13. URIAŞUL CEL BLÂND

Cititorul a înţeles desigur că o perspectivă nouă se desena în existenţa lui Hrandt Avachian.

Observându-l cu atenţie, Jean Al. Steriadi se convingea tot mai pe deplin că tânărul armean merita o soartă mai bună decât izbutise să-şi creeze prin fuga în România. Plecaseră împreună în mai multe rânduri la peisaj, numai ei doi. Astfel că meşterul de statură urieşească îşi dădu seama cât era micuţul rubicond de săritor, dacă era nevoie să care ceva mai greu, să se repeadă înapoi de unde veniseră sau să dea o fugă un kilometru-doi la locul unde se refugiase un confrate, pentru a solicita, în numele lui Steriadi, un tub de culoare, ulei sau mai ştiu eu ce anume le lipsea în ziua aceea. Dacă Maestrul îl mustra pentru felul în care desena, Hrandt lăsa capul în jos, preocupat, dorind să reţină cele ce i se spuseseră, fără să se supere. Era de o modestie rară şi de o râvnă ce întrecea aşteptările oricărui profesor de pictură.

Toate acestea îl determinară încetul cu încetul pe Steriadi să facă ceva pentru cel mic. Într-o bună zi, îl întrebă:

- Ce-ţi doreşti cel mai tare?

Hrandt, prins cu gândul în redarea pe hârtie a formei schimbătoare a valurilor şi destul de enervat că nu izbutea să le surprindă înghiţirea în ele însele pe măsură ce înaintau, nu reuşi să-şi limpezească ce voia să-l întrebe celălalt. Crezând că se referea la turmele lichide dinaintea lor, zise:

- Să prind în vârful creionului cât mai repede trupurile acestea inconsistente ce aleargă prin faţa noastră...

'Inconsistenţa' reprezenta o noţiune de curând intrată în sensibilitatea sa plastică, precum şi - oh, cât de anevoios! - în vocabularul său românesc suficient de redus, de caraghios, de îndărătnic când era să fie pus la şmotru pentru exprimarea subtilităţilor cugetării privitoare la pictură.

Steriadi nu se putu abţine să râdă când auzi la ce distanţă se plasa ucenicul faţă de ce aştepta el drept răspuns. Întrebarea sa fusese mult mai simplă şi mai directă decât putuse accepta Hrandt care, ca orice energumen, se lansa pe cele mai înalte culmi ale trăirii când lua un vârf de creion sau un capăt de cărbune în mână, parcă l-ar fi aţintit de-a dreptul pe Dumnezeu...

- Dar să vii cu mine..., făcu o pauză lungă, să-i citească reacţia; apoi continuă: ...în Bucureşti, n-ai vrea?

Degetele lui Hrandt aşa de tare se încordară pe lemnul creionului, încât crezu că era pe punctul de a-l frânge în două. Înghiţi în sec o dată. Vru să vorbească, însă îşi dădu seama că cerul gurii îi era uscat. Înghiţi a doua oară în sec şi-şi plimbă vârful limbii pe palat.

- Într-o plimbare?

- Într-o plimbare. Dar dacă-ţi place, să rămâi acolo să te ocupi de pictură.

- Să mă ocup de pictură?

- Toată ziua, vara ca şi iarna.

- Şi din ce o să trăiesc? întrebă băiatul, deoarece era încercat, deşi fraged ca vârstă, şi învăţase că arta trece prin pântec mai întâi.

- Ţi-aş găsi eu o leafă, într-un fel. Totul este să fii hotărât şi să nu te răzgândeşti.

- Să fiu hotărât să vă însoţesc în Bucureşti? i se dilatară nările de bucurie.

Fruntea i se încruntase atât de tare încât colţurile ochilor îi zemuiau must de lacrimi.

Abia acum pricepea că nu era o glumă. Visul său nemărturisit nimănui prindea carne!

- Uite ce mi-a trecut prin minte: vei locui la Muzeul pe care-l conduc, la Kalinderu, între tablouri şi sculpturi. Le vei studia zi şi noapte. Vei participa şi la munca elevelor din atelierul meu, care vin să studieze tot acolo. Îţi dau o cameră spaţioasă, încălzită, bine luminată şi aerisită, din subsol. Odaia şi celelalte n-or să te coste nimic. Dimpotrivă, am găsit o soluţie să şi câştigi un ban, ba chiar să-l pui la teşcherea, dacă eşti strângător, ceea ce eu nu izbutesc a fi nici în ruptul capului.

