– Regele Lear

O câmpie lânga Dover.
Intra Gloucester si Edgar, îmbracati taraneste.
Gloucester: Cât mai avem s-ajung pe creasta sus?
Edgar: Acum ajungi; nu vezi ce greu suim?
Gloucester: Dar parca n-as urca.
Edgar: Ba ce urcus!
N-auzi cum vuie marea?
Gloucester: Zau ca nu.
Edgar: Atunci, si-auzul te-a lasat. Pesemne
Ca de la ochi se trage s-asta.
Gloucester: Poate;
Îmi pare ca si glasul ti-e schimbat,
Si vorba ta-i cu sart si-i mai aleasa.
Edgar: Te-nseli, nimic nu s-a schimbat la mine,
Decât în strai.
Gloucester: Vorbesti cu sart, vezi bine.
Edgar: Hai, domnule;-am ajuns; stai nemiscat.
Te-apuca spaima când privesti în jos;
Sub noi e-un stol de ciori, ce par de-aici
Un norisor de gâze; colo-atârna,
La jumatatea haului de stânci
Cât capul lui, un om care culege
Marar-de-mare – crunta meserie!
Pescarii care umbla-acum pe plaja
Par niste soricei, si mai departe,
Un bastiment la ancora-i mai mic
Decât o barca-n ceata, o parere,
Iar barcile nici ca se mai zaresc.
Talazurile care se frâmânta
Batând prundisul, uite, nu se-aud,
Atât de sus suntem. Nu ma mai uit,
Ca mi se-nvârte mintea si ma tem
Sa nu ma prabusesc.
Gloucester: Ma du la tine.
Edgar: Da mâna; esti acuma la un pas
De marginea prapastiei; sub soare
Nimica nu m-ar face sa m-arunc.
Gloucester: Acum da-mi drumul. Uite înc-o punga,
Prietene, în ea-i un giuvaer
De mare pret, pentr-un sarman ca tine;
Sfinteasca-l zeii, talisman sa-ti fie.
Te du, ia-ti bun-ramas. S-aud cum pleci.
Edgar: Pai, s-auzim de bine, bune domn!
Gloucester: Îti multumesc din inima! Cu bine!
Edgar (aparte): Nu m-as juca cu deznadejdea lui,
De n-ar fi sa i-o vindec.
Gloucester (îngenunchind): O, zei mari!
Ma las de lumea asta si ma lepad
Sub ochii vostri de durerea mea,
În pace; de-as putea rabda-nainte
Povara ei fara sa intre-n lupta
Cu de ne-nvins puterea voastra-nalta,
As astepta sa arda pân’ la capat
Festila ne-însemnata-a vietii mele.
De-i Edgar viu, aveti-mi-l în paza!
Acum ia-ti calea, omule.
Edgar: Drum bun!
(Gloucester sare înainte si cade.)
Ai si plecat? Ma-ntreb cum poate omul
Comoara vietii singur sa si-o piarda,
Când însasi ea se pierde-asa usor.
Daca era unde credea ca este,
Nimica n-ar mai crede. Viu, sau mort?
Hei, domnule, prietene, asculta!
Vorbeste! Nu cumva o fi murit?
Îsi vine-n fire. Cum te simti?
Gloucester: În laturi!
Sa mor ma lasa!
Edgar: Ce fel de aratare esti, sau fulg
Sau mâtisor de vara, ca sa cazi
De la atâtia stânjeni pâna jos
Si sa nu crapi ca oul? Mai rasufli,
Esti zdravan si nu sângeri si vorbesti,
Esti teafar. Daca zece mari catarge
Le-ai pune cap la cap, tot n-ai cuprinde
Cât drum ai strabatut în jos, la vale,
Esti un miracol, Ia mai zi ceva.
Gloucester: Dar am cazut, au ba?
Edgar: De sus, din piscul cel spaimos, de creta,
Priveste: la asemenea-naltime
Nu vezi si n-auzi ciocârlia; uite!
Gloucester: Vai, eu n-am ochi!
Nenorocirea n-are macar dreptul
Prin moarte a sfârsi? Îi ramasese
O mângâiere; ca putea-n ast fel
Tiranului sa i se-mpotriveasca,
Mânia si trufia înfruntându-i.
Edgar: Da-mi mâna: – hopa, sus! – Ei, cum îti e?
Picioarele le simti? Cum stai?
Gloucester: Prea bine.
Edgar: Una ca asta-ntrece-nchipuirea,
Dar ia zi, sau pe creasta ce era
Fiinta ceea care te-a lasat?
Gloucester: Un biet nefericit, un cersetor.
Edgar: De-aici, de jos, cum ma uitam, parea
Ca are niste ochi ca luna plina,
Si mii de nasuri, coarne rasucite,
Si se zbatea ca marea furioasa.
Un fel de drac. Fii multumit, taicuta,
Ca zeii, care-s mândri ca-si bat joc
De-a lumii slabiciune, te-au scapat.
Gloucester: Mi-aduc aminte-acum. De-aci-nainte
Rabda-voi suferinta, pâna când îmi va striga:
“Destul, destul!” si “Mori!”
Acel de care zici credeam ca-i om;
E drept ca-mi tot spunea ceva de draci.
El m-a calauzit acolo sus.
Edgar: Gândeste-te de-acum numai la bine!
(Intra Lear, împodobit fantastic cu flori salbatice.)
Dar cine vine-ncoace? Niciodata
O minte-ntreaga nu si-ar vesmânta
Stapânu-n chipul asta.
Lear: Nu ma pot aresta pe-nvinuirea ca am batut
bani falsi; eu sunt regele!
Edgar (aparte): O, întristatoare priveliste!
Lear: În chestii din astea, natura e mai dibace decât arta. Uite si sculele. Acela de colo mânuieste arcul ca o sperietoare de ciori. Taie-mi un cot de postav. Ia te uita colo, un soarece! Sst, sst! Cu-o bucatica de cascaval, s-a facut! Arunca manusa asta: vreau sa provoc un zmeu la lupta. Aduceti-mi alebarda. Dati semnalul. Tii, frumos zbori, pasarico! În tinta, în tinta! Bravo! Hei, da parola!
