INCLESTARE (3)

Când Gheaţă îşi zări copilul, nu îndrăzni să se apropie de pat.
- Dorule. Dorule.
Se întoarse spre cei doi:
- Nu ştie de el? E chiar atât de.?
- Nu e nimic grav, se pripi domnişoara să-l liniştească. V-am spus c-a fost doar o copilărie. O injecţie - două şi.
- Nu vă necăjiţi., se alătură şi şahistul. A fost consultat. Or să-l ţină aici noaptea asta poate.
- Să-l ţină? sări ca ars tatăl. După ce l-am căutat ca un nebun peste tot. Dorule, tată, nu m-auzi mă tată, mă, ce ai făcut?.
Îi curgeau lacrimile pe obraz şi nu şi le ştergea.
- Cum s-a întâmplat de.?
- N-a fost vina lui, se grăbi Gelu să-i reamintească. A nimănui. S-a-mpiedicat.
- Joacă de copii, completă Lucia.
- Dacă n-are cu cine sta acasă. Nevastă-mea, la servici; eu la fel. Crescut prin străini, săracu' .Îl mai iau sus, da' se plictiseşte. Ce vă ţin eu de vorbă?. O-ţi fi frânţi de oboseală şi frig. Duceţi-vă. Sunteţi.
Se înecă. Lucia şi cu Gelu îl priveau, în aşteptare. Tatăl se apropie de ei, nedecis. Mai întâi de Panait, apoi de ea. Îşi schimbă direcţia. Luă mâna femeii şi i-o sărută. Se înapoie la cel pe care-l socotea soţul ei. Îl apucă de umeri, îl privi în ochi. Îl îmbrăţişă. Bâiguia lângă pavilionul său:
- Mulţumesc. mulţumesc. mulţu.
Panait nu o putea lăsa pe domnişoara Pătraş singură.
Au ales să meargă în gară, să afle de nu exista vreun tren către Bucureşti, pentru dumneaei. Răspunsul fiind negativ, intrară în sala de aşteptare. După un timp, şahistul spuse;
- Ceea ce mi-a plăcut la puşti este convingerea că trebuie să te baţi pentru dreptate. Mutarea nebunului îi crea.
Chipul tovarăşei sale era plin de bunăvoinţă, dar se citea pe el că nu-l putea urmări. Gelu încercă să-i explice în câteva cuvinte care fusese situaţia celor doi jucători şi încheie cu:
- Doru a ştiut să-şi folosească nebunul.
Lucia dovedi că înţelesese esenţialul:
- Celălalt, pumnul.
- Nu v-am povestit: lângă locul unde a căzut copilul, se afla o adâncitură în stâncă, parcă era gura unei peşteri. A fost o clipă îngrozitoare pentru mine: am făcut legătura dintre pumnul ridicat şi cavernă.
Tăcu o clipă, apoi:
- Acolo se vor îneca toate aspiraţiile culturii şi civilizaţiei, dacă omenirea nu se trezeşte. Cu puţina judecată a vârstei lui, îmi place să cred că Doru a simţit cât e de necesar ca raţiunea să fie apărată cu riscul vieţii.
Cum trăsăturile Luciei Pătraş trădau neîncrederea ei în puterea gândirii la acea vârstă, concurentul la titlul de campion de şah adăugă:
- Sunt convins.
Se ridică. Măsură câţiva paşi.
- La vârsta lui te mai baţi pentru adevăr.
- Am făcut-o tot timpul şi nu mai am vârsta lui!
Recunoscând aceasta, domnişoara nu spunea mai nimic despre sine, căci existenţa ei fusese cu adevărat o luptă permanentă.
- Şi eu m-am luptat dar. încep să ezit.
Se întoarse cu spatele la ea. Continuă.
- În ultimii ani. se întâmplă ceva. se întâmplă ceva. Nu mai pot câştiga.
Reveni cu faţa spre ea, desfigurat de directitudinea mărturisirii pe care nu se aştepta s-o facă unei necunoscute.
- Sunt şahist, ştiţi. Un şahist care nu mai crede în luptă.
- Ştiu. Am fost în sală azi după-amiază.
- M-aţi văzut pierzând.
Se lăsă să cadă pe banca murdară. O cută a decepţiei îi pleca pieziş din colţul gurii peste obraz. Se uita în gol, absent. După un timp:
­- Ceva nu mai merge. Mi-am zis că tehnica mea de joc e învechită. greoaie.
Lucia era numai urechi. Spovedania aceasta neprovocată i-ar fi putut oferi şi ei cheia propriilor sale înfrângeri suferite tot mai des.
- A apărut o şcoală nouă de şahişti. Gândesc altfel atacul. Nu le place jocul.
Privirile domnişoarei, care lunecau peste latura superioară a spetezelor acelor bănci duble, se opriră în dreptul gratiilor de metal ale ferestrei.