Termenul 'strângător' îi strică lui Hrandt cheful, vârându-i în suflet o grijă. 'Maestrului' i-o putea încredinţa: doar acum erau una!

- Am mai strâns şi eu câte ceva...

Fu rândul uriaşului să se mire de ce anume voia să-i încredinţeze armeanul blajin.

- Adică, ce ai strâns?

- Tingiri, vase de aramă, alea cu gâtul subţire şi rotat precum gâtul lebedei şi altele. Toate vechi... , adăugă cu mândrie.

- Ie-te-te, dom'le, unde se-ascunde colecţionarul! Cum de ţi-a venit ideea?

- Dacă am văzut că domnii şi doamnele cumpără de la ţiganul Veselie tot felul de chestii dintr-astea bătute de el cu ciocanul, l-am întrebat dacă nu-mi putea face şi mie rost de unele mai vechi şi mai ieftine.

- Bravo! Ne-ai întrecut pe toţi! Le iei şi pe ele la Bucureşti? îl necăji, lăsându-l să creadă că nu i-ar fi îngăduit-o; numai că încruntarea nu-l ţinu mult.

Asta îl necăjise pe Hrandt: dacă le putea lua cu sine, că nu-i mai venea să se despartă de smeritele sale 'obiecte de artă orientală', cum îi plăcea să le alinte.

La 21 martie 1930 fu înregistrată la Ministerul Instrucţiunii Publice o cerere a lui Jean Al. Steriadi, directorul muzeului Kalinderu, prin care solicita completarea personalului de supraveghere a instituţiei conduse de el, prin angajarea domnului Hrandt Avachian într-un post de gardian. Fără glumă, rezoluţia de aprobare a fost dată la 1 aprilie!

Nu peste mult timp, leafa de plâns ce o primi viitorul pictor Avachian îi fu întregită, tot prin strădania lui Steriadi, cu salariul de massier, în cadrul şcolii de pictură organizată în acelaşi local de către acelaşi maestru, pentru coconetul bogat şi pretenţios al capitalei. Răspunderile massierului erau să se îngrijească să primească fiecare cursant şevaletul astfel plasat încât să vadă cât mai bine modelul şi să aibă cea mai potrivită lumină. În lipsa profesorului, tot el avea grijă să aşeze modelul în poziţia în care fusese expus în şedinţa precedentă.

Contactul cu numeroasele exponate ale Muzeului de artă decorativă originare din Orientul Apropiat şi din Extremul Orient, cu ceramica şi bronzurile din acele zone, îi treziră gustul format în Siria, în propria-i casă, ca şi în ale altor armeni înstăriţi. Hrandt începu să bântuie anticariate şi magazine de artă. De câte ori găsea obiecte sparte, ori altcumva stricate, şi avea la dispoziţie banii necesari, le cumpăra.

La 1 februarie 1930, în holul Teatrului Ventura, deschise prima sa expoziţie personală, care dură până la 1 martie. Prezenta 22 de picturi şi 58 de desene şi desene acuarelate. Cu acest prilej a luat hotărârea ca la fiece expoziţie, cu banii de pe urma uneia dintre vânzări, să achiziţioneze un obiect de artă orientală, pentru sufletul său.

Nu numai cititorul meu nu era pregătit în legătură cu această mutare la Bucureşti, din Balcicul unde Hrandt îl cunoscuse pe Steriadi, dar nici prietenii directorului nu fuseseră avertizaţi că Maestrul găsise un alt creator în nevoie, vrednic a fi ajutat (ceea ce intra în obiceiul său; cititorul îşi aminteşte că i-am pomenit despre ascunderea, în timpul primului război mondial, a lui Liviu Rebreanu, în subsolul aceluiaşi muzeu, de nu chiar în camera acum ocupată de Avachian).

De pildă, într-o bună dimineaţă, în absenţa lui, intră în clădirea muzeului un domn măreţ, impresionant, peste pieptul căruia cobora ca un steag în bernă o barbă patriarhală, ins ciudat cu un licăr permanent amuzat în pupilele negre inteligente. Se ţinea de parcă ar fi fost un intim al locului. Aflând de la măruntul Hrandt că gazda lipsea, după ce-l iscodi ce făcea pe acolo tinerelul cu pielea închisă la culoare, i se adresă ca şi când el, vorbitorul, ar fi tronat pe un munte de orgoliu:

- Să-i spui Maestrului că am trecut să-l văd...

