşti bune. La urmă, tot acest “Îngeraş” – nu l-am putut numi altfel, deoarece era un om foarte blând şi bun la suflet – mi-a adus buna veste de plecat acasă, căci mi s-a iertat pedeapsa.”

– “Vă rog să-mi spuneţi dacă, după eliberare, l-aţi mai văzut pe Părintele Nicodim”, am întrebat-o pentru a nu-l pierde din vedere pe acela care a luminat calea Anicăi, a mângâiat-o la vreme de suferinţă, a încurajat-o, pentru cunoaşterea căruia, în definitiv, am adăstat alături de dânsa atâta timp.

– “După eliberare, l-am mai văzut, dar nu prea mult timp. Am mai fost de câteva ori la dânsul”, rezumă strecurările sperioase de altcândva, departe de privirile curioase, strecurări bântuite de groaza că avea să stârnească iarăşi ogarii Securităţii pe urmele sale.

– “Cum a fost prima întâlnire cu Sfinţia Sa?”

– “Prima întâlnire a fost foarte, aşa – cum să spun eu.? -, emoţionantă. Aşa. – “Ei, ei, ai venit?” [îşi închipuie dumneaei că mai aude vocea duhovnicului drag, bucuros a o şti liberă ca odinioară] – “Prea Cuvioase Părinte, am ajuns. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns acasă sănătoasă şi mi-a ajutat Dumnezeu să vă văd pe Sfinţia Voastră.” – “Ei, bine, bine. Aşa a fost voia lui Dumnezeu.”, zice Părintele. “Fără voia lui Dumnezeu nu se face nimic. Toate spre folosul nostru. Şi trebuie să le primim şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate.”

“Aşa. Şi m-o mărturisit, dar era bolnav, aşa, deabia se ţinea pe picioare, aşa.”

– “Asta se petrecea curând după ce s-a eliberat dânsul?”

– “Nu m-am dus chiar imediat. Că ne temeam”, foloseşte pluralul modestiei. “Nici el nu era bucuros să aibă musafiri, că era şi el pândărit [uneşte vorbitoarea într-un singur cuvânt verbele: ‘a pândi’ şi ‘a urmări’, inventând astfel un cuvânt nou şi grăitor; reiau:], că era şi el pândărit, urmărit. Daa, şi căutam aşa, ne duceam cu fuga, veneam înapoi repede; nu mai stăteam. Nu mai lucra, nu mai scria. Ce lucra el singur – lucra, da’ nu mai era ce-o fost înainte. Era urmărit. Pe mine, când m-o trimis de la puşcărie acasă: – “Te duşi acasă, eşti liberă, dar numai la biserica ta în sat te duşi! Nu te mai duşi în altă parte. Nu mai faşi propagandă. Nu mai umbli cu cărţi.”

“Ei, şi-atunşia căutam aşa, că dacă ne duşem la Părinte, îi faşem şi lui sminteală.”

– “V-a mai căutat vreodată miliţianul satului?”

– “După eliberare, nu. Nu, nu, nu. N-am mai avut nişi un necaz. Absolut.”

– “L-aţi văzut pe Părintele înainte de a murit?”

– “Nu. Numa’ am auzît cum a murit. Asta ne-a povestit care s-o întâmplat pe acolo, cum le-o povestit maişile. Da. O avut o moarte foarte, cum să spun., foarte interesantă.

“Aşa. O spus că Părintele era în pat. Şi Maica Maria, în jenunchi, şitea pe carte. Rugăşiuni. Şi Maica Ana era la spatele ei. Şî uşa era închisă, în camera lor. – “Şî s-aude”, zîşe Maica Ana, “că se deschide uşa”. Da’ nu s-o uitat, aşa; deocamdată şi-or căutat de rugăşiunea lor. Ei, cunoscând ea că e o mişcare aşa cumva, ei, Părintele şică s-ar fi uitat cătră uşă şi-o zîs, o făcut din mână: – “Poftim, poftim.”. Atunşi Maica se uită, să vadă cui îi zîşe Părintele “poftim”.