- . Le place victoria. Nu respectă nimic. libertatea adversarului de a gândi. Vor să zdrobească. Aţi fost martoră cum şi-a bătut joc puştiul de concentrarea lui Doru. Să zdrobească de la început şi definitiv raţiunea.
Lucia inspectă imensa cameră goală.
- Şahul este un joc. Adversarii îşi admiră gândirea, experienţa, ştiinţa. Vor să clădească, împreună, un edificiu nevăzut, durabil, al raţiunii. Şahul este un imperiu impalpabil al democraţiei. Aşa îl vedeam eu.
Lucia se întoarse pe bancă. Urmărea cu privirile zigzagurile varului crăpat.
- În faţa atacului brutal, am preferat întotdeauna să mă retrag, să mă închid în mine însumi.
Lucia a strâns pleoapele.
- Respecţi adversarul sau nu-l respecţi. Aici stă răscrucea civilizaţiei. Eu nu pot să nu respect.
Lucia Pătraş îl revăzu pe acest domn străin sărind pe panta înzăpezită şi aplecându-se asupra lui Doru.
- Nu cred să mai fie posibilă o schimbare în mine. Am îmbătrânit.
Panait se apropie încet de banca pe care sta întinsă Lucia. Când ajunse în dreptul ei, se explică:
­- De aceea cred că m-a atras Doru.
Se aşează dincolo de picioarele ei. O privi arzător. Îi luă o mână în mâini:
- Nu-i aşa, nu-i aşa că nu trebuie să renunţăm?.
Domnişoara Pătraş îşi retrase mâna. Gelu îşi coborî pleoapele.
- Nu, nu asta. Altceva mă frământă. Despre altceva voia să vorbesc. Nu setea lui de dreptate, nu. Incapacitatea mea de a mai lupta. osteneala. asta mă doare.
Lucia era sensibilă la fragmentele de rostire ce-i parveneau fără să-i fie, la drept vorbind, destinate. Îi evocau propria ei înfrângere din acea zi, precedând întâlnirea acestui domn, muţenia în care se zăvorâse, neputinţa de a-i spune lui Viorel tot ceea ce gândise despre el, despre superficialitatea cu care îşi tăinuise Viorel Savu tocmai meritul, imensul său merit, dreptul de a avea doi copii, drept refuzat ei dintr-un capriciu tiranic al naturii, ce o însemnase congenital, ce o hotărâse definitiv să renunţe la ideea căsătoriei. Şi-o recunoştea extrem de rareori: nu putea da viaţă. O povară peste puterile sufleteşti ale oricărei femei. Aceasta era cea mai de seamă cheie pentru înţelegerea comportamentului său atât de deseori bizar, dur, neînţelegător sau, dacă vreţi, disperat.
- Pumnul lui Doru, vorbea Panait în continuare, în mine a lovit, nu în băieţelul acela. A lovit să mă trezească. Mi-am pierdut busola. Nu mai ştiu cine sunt. sau, cum m-aţi văzut azi după-amiază, ştiu că sunt un învins.
- V-am văzut învingându-vă! Singurul bărbat care a sărit să salveze copilul!
- Era firesc.
- Firesc şi pentru noi, ceilalţi de faţă.
- Şi dumneavoastră aţi irosit o zi de bucurie la munte pentru a ajuta.
- Bucuria mea.
- Aţi fost minunată! Mă-ntreb cum rezistaţi, cum de nu picaţi de somn.
- Ba pic. Mă lăsaţi să dorm?
Fără să aştepte răspunsul lui, se întoarce pe o parte, îşi strecură o mână sub creştet, cealaltă sub obraz. Chipul i se destindea anevoie.
Gelu Panait îi mângâie părul, în închipuire.
După "noaptea confesiunilor", cum le plăcea Luciei şi lui Gelu, mai târziu, să numească noaptea lor albă din sala de aşteptare a gării din Sinaia, când se deschiseră magazinele a doua zi, cumpărară un şah pentru Doru, pentru copilul din spital. Între timp, ajutată de sfatul de "specialist" al lui Panait, Lucia plămădise piesele albe din miezul franzelei.
Când ajunseră la spital, copilul dormea încă. O asistentă le făgădui să-i pună tabla pe măsuţă, piesele negre de lemn confruntându-se cu oştirea pieselor modelate de inginerul bucureştean.
Apoi bărbatul o conduse la gară, el urmând să mai rămână până la amiază, pentru unele formalităţi legate de profesiunea lui.