Iată o formulă ce-l puse în mare încurcătură pe învăţăcelul deloc decis a juca rolul cuiva fie prea naiv, fie vrednic a fi luat peste picior. Hrandt nu răspundea credinţei celuilalt că avea un chip unic şi familiar până şi copiilor. Adunându-şi tot curajul pe care-l putea găsi în inima-i cu ritmul pripit din pricina emoţiei, zise abia auzit:

- Nu vă supăraţi... cine să-i spun că l-a căutat?

Urmă o clipă de tăcere, pe lungimea căreia bărbosul cântări cât era de neieşit în lume băiatul acela cu penelul între degetele pătate de vopsea ale mâinii drepte şi, în sinea sa, îl deplânse că nici măcar un personaj arhicunoscut ca el nu-i era familiar. Apoi o şotie i se prefigură în minte:

- Nu zici că vrei să devii pictor? Apucă un cărbune şi schiţează-mi repede portretul, că n-am prea mult timp! Dacă-i adevărat că înveţi arta desenului, Maestrul o să-şi dea seama şi singur, din... opera dumitale, cu cine ai avut de-a face!

Acea schiţă fiind astăzi pierdută, deci neputându-ne orienta şi noi după conturul surprins în ea, nu-mi rămâne decât să vă comunic că îl reprezenta pe un alt romancier şi nuvelist de seamă al epocii; v-aţi dumirit: Gala Galaction.

Şi, culmea!, şi el cu simpatii de stânga, în lumea titeliştilor ce contribuiseră la salvarea de urmărirea serviciilor mai mult sau mai puţin secrete din armata germană a Jupiterului prozei române... Ceea ce mă face să bănuiesc - ţinând seama de câte au fost expuse anterior - că pictorul însuşi nutrea atari înclinaţii politice sentimentale şi dezastruoase (nu i-a costat pe adepţii fideli social-democraţiei libertatea, sub comunişti, spre deosebire de ceilalţi, trădătorii intraţi în cârdăşie cu guvernanţii?) şi mi se pare plauzibil ca ele să fi fost generate de bunătatea lui imensă.

Despre o altă vizită de deosebită greutate, primită în modesta-i chilie din subpământul de lângă Cişmigiu, Hrandt a lăsat mărturie scrisă:

"În cămăruţa mea din subsolul Muzeului Kalinderu m-am pomenit într-o zi cu Mircea Eliade, proaspăt întors din India . Mi-a povestit multe din peripeţiile prin care a trecut ca şi despre drumurile lui în Himalaia unde trăise un timp ca eremit. Dintre întâlnirile lui cu diverşi sihaştri s-a referit şi la un caz aparte, acela al unui fost judecător ce-şi ispăşea din proprie iniţiativă o greşeală pe care o făcuse - o eroare juridică -, făcându-şi singur un necruţător proces de conştiinţă. Drept pedeapsă pentru sentinţa greşită ce o pronunţase cu gura lui, fostul judecător se autocondamnase pentru tot restul vieţii la muţenie, ca anahoret în Himalaia. Cu o tabletă biografică în faţa lui, el aştepta în tăcere obolul pelerinilor. Din toate cele povestite de Mircea Eliade atunci (pe care nu mi-a trecut prin gând să le însemn) mi-a rămas în minte cazul ce mă impresionase cel mai mult: acela al unui om ce se condamnase pe viaţă la tăcere şi izolare în munţi din cauza unei singure erori juridice. Alţii fac cu sutele asemenea erori fără să se sinchisească."

