Data publicarii pe site: 07.01.2006


MIHAI RĂDULESCU

Însemnări pe "Calendarul meu"

de Radu Gyr

- povestiri -

cu o precuvântare de MIRCEA NICOLAU

Fundaţia "Profesor George Manu" - Bucureşti, 2003

Culegerea, corectura, tehnoredactarea autorului

EVOCAREA UNOR EVOCAŢI

Dintotdeauna evocările unor dascăli implicaţi în viaţa literar-artistică familiară cititorilor contemporani, fie din lectură sau din auzite, de la prieteni şi cunoscuţi, fie că i-au ştiut întâmplător sau le-au fost mai îndeaproape într-o anumită perioadă, le trezeşte acestora în mod deosebit aviditatea interesată să afle ceva în plus despre ei, spre a confrunta cu ceea ce cunosc, ca în cazul meu.

În ceea ce le priveşte pe cele ale scriitorului Mihai Rădulescu, atari prezentări sunt extrem de inedit înfăţişate şi în consecinţă curiozitatea cititorului este incitată la maximum. Autorul se opreşte strict la câteva personaje din volumul "Calendarul meu. Prieteni. Momente şi atitudini literare" de Radu Gyr, în "Însemnări pe "Calendarul meu" de Radu Gyr", personaje pe care, la rândul său, le-a cunoscut. În cazul lui, nu sunt evocări paralele, din alte unghiuri ale comportării lor, ci surprinse mai târziu, la distanţe de câţiva ani, în împrejurări sociale dramatice, comunismul în faza lui brutală punându-şi pecetea asupra existenţei lor.

În prezentarea figurii poetului şi pedagogului Ion Dongorozi, Radu Gyr îl înfăţişează ca pe un "bărbat solemn şi distins" şi de o "remarcabilă eleganţă vestimentară"; după câţiva ani, pentru Mihai Rădulescu, îşi schimbase mult fizionomia, având "o chelie pertinentă", ceea ce îl făcea pe el şi pe colegii săi să-i identifice capul "cu tigvele marmoreene ale înalţilor funcţionari publici... de pe timpul Imperiului Roman". Cu sinceritate autorul recunoaşte că producţia literară a profesorului îi era necunoscută şi că "luat de val, nu m-am învrednicit niciodată mai târziu să caut vreo scriere dongoroziană, pentru a-mi forma o opinie matură cu privire la moştenirea lăsată de el". Această mărturisire îmi dă curajul să mă destăinui la rândul meu, că profesorul de limba română de la liceul Cantemir Vodă, Dumitru Mazilu, de care se pomeneşte în prefaţa "Însemnărilor", în vreo două rânduri, la lecţie, ne-a citit în clasă, pentru a ne face să înţelegem subtilităţi de sintaxă, versuri dintr-o carte a lui Dongorozi. Ne-a recomandat s-o citim în timpul liber, cum făcea şi cu alte cărţi, dar la vremea aceea eram în clasa I-a sau a II-a de liceu: îndemnul n-a avut urmări, căci atunci nu aveam de inimă decât pe poeţii Eminescu şi Coşbuc, iar dintre prozatori pe causticul Caragiale.

Evocându-l pe Ion Barbu, autorul nu se poate abţine să nu citeze copios din cartea lui Radu Gyr despre omul şi personalitatea poetului, dar este reticent în privinţa impresiilor lăsate asupra lui. Acordă în schimb mult spaţiu lui Sandu Tzigara Samurcaş. Îi descrie cu simpatie înfăţişarea şi comportamentul, şi pomeneşte admiraţia purtată creaţiei bilingve a poetului de care îl va lega o strânsă prietenie. Era o personalitate în adevăratul sens al cuvântului, constatare consemnată pe larg şi într-un studiu dedicat recent lui Sandu Tzigara Samurcaş de juristul Ion Dumitrescu, în volumul "Aşa i-am cunoscut" (Ed. Paco, 2003).

Despre Barbu Theodorescu, istoricul şi bibliograful operei ilustrului cărturar Nicolae Iorga, veche cunoştinţă a tatălui său - scriitorul D. St. Rădulescu -, de pe timpul când colaborau ambii la săptămânalul Vremea, autorul are multe şi interesante amintiri, când amândoi erau zeloşi şi frecvenţi cititori ai Bibliotecii Academiei Române. Ne sunt relatate succint şi cu mult nerv evocator o serie de întâmplări nefericite cu securitatea, care i-au stăvilit şi i-au restrâns activitatea în domeniul istoriei, rămânând un modest şi nefericit documentarist. Aşa l-am cunoscut şi eu, căci îşi păstra cu obstinaţie locul preferat în fundul sălii, aşa cum eu veneam dis de dimineaţă să-mi obţin locul nr. 27 din sală, căci citeam presa din secolul al XIX-lea. De mai multe ori custodele sălii, când îl solicitam într-o problemă de bibliografie, cerându-i ajutor lui Barbu Theodorescu mă informa prompt şi cu multă bunăvoinţă. Ne salutam când ne vedeam, dar fiind un om tăcut şi retras, n-am încercat să intru în conversaţie cu el şi-mi pare rău, căci aş fi avut prilejul să aflu multe de pe tărâmul istoriei, pe care trudeam şi eu, în domeniul artei.