Edgar: Maghiran!
Lear: Treci.
Gloucester: Cunosc glasul acesta.
Lear: Aha! Goneril, cu o barba mare alba! Se linguseau pe lânga mine, ca javrele. Îmi laudau barba alba, când mie abia-mi dadusera tuleiele negre. La toate vorbele mele raspundeau cu sfintenie, numai da si nu. Aceste da- uri si nu- uri nu s-au aratat a fi sfinti prea buni. Când m-a batut ploaia prima oara, si vântul a facut sa-mi clantane dintâi, când tunetul n-a vrut sa taca la porunca mea, atunci mi-am dat seama si i-am mirosit eu cine-mi erau. Da , da, nu erau oameni de nadejde si de cuvânt; îmi spuneau ca sunt atotputernic. Minciuna! Un guturai e mai tare ca mine.
Gloucester: Mi-aduc-aminte bine de-acest glas:
Nu-i regele?
Lear: Din crestet pâna-n talpi;
Doar sa ma uit, si tremura supusii!
Pe omul asta-l iert. Ce vina ai?
Un adulter?
Nu vei muri; sa mori din adulter?
Si pasarea si musca-si fac de cap
În vazul tuturor;
Lasati împreunarea sa-si ia zborul,
Caci fiul cel din flori, cel al lui Gloucester,
Mai bine s-a purtat cu tatal lui
Decât fetele mele zamislite
Din legiuitul asternut.
Desfrâul faca-si placul fara frâu:
Am trebuinta de soldati!
Uitati-va la preacinstita doamna
Cu-al ei surâs candid, de parca-ar tine
Un bulgar de zapada-ntre genunchi;
E-atât de rusinoasa, ca roseste
Doar la auzul vorbei de placere.
Ei bine, nici dihorita, nici iapa,
Nu sunt mai pofticioase decât ea.
Mai sus de brâu sunt fete cumsecade,
Si dincoace de brâu parca-s centauri:
Deasupra sunt cu cerul; jos – cu iadul;
Sunt iad si bezna, flacari puturoase.
Pfui!.
Da-mi un dram de civeta, bunule spiter, sa-mi
dezinfectez imaginatia. Tine-ti plata.
Gloucester: O, da-mi voie sa-ti sarut mâna.
Lear: Stai mai întâi s-o sterg; miroase-a moarte
Gloucester: O, naruita opera-a naturii!
Aceasta lume-a noastra mare fi-va
Tot astfel nimicita? – Ma cunosti?
Lear: Mi-aduc bine aminte de ochii tai. De ce te uiti crucis? Te ostenesti degeaba, Cupidon, nu vreau, sa mai iubesc. Ia citeste epistola asta semeata. Vezi numai cum e scrisa.
Gloucester: De-ar fi din soare fiecare slova,
Si tot nu le-as vedea.
Edgar (aparte): Ce întâmplare!
Nicicând n-as fi crezut-o, povestita,
Dar este-asa. Si inima mi-e frânta.
Lear: Citeste.
Gloucester: Cum? Cu goalele-mi orbite?
Lear: Oho, chiar atât de bine semanam? Nici ochi î n cap, nici bani în punga? Cu alte cuvinte, pe cât mergi de greu cu ochii, pe-atâta de usor cu punga? Dar mersul lumii cum îl vezi?
Gloucester: Îl ghicesc.
Lear: Ce, esti nebun? Sa vezi mersul lumii pe ghicite?
Priveste-l cu urechile. Asculta cum îl stoarce judecatorul pe hotul nepricopsit. Ia întoarce foaia. Hocus-pocus. Ei, acum – care-i hotul si care judecatorul? Ai vazut cum latra câinele din ograda la un cersetor?
Gloucester: Da, doamne.
Lear: Si cum fuge sarmanul de teama lui. Atunci îti poti da seama cum se înfatiseaza, în toata maretia ei, autoritatea noastra: un câine temut fiindca e la putere.
Tu, paznic ticalos, opreste-ti biciul
De ce-o izbesti cu-atâta sârg în spate
Pe-aceasta biata fata pacatoasa?
De dâre vii vargheaza-ti tu spinarea,
Ca de la tine i s-a tras pacatul.
Datornicul e dus la esafod
De camatar. Prin haina zdrentuita,
Cele mai mici pacate se zaresc;
În vreme ce atlazul si dantela
Si blanurile scumpe ascund tot.
Când miselia-si pune-armuri de aur,
De ea se frânge-a judecatii spada;
Îmbrac-o-n strai sarman si-o va strapunge
Cu paiul un pigmeu. Eu zic ca nimeni,
Nu-i nimeni vinovat cu-adevarat.
I-am gratiat pe toti. Prietene,
Învata asta bine de la unul
Ce-l poate amuti pe-un procuror.
Atârna-ti ochi de sticla, precum fac
Scârbosii sfetnici, vrând astfel sa para
Ca vad mai clar ca tine. Si-acum, hai,
Hai: trage-mi cizmele; mai tare! – Asa!
Edgar: Ce-amestec de bun-simt si aiurare:
Cât cuget clar în nebunia, lui!
Lear: De vrei sa-mi plângi destinul, ia-mi tu ochii.
Eu te cunosc. Esti Gloucester. Ai rabdare.
Baturam pân-aici un drum de lacrimi.
De când am dat întâi cu nasu-n aer,
Tu stii ca ne-am zbatut si am tipat.
Acum îti tin o predica. Asculta.
Gloucester: Vai, vai si-amar!
Lear: Noi când ne nastem plângem ca intram
Pe-aceasta mare scena de bufoni.
Ne sade bine tichiuta asta!
Frumoasa stratagema: ce-ar fi daca
Mi-as potcovi toti caii cu postav,
Si când voi da navala peste gineri,
Atunci, omoara, -omoara, -omoara, -omoara!