N-aş vrea să trec pe lângă această menţiune lăsată de condeiul lui Hrandt, fără să remarc caracterul ce o distinge de multe alte întâmplări ce se presupune că i-au parvenit în cursul vieţii, ori mai ales în cursul acelei întrevederi mustind de inedit, dar pe cari nu le-a păstrat prin scris pentru posteritate. Ceea ce l-a izbit în scurta istorisire a românului rătăcitor pe drumuri himalaiene - nu este vorba despre o "întâlnire", cum o caracterizează, ci de o singură aruncare a privirilor pe o "tabletă" şi de citirea acesteia, faţă de cine ştie câte adevărate "întâlniri" patetice şi pitoreşti va fi ascultat depănându-se... - a fost acceptarea de către actorul scenei, acel jude trădător al chemării personale, a unui destin dictat de atitudinea morală, căci ce altceva este pedeapsa pe care şi-o dăduse singur pentru greşeala săvârşită odinioară? Hrandt Avachian a reţinut acel caz şi nu altele, pentru că el însuşi îşi asumase pe deplin, în întreaga-i existenţă, codul universal al moralităţii şi-şi supusese aspiraţiile toate exclusiv unei cântăriri morale înainte de punerea în practică. Pictura lui - în care respectul pentru modelul parte din natură triumfă în fiece petic al reprezentărilor - este o pictură profund morală. Însă există o mărturie mult mai cutremurătoare, de zi cu zi şi de ceas cu ceas, adusă de Hrandt pentru această atitudine a sa fără reproş: aceea a dragostei înţelegătoare până la capătul puterilor şi dincolo de el faţă de neputinţele fără de vină ale derivelor ce au întunecat tot mai des a doua jumătate a vieţii lui Rose. După cum iubirea soţiei sale, aşa cum am arătat-o, depăşea orice închipuire, la fel tandreţea fermă a lui Hrandt faţă de ea, atunci când avea cea mai mare nevoie de sprijin, a fost unică. Şi socotesc că închinarea în faţa zeităţii moralei poate fi regăsită în opţiunea inconştientă pe care o face memoria lui Hrandt în ascultarea numeroaselor relatări ale aventurilor lui Mircea Eliade.

Cititorul nu trebuie să se mire de înclinarea mea de a adăsta alături de această rememorare a memorialistului Avachian. Fiecine dintre noi alcătuieşte - în deplină inconştienţă şi fără să-l împingă nimic alta la aceasta decât instinctul - o antologie de povestiri exemplare pe care le ţine în rezerva cămării cu exemplificări pregătite pentru conversaţiile sau situaţiile în cari le-ar putea utiliza întru îmbogăţirea semenului. De obicei, ele sunt culese din viaţă şi ilustrează concepţia asupra trăirii nutrită de individul în cauză. Mă întreb dacă nu nevoia de autoîncurajare resimţită de fitecare atârnă mai greu în păstrarea vie a relatărilor şi istoriilor astfel adunate decât futila dorinţă de a le plasa în convorbiri, găsită de mine, anterior, drept cauză a creerii antologiei nescrise menţionate. Indiferent de originea psihologică a eforturilor de antologare depuse de oricine, existenţa unor atari antologii contează şi se impune atenţiei iubitorului de cercetare a comportamentului uman. Iar elogiul judecătorului autocondamnat intră într-o atare antologie a lui Hrandt Avachian.

Cum picta în acele timpuri Hrandt Avachian? Socotesc că aceeaşi timiditate menţionată îi supunea gustul coloristic unei înclinări către neimplicantele griuri şi nuanţele lutoase ce conduceau la clădirea unui întreg armonic, dar nu cuceritor de la prima aruncare de priviri, cum aveau să se petreacă lucrurile în a doua sa perioadă, aceea a culorilor pline de sevă, vibraţie, bogăţie sticloasă.

Mi s-a întâmplat să intru în casa unei profesoare abia cunoscută, din generaţia sa. M-a izbit să văd atârnând pe un perete larg şi înalt, cum obişnuiau arhitecţii să clădească în secolul al nouăsprezecelea (şi cum tineretul nici nu visează că i-ar putea rezerva spaţiul locuibil), patru peisaje marine de dimensiuni mari, de Hrandt. I-am recunoscut stilul (de odinioară) pe loc, ceea ce m-a surprins şi pe mine, lămurindu-mă pe dată cât de pregnant era.

Întâmplarea era inedită: nu mai fusesem confruntat în colecţii particulare cu lucrări de la începuturile sale. Admiraţiei pe care am manifestat-o pe loc, gazda îi răspunse cu câteva amănunte privitoare la prezenţa în casa ei a uleiurilor ce o delectau şi prin aceea că îi evocau propria-i tinereţe şi oraşul de baştină. Le cumpărase de la o expoziţie a lui Hrandt deschisă la Constanţa, atunci când el locuia încă la Balcic, credea dânsa; de nu cumva o fi fost una dintre cele colective pomenite mai sus. Din faptul că, provenind dintr-o familie ce-şi îngăduia o atare cheltuială întru încurajarea tinerimii artistice, doamna profesoară îşi cumpărase nu o pânză, ci patru, de acelaşi autor, am înţeles şi cât de mare fusese succesul acelei expoziţii de început.