*

Aşa cum îşi făgăduise în staţiunea montană, ajunsă acasă, domnişoara Pătraş se grăbi să ia din raft caietul vechi, ţinut la loc de cinste, printre albumele de artă. Abia de îşi scosese ghetele şi hanoracul că se şi apucase să citească. Îi dădură lacrimile revăzând scrisul mărunt şi regulat al Ioanei, plin de ştersăturile migălite, fiecare lăsând impresia unui mic desen abstract şi reprezentând o imagine a căutării minţii din clipa ezitării între două cuvinte, între două idei, între două modalităţi de dezvoltare a firului naraţiunii. Era o strădanie de a lămuri destinul Célinei Emilian.
Se adânci în lectura primelor pagini:
"Tânăra ucenică desena, cuminte, într-un ungher al atelierului. Trăgea cu urechea, deloc atentă, la glasul domnului Auguste Perret. Era unul dintre acei oameni care pe ea o puneau în încurcătură: niciodată nu ştiai cât de serios vorbeau. Céline participa la orice conversaţie, la orice lectură, la orice spectacol de teatru, cu tot trupul: i se usca cerul gurii; i se făcea pielea de găină; i se încordau muşchii; i se umpleau ochii de lacrimi; o treceau fiorii. Când avea de-a face cu inşi de teapa acestui domn, care se juca acum cu timpul Maestrului ei, ajungea să-şi dea seama că era ridicolă: i se umezeau subsuorile de stropi de sudoare fierbinte, când ar fi trebuit să râdă; îi bătea inima de spaimă, când s-ar fi cuvenit să dispreţuiască; salivá, când se cădea să-i fie silă. Indivizii de acest gen o obligau să-şi recunoască naivitatea, incapacitatea de a distinge seriosul de neserios, adevărul de minciună. Ei o determinau să se recunoască încă neformată, nepregătită pentru viaţă.
Vorbitorul se prefăcea când furios, când învins de entuziasm, când înclinat să denigreze, când admirativ, când zeflemitor, când amical, când plin de pioşenie pentru actul creator.
- .Bine, meştere, mi-am spus în sinea mea, te tot lauzi că nimeni nu te-ntrece în analiza modelului şi abia de mă schiţezi în cărbune, că şi ataci lutul. Unde ţi-este analiza, când te pripeşti către sinteză?! Mă chemi să şed înlemnit în faţa dumitale, de la ceasurile unsprezece, şi de nu te-ar invita la masă doamna Bourdelle, nu mi-ai îngădui să-mi iau tălpăşiţa nici la orele nouă seara!. Zi de zi mă canoneşti?. Asta-i viaţă?! Mă tragi în ţeapă pe banii mei?! Uite aşa cârteam şi-mi venea să-mi iau lumea-n cap, să-ţi plătesc cât ne-a fost târgul şi să mă las păgubaş. Mai bine fără bust, decât să dau ochii peste cap, mort pe scaunul din faţa artistului, zău că da.! Patruzeci şi nouă de şedinţe de poză!. O să plăteşti greu tirania dumitale, pe lumea cealaltă! Mi-e milă. Vrei să pun o vorbă bună să fii iertat?
- Vorbă bună e greu să pui, domnule Perret, deoarece mi-e teamă că n-o să ajungi în rai.
- Eu?!!! Tocmai eu, victima dumitale trecută prin toate caznele?!
- Nu văd cum ai fi primit acolo când îl bârfeşti pe cel mai mare sculptor în viaţă. Totuşi, dacă ai intenţiona să te înfăţişezi cu bustul în braţe, cât este el de mut s-ar putea să prindă glas şi să îmi dobândească iertarea. Nu socoteşti că ar fi cu putinţă? glumi, la rândul său, meşterul.
- Ba daaa!. Pe cinstea mea că ai adunat în el atâta trudă şi năduşală, încât ai putea încălzi cu sufletul scurs în bronz zece necăjiţi o iarnă-ntreagă, la dogoarea lui. Când ai ajuns pe la o douăzecea şedinţă, socoteam că totul se încheiase, că orice ţi-ar mai fi trecut prin minte, opera însăşi nu-ţi mai îngăduia să lucrezi la ea. Ar fi fost un sacrilegiu, o mutilare. Dar dumneata nu te opreai deloc! Găseai întruna câte ceva de îmbunătăţit, fără ca lucrarea să dea înapoi nici măcar o singură dată. Eşti formidabil, meştere, cu răbdarea dumitale proverbială.
