Data publicarii pe site: 04.09.2007


VICTOR HUGO

"Bug-Jargal"

Traducere de Mihai Radulescu

XXXIII.

Ceilalţi doi prizonieri asistaseră, mai mult morţi decât vii la acest înspăimântător prolog al propriei lor tragedii. Atitudinea lor umilă şi înspăimântată contrasta cu fermitatea puţin teatrală a dulgherului: tremurau din tot trupul. Biassou îi privi ţintă, unul după celălalt, cu căutătura lui de vulpoi; după care, savurând prelungirea agoniei lor, începu să converseze cu Rigaud despre diferitele soiuri de tabac, afirmând că tutunul din Havana nu era bun decât sub formă de ţigări de foi, iar pentru prizat, cel mai bun tabac i se părea cel din Spania, din care răposatul Bouckmann îi trimisese două balerci, luate de la domnul Lebattu, proprietarul insulei Tortue. Apoi, adresându-se brusc cetăţeanului-general C***, îi spuse:
- Ce părere ai?
Această intervenţie neaşteptată îl făcu pe cetăţean să se clatine.
- Am încredere, generale, în părerea Excelenţei Voastre...
- Vorbe de linguşitor! i-o tăie Biassou. Eu cer părerea ta, nu pe a mea. Cunoşti vreun sortiment de tabac pentru prizat, superior celui al domnului Lebattu?
- Nu, monseniore, spuse C***, a cărui tulburare îl distra pe Biassou.
- Generale! Excelenţă! Monseniore! repetă căpetenia; eşti un aristocrat!
- Nu, zău că nu! strigă cetăţeanul-general; sunt un bun patriot de pe vremea lui '91 şi un fervent negrofil...
- Negrofil, îl întrerupse generalissimul; ce-i aia, negrofil?...
- Un prieten al negrilor; se bâlbâi cetăţeanul.
- Nu e suficient să fii prieten al negrilor, se repezi cu severitate Biassou; trebuie să fii şi prietenul oamenilor de culoare.
Cred că am apucat să spun că Biassou era sacatra.
- Al oamenilor de culoare, asta voiam să spun, răspunse smerit, negrofilul. Sunt amic cu cei mai faimoşi partizani ai negrilor şi ai mulatrilor.
Biassou, fericit să poată umili un alb, îl întrerupse din nou:
- Negri şi mulatri! Ce înseamnă asta? Ai venit aici ca să ne insulţi cu numele acestea odioase, născocite de albi, în dispreţul lor? Aici nu regăsesc decât oameni de culoare şi negri; aţi auzit, domnule colon?
- E din pricina unei deprinderi prosteşti din copilărie, explică C***, iertaţi-mă, n-a fost intenţia mea să vă insult, monseniore...
- Lasă baltă acest monseniore; îţi repet nu-mi plac obiceiurile astea de aristocrat.
C*** voia iar să se scuze; începu să se bâlbâie din nou.
- Dacă m-aţi cunoaşte, cetăţene...
- Cetăţene! Drept cine mă iei? strigă Biassou cu forţă. Urăsc jargonul acesta al iacobinilor. Nu cumva eşti iacobin? Gândeşte-te bine că vorbeşti generalissimului slujbaşilor regelui! Cetăţene!... Obrăznicătura!
Bietul negrofil nu mai ştia cu să-i vorbească omului acestuia ce respingea atât titlul de monseniore, cât şi pe cel de cetăţean, limbajul aristocratic şi cel patriotic; era distrus. Biassou, a cărui mânie era simulată numai, exulta văzându-i încurcătura-
- Vai! spuse cetăţeanul-general în cele din urmă, mă judecaţi greşit, nobile apărător al drepturilor imprescriptibile a jumătate din omenire.
În dilema de a da o calificare, oricare ar fi fost, şefului acestuia ce părea să le refuze pe toate, recurse la una dintre acele perifraze sonore pe care revoluţionarii o substituie, cu dragă inimă, numelui şi titlului persoanei căreia i se adresează.
Biassou îl privi ţintă şi îi spuse:
- Aşadar, îi iubeşti pe negri şi pe cei cu sângele amestecat?
- Îi iubesc! strigă cetăţeanul C***; ţin corespondenţă cu Brissot şi cu ...
Biassou îl întrerupse rânjind:
