INCLESTARE (2)

Cerul se acoperea rapid. Umbla fără rost. Se opri în dreptul unei vitrine cu obiecte sportive. Două manechine în veşminte de munte, cu rucsacuri în spate, vegheau exponatele. Se închipui pe sine şi pe Savu în locul lor. Ca într-un film fantastic, cele două forme de celuloid se puseră în mişcare, străbătură spaţiul închis şi nu prea lung. Manechinul bărbat trecu fără nici o problemă prin sticlă, coborî pe trotuar, întinse mâna să o ajute pe tovarăşa lui să-l imite. Porniră pe stradă, înaintea Luciei, şi după câţiva paşi contururile li se şterseră.
Domnişoara nu prea tânără continua să înainteze. Depăşi locul unde pierise nălucirea; zâmbi fără veselie. Încetini în dreptul unui magazin de confecţii bărbăteşti. Se imagină pătrunzând în această nouă vitrină, comportându-se ca o gospodină la sine acasă, făcând ordine, aranjând, ştergând praful, aşezând costumele pe umeraşe, orânduindu-le în şifonier. Dublul acesta privi prin geam la ea, o văzu lăcrimând. Lucia auzi:
- Nu.nu, draga mea. nu.
Vru să plece mai departe. Remarcând puţin mai în spatele său o bătrânică, gândi că poate aceea voise să-i comunice ceva. Într-adevăr, străina în vârstă repetă:
- Nu. nu, draga mea. eşti tânără. nu trebuie.
Înţelegând că îi vorbea chiar ei şi, mai ales, că-i vorbea despre lacrimile ce-i scăldau pleoapele fără să pornească mai jos pe obraji, Lucia se îndepărtă. Doamna în palton negru, cu guler rărit de vulpe galben ruginiu, rămase locului, urmărind-o cu privirile.
Merse îndelung fără să gândească la nimic. La un moment dat fu iarăşi prinsă de starea aceea de slobozenie a cugetului. îşi spuse. I se păru că-l vedea pe Ţuţu, alergând ca un adevărat pentatlonist, însă cu salturi mari, planate, imposibile, cu oglinda în mâna întinsă. Nu se apropie de bordura pe care călca ea, ci îşi urma dansul ciudat prin mijlocul străzii.
Depăşind vitrina unei Alimentare, crezu că zărea pe cineva înăuntru: acelaşi Savu, mâncând. Se opri decisă. Făcu eforturi mari să i se adreseze:
- Viorel. De ce ai ascuns de mine că ai copii? Eu nu eram vrednică să ţi-i cresc?.
Silueta pleznind de bunăstare a bărbatului se apropie şi-şi strivi nasul de peretele transparent dintre ei, privind-o fără expresie. Se retrase, deschise gura să răspundă. Nu ieşi nici un sunet. Viziunea se înceţoşă până ce în faţa Luciei nu rămaseră decât borcanele cu ghiveci conservat, sticlele cu suc de roşii, cutiile cu peşte marinat, cele cu iahnie de fasole.
Cu cât înainta, magazinele se răreau. Păşea pe lângă vilele apropiate una de cealaltă. Un carton îi atrase luarea aminte. Pe el, scris cu litere de tipar, cu cerneală:
ASTĂZI CONCURS DE ŞAH.
O firmă deasupra lui:
CASA DE CULTURĂ.
O cutremură un fior de frig. Intră.