În româneste de Mihnea Gheorghiu

Chipul omului

Înainte de a încheia, se cuvine sa ne oprim o clipa la doua portrete din lumea shakespeariana extrem de discutate. Între ele pana lui Shakespeare a înscris sute de chipuri a caror individualitate ne însoteste pretutindeni ca si oricând în viata.

Într-o conversatie având loc între Iulius Caesar si Antonius, cel dintâi face incidental descrierea lui Cassius, încercând mai curând sa-si lamureasca propriile simtaminte decât adresându-se conlocutorului sau (I, 2, p. 800-801). Caesar se vrea înconjurat de oameni grasi, nemacinati de vise ori ambitii, barbati pe care roadele bucuriei si bunastarii sa îi îndeparteze de orice barbateasca întrebare, mâncai si epicureeni efeminati, netorturati de ispita unui mai bine, unui-mai-bun si unui-mai-drept posibil, somnorosi ziua, iar noaptea îngeri de cumintenie, dormind bustean. Dar Cassius are “privire-nfometata, slabanoaga; / Gândeste mult prea mult.” Brusc, conducatorul de osti generalizeaza: “periculosi barbatii de-acest soi”. Antonius evita adevarul enuntat (cu fals aspect universal, cu partinirea subiectiva care din omul progresului face un om periculos) si ia apararea lui Cassius, scotându-l, pe nesimtite, din rândurile intelectualilor, izvor de primejdie pentru dictatura lui Caesar. Caesar ramâne la simpla lui remarca, atât de bogata în dedesubturi. “De-ar fi mai gras!” Dar afirma ca nu se teme de el. Totusi, ceva îl împinge sa se dumireasca de ce simte ca acel Cassius ar fi de temut.

Este un om cu ragaz, Cassius acesta, drept care citeste prea mult, are un exceptional simt de observatie si, culmea, îl si foloseste; asadar, nu îi este deajuns sa citeasca istorie si filosofie, mai citeste si printre rânduri actiunile mai marilor sai. Îi displac spectacolele, muzica, pentru ca este obsedat de cele ce se petrec în jurul sau; e un fanatic al realitatilor sociale. Zâmbeste rar. Iar ceea ce este mai straniu, e ca atunci când o face ar râde parca de sine însusi. Daca omul se poate lua pe sinesi peste picior, de ce anume în lume ar putea fi oprit ca sa râda si de ceilalti? Râzi de defecte. Cine îsi vede defectele proprii (lucru atât de greu si atât de neobisnuit), cu cât mai mult le vede pe ale altora si cu cât mai grave le simte pe ale superiorilor sai ierarhici. Si când afli, astfel, ca esti condus de catre oameni îndoielnici, cum mai poti sorbi tihna clipei? Inima ta nu mai cunoaste odihna. Caesar încearca, facând acest portret, sa îi explice lui Antonius “ce este de temut”, nu ce îl înfricoseaza pe el (zice) si adauga: “caci eu tot Caesar sunt”, ascunzându-si groaza încoltita în spatele scutului unui renume efemer.

Acesta este portretul revolutionarului din toate vremurile: un om ros de întrebari, constient de realitati, hotarât sa afle o cale de schimbare a lor, pe care o cauta, zi si noapte, în trecut, prezent, în dialectica vietii.