“Şi era o apariţie, aşa, în chip de femeie, înaltă, aşa, cât uşa, şî n-o mai zîs ni’ca, aşa mi-o zîs mie fraţii care-or fost pe-acolo, aşa. Şi o dispărut. Atunşi Maica se duşe să vadă – că uşa de-afară era încuiată – că şine o fost şi un’ s-o dus, pe unde-o ieşit. Uşa era-ncuiată cum o încuiat-o ele. Cine-o fost?

“O fost şeva de la Dumnezeu trimis, care o venit să ieie sufletul Părintelui. Ei, şi Părintele o mai sta’ aşa, după şe-o zîs “poftim, poftim”, Părintele o binecuvântat-o, i-o făcut aşa semnul Sfintei Cruci, o binecuvântat-o, ei, şi n-o mai vîzut maica pe nimeni. Întâi o văzut apariţia şeea, aşa, pe urmă n-o mai văzut-o şi s-o terminat. După aşeea Părintele şi-o dat duhul. Aşa mi s-o povestit mie. Mai mult nu ştiu.”

Acum că ne-am luat rămas bun de la Părintele, să ne reîntoarcem o ţâră din drum, aruncându-i o ultimă privire drăgăstoasă şi Anicăi, de care, ne place sau nu ne place, tot trebuie să ne despărţim o dată şi o dată.

Rămâi cu bine, memorialisto din Calu-Iapa…

 

UN CUVÂNT DE ÎNCHEIERE A CĂRŢII

Acum că am încheiat lectura celor două caiete de memorii ale Anicăi Ţupu şi a proceselor ei verbale de anchetă, acum că am revăzut cu ochii minţii întâlnirea cu ea şi i-am reascultat în amintire glasul, simt nevoia să fac o pauză, pentru a gândi puţin la câte am scris până aici.

Cititorul a verificat singur, în cele precedente, faptul că Anica Ţupu nu poate greşi decât rareori, când scrie, deşi studiile aprofundate îi lipsesc.

Meritul acestei aplicaţii către cele ţinând de ştiinţa scrisului nu-i aparţine exclusiv. Este şi o înclinare moştenită de la mama ei. Aceasta, cu destui copii agăţaţi de mână şi cu prunc la piept, acorda atâta atenţie la câte rostea strana, cu prilejul slujbelor la care sta smirna, încât se pomeni că deprinsese pe de rost mai toate rugăciunile însemnate. Apoi, cum pofta vine mâncând, se strădui şi izbuti să înveţe şi a citi, deoarece până atunci carte nu ştiuse.

Constat că până şi în această direcţie – a calităţilor unei scrieri de mână corecte – Părintele Nicodim se vădea un excelent pedagog. Pentru înţelegerea acestei afirmaţii voi împărtăşi cititorului că metoda la care am fost supus la şcoala primară urmată – Maison des Français -, o şcoală franceză unde nu se preda în limba noastră maternă decât religia ortodoxă, era aceeaşi cu tehnica Părintelui Nicodim Măndiţă: noi, elevii români, eram antrenaţi să ne pregătim pentru orele săptămânale de dictare în limba lui Racine, copiind textul ce urma să ne fie dictat! Iar scopul orelor de dictare era să ne instruiască în tainele ortografiei.

Să reiau: care deducem că este meritul Părintelui Nicodim Măndiţă?

Părintele nu dădea lecţii de caligrafie, ortografie şi punctuaţie. Ce nu a învăţat la timp săteanul folosit de el în calitate de copist, neînvăţat rămânea. Totuşi, duhovnicul se sprijinea pe o armie de copişti. Odată hotărât a-l stimula pe unul sau altul la copierea unui manuscris, pentru răspândirea textelor religioase, ieromonahul îi acorda libertate totală în privinţa aplicării regulilor scrierii, bizuindu-se pe cunoştinţele lui. Astfel, mai presus de toţi ceilalţi care-l ajutau pe scriitorul ieromonah, ipodiaconii aşezaţi în Bucureşti erau corectori de carte; George Palade era dactilograf. Ei făceau comenzi în tipografii şi le urmăreau realizarea, cu simţ critic, cu severitate, cu răspundere, cu acribie, în procesul de producţie a cărţii, tipărită după dactilogramele realizate de cel în urmă numit.