Fie-mi iertată bănuiala - mă întreb dacă interesul stârnit de pictorul necunoscut, de origină străină, nu era întreţinut şi de faptul că vărul său, Garbis Avachian - ca profesor de vioară, mai târziu, va fi căutat şi preţuit în tot sud-estul Europei -, era îndrăgostit de una dintre celebrităţile regiunii, domnişoară care câştigase lozul cel mare al loteriei anuale. În legătură cu această izbândă neobişnuită circulau numeroase zvonuri stranii: că ar fi fost vorba de puterea de a citi la distanţă, de cunoaşterea prin telepatie, despre transe hipnotice, despre forţa misterioasă ce i-ar fi condus paşii prin lumea noastră modestă acelei neobişnuite făpturi gingaşe feminine familiarizate cu alte sfere.

Ce este sigur e că profesoara în casa căreia l-am întâlnit pe Hrandt, în postura sa de pictor confruntându-se cu publicul lui iniţial, era bucuroasă că-mi putea vorbi despre tinereţea artistică a generaţiei lor, în rândurile căreia el îşi cucerise un loc definitiv şi de pe care nu putea fi clătinat.

Mai mult, dumneaei nu-i cunoştea mirobolanta evoluţie a paletei. Şi era satisfăcută cât încăpea de stilul acela vechi, cu surdina pusă pe intensitatea culorilor. Asta îmi vădea că eu eram cel orb, eu vieţuiam prea copleşit de gustul picturii impresioniste, în trena cărei şcoli se impusese în a doua jumătate a existenţei şi Hrandt Avachian. O doamnă din Franţa, critic de artă şi cineast, îi filmase unele opere mai semnificative în această privinţă, într-un film realizat, în anii şaptezeci, despre post-impresionismul european.

Cum de am ajuns la profesoara Popa? Datorită neînţelegerii mele a unui fenomen ciudat: culoarea Maestrului său Steriadi nu-l influenţase deloc în anii de început. Aş crede că mult mai târziu, atunci când meşterul numit era de ani şi ani mort, a devenit Hrandt sensibil la culoarea lui. Deşi, pentru modificarea orientării coloristice, îi făcea răspunzători pe artiştii occidentali cunoscuţi în intimitatea laboratorului lor de creaţie, cu prilejul restaurărilor fără număr efectuate la Muzeul de Artă, dar şi pentru mulţi colecţionari particulari.

Este totuşi neîndoielnic că vieţuirea la Muzeul Kalinderu, în atât de apropiată urmărire a înclinărilor picturale ale profesorului său, constituia un mediu desăvârşit pentru formarea unui artist.

Eseistul Arşavir Acterian, fratele celui dintâi shakespeareolog român şi regizorului prieten cu Gordon Craig, Haig Acterian, a salvat de la uitare un text dintre cele câteva rostite de Hrandt Avachian în aula Muzeului din Aleea Arh. Mincu. Îl citez aici, cu marea bucurie stârnindu-se în faţa unor pagini ce le-am mai străbătut altcândva cu febra descoperirii unor trăiri necunoscute ale naşului meu. Atari cuvinte destinate rostirii în public sau posterităţii (fragmente de amintiri şi cugetări) îşi încercau puterea de convingere şi claritatea expunerii mai întâi asupra bunăvoinţei amicilor, cărora, cu modestie, Hrandt le solicita şi îndreptări lingvistice şi stilistice, din respect pentru limba în care se exprima, una străină de cea maternă, pentru el, îndreptări deobicei deloc necesitate. Cele de mai jos le las îmbrăţişate de entuziasmul restituitorului lor, el însuşi meritând deplina noastră recunoştinţă pentru salvarea acestor rememorări din trecut:

"Despre pictorul şi graficianul Jean Al. Steriadi s-a scris şi se va scrie mult, mai ales după ce se va potoli amocul originalităţii cu orice preţ al epocii în care trăim şi se va reveni la aprecierea calităţii operelor de artă şi conştiinciozităţii meşterului.

"Eu, copleşit de personalitatea lui Steriadi, doresc să evoc în câteva cuvinte modeste, bunătatea, generozitatea, colegialitatea acestuia. Cincisprezece ani, zi de zi, ne-am aflat împreună sub acelaşi acoperiş. El ca director al Muzeului Kalinderu, eu ca gardian de muzeu, slujbă ce mi-a putut oferi, asigurându-mi pâinea, adăpostul şi posibilitatea de a lucra în atelierul lui, unde venea zilnic să-şi îndrume elevele. Cu o educaţie aleasă, cu o generozitate discretă, fără ură, fără răutate, fără invidie, ajuta pe cei ce apelau la serviciile lui, chiar pe cei ce îl defăimau în cafenele. Şi conu' Jenică, cum îi spuneau intimii, le ştia pe toate... Nu ştia să refuze sau să jignească pe nimeni.