- Nu este răbdare, dragă domnule arhitect, este nevoia de a desăvârşi. Trăim într-un cosmos perfect. Orice modificare aducem în el, ea se cade să se înscrie în canoanele armoniei lui fără cusur. Altfel suntem expulzaţi în neant. Vreau ca operele mele să existe, nu să redevină materie primordială.
- Adevărat este ceea ce mi s-a spus; chiar că adevărat.
- Şi ce anume ţi s-a spus, mă rog matale?
- Că din atelierul lui Bourdelle o sculptură nu iese decât când este vie. Cum poţi da viaţă?
- Chestiunea este de ce fel de a privi lucrurile te foloseşti.
"Pentru a relua un chip şi pentru a-l vedea şi sintetiza, ai nevoie de privirea magicienilor, căci ai datoria să dezvăluieşti chipul de taină. Orice portret, dacă nu posezi acea privire, nu este decât un biet cadavru."
Céline, de când începuse Maestrul să vorbească despre desăvârşire, cu iniţială majusculă, se făcuse tot mai mică în colţul ei. Se temea cumplit să nu se fi întors domnul Perret către ea şi, dintr-o cochetărie masculină, să nu o fi amestecat şi pe ea în discuţie. Ar fi murit de ruşine să i se fi cerut părerea. Pe de altă parte, abia acum îşi dădea seama cât de inutil îi era efortul. Îşi preţălui din pupilele disperate desenul. Îl rupse, în timp ce lacrimile ciudei îi inundară obrajii.
- Care este opinia dumitale, domnule Auguste, auzi glasul profesorului său, referindu-se la bustul ce-l reprezenta pe vizitator, seamănă sau nu?
- Cred că abia uitându-mă la el am aflat şi eu cum sunt de-a-devăratelea.
- Cum s-ar cădea să fii.
- . dacă eram consecvent cu mine însumi.
- . cu ce ai mai bun în dumneata. Dacă ţelul în viaţă ţi-ar fi fost să devii cât mai mult dumneata însuşi.
Céline închise ochii şi strânse pleoapele cât putu de tare, până ce din întuneric ţâşni lumină. În fascicolul acela lăuntric îşi zări oglindită înainte-i propria sa înfăţişare: aşa cum ar fi arătat într-un bust semnat de Émile Antoine Bourdelle, nu după patruzeci şi nouă de şedinţe, ci după o viaţă întreagă petrecută în preajma lui. Examină trăsăturile înscrise în capul de bronz imaginat; cerceta cu acribie, cu duritate, cu duşmănie chiar. Încercarea era chinuitoare. Când isprăvi cu scrutarea fiecărui petic al capului metalic, inima i se încălzi: era frumoasă; era aidoma cu tot ceea ce avea mai bun în ea; era numai dăruire de sine; dar era plină şi de darul de sine al sculptorului care o înviase. Mintea ei nu îndrăzni să treacă dincolo de acest prag. Era fericită. Şi cuibărea în inimă o tăcere caldă şi rodnică."
Lucia Pătraş se reaşeză mai comod în fotoliu. Îşi ridicase picioarele sub ea. Se corcoli, încălzită de trezirea Célinei Emilian la iubire, deşi se părea că ucenicul sculptor nu era conştient de ceea ce se petrecea cu sine. . Nu îndrăzni să-şi formuleze dorinţa până la capăt.
Pe filă erau înscrise în continuare nişte cuvinte în altă cerneală:
"Ceea ce am subliniat şi pus între ghilimele sunt înseşi spusele lui Bourdelle, fişate din publicaţii. Intenţionez să nu-l oblig să rostească în textul meu altceva decât a afirmat în realitate. Doar frazele de legătură le voi născoci. Se cuvine să public citatele cu altă literă, cum am făcut-o? Nu, din moment ce cartea o să mi-o preced de un "Avertisment către cititor", în care îmi voi expune tehnica de lucru.
Pasajul de mai sus trebuie legat de primele cinci scrisori."
Atât.
Domnişoara Pătraş deschise caietul la jumătate, în căutarea epistolelor menţionate.