Să revenim la Anica Ţupu. Dacă există o derogare perseverentă de la reguli, în amintirile sale versificate sau în proză, derogarea se manifestă în domeniul punctuaţiei: aceasta este rareori folosită, de ca şi când n-ar exista. De aceea am fost obligat să intervin, adăugând eu semnele de punctuaţie, oriunde erau trebuincioase. Punctuaţia constituie o ultimă treaptă a transcrierii gândirii, cu care este familiarizat elevul; ea ţine seama atât de logica frazei şi propoziţiilor, cât şi de logica respiraţiei. Faptul că Părintele o punea să copieze sute şi mii de pagini, o acomodase perfect pe Anica Ţupu cu celelalte trăsături ale unei scrieri de mână corecte, până aproape de cele mai riguroase pretenţii.

De unde îşi dobândiseră cunoştintele de limba română, temeinice şi fără ezitare, toate aceste ajutoare ale Părintelui Nicodim Mandiţă, printre care se număra şi dânsa? Dar de unde avea propriile sale cunoştinţe, în acelaşi domeniu, conducătorul acestui imens secretariat al literaturii pioase? L-am numit pe duhovnic. Nici el nu avusese norocul vreunei şcoli superioare claselor săteşti, când a pornit în odiseea lui cărturărească. Toţi, scriitorul şi ucenicii săi, erau îndatoraţi minunatei şcoli româneşti săteşti de altcândva.

Încheind această paranteză (necesară, deoarece toţi aceia care intră în contact cu nedumeririle stârnite de cazul ieromonahului Nicodim şi al ucenicilor săi îşi vor pune întrebări fireşti despre capacitatea intelectuală şi şcolară a tuturor acestora), să ne oprim puţin asupra personalităţii memorialistei şi versificatoarei rurale Anica Ţupu, înainte de a ne despărţi de ea.

Născută într-o familie ce, în timp, s-a lărgit până la zece copii, povestirile părinţilor săi privitoare la viaţa lor îi determină Anicăi încredinţarea că, aidoma fraţilor şi surorilor ei, este rod al credinţei şi rugăciunilor înălţate de părinţi la ceruri. Un admirabil şi scurt portret al tatălui dânsei – ce rivalizează cu cel nu mai puţin impresionant şi rezumativ al mamei – îl înfăţişează muncind şi rugându-se, sub privirile atente şi pline de dragoste ale fiicei nebăgate în seamă de el în acele clipe.

Se pare că de copil, prin exemplul părintesc, Anica s-a deprins cu difuzarea de carte religioasă. Aceasta o va face mai toată viaţa ei, împletind activitatea cu aceea de copistă a scrierilor Părintelui Nicodim şi mai ales de cititoare.

Ea, care a rămas întreaga viaţă singură, adică celibatară, este uluită de rezultatele căsătoriei cu har: numărul urmaşilor părinţilor ei şi al familiilor întemeiate ulterior din sângele lor îi dă ideea, neobişnuită în lumea sătească, de a întocmi un arbore genealogic al familiei din care provine, arbore nu numai închipuit de ea, elaborat şi desenat, dar şi comentat, pe care regret că nu-l pot reproduce aici ca imagine.

Familia, oricât de bogată şi realizată, nu îi satisface toate nevoile – cu deosebire pe acelea duhovniceşti nu. Intrând sub influenţa personalităţii Părintelui duhovnic Nicodim Mandiţă, personalitate cuceritoare şi convingătoare până la reducerea la tăcere a oricăror rezerve, Anica îşi găseşte, în sfârşit, portul în rada căruia se simte …acasă. Şi acasă este cu adevărat! Părintele Nicodim i-a redeschis apetitul lecturii şi dragostea pentru carte, cu care luase contact în puţinele sale clase şcolare. Fascinată de puterea lui de creaţie, de închinarea vieţii lui în vederea răspândirii cunoştinţelor ortodoxe, cu mijloace atât de puţin …ortodoxe (să-mi fie iertat jocul de cuvinte!), de credincioşia ucenicilor lui, rod al aceleiaşi forţe de caracter vădită de călugăr, se cufundă şi ea în valul binefăcător al influenţei lui. Deodată se simte utilă cum nici o altă preocupare n-a făcut-o să se simtă. S-a angajat pe Calea Regală a Cărţii. Pentru aceasta îşi jertfeşte ceasurile de somn, timpul liber, smuls cu dibăcie numărului zgârcit de ore al zilei, forţa fizică şi întreaga tărie a nădejii în mântuire.