"Iubit de toţi, invidiat de colegi pentru influenţa lui în înalta societate, a făcut tot ce a putut pentru binele artiştilor. Iniţiativa acordării pensiei membrilor vârstnici ai sindicatelor se datoreşte lui.

"Altruismul îi fura timpul. Dimineaţa, încă în pat fiind, soseau prietenii şi invidioşii, pentru intervenţii. Aici, în jurul patului său, se luau multe iniţiative importante pentru plastica românească. Salonul "negru şi alb" a fost început de el. Grafica era slăbiciunea lui. Expoziţia gravurii franceze - el a iniţiat-o.

"Cât sta în Bucureşti nu-i rămânea timp pentru lucru; unii credeau că era leneş. Nu! De-abia aştepta lunile de vară ca să se refugieze la Balcic unde lucra cu nesaţ. Când şi acolo îl asaltau prietenii, se retrăgea la Capul Caliacra, cu mine şi cu Ghiaţă. Într-un an am fost patru. Am avut un cort şi paturi şi bucătar, datorită unui prieten care ne-a oferit acest confort.

"Dimineaţa îl găseam pe o stâncă, aşteptând solemn răsăritul, ca un preot păgân al soarelui." Cititorul constată evoluţia comparaţiilor la care îl supune Hrandt Avachian pe Steriadi. Iniţial, atunci când, încă rămas în aşternut, dimineţile, primea solicitanţi şi intriganţi la căpătâiul său, fie pentru a le rezolva anumite necazuri, fie pentru a le asculta planurile nu rareori meschine şi nici totdeauna lipsite de răutate, fără a-i da pe uşă afară, evocatorul îl înfăţişează ca pe un Bourbon, Rege al Florii de Crin, erou principal a ceea ce se numea "le Lever du Roy" . Acum, debarasat de mărunţişurile vieţii de zi de zi, Steriadi este promovat, în mijlocul naturii atât de profund iubită de el, la statutul de preot din timpurile imemoriale al zeităţii solare... " În izolarea aceasta, Steriadi era cel adevărat, cu sufletul deschis, vesel, glumeţ, harnic, mare admirator al naturii şi al fenomenelor ei. Într-un zori de zi de toamnă ne-a fost dat să asistăm la un spectacol de neuitat: pe tot întinsul cerului mii de cocori încercau să zboare spre ţinuturi mai calde luptând cu o furtună năpraznică; mii de păsări se ridicau de pe stânci ca o rafală să le doboare şi să le izbească de malul abrupt, lăsând poate sute de victime, tragedie grandioasă ce numai natura ne poate oferi. Drama aceasta l-a impresionat adânc pe maestru.

"Pe mine m-a găsit la Balcic după un măcel, tot ca pe un cocor cu aripi frânte, venit de pe meleaguri îndepărtate. M-a luat, m-a încurajat, mi-a dat aripi noi. Dar n-am fost singurul. Până şi-a clădit casa proprie, Ghiaţă a locuit la Steriadi, la Kalinderu. Sacrificându-şi timpul şi interesele personale, lui Lucian Grigorescu i-a organizat expoziţii, stând zile în şir în sală, aşteptând clienţii. Lucicăi (e vorba despre Lucia Demetriade-Bălăcescu, cunoscută şi ca: L.D.B.) îi trimitea sumele încasate, ca să-şi prelungească şederea la Paris . La fel s-a purtat şi cu desenele lui Pallady. Şi cu atâtea altele...

"Boem, inteligent, spiritual, plana deasupra tuturor răutăţilor omeneşti, ajutând pe cei care credea el că meritau.

"Oferind poporului colecţia mea şi a sorei mele Beatrice, m-am gândit în primul rând la generozitatea lui. La el m-am gândit când am scris în cugetările mele următoarele: "Fii generos ca pomul din margine de drum. Apleacă-ţi ramurile când eşti încărcat cu rod, pentru a potoli foamea şi setea trecătorilor, chiar dacă ei îţi vor ciopârţi coroana".

"Aşa a fost marele om, coleg, prieten Steriadi.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]