"31. oct. 1920
Paris

Doamnelor Bauemberg şi Stettlas,

Aş fi fericit dacă aţi putea facilita intrarea, acceptând un preţ mai moderat. Domnişoara Céline Emilian care vă va aduce prezenta scrisoare este prietena familiei noastre.
Variaţiile schimburilor au plasat moneda românească atât de jos, încât altfel tânăra noastră n-ar mai putea să-şi continue studiile de sculptură.
Vă mulţumesc pentru favoarea pe care sper că veţi putea s-o faceţi şi vă rog să acceptaţi omagiile mele cele mai distinse.
Antoine Bourdelle"

"30 dec. 1920
Micuţă verişoară,

Primim mâine după amiază.
Nu te-am văzut la Atelier.
Am fi dezolaţi dacă ai crede că primim fără să te vestim.

Din toată inima
Călduros
Ant. Bourdelle"

Miercuri 27 dec. 1922
Verişoară răsăriteană,

Alăturat scrisoarea pneumatică acum sosită. Trebuie să fii prezentă la orele 9, la nr. 18, şi să pregăteşti armătura şi lutul.
Nu ştiu dacă ai fotografia modelului sau dacă ea este la mine.
Pe mâine deci şi cu toată prietenia al dumitale.
Ant. Bourdelle

Doamna Bourdelle este acea care îţi aduce degrabă biletul meu.
Vino foarte devreme."

Vineri seara 1922

Verişoară şi sculptor al meu,
Mi-ai spus că azi dimineaţă străluceam, în timp ce eu eram îngrijorat.
Prietenul Dr.[.?] urma să vină să-mi ia apărarea în faţa Comitetului Monumentului Minierilor. Am mers cu el la Atelierele elevilor. Mă întorceam pe jos, ostenit, la 12 jumătate când, aproape de casă, l-am întâlnit trecând pe domnul Dr. Alcosta. Asta înseamnă: Momentul Argentinian. A trebuit să revin la Atelierele de la nr. 18, să discut un ceas şi, treaz de la orele 4 dimineaţa - eram zdrobit, cu burta goală de la 6 dimineaţa.
Seara, sosit târziu la Ateliere, după ce am scris pe fugă nişte scrisori, negăsindu-te, a trebuit să mă gândesc să isprăvesc un soclu pentru bustul dumitale cu partea de sus acoperită cu pânză şi, însoţit de o scrisoarea a mea către membrii biroului, bustul a fost dus (Dessausse). Cele două opere şi soclul [sunt] la Salon. În clipa când să treacă pragul, a avut loc un accident pe care îl repar (sic!) diseară - din fericire. Lui Dessausse i-au făcut maşina armonică şi eu repar partea de jos a bustului (spartă) [.?] şi în basorelief. Totul va arăta mai bine după reparare. Acesta-i norocul.
Mâine voi lucra la orele cinci dimineaţa.
Dar atât de dulce este să susţii cu o mână afectuoasă viitorul unei eleve care m-a ajutat în truda mea.
Antoine Bourdelle."

"17 august 1922
Dragă Verişoară,
Presupun că perioada de vacanţă e pricina pentru care acest domn Pachy n-a venit să pozeze şi că va poza la întoarcerea sa la Paris, în octombrie.
Lucrez cât sunt zilele de lungi până la 9 seara la marele grup al Fecioarei.
Asamblez toate planurile acestui grup. L-aş vrea simplu ca un porumbel. Şantierul de sculptură a în Piaţa Alleray. La capătul străzii Dutot, după Institutul Pasteur care se află pe această stradă, Piaţa Alleray este un rond în continuarea străzii Dutot. Şantierul e astfel situat" [urmează schiţa topografică, iar pe stânga ei] "Dacă vrei să vii, ai vedea în plin lucru acest mare grup. Am isprăvit capul preşedintelui Alvear. Dacă ai putea ai fi drăguţă să mă ajuţi într-una din zilele acestea să finisez umerii, căci am prea mult de făcut pentru a putea pleca.
Al tău, cu mult drag.

Ant. Bourdelle."