De acum înainte va deveni copista scrierilor Părintelui Nicodim şi difuzoarea sa de carte, alături de atâţia şi atâtea alţii şi altele.

Calea Cărţii avea de străbătut prin mlaştina îmbeznată a prăpastiei ateismului comunist. Cu atât mai mult era necesară jertfa pelerinilor porniţi pe ea în căutarea lui Dumnezeu. Anica n-a demis; a mers, dimpreună cu toţi ceilalţi ucenici ai duhovnicului lor, până la capătul acestei Căi, capăt ascuns îndărătul uşilor închise asupra tribunalului militar. Iar de acolo, către săvârşirea pedepsei, fără cârtire, cum o învăţase Părintele Nicodim. Ba, cu o iertare demnă de nobleţea ei creştinească, izbuteşte să întrevadă calităţi umane la călăii săi, iar acolo unde acestea lipseau (pentru că de ar fi fost, nu alegeau ei să-şi păzească semenii lipsiţi de libertate deşi n-aveau vină…!), acolo unde le lipseau gardienilor calităţi, ziceam, cu dărnicie le născoceşte Anica, folosindu-se nu numai de generozitatea sufletului ei urmându-l pe Hristos, ci şi talentul de povestitoare cu care a fost investită de Domnul.

Păşind înapoi pe sub bariera dintre vii şi morţi – voiesc a spune: dintre cei slobozi şi cei încăţuşaţi -, de data aceasta îndreptându-se către soarele libertăţii, simţindu-se plină de meditaţiile săvârşite în zilele crâncene prin care a trecut, Anica Ţupu şi-a scris pe scurt memoriile, întru lauda părinţilor săi, motorul unic al minunat de bogatei în roade vieţi a ei. Astfel, ea se impune, între milioanele de ţărănci ale plaiurilor noastre, ca o călăuză – aşa cum a vrut-o Părintele Nicodim – către o viaţă superioară, pe măsura demnităţii umane.

Prin dânsa, mai străbatem calea şi către altcineva: către marea personalitate care i-a îndreptat paşii. Încă din primele rânduri, în “Singurătatea Anicăi Ţupu stând de vorbă cu sine însăşi”, ne parvin veşti despre Părintele Nicodim Măndiţă, veşti pe care, altfel, le vânăm cu încăpăţânare pretutindeni, în vederea cunoaşterii mai adânci şi mai amănunţite a Protosinghelului ce-l propunem model de trăire creştină. Anume ştiri, printre altele, despre cum spovedea.

“Ne-a dat cartea cu păcatele toate scrise, ca s-o studiem şi şe-am făcut să scriem. Şe n-am făcut, treşem peste rândurile şelea.” Această explicaţie dată de personajul principal, a ceea ce poate fi considerat romanul vieţii sale, constituie o expunere fidelă a felului în care duhovnicul solicita candidatului la mărturisire să se pregătească pentru acea întâlnire cu Dumnezeu, dacă avea un nivel intelectual cât de cât luminat şi un simţ al răspunderii ceva mai săltat peste medie. În cazul celorlaţi intervenea un ‘delegat’ al ieromonahului – un ucenic mai încercat -, însărcinat să lămurească ce însemna un păcat sau altul din câte puteau încărca bietele conştiinţe omeneşti.

În continuare, sunt pomenite cărţile primite canon de lectură, “un număr mărişor”; el nu s-a înregistrat în memorie fiindcă fata era obişnuită să se bucure cu cititul, o îndeletnicire ce-i procura plăcere. Părintele dădea cu dragă inimă atari cărţi celor ce nu le puteau obţine altfel, pentru a-şi împlini canonul.

Portretul întocmit de Anica Ţupu Duhovnicului este complet, concis şi spiritualizat peste măsură: “După chip, după purtare, după glas, mi s-a părut aşa, că-i un înger al lui Dumnezeu.” Scurt pe doi! Ea a tăiat nodul gordian al unei descrieri imposibile, recurgând la o trimitere în ceruri, pentru o mai bună înţelegere a omului… Există un adaos ce-l readuce, însă, pe pământ pe cel portretizat: “Mi s-o părut foarte blând şi foarte răbdător şi foarte apropiat de sufletele noastre.” Această apropiere, însă, nu presupunea încredere oarbă. Înainte de a recomanda copierea vreunei cărţi, Părintele supunea omul din faţa sa la o scriere de probă.