- Ha! Ha! Sunt încântat să găsesc în tine un prieten al cauzei noastre. În acest caz trebuie că îi urăşti pe ticăloşii de coloni ce au pedepsit dreapta noastră răzvrătire cu torturile cele mai crude; trebuie să gândeşti, ca şi noi, că adevăraţii rebeli sunt albii şi nu negrii, deoarece se ridică împotriva naturii şi a umanităţii; de bună seamă, îi deteşti pe aceşti monştri!
- Îi detest! răspunse C***.
- Aşa, da! urmă Biassou. Ce părere ai despre un om care, pentru a înăbuşi ultimile tentative ale sclavilor, a înfipt în ţepe cincizeci de capete de negri, mărginindu-şi cu ele aleea ce duce spre locuinţa sa, din ambele părţi.
Paloarea lui C*** fu înspăimântătoare.
- Ce ai spune despre un alb care a propus să fie înconjurat oraşul Capului cu o centură de capete de sclavi?
- Milă! Milă! spuse cetăţeanul-general îngrozit.
- Te-am ameninţat? reluă cu răceală Biassou. Stai să isprăvesc... de o centură de capete care să înconjoare oraşul, de la fortul Picolet până la capul Caracal! Ce părere ai de asta? Hă? Răspunde!
Când Biassou a rostit cuvintele: Te-am ameninţat?, C*** redobândi oarecari nădejdi; gândi că şeful aflase, poate, despre aceste orori fără a-l cunoaşte pe autorul lor şi răspunse cu oarecare fermitate, pentru a preveni orice bănuială ce ar fi putut exista.
- Socotesc că sunt nişte crime atroce.
Biassou rânjea.
- Bine! Şi ce pedeapsă ai da vinovatului?
La aceasta, nenorocitul de C*** ezită:
- Ei, reluă Biassou, eşti prietenul negrilor au ba?
Dintre cele două alternative, negrofilul o alese pe cea mai puţin primejdioasă; şi nebăgând de seamă nimic ce îi putea fi duşmănos în privirea lui Biassou, spuse cu glas moale:
- Vinovatul merită moartea.
- Aşa e bine răspuns, spuse liniştit Biassou, scuipând tabacul pe care îl  mesteca.
Aerul său de nepăsare dădu iarăşi o anume siguranţă sărmanului negrofil; făcu un efort pentru a înlătura orice bănuială ar fi putut pluti asupra sa.
- Nimeni, spuse, n-a dorit mai tare ca mine triumful cauzei voastre. Fac un schimb de scrisori cu Brissot şi cu Pruneau de Pomme-Gouge, din Franţa; cu Magaw, din America; cu Peter Paulus, din Olanda; cu abatele Tamburini din Italia,... Porni să desfăşoare cu plăcere această litanie filantropică, pe care o recita de bună voie şi pe care o debitase cu alt prilej, în împrejurări deosebite şi cu alt ţel, la domnul de Blanchelande, când Biassou îl opri.
- Şi ce-mi pasă mie de toate aceste scrisori! Spune-ne numai unde îţi sunt magazinele şi magaziile: oastea mea are nevoie de muniţii. De bună seamă ai plantaţii bogate şi o casă de comerţ puternică, din moment ce corespondezi cu toţi marii negustori ai lumii.
Cetăţeanul C*** îndrăzni să facă o observaţie timidă:
- Eroi ai umanităţii, nu negustori, filosofi, filantropi şi negrofili.
- Iar te întorci la cuvintele tale fără înţeles, fir-ar ale dracului, spuse Biassou, clătinându-şi capul. Cum vine asta! N-ai nici magazine, nici magazii bune de jefuit, atunci la ce eşti bun?
Această întrebare trezi o licărire de nădejde în mintea lui C***, de care ultimul se agăţă cu aviditate.
- Nobile luptător, răspunse, aveţi un economist în rândurile armatei?
- Asta ce mai e? întrebă şeful.
- Este, spuse prizonierul, cu atâta îndrăzneală câtă îi îngăduia teama sa, este un om deosebit de necesar, acela ce singur poate aprecia după valoare, resursele materiale ale unui imperiu, le orânduieşte în ordinea importanţei lor, le clasează după valoarea lor, le îmbunătăţeşte, combinând sursele şi rezultatele lor, le distribuie cum se cuvine, aşa cum ar ţâşni dintr-un fluviu al utilităţii generale, canale roditoare, fluviul îngroşând marea prosperităţii publice.
- Caramba! spuse Biassou, aplecându-se  spre obi. Ce naiba vrea să spună cu cuvintele astea, puse unu-n coada ăluilalt, ca boabele mătăniilor tale?
