Literatura si detentie

I-am cunoscut şi eu pe Beatrice şi Hrandt Avachian. Am fost în locuinţa pictorului de pe Maria Rosetti colţ cu Vasile Lascăr. O benzinărie este un colţ de reper al zonei. Şi o farmacie, chiar vizavi de blocul unde, la ultimul etaj, locuia Hrandt. Cu Doamna lui, nemţoaică, plinuţă, zâmbăreaţă şi guralivă. Cel puţin aşa mi-a rămas mie în memorie. Prin casă, peste tot, erau răsfirate obiecte de artă. Unele din ele, de mare valoare, erau folosite chiar în scopuri practice şi nu ţinute-păstrate ca obiecte de veneraţie. Fel de fel de vase, de ceramică sau bronz, covoare, şaluri, perdele, brocarturi, dar şi multe porţelanuri, ceramică de variate feluri şi origini - tot, mai ales orientale, arme vechi şi, ţin minte perfect, figurine de bronz cu Vishnu, Shiva, Budha. În dreptul fiecărei ferestre - apartamentul era pe colţul clădirii şi beneficia de multă lumină, chiar dacă, datorită precarităţii acoperişului, apa se infiltra şi, deja, provoca necazuri mari - străjuia câte o zeitate indiană . Privind în afară undeva, nu se ştie bine unde. La prima vizită nu le-am atins. Apoi, cu permisiunea gazdelor, m-am uitat mai cu atenţie mutându-le din locul lor şi încercând să desluşesc mai mult. Erau fascinante. Hrandt Avachian era mândru de ele. De altfel era mândru de orice: era o natură fericită. Cu toate că grozăviile vieţii nu-l ocoliseră pe traiectul Alep, în Siria, unde se născuse, până la Bucureşti, rămăsese cu un soi de superioară înţelegere. Cine l-a cunoscut îi ştie zâmbetul îngăduitor şi tandru de înţelept oriental. Gustul lui pentru Orient se conjugase cu pasiunea pentru pictură. Chiar şi în pasta cu care a pictat a transmis ceva din această melancolie colorat-profund-înţeleaptă a metafizicii Orientului şi Extremului Orient. Poate a fost şi o mică modă la început de secol XX - atât în plastică, cât şi în spiritualitate -, dar la Hrandt Avachian sunt sigur că avea rădăcini mai adânci. Ciudat cum un fel de draperie roşie-cărămiziu, din Tibet , mi-a rămas în memorie, de acolo , din casa lui, şi nu din Muzeul de la Şosea unde era, evident, expusă. Faza Muzeului Colecţiilor a fost una tristă, cu toate că lucrările lui personale erau expuse şi, spera Hrandt, urmau să rămână în memoria posterităţii. Se înşela: nu Muzeul impune memoria, atât de trădătoare, a unei posterităţi de atâtea ori nerecunoscătoare. Când cedase - încercând să o salveze - colecţia de artă, îşi donase şi mare parte din propriile lucrări. Apreciat de prieteni şi colecţionari, Hrandt Avachian nu a beneficiat de recunoaşterea marilor critici de artă români. Aci ar urma o altă paranteză care nu-şi are nici locul şi nici rostul. Cred că a suferit - este doar o părere - în taină, dar natura lui calmă şi înţelegătoare l-a făcut să se ridice peste mizeriile destinului cotidian şi efemer. Chiar şi artistic. Cred că îşi iubea lucrările, dar mai tare ţinea la tot ce adunase de-a lungul unei vieţi. Adusese de la Balcic şi câteva lucrări ale unor pictori români la care ţinea. Câteva au mai rămas în colecţie. Cu Pallady era în relaţii cordiale şi se preţuiau reciproc. De altfel, Pallady, bătrân şi însingurat, în drum spre casa Cellei Delavrancea unde mergea regulat, se mai abătea pe la Hrandt Avachian. Să mai adaug faptul că în destule lucrări ale lui Pallady apar, ca motive decorative, statuete indiene? Îi satisfăceau şi lui o anume aplecare pentru aceste lucrări cu forme şi înţelesuri greu de descifrat pentru europeni. Locuinţa lui Hrandt din Rosetti a dispărut, cea de la Şosea a fost altceva. Ca şi colecţia expusă, apoi evacuată forţat - spaţiul colecţiei devenind, ironia sorţilor, sediul companiei sovietice AEROFLOT. Nu merită să ne înfuriem: după '89, greu, dar s-a reuşit, o colecţie a revenit la locul ei. Dar o lume, deja, a dispărut, dispăruse deja.

Dl Mihai Rădulescu reface din cioburi, din fărâme, din fragmente de trecut şi propria lui viaţă, în întregul ei, de această dată, acea lume cu HRANDT. Hrandt devine un pretext pentru a coborî în propriul nostru univers lăuntric şi de a reface, pe cât posibil, un trecut atomizat în pulberea uitărilor. Nu este o carte de amintiri - parţial poate fi şi aşa ceva - ci o aglutinare a unor stări şi percepţii, prinse cu fineţe analitică şi acuitate psihologică din păienjenişul nu totdeauna fascinant, al istoriei. Istoria lui Hrandt este şi istoria lui Mihai Rădulescu. Ea poate fi şi a noastră. Hrandt a lucrat pentru Mihai Rădulescu precum madeleine-a lui Proust. A declanşat mecanismul unei memorii. Involuntare pe alocuri, voluntare în mare parte. A ieşit o carte. Nu este nici roman, nici volum de memorii, nici un studiu de istorie plastică. Politică, desigur, cu atât mai puţin. Dar conţine câte ceva din toate acestea. Şi în acelaşi timp este şi un gest recuperator pentru memoria celui ce a fost ARTISTUL Hrandt Avachian. Un om de o delicateţe rară şi de o mare fineţe spirituală. Tăcerile lui, mişcările lui încete, zâmbetul lui ironic şi vorba molcomă, mai mult ascunzând decât exprimând realitatea ideilor şi a gândurilor l-au păstrat curat şi frumos până la moarte. Acest portret al unui om şi al unui secol, extrem de generos în violenţe şi minciuni de tot felul, rămâne să-l reevaluăm după ce terminăm de parcurs cartea Dlui Mihai Rădulescu. Nu chiar totul e mit pe lumea asta şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, viaţa merită să fie trăită cu seninătate superioară. Este lecţia unui pictor, transmisă de un scriitor.

Bedros Horasangian

[ sus ] [ inainte ]