Dacă se ajungea la o înţelegere cu privire la copiat, acesta nu se făcea pe spezele ucenicului. El primea caiete sau bani să le cumpere, creioane, tocuri, peniţe, gumă ş.a.m.d.. Verificarea (sau predarea textelor obţinute prin copiat) avea loc la două-trei săptămâni. Legat de cele dezvăluite anterior, dacă Anica Ţupu era trimisă cu cărţi sau vrun manuscris la Bucureşti sau aiurea, Duhovnicul său avea totdeauna grijă să-i dea bani de drum în avans.

Întrebată ce părere avea dânsa cu privire la rostul şi folosul copierii, mi-a răspuns fără ezitare: “Pentru mântuirea sufletului”!  Atitudinea ei lăuntrică faţă de această îndeletnicire nu era aceea cu care ar fi întâmpinat un canon de pocăinţă. Ea exclamă cu patos că ceea ce făcea îi plăcea; o repetă de mai multe ori cu convingere: copia din dragoste… şi a rămas cunoscută ca una dintre ucenicile care au copiat cel mai mult.

Canoanele date de Părintele Nicodim nu aveau numai efect spiritual; se putea întâmpla ca efectul să fie şi unul terapeutic, tămăduitor al trupului. Un gângav şi-a redobândit vorbirea fără bâlbâială datorită lecturilor cu glas tare efectuate în urma respectivului canon dat de Duhovnic.

Tatăl Anicăi este acela care îl cunoscuse mai întâi pe Părintele Nicodim, îl îndrăgise şi-şi dusese la el fiica pentru a fi binecuvântată. Aceasta se petrecuse prin 1950. Pe atunci dânsa activa în “Oastea Domnului”. Noul ei duhovnic i-a recomandat să întrerupă acea frecventare. El socotea “că aceştia se abat de la dogmele bisericeşti”. Pentru ca sfatul său să nu rămână nerodnic, i-a dăruit şi o carte de învăţătură ortodoxă, sugerându-i ca, după ce o citea, să o propună spre lectură şi altora din “Oaste”.

Sub îndrumarea Duhovnicului, Anica a instituit în satul său – după cum au făcut-o toţi ceilalţi ucenici – un sistem de împrumut de carte religioasă ce continuă să funcţioneze şi astăzi, la un sfert de veac după repauzarea scriitorului bisericesc. La fel era activ şi un sistem lărgit de copiere de cărţi pioase, realizată de numeroase persoane, manuscrisele terminate ajungând, la rândul lor, la doritori, sub formă de împrumut.

Dragostea cu care Anica îl frecventa pe Părintele Nicodim era proteguită de acesta cu rugăciuni şi blagoslovenie. şi, deşi Părintele ei după trup o ruga, când se deplasa la Văratec sau Agapia, să nu zăbovească îndelung, când revenea de acolo, paisprezece-douăzeci şi una de zile mai târziu – petrecute cu copiatul – nu era mustrată la înapoiere. Ba, o dată, revenind la ceasul când tatăl său citea consătenilor, le văzu adunarea apărată de o sumedenie de sfinţi (e una dintre minunile trăite de ea), socotiţi de Anica a fi fost aduşi de rugile Părintelui Nicodim pentru a-l apăra pe tatăl ei cât lipsea dumneaei de acasă. Reţinem felul cum a încurajat-o Duhovnicul: “Nu-ţi face gânduri de acasă, căci cu Mântuitorul nu o să pierzi nimic.” Mai mult, ne istoriseşte memorialista rurală că altă dată creşterea şi coacerea unui câmp de hrişcă au fost ţinute în loc cât a avut dumneaei de copiat pentru Părintele.

Nu pedeapsa păcătosului, urmăreşte Parintele, ci mântuirea lui. O încălcare gravă a moralei e săvârşită de o soră de sânge, mai mică, a Anicăi. Atât de mânioasă a fost cea din urmă încât i-a venit fie s-o alunge, fie să părăsească ea însăşi căminul familiei. Dar Duhovnicul, în loc să încurajeze acestea, a hotărât ca Anica s-o iubească pe făptuitoarea călcării pe alături, să aibă grijă de dânsa, să o păzească. Atâta a fost destul ca sora să devină bucuria vieţii povestitoarei. Iar ca duhovnicul să fie sigur că sarcina întreţinerii ei nu-i depăşea ucenicei sale puterea economică, “mi-o dat să vând din cărţi, de două mii de lei”, cum îşi aminteşte ea.