Tot frecventând bibliotecile, de data aceasta pe cea a Institutului de Relaţii cu Străinătatea, Mihai Rădulescu a avut fericita ocazie să fie de multe ori vecin de masă alături de scaunul ocupat de Felix Aderca. Şi cum ne relatează autorul că îl "fascinau avizii căutători de comori prin tomuri" "trebuie să fi găsit vreun pretext pentru a intra în vorbă cu el". A reuşit şi a schimbat benefic multe păreri, ajungând, cum se confesează în continuare Mihai Rădulescu, să-i arate amiciţie scriitorul, şi ca un suprem beneficiu spiritual "m-am şi vădit prietenul său pe tot restul vieţii".

Cartea "Însemnări pe "Calendarul meu" de Radu Gyr" mai relatează şi despre alte personaje - prieteni, cunoştinţe - mai mult sau mai puţin implicate într-o anumită perioadă în viaţa lui Mihai Rădulescu. Unii, cum e cazul lui T. Păunescu-Ulmu, Virgil Carianopol şi cel al poetului al cărui nume nu este divulgat, se bucură de evocări individualizate, alţii, precum Andrei Cădere şi Sorin Ionescu, sunt incluşi în evocarea dedicată altor personaje, preocupându-se îndeaproape şi pe larg de existenţa lor. Despre cei doi din urmă aş putea depune mărturie că le-a realizat câte un portret surprins veridic cu multă acuitate. Astfel pe Andrei Cădere l-am cunoscut la rândul meu când am încercat să aflu cum se comportă artiştii faţă de modelele care le pozează. Am publicat în Almanahul Flacăra din 1972 articolul "Artiştii şi modelele", referindu-mă doar la cele feminine. N-am tratat şi despre comportamentul artiştilor faţă de modelele bărbaţi întrucât, aşa cum îmi relatase şi Andrei Cădere, fiu de deţinut politic, care nu se putea încadra ca toată lumea în câmpul muncii, în societatea "democrat-populară" această meserie era desconsiderată de artişti şi de societatea pudică, cu toate că era model profesionist la Institutul de Arte Plastice "N. Grigorescu". Însuşi Mihai Rădulescu, căruia în tinereţe Andrei Cădere îi fusese un "nedespărţit tovarăş de hălăduiri", după ieşirea lui din închisoarea făcută ca deţinut politic, întâlnindu-l pe stradă, s-a conversat superficial cu el, întrucât situaţia lui "eu am înţeles-o ca un netot". Spăşit, Mihai Rădulescu se autoflagelează declarând: "Cum n-a fost unica dată când m-am înşelat şi am greşit, durerea de a fi pierdut un prieten mi s-a atenuat rămânându-mi mai ales ruşinea de a nu fi ştiut să-i cântăresc hotărârile, prin aceasta judecându-l în forul meu lăuntric cu asprime şi fără dreptate".

În celălalt caz, al pictorului Sorin Ionescu, de-a lungul mai multor ani l-a legat de acesta o prietenie de lungă durată, "până la răpirea lui dintre noi într-o lume mai bună". Prietenia s-a cimentat din primele momente când s-au cunoscut. El i-a predat lecţii de engleză, iar pictorul i-a răsplătit truda prin două portrete: unul în laviu, altul în ulei. Scriitorul a avut pricină de mândrie, întrucât "am fost ales de el, cu puţin înainte de moartea lui, printre prefaţatorii unicului său album cu reproduceri din întreaga lui activitate".

Trebuie ştiut că albumul a văzut lumina tiparului pe spezele pictorului, dorindu-şi-l cu prilejul împlinirii a 75 ani, ceea ce nu s-a înfăptuit. Apoi la 80 ani. Cunosc tot zbuciumul şi demersurile lui pe lângă autorităţi ca să-i fie aprobată publicarea în decurs de mai mulţi ani, deoarece la acea vreme l-am vizitat şi la noua locuinţă de pe Dealul Mitropoliei, să-l consult în privinţa mişcării artistice din Capitală în perioada interbelică, întrucât oficialităţile timpului nu agreau faptul că era invitat prea de multe ori în străinătate, iar colegii din conducerea UAP erau invidioşi pe el că reuşea să călătorească des peste graniţă datorită picturii sale achiziţionate îndeosebi de colecţionarii elveţieni.

Închei subliniind că Mihai Rădulescu a reuşit în cartea sa să surprindă, aşa cum afirmă prefaţatorul Mircea Nicolau, "într-un chip tulburător, (...) oamenii unei epoci vrednice de redeşteptat", evocaţi iniţial în cartea lui Radu Gyr.

Petre Oprea