Urma o dedicaţie pe o monografie Bourdelle de Marcel Pays: "Verişoarei originale (Lui Céline Emilian) care mă face să-mi prefer numele Emile lui Antoine Bourdelle. Foarte mare afecţiunea". "Semna cu celebra monogramă", adăugase Ioana.
Domnişoara Lucia Pătraş simţea că nu mai avea stare. Nervii îi vibrau, iar acel tremur nesesizabil în exterior i se răspândise în toată carnea, pe dinăuntru. Abia acum înţelegea ce caiet neobişnuit rămăsese în stăpânirea ei, prin dispariţia Ioanei Velnic. Abia acum se dumirea cât suflet pusese fosta sa colegă de şcoală primară şi liceu în prietenia dăruită ei, cât nădăjduise s-o încurajeze, să o hotărască spre opţiunea definitivă pentru sculptură, să îi dea cea mai nobilă pildă, să o împingă peste hotarul banalului, în lumea celor definitiv ancoraţi în munca spirituală. Când primise Caietul, abia de-l răsfoise, amânând lectura pentru când urma să aibă mai mult timp şi dispoziţie. După accidentul mortal, îşi spusese că ar fi durut-o prea tare să revadă caligrafia Ioanei. A fost necesar să trăiască această nouă moarte, a nădejdilor ei privitoare la căsnicia posibilă cu Viorel, moarte a afecţiunii ei, susţinută material de accidentul acelui copil necunoscut, acel Doru de care se legase prin disperarea cu care îl căutase pe tatăl lui, pentru a înţelege că Ioana Velnic îi lăsase cu limbă de moarte o taină a propriei sale reînvieri: dintr-un modest inginer putea deveni sculptor, nu aşa cum fusese până atunci, ci aşa cum sperase în mod secret: Sculptorul.
Nu ştia ce se aleagă, unde să se oprească: să continue a citi scrisorile sau să revină la paginile scrise pe marginea lor de către răposata sa colegă. Optă pentru acestea din urmă.
"Încercând să facă puţină curăţenie prin atelier după plecarea tuturora - ceea ce, de fapt, părea cu neputinţă - , adunând cu mătura praful de ghips, de ipsos, bucăţele de cărămidă, aşchii de marmură, de lemn, resturi de mâncare, ghemotoace de hârtie, făcându-le grămadă, Céline remarcă pe una dintre fâşiile de coală de desen scrisul extrem de mărunt şi nervos al Maestrului. Se temu ca acesta să nu fi boţit, din nebăgare de seamă, cine ştie ce însemnare importantă, una dintre acele notaţii cuprinzând ideile unei lucrări viitoare, anumite amintiri ori schiţa vreunui articol. Întinse cu grijă foaia şi citi începutul, să-şi dea seama dacă merita să o pună de o parte pentru a o restitui celui în drept:
"La teatrul din Champ-Elysées, din Bulevardul Montaigne, în marea mea friză în relief înalt, concepută în linii generale în raport cu faţada, prin dumneata, tânără dansatoare născută lângă marea Terpsichora, Isadora Duncan, a rămas, prin formele dumitale împrumutate timp de câteva clipe studiului meu, a rămas puţin din fugitivul omenesc reţinut de legile marmurei".
"Prietenă, vedeam clădindu-se, prin dumneata, furişate, este adevărat, însă reînnoindu-se neîncetat, toate acele clipe ale adunării liniilor pe care, în întreaga lor existenţă dedicată celei mai austere iubiri, o legiune de meşteri statuari nu ar izbuti să le fixeze".
Textul, suficient de încâlcit pentru ca ucenica să fi fost datoare a-l citi în mai multe rânduri fără să ajungă a discerne în el altceva decât iubirea Maestrului pentru marea dansatoare, se întrerupea aici, fără să se fi isprăvit. Era, în mod vădit, ciorna unor gânduri adresate balerinei. "Celei mai austere iubiri.", reciti domnişoara Emilian. , conchise cu ciudă, ba chiar bocăni podeaua cu piciorul. După un răgaz de învălmăşiri şi limpezire ale emoţiilor, îşi zise: "Ba nu! E iubirea ei pentru el!". Aceeaşi urgie lăuntrică o lăsă pradă aceluiaşi flux şi reflux al simţămintelor sfâşietoare. Deodată îşi dădu seama: "Iubirea este austeră. Austeră! Iubirea pentru Terpsichora! Iubirea de. dans!". Îşi plesni palmele şi ţopăi prin imensul spaţiul liber al atelierului, aşa cum ar fi făcut-o printre tufele grădinii ei din Iaşi. Nu se mai temea de nimic, de absolut nimic: Nu era vorba decât despre iubirea de dans a Isadorei."