Aceeaşi naratoare aduce mărturie despre două cazuri de vedere înainte ale Părintelui. O dată când a venit ea cu o căruţă cu alimente la mănăstire şi Duhovnicul, simţind aceasta, i-a ieşit în întâmpinare s-o îndrume unde să tragă vehicolul (dificultate ce o frământa pe dumneaei). Cum precizează sora lui după sânge: “el a presimţit cu duhul că veniţi şi nu sunteţi lămuriţi încotro să apucaţi”. Altădată dânsul a vestit că un frate abia plecat din mănăstire pe mai mult timp avea să se întoarcă îndată, deoarece Părintele Nicodim avea treabă cu el.

Toată suferinţa adunată în sufletul său pe parcursul timpului petrecut în anchetă şi puşcărie, Părintele Nicodim o dăruieşte Domnului şi o aminteşte cu vorbele înţelepte: “Aşa a fost voia lui Dumnezeu… (…) Fără voia lui Dumnezeu nu se face nimic. Toate spre folosul nostru. Şi trebuie să le primim şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate.”

Bolnav, în ultima perioadă a vieţii sale, Duhovnicul nu pregeta a-şi împlini datoria faţă de ucenici, deşi “abia se ţinea pe picioare”; şi nici “nu era bucuros să aibă musafiri”, din pricina ochilor răuvoitori ce-l pândeau şi cercetau cu cine se întâlnea. Securitatea izbutise să frângă stejarul: “Nu mai lucra, nu mai scria. Ce lucra el singur – lucra, da’ nu mai era ce-o fost înainte. Era urmărit.”

Legat de trecerea sa Dincolo, Anicăi i-au parvenit următoarele: “Părintele era în pat. Şi Maica Maria, în jenunchi, şitea pe carte. Rugăşiuni. Şi Maica Ana era la spatele ei. Şî uşa era închisă, în camera lor. – “Şî s-aude”, zîşe Maica Ana, “că se deschide uşa”. Da’ nu s-o uitat, aşa; deocamdată şi-or căutat de rugăşiunea lor. Ei, cunoscând ea că e o mişcare aşa cumva, ei, Părintele şică s-ar fi uitat cătră uşă şi-o zîs, o făcut din mână: – “Poftim, poftim.”. Atunşi Maica se uită, să vadă cui îi zîşe Părintele “poftim”.

“Şi era o apariţie, aşa, în chip de femeie, înaltă, aşa, cât uşa, şî n-o mai zîs ni’ca, aşa mi-o zîs mie fraţii care-or fost pe-acolo, aşa. Şi o dispărut. Atunşi Maica se duşe să vadă – că uşa de-afară era încuiată – că şine o fost şi un’ s-o dus, pe unde-o ieşit. Uşa era-ncuiată cum o încuiat-o ele. Cine-o fost?

“O fost şeva de la Dumnezeu trimis, care o venit să ieie sufletul Părintelui. Ei, şi Părintele o mai sta’ aşa, după şe-o zîs “poftim, poftim”, Părintele o binecuvântat-o, i-o făcut aşa semnul Sfintei Cruci, o binecuvântat-o, ei, şi n-o mai vîzut maica pe nimeni. Întâi o văzut apariţia şeea, aşa, pe urmă n-o mai văzut-o şi s-o terminat. După aşeea Părintele şi-o dat duhul.”

Până la această plecare, însă, multe întâmplări minunate s-au petrecut cu Părintele, cu ucenicii săi şi cu Anica. Nu le putem sorti a rămâne necunoscute. Deaceea, iubite cititorule, te-am poftit să-ţi laşi în urmă treburile şi să mă însoţeşti într-această nouă călătorie fără seamăn, într-un suflet omenesc, după ce m-ai însoţit în peregrinarea mea prin răscrucile celorlalte inimi bătând în Cartea Întâi a “Povestirilor din viaţa Părintelui Nicodim Mandiţă”.

MIHAI RĂDULESCU