În sufletul Luciei se zbăteau gânduri şi porniri confuze. Unele dintre ele erau spre lauda lui Viorel, de parcă în acea după-amiază târzie ar fi descoperit cât de mult preţuia pentru ea, ce rol jucase în viaţa sa. Altele îl minimalizau sau îi desconsiderau orice calitate, îl jigneau, îl dezbrăcau de cele mai elementare atribute ale omeniei. Acum afirma că în el se concentrase, timp de doi ani, toată nădejdea ei de primenire, de întinerire, de apărare în faţa necunoscutului biologic şi psihologic, ascuns în viitor. Acum zicea că om mai banal ca el nici nu concepea. Relua discuţia cu sine însăşi, dându-şi seama că Savu izbutise să se confrunte cu idealul propriu, problemă de existenţă cu neputinţă de rezolvat pentru Lucia, care rămăsese datoare sculpturii cu toţi anii scurşi şi - ştia prea bine - : cu toţi cei ce urmau. Idealul lui era schiatul şi îi dedica fiece zi liberă; deci se împlinise, spre deosebire de ea. Revenea, spunându-şi că bărbatul nu resimţise niciodată nevoia de realizare, ci doar pe aceea a compensaţiei, că făcea parte dintre oamenii aceia conduşi de frica insuccesului şi care, din această pricină, îşi rezolvau doar aspiraţiile secundare, amânau confruntarea directă cu aspiraţiile principale, cum ar fi studiile, stabilitatea profesională, statutul intelectual şi celelalte; printre acestea altele, în cazul lui Viorel Savu, Lucia număra, cu multă siguranţă pe judecata sa, stăpânirea vieţii afective. Ea continua să deducă anume că temerea înfruntării cu sine însuşi făcea din desenatorul tehnic schior un curajos. Brusc, îl admira pentru curajul şi perseverenţa sa în lupta cu viteza. Constata, cu ochii umezi, că datorită calităţilor numite el se impunea ca mai nobil decât mulţi bărbaţi. Tehnica, timpii de parcurs, eleganţa stilului, rezistenţa lui fizică, vădeau optimismul lui Viorel, caracterul său, încrederea în propriile-i puteri. Se îndârjea iarăşi să-i distrugă imaginea, întrebându-se unde piereau calităţile lui când era vorba de realizarea profesională sau de viaţa sa de zi cu zi, de adâncimea trăirilor lui.   exclamă într-o tăcere străbătută permanent de strigăte neauzite. Îi venea să izbească geamul uşii cu mănuşa cu un deget în care îi era ascuns pumnul. , se referea ea la sculptura, . Văzu în faţa ochilor un caiet dictando cu coperţile decolorate rămas ei de la singura sa prietenă dintotdeauna, moartă stupid, într-un accident de maşină, când aştepta, disciplinată, la marginea trotuarului, în dreptul zebrei pentru trecerea pietonilor, să i se dea libertatea de a traversa. Un autocamion, cu o defecţiune la bara de direcţie, se căţărase pe bordură şi o strivise pe Ioana de stâlpul metalic lângă care se afla. Zarzavaturile se risipiseră în jurul ei şi înotau în sânge. Bucuriile se isprăviseră pentru ea.
Îi împrumutase acel caiet tocmai pentru că Ioana cunoscuse pasiunea ascunsă de Lucia tuturora şi, vrându-i binele, încercase pe această cale să o stimuleze. Copiase în el corespondenţa inedită purtată înntre sculptorul francez Bourdelle şi eleva lui moldoveancă Céline Emilian, ajunsă şi ea artist de renume şi, dacă ar fi avut puţin mai mult noroc, ar fi putut fi unul de importanţă naţională, căci nutrise vise măreţe. repetă Lucia, cu reproş faţă de propriile ei vise mărginite, faţă de încurcăturile sale sentimentale, faţă de acel ceva fără nume ce o împiedica să devină creatoare a ce ar fi putut fi. În caiet existau şi însemnările Ioanei, pentru o introducere, deoarece ce pregătea să editeze scrisorile. Altele dădeau ocol iubirii dintre cei doi, de pe poziţiile româneşti. Poate că Ioana cugetase la o biografie romanţată. Nu mai avea cum s-o afle. Fu cuprinsă de remuşcări că nu stătuse mai mult şi mai profund de vorbă cu prietena sa. "Publicarea scrisorilor ar fi fost un eveniment!" se antrenă domnişoara Pătraş. "Epistolele de dragoste ale marelui Bourdelle. Rămase necunoscute francezilor!. Strânse la un loc de o româncă. Ioana ar fi intrat în bibliografia obligatorie, în toate monografiile autorului "Arcaşului"!.Şi un autocamion să.". Sufletul îi era sălciu. "Cum mă întorc în Bucureşti, recitesc notele Ioanei, să mă dumiresc asupra intenţiilor sale. o să merg prin biblioteci. o să mă documentez. voi completa eu textul ei. voi bate pe la uşile editurilor . voi impune publicarea lucrării. nu voi apărea în nici un fel în carte. să nu ştie nimeni că am colaborat la ea. omagiul meu faţă de Ioana. pentru memoria ei.". Lucia Pătraş să încălzire. Îi transpiraseră palmele. Apasă pe clanţă.
