– Sa vezi dublu e o boala?

CAPITOLUL 5
SĂ VEZI DUBLU E O BOALĂ?
se întreabă autorul judecând atât triumful cât şi eşecul Renaşterii

O plagă ascunsă cangrenează pe nesimţite robusteţea atât de recent dobândită de către omul Renaşterii. El  cunoaşte o împrospătare a forţelor, a încrederii în meritele proprii, în destinul său, a nădejdii de înnoire a valorilor umaniste, neechivalată, poate, decât de omul contemporan nouă. Dar vigoarea proaspătului înviat, fără precedent în lumea creştină, va fi curând ruinată datorită unei boli psihice (?) de masă. La ce ne referim? La acceptarea unei realităţi ce se lasă surprinsă ca având două aspecte simultan opuse . In acelaşi timp, dealtfel, trupul este şi el atacat de o altă maladie conceptualizabilă conform aceluiaşi tipar: fericirea îndrăgostitului naşte nebunia sfrinţitului – această maladie tot a Italiei pomenite, mal de Naples! -, dobândită prin însăşi transpunerea în viaţă a idealurilor îmbătătoare nutrite de omul complet , a setei de viaţă intelectuală, dar şi fizică, specifică noilor valori către care tinde, ameţit de bucurie, trufaşul redescoperitor al existenţei materiei.

O analogie între starea sănătăţii trupeşti şi aceea psihică ne poate fi îngăduită, ambele examinându-le în depănarea veacurilor, fără a forţa cumva apropierea. Fiecare epocă îşi oferă sânul unei boli mai hulpave decât toate (ba chiar la două-trei, încăpăţânate a nu cruţa suflarea omenească). Vorbeşti de ciumă, de lepră, mintea le asociază Evului Mediu. Renaşterii i-am numit hiba. Pome- neşti tuberculoza şi retrăieşti ultimii ani ai romantismului. Auzi rostindu-se cuvinte ca infarct, cancer, sida, ştii că vorbitorul se referă la contemporaneitate. La fel, sofismul îţi aminteşte de o ciudată anomalie a gândirii într-o anumită perioadă a antichităţii, scolastica pare o fiică a sofismului, ea dominând procesele psihice în Evul Mijlociu (aşa cum fiul ei s-ar zice că este talmudismul); mai târziu, patima regulilor e obsesia clasicismului; le mal du si è cle ne şopteşte despre romantism, într-o anumită etapă a dezvoltării lui; decadenţa, despre o altă ciudată evoluţie a precedentului; curentele beat şi hippy, rap etc. vădesc perturbări recente ale gândirii şi simţirii; iar mai presus de toate, boala psihică epidemică şi nimicitoare a fost şi încă mai este comunismul.

Sănătatea psihicului speciei nu a fost, însă, suficient studiată. Ea a atras atenţia specialiştilor atunci când stările ei patologice au fost intim legate de organism, ca urmare, de pildă, ale sifilisului, drogurilor, alcoolismului. S-ar putea oare vorbi despre boli psihice cu caracter epidemic – cum am făcut-o -, păstrându-se înţelesul cuvintelor aplicate bolilor trupeşti? Categoric, da. Isteria, de exemplu, este transmisibilă. Iată o dovadă printre altele. În articolul ISTERIE DE MASĂ ÎN SECOLUL XX [In Science et Vie, février 1974, no. 677] se citează o reeditare contemporană a unei scene cu care erau obişnuiţi martorii convulsiilor de la Saint-Médard, ai flagelanţilor din Sevilla, ai anabaptiştilor din Münster sau cu care ne-a înfiorat J. Iwaszkiewicz în povestirea sa Maica Ioana a îngerilor, Bucureşti, Editura Univers, 1971] Vineri 11 mai 1973, cei 400 de elevi ai şcolii din Berry (Alabama, S.U.A.) au intrat într-o criză colectivă de vomă, leşinuri, mâncărime, ţipete şi plâns. O pătrime dintre ei şi-au făcut răni care sângerau; foarte mulţi şi-au pierdut cunoştinţa. Criza s-a repetat în alte două zile, transmiţându-se nevoia de a se scărpina şi la profesori. Autorul anonim al ştirii, după ce completează informaţia, ară- tând că iluzia mâncărimii s-a transmis de la câţiva copii la întreaga şcoală, face o interesantă referire la Renaştere . Asta evocă acele crize de tarantulism, bântuind Italia veacului al XV-lea, când ţăranii care se credeau înţepaţi de tarantule începură să gesticuleze vehement şi delirant. In mod ciudat, aceasta este originea simpaticului dans denumit ‘tarantelă’.

Şi paranoia se extinde la mari grupuri umane. Ce altceva au fost Noaptea Sfântului Bartolomeu, anii urmând incendierii Romei, Noaptea Cuţitelor Lungi? Dar schizofrenia nu a cuprins întregul Salem al aşa ziselor vrăjitoare? Extinderea fascismului, a nazismului, a comunismului nu au constituit boli psihice de masă? Dar cei mai bine de doi ani ai ‘reeducărilor’ tineretuluistudenţesc deţinut în penitenciarele Piteşti şi Gherla nu au dovedit o boală psihică de grup, indusă de Securitate? [Vezi: Mihai Rădulescu, Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul ‘reducatorilor’. Bucureşti, Editura Ramida, 1993 ].