Sala unde fu îndrumată spre concursul de şah era întunecoasă. Spectatorii: câţiva moşnegi, câţiva copii, un cuplu adolescentin; aceştia doi îi reţinuseră privirile: i se păru că respirau numai iubire şi curăţie. O atraseră de la bun început. Rămăsese cu privirile fixate asupra lor până la a simţi că unul dintre vârstnicii din preajma sa, stingherit de prezenţa ei în picioare, se încruntă. Se aşeză în spatele tinerilor, să se poată bucura văzându-i. Nu se uitau unul la celălalt; urmăreau o singură masă de pe scenă şi tabla de şah de carton suspendată vertical în spatele ei; pe aceasta se repetau, pentru public, mişcările celor doi jucători. Lucia examină trăsăturile lor; unul era sobru, serios, concentrat, cu nas drept, sprâncene groase contrastând cu ovalul destul de feminin al figurii, cam tras, cu cearcăne coborând mult sub ochi, cu părul castaniu închis răvăşit, cu buze rumene, agitate. Degetele îi erau lungi, cu falangele evidente sub pielea subţire. Adversarul părea un sac doldora de energie. Carnea îl cotropea de pretutindeni, îl înghesuia, îl strangula. Fruntea, obrajii, gâtul - până şi ceafa -, dosul palmelor îi erau stacojii. Ticăia ritmic din picioare, îşi muşca buza inferioară şi-şi strâmba din când în când nasul; fruntea i se încreţea mai tot timpul. Putea fi socotit mai tânăr ca celălalt cu vreo zece ani. Lucia continuă să inspecteze toţi jucătorii de pe scenă. Se simţea bine în liniştea ce o înconjura, cu atât mai mult cu cât izbutise să se smulgă din sala banchetului şi mai ales că luase hotărârea muncii de completare a manuscrisului Ioanei. Se afundă în scaun, cu mâinile înfipte în buzunarele hanoracului.
Câţiva concurenţi părăsiră mesele. Se comunicară rezultatele lor. Cei doi remarcaţi iniţial rămăseseră ultimii de podium. Voinicul înghiţea piesă după piesă, într-un avânt de nestăpânit. O mişcare a oponentului său îi opri elanul, îl puse în încurcătură. Lupta lor se oglindea pe chipurile celor doi îndrăgostiţi. Lucia ar fi vrut să priceapă ce se petrecea pe podium. Stângace, se aplecă şi întrebă în şoaptă:
- Nu conducea jucătorul din stânga?
Tresăriră. Băiatul îşi muşcă răspunsul:
- Ba da! Şi uite, dom'le, cum îl bate.
Între timp, bărbatul din dreapta făcu o ultimă mutare. Preşedintele juriului, după o scurtă consultare cu colegii săi, comunică rezultatul: preferatul ei fusese învins. Îşi felicită adversarul. Membrii juriului strânseră mâna aceluiaşi. I se oferi o cupă.
Adolescenţii se ridicară odată cu restul sălii. Băiatul i se adresă Luciei, peste umăr:
- Spuneţi şi dumneavoastră: merită să te mai lupţi?
Aruncă priviri duşmănoase către tablele de şah suspendate în fundul scenei.
Afară cerul se luminase iar, a crepuscul, deşi, când intrase în Casa de Cultură îi venise a crede că se înnoptase. Jucătorul care pierduse ieşi; privi nehotărât la dreapta, la stânga; zări ceea ce căuta: tutungeria. Se îndreptă într-acolo. Lucia se lăsă depăşită de ultimii întârziaţi. O interesa să observe cum arăta pe stradă cel care fusese pe punctul de a deveni un învingător. Domnişoara Pătraş era permanent bântuită de ideea victoriei şi a eşecului; viaţaei afectivă oscilase dintotdeauna numai între aceşti poli. Când bărbatul mai avu un pas de străbătut până la chioşc, un tânăr în training, virând în slalom printre pietoni, se înfipse în faţa lui, brusc şi nepoliticos, întinzând pe geamlâc banii pregătiţi. Concurentul se izbi de braţul său. Celălalt tresări şi-l privi cu dojană impertinentă în pupile, îşi luă pachetul de ţigări, îl mai ciupi odată cu şfichiul căutăturii, cu superioritatea localnicului în oraşul lui, şi o luă la goană. Şahistul, căutând mărunţiş în buzunar, se uită o clipă după el, dezorientat. Tânărul, făcând aceleaşi virvolte, dădu ocol Luciei, fluierând, şmechereşte, admirativ, şi dispăru. Zâmbetul amuzat cu care ea urmărise întâmplarea neprevăzută a şahistului pieri. Plecă, păşind crispat. De câte ori avea, mai târziu, să-şi amintească incidentul, i se părea că se citea în el un hohot de râs al destinului. Întrupată într-un adolescent zburdalnic şi nesimţitor, soarta îi înlănţuise pe ambii în labirintul trasat de joaca goanei acestuia. O glumă a vreunui zeu, pe seama inconştienţei omeneşti cu privire la propriul ei viitor.
Atrăgându-i atenţia o colecţie de nasturi expusă într-o vitrină, când Lucia ridică fruntea, percepu, oglindită în faţa ei, silueta aceluiaşi concurent trecând prin spatele său, străduindu-se să-şi înfunde în buzunarul hanoracului o franzelă din care rupsese un colţ şi-l muşca.
Coti pe prima stradă la dreapta. Ea depăşi colţul după care dispăruse el; nu prea departe şi strada principală ocolea tot în aceeaşi parte. Din mers, cotrobăia cu privirile prin curţi: câini în lanţ sau slobozi, găini, rufe îngheţate pe funii, un curcan. Pe neaşteptate, bărbatul ajuns din urmă începu să fluiere un motiv din "Eine Kleine Nachtmusik". La asta nu s-ar fi aşteptat Lucia: să-l asculte pe Mozart într-o zi de iarnă în Bucegi: sufletul i se deschise timid ca un melc ce scoate coarne transparent sub rază. Muzica, fie şi fluierată imprecis şi absent, ca atunci, schimba relaţiile ei cu lumea, cobora o cortină între clipa de faţă şi mizeriile ce o chinuiseră de la încheierea concursului de schi, îi reamintea că era om şi ea, că avea dreptul la bucurii, la seninătate. Mai ales aceste note ascultate ce păreau acompaniament pentru un jongler cu portocale şi aduceau atâta căldură şi soare în atmosfera rece ce începuse să semene a seară.
Nici nu-şi dăduse seama că trecuse de ultima vilă şi că strada se preschimbase într-un drumeag de pădure. Fluieratul fu curmat de un zgomot greoi. Înălţă capul; concurentul nenorocos, pe aceeaşi cărare cu ea, dar mai sus, se împiedicase. Pădurea preluă zgomotul ca o orgă. Şahistul ajunse în vârful unei pante abrupte, apoi nu-l mai zări.
Sosind şi ea în locul unde celălalt dispărea, i se deschise în faţă priveliştea unei cabane. Pe terasă, bătând din picioare, doi băieţi, faţă în faţă. Între ei, pe o masă metalică, un joc de şah. Domnul ce participase la concurs, sprijinit de bârnele clădirii montane, îi urmărea. Unul avea vreo 10-12 ani; încruntat, cu buzele strânse. Celălalt, cu doi-trei ani mai mare, lungan, subţire şi lunecos ca un ţipar, ştirb, cu câteva coşuri pe frunte şi cu glasul în schimbare. Se lălăia, să-şi scoată partenerul din sărite. Mută şi începu să sară într-un picior în jurul mesei, urlând ca o piele roşie:
­­- Pe unde scoţi cămaşa, bă? Te pui cu mine? Ce, şahu-i de nasul tău?
Cel mic mută şi el, îndărătnic. "Sălbaticul", atent numai o clipă, îi dădu replica, pe tablă, apoi:
- Ce părere ai, Gâgă?
- Taci când joci, că poţi să şi pierzi!
- Uite ce fac eu cu jocul tău!
Răsturnă cutia dintr-o lovitură. Din nou:
- Pe mine n-ajungi tu să mă faci mat!