Analogia cu patologia ne înlesneşte să mai înţelegem ceva. Dacă lepra şi-a găsit terenul propice înfloririi şi izbutirii cumplitelor ei dezastre, asta nu înseamnă că maladia a dispărut şi că nu mai există ţări încărcate cu leprozerii sau că agenţii patogeni şi condiţiile propice dezvoltării lor au fost definitiv eliminaţi, eliminate. La fel despre maladia atitudinii psihice cu caracter de masă nu s-ar putea spune că se naşte din nimic, că nu este favorizată de anume condiţii, ori că dispare pentru totdeauna în neant. Aşadar, nici una dintre bolile pomenite nu constituie pericole complet depăşite de omenire. Bolile, că sunt biologice sau psihice, însoţesc omul din cele mai adânci neguri ale trecutului şi-l vor întovărăşi pe timp nelimitat, temperate de factori necunoscuţi în trecut, dar tot mai lămuriţi pe măsura eforturilor oamenilor de ştiinţă închinate descifrării lor.

Toate aceste gânduri ne sunt sugerate de trista contemplare a eşecului Renaşterii. Se cuvine să revenim asupra unor afirmaţii făcute în treacăt anterior. Dacă istoria artelor, a literaturii şi a ştiinţelor au ştiut să se entuziasmeze, pe bună dreptate, în faţa uluitoarelor autodepăşiri realizate de omenire în epoca respectivă, răpite de un nobil sentiment de mândrie, ele au uitat să consemneze suficient de clar că Renaşterea şi-a săpat propriul mormânt.

Reinstaurarea gloriei lumii antice nu era întrevăzută ca un eveniment temporar. Unirea trăirilor creştine cu gândirea păgână intra în conceptul unui mesianism lărgit. (Să nu uităm că începuturile Renaşterii stau în străduinţa rejudecării valorilor creştine.) Se descoperea un întreit ţel forţelor Bisericii. Marii maeştri predicatori ai cetăţilor Italiei aveau menirea să câştige întru dragoste şi neprihănire sufletele botezate dar încă netemperate ale turmelor papalităţii. Misionarii reeditau muceniceşte faptele apostolilor printre păgâni. Iar datoria filologilor era să întindă aria creştinismului în Imposibil: să înapoieze lui Hristos revelaţia naturală aflată în lucrările filosofilor elini, care îi ‘aparţinea de drept’, ca revelaţie a divinităţii , şi să demonstreze prezenţa Cuvântului în universalitate, înainte de Naştere. Prezentul hotărâse să-şi asume Trecutul. Stefan Zweig, în prezentarea ce i-o face umanistului Erasmus [Stefan Zweig, Triumful şi destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam, trad. de Emerich Deutch. Bucureşti, Editura Univers, 1975, p.72-73], e unul dintre puţinii cugetători moderni care a înţeles această mişcare a Renaşterii. Îl citează pe Erasm însuşi: Oriunde găseşti adevărul, socoteşte-l creştinesc, şi comentează: Cu aceasta, puntea către toate epocile şi spre toate zările a fost aruncată(…). Nimic din ceea ce a reprezentat cândva o cucerire demnă de luat în seamă a moralei sau spiritului etic nu se cuvine, după concepţia religioasă erasmeană, să fie despărţit de creştinism printr-o barieră rigidă, căci, în sfera omenescului nu există adevăruri creştineşti şi adevăruri păgâne, adevărul fiind, în toate formele sale, de esenţă divină .

O atare concepţie asupra cuceririi lumii prezente şi trecute nu-şi întrevede un sfârşit. şi, totuşi, acesta a venit. Înseamnă că echilibrul ei era precar, temelia fisurată, respiraţia impură. Factorii socio-economici pledează pentru tot mai deplina vitalitate a burgheziei în continuă ascensie. Începuturile Renaşterii coincideau cu conştientizarea rolului progresist pe care avea să-l joace burghezia în structura economică a societăţii. Dar Renaşterea nu a ţinut pasul cu această evoluţie splendidă. Renaşterea a constituit o atitudine intelectuală şi afectivă contracarată de alte elemente psihice ce i-au împiedicat desfăşurarea firească, sănătoasă, şi care, finalmente, au dus la degenerarea ei. Renaşterea, în înţelesul ei epicletic, s-a realizat pe deplin, dar în înţelesul definitivării ei a reprezentat un fiasco.

Căutarea originii acestui fiasco ne-a îndemnat să cercetăm calitatea gândirii omului din timpul Renaşterii, gândirii ce ar fi putut garanta perenitatea fenomenului, bănuind că în slăbiciunile acestei gândiri stă taina decăderii depline. şi, dincolo de analiza gândirii (nu ca idei, cum s-a făcut în atâtea rânduri, ci ca o însăilare de structuri, după cum se va vedea mai departe), ne-am străduit să surprindem Weltanschauung -ul ce a generat, ca, ulterior, să facem efortul de a afla ce anume a determinat formula acelui Weltanschauung . Astfel credem a putea contura profilul ‘maladiei psihice’ care a secerat Renaşterea.

Opera de artă va fi considerată în acest eseu ca o punere în ecuaţie a unui aspect mai mult sau mai puţin complet al vieţii. De aceea socotim că ea trebuie să prezinte toate profilurile esenţiale ale problemei atacate şi, în măsura în care s-a ajuns la rezolvarea ei, şi aceasta să fie prezentă. Astfel, o lucrare literară devine un instrument de cercetare în domeniul cunoaşterii. Vom spune că poate înfrunta experienţa veacurilor pe cât se dovedeşte un instrument absolut necesar, de nelipsit, inevitabil, pentru cugetul omenesc. Spre deosebire de instrumentarul tehnico-ştiinţific de laborator, care rămâne mijloc exterior realităţii experienţei, opera artistică reprezintă atât mijlocul de cunoaştere cât şi câmpul de cercetare în acelaşi timp. Pe măsură ce ne cunoaştem unealta mai bine, descifrăm şi tainele vieţii. Odată ajunşi să o mânuim perfect, am câştigat tot ce ne poate ea oferi, am asimilat-o, căutăm un instrument nou de cercetare.