Îl îmbrânci, împroşcându-l cu:
- La grădiniţă! Mai ai de mâncat fasole până să mă baţi!
- Te-nvăţ eu să.!
Şi cel mărunt se năpusti; însă bocancul îi lunecă; se rostogoli îndelung pe pantă. Când se opri, nu se mai ridică.
Şahistul matur, cu salturi mari în zăpadă, ajunse la el, îl luă în braţe şi reveni pe terasa unde se adunaseră oamenii. Printre ei, Lucia Pătraş.
- Al cui e copilul? întrebă domnul.
Inşii de sus priviră unul la celălalt. De după colţul cabanei răsări capul tovarăşului de joacă, smiorcăindu-se:
- Nu-s eu de vină!. El a sărit la mine!
- Aţi venit împreună? fu întrebat.
- Nici nu-l cunosc! O haimana! Chiuleşte ca să joace şah pe la cabane. Nici măcar.
- Unde locuieşte?
- Ăhăăă! Departe.
- Mă duci la el?
- Da' nu-i acasă tatăl lui. E sus, la funicular.
Lucia, înţelegând că timpul trecea în defavoarea copilului, care tot nu-şi revenea, deşi i se fricţionaseră tâmplele şi ce se mai pricepuseră cei de faţă să-i facă, interveni:
- Duceţi-l la spital. Îl caut eu pe tată şi-l aduc acolo!

*

Ajunsă la funicular, gâfâind, Lucia cercetă din priviri oamenii care năvăleau din toate părţile; nu ştiu cui să se adreseze. În sfârşit apăru un bărbat în uniforma cenuşie a locului. Până să ajungă la el, lucrătorul luă de braţ o femeie şi închise o uşă în urma lor.
Prin faţa noii venite trecu grăbit un coleg al predecesorului.
- Nu vă supăraţi., îl apostrofă.
- Da?
- Aş vrea să-l găsesc pe.
Nu ştia ce mai avea de spus. Cel oprit aştepta să isprăvească, impacientat. Femeia îşi trecu mâna peste frunte.
- Pe cine, doamnă?
Tot mai nesigură pe sine, îngăimă:
- . pe. un coleg al dumneavoastră.
O sclipire de bună-dispoziţie răutăcioasă luci la cozile ochelarilor conlocutorului.
- Blond, brun şi cu mustăţi pepite?
Lucia, prea mândră pentru a pricepe pe dată când era luată peste picior, călcă din lac în puţ.
- Nu ştiu exact. E . vorba despre un copil.
- Ohooo! Pensie alimentară. Aici e buba!.
- Nu! sări ea. Care pensie? Un accident. Adică nu. Nimic.
I-a părut rău că menţionase necazul. Nu voia să alarmeze inutil. De altfel, totul i se părea cumplit de penibil: uitase să se intereseze de numele tatălui, de funcţia sa. Acum însă tehnicianul era antrenat şi nu-i mai îngăduia să se debaraseze de el cu una, cu două.
- Nu-nţeleg, o îmbie să se încurce mai tare.
Îşi luă avânt şi încercă să explice totul dintr-o suflare şi într-o singură frază:
- Caut pe cineva care lucrează aici şi are un băieţaş de vreo 12 ani care joacă şah. juca adineauri la o cabană. la o cabană. nu ştiu. nu ştiu cum se numeşte cabana. cum.
, cugetă străinul. . Decise să se descotorosească de ea, zicând:
- Aha! Cunosc persoana; are liber luna asta. Concediu.
Îi întoarse spatele, clătinând din cap. După câţiva paşi, se suci să mai vadă o dată cum arăta. Lucia, rămasă locului şi implorând cu tot trupul încordat şi aplecat înainte sub insistenţa cântăririi lui, se retrase şi pieri printre noii intraţi.
Se grăbi în susul străzii. Se izbea de oameni. Se depărtă cât putu mai iute. Întrebă un trecător unde se afla spitalul. Îşi ceru scuze: era turist; nu cunoştea localitatea; puse întrebarea unei tinere; aceea ridică din umeri. Iscodi un bătrân; el îi spuse că o pornise pe un drum complet greşit. Avea un fel complicat de a explica. Lucia nu înţelegea nimic, deşi celălalt făcea risipă de gesturi şi mimică. Era chinuită de trecerea minutelor. Se întunecase bine. O luă încotro pricepuse că trebuia să se îndrepte. La fiece răscruce, căuta să descifreze tăbliţa cu numele străzii. Undeva aceasta lipsea. Revenită în dreptul funicularului descoperi că se găsea pe strada căutată. Curând nimeri şi clădirea spitalului.
Intrând şi interesându-se, domnişoara Pătraş fu îndrumată către "Urgenţă". Îl zări pe şahist lângă patul copilului. Era furioasă pe sine însăşi, umilită că nu izbutise nimic. Mărturisi că nu-l dibuise pe tatăl băiatului.
­­­­­- Ce putem face.? se întrebă bărbatul, ridicând puţin capul, dar neadresându-i ei întrebarea direct. Încercă s-o liniştească:
­- Doctorul a spus c-o să-şi revină...
Abia acum o privise şi văzuse cât de palizi erau obrajii femeii. Sări de pe scaun s-o ajute să ia loc.
- Ce e cu dumneavoastră? Vă este rău?
- Nuuu. doar. Mulţumesc, nu stau.
Inginera se îndreptă spre fereastră. Privea reflectarea străinului în geam. Glăsui mat, fără să se întoarcă.
- Nu era cazul să mă ofer eu să-l caut. Nu sunt în stare să fac nimic bun.
- Aşa s-a-ntâmplat. N-a fost tura lui.
Lucia îi privi drept în faţă; vădea o îndârjire ce ar fi putut lăsa de bănuit că îl acuza de ceva:
- Un tehnician de la funicular m-a luat drept nebună. Şi-a bătut joc de mine. M-am purtat ca o proastă. ca o proastă.
Izbucni în plâns.
- Doamnă. ce aveţi? Ce e?.
Îi oferi batista. O refuză. O căută pe a ei în poşetă. Cotrobăi furioasă; scăpă poşeta pe jos. Se risipi tot conţinutul. Ambii se aplecară. Femeia îndesă alandala toate mărunţişurile în geantă.
- Sunt o caraghioasă. Tot ce ating stric. Nici cea mai stupidă femeia n-ar fi.!
Îşi înghiţi cuvintele. Îşi şterse ochii. Se domină şi-i relată amănuntele:
- Îl căutam fără să ştiu cum îl cheamă, nici ce meserie are. Asta e! Asta sunt! Asta am făcut!
- Liniştiţi-vă, doamnă! Pentru atâta lucru. Gheaţă. Dumitru Gheaţă. Nici eu n-aş fi ştiut dacă nu-mi spunea băiatul acela. Mă duc să-l aduc. sunteţi prea obosită.
- Nu. Eu sunt de vină, eu sunt datoare să.
Li se întâlniră mâinile de clanţă. În acea clipă intră o asistentă.
­- Plecaţi?
Bărbatul o privi pe femeia frântă, să vadă cum primea ceea ce intenţiona să răspundă.
- Vrem să-l căutăm pe tatăl copilului.
- Să nu-l speriaţi. Băiatul n-are nimic. I s-a dat un sedativ. De aia doarme. E bine să vină să-l ia acasă.
Dar nici şahistul nu-l găsi. Într-adevăr, tura sa fusese dimineaţa.
- Mi-au dat adresa. Tocmai în vârful Furnicii. Poate avem noroc de un taxi.
Porniră pieptiş.
Târziu, un taximetru îi ajunse din urmă. Se pornise o ninsoare deasă. Bărbatul îi făcu semn să oprească. Maşina trecu în sus, pufăind.
- Nu vede, constată femeia.
Era plin.
Revenind lângă ea, îi scăpă piciorul din pricina poleiului.
- Atenţie, alunecă.
Îi întinse mâna. Lucia se agăţă de ea, cât să treacă de locul periculos; îndată după aceea vru să se elibereze. El îi reţinu degetele. Ca să-i înlesnească intimitatea impusă de gheţuş, se prezentă pe un ton de glumă.
- Îmi daţi voie, mă numesc Panait, Gelu Panait.
Fu surprinsă că de fapt nu se cunoşteau:
- Lucia Pătraş.
Privind către mâinile lor încă strânse una în cealaltă, domnul Panait adăugă:
- E mai sigur aşa, doamnă Pătraş.
Zâmbi şi ea, destul de stingherit.
Ajunşi la adresa dată, oricât sunară, nu se simţi că i-ar fi auzit careva.
- Dacă n-ar fi atât de târziu şi aşa de greu de mers, v-aş îndemna să coborâţi singură la hotel şi l-aş aştepta numai eu.
- Oricum, n-aş pleca. N-am cameră la nici un hotel. Am venit numai pentru o zi.
Îi rătăciră privirile aiurea:
- .numai pentru o zi. să-mi iau rămas bun de la cineva. De fapt, n-am ştiut c-o să-mi iau rămas bun, dar.
Iar se încurca în cuvinte. Ridică pupilele spre cer, să curme vorba:
- Ce frumos ninge.
Îşi scutură zăpada de pe hanorac.
- Să stăm aici, o îndemnă. Sub arcul de piatră al porţii.
Îşi lovi şi el umerii şi poalele. Dădu peste franzela uitată în buzunar. O scoase.
- Ia uitaţi-vă! Nu-i rău, aşa-i? Dorm la cabana unde a avut loc accidentul. Au numai chifle tari ca piatra. Şi asta s-a-nvechit.
Dacă îi oferise, Lucia îşi rupse un colţ. Muşcă.
- Gustoasă.
Ambii mestecară, cuminţi, aţintindu-se unul pe celălalt şi surâzându-şi.
Panait remarcă degetele fără de astâmpăr ale doamnei; frământau miezul pâinii. Îl tot frământau până îl muiară, apoi modelară din el un pion de şah.
- Pentru copil, când s-o trezi, îi explică. Mă joc. îmi daţi voie?
Nu pricepu ce dorea.
- Puţin miez. Să fac şi eu o treabă bună. De boacăne m-am săturat.
- Unde poate fi omul ăsta? se întrebă şahistul, oferindu-i să aleagă ce i se potrivea.
- Poftim?
- Omul de la funicular. tatăl.
Conversaţia lâncezea. Bărbatul se interesă dacă-i plăcea muzica. Ea îl uimi ghicind că preferinţa lui era Mozart. Şi-l reaminti în drum spre cabană, nu cu mult timp înainte, fluierând. Îşi găsiseră un nou punct de sprijin în convorbire. Luciei îi trecu prin minte: "Doi oameni ce se cunosc salvându-l pe al treilea şi care, ambii, se hrănesc cu muzică mozartiană pot să se înţeleagă.". Discuţia despre simfonii, interpretări, discuri, nuanţe, emisii radiofonice, seri de operă, săli de concert, îi încălzi. Uitaseră de iarnă şi de pricina ce-i adusese acolo. Lucia fusese abonată ani şi ani de zile la Filarmonică, iar pe parcursul ultimilor doi ani, cu Savu. Îşi îndulcea sufletul cu muzica până şi nopţile, furându-şi din somn alături de radio sau în faţa pick-up-ului. Gelu Panait avea abonament la concertele din Nuferilor. Vorbeau, vorbeau, nu se mai săturau, nu-şi îngăduiau unul altuia să-şi încheie propoziţiile, entuziasmaţi de descoperirea acestei pasiuni comune.
Deodată privirile Luciei coborâră întâmplător în josul dealului.
- Uitaţi-l! Nu-i aşa că-i el? Am aşteptat prea mult să nu fie el. îl acostez! Zău!
Ajunse lângă cel care urca:
- Domnul Gheaţă?
- Da, e gheaţă, doamnă, gheaţă straşnică!.
Îi depăşi:
- Seara bună.!
Gelu Panait şi Lucia Pătraş abia se abţineau să nu râdă. Aşteptară să se depărteze pentru a izbucni. Şahistul o luă pe după umeri. Continuau să hohotească, dar erau stânjeniţi de acest gest neaşteptat. Bărbatul, nesigur pe sine, îşi depărtă braţul încet.
Dumitru Gheaţă se opri lângă ei.
- Îmi daţi voie?
- Domnul Gheaţă? bănui Panait.
- Da.
- Vă aşteptăm de atâta timp.! se lumină Lucia.



[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]