Obiul ridică din umeri în semn de ignoranţă şi dispreţ. Dar cetăţeanul C*** continuă:
- ...Am studiat, viteazule şef al bravilor regeneratori ai San-Domingo-ului, am studiat marii economişti: Turgot, Raynol şi Mirabeau, prietenul oamenilor! Am pus teoriile lor în practică. Cunosc ştiinţa indispensabilă guvernării regatelor şi oricăror state...
- Economistul nu face economie de cuvinte! spuse Rigaud, cu surâsul lui blând şi zeflemitor.
Biassou strigă:
- Ia-n ascultă moară stricată! Am eu regate şi state de guvernat?
- Nu încă, măreţe om, se lansă C***, dar poate să vină; şi, de altfel, ştiinţa mea coboară, fără să îşi piardă calităţile, la amănuntele necesare gestiunii unei armate.
Generalissimul îl întrerupse din nou, pe neaşteptate:
- Eu nu îmi administrez oastea, domnule plantator, o comand.
- Aşa se şi cuvine, remarcă cetăţeanul; veţi fi generalul, iar voi fi intendentul. Am cunoştinţe speciale pentru înmulţirea vitelor...
- Crezi că creştem vite? spuse Biassou rânjind: le mâncăm. Când colonia franceză n-o să mai aibă vite, voi trece munţii de pe hotar şi voi lua vitele şi oile spaniolilor, pe care le cresc în câmpiile din Cotuy, Vega, San-Jago şi pe malurile Yunei; ba o s-ajung de va fi nevoie, să le iau pe cele ce pasc în peninsula Samana şi pe coastele munţilor Cibos, de la gura Neybului până dincolo de San-Domingo. De altfel, aş fi încântat să-i pedepsesc pe îndrăciţii de plantatori spanioli; ei l-au predat pe Ogé! Vezi că nu mă încurcă lipsa hranei şi că nu-mi e de trebuinţă ştiinţa ta deosebit de necesară!
Această declaraţie viguroasă îl desumflă pe sărmanul economist; încercă, totuşi, o ultimă portiţă de scăpare.
- Studiile mele nu s-au mărginit la creşterea vitelor. Mai am şi alte cunoştinţe speciale ce vă pot fi de folos. Vă voi arăta felul  cum pot fi exploatate răşina şi minele de cărbuni.
- Ce-mi pasă de ele! spuse Biassou. Când am nevoie de cărbuni, dau foc la trei leghe de codru.
- Vă voi învăţa la ce poate folosi cât mai bine fiecare specie de lemn, urmă ostatecul.
- Que te lleven todos los demonios de los diez y siete infiernos1! strigă Biassou scos din răbdări.
- Ce-aţi spus bunule stăpân? spuse tremurând tot, economistul ce nu înţelegea boabă de spaniolă.
- Ascultă, reluă Biassou, n-am nevoie de lemnele tale. Nu există decât un singur loc vacant în suita mea; nu e acela de major-domo, ci de valet de odaie. Gândeşte-te, sennor filosofo, dacă ţi se potriveşte. O să mă slujeşti în genunchi, îmi vei aduce pipa, carlalu-ul2 şi supa de broască ţestoasă; şi, aşa cum fac ăştia doi paji pe care îi vezi, va trebui să porţi în urma mea evantaiul din pene de păun sau de papagal. Ei?! Răspunde! Vrei să fii valetul meu?
Cetăţeanul C***, care nu visa decât cum să-şi salveze viaţa, se înclină până la pământ, manifestându-şi în tot chipul bucuria şi recunoştinţa.
- Primeşti, deci? îl întrebă Biassou.
- Vă puteţi îndoi, generosul meu stăpân, că aş ezita o clipă în faţa unei favori atât de însemnate ca aceea de a vă sluji personal?
La acest răspuns, rânjetul diabolic al lui Biassou se preschimbă în hohote. Îşi încrucişă braţele, se ridică cu un aer triumfător şi respingând cu piciorul capu albului prosternat în faţa sa, spuse cu glas tare:
- Am  fost foarte încântat să văd până unde poate merge laşitatea albilor, după ce am văzut până unde ajunge cruzimea lor! Cetăţene C***, ţie îţi datorez acest dublu exemplu. Te cunosc! Cum ai putut fi atât de prost să n-o vezi?! Tu ai prezidat caznele din iunie, iulie şi august; tu ai tras în ţeapă cincizeci de capete de negri, de-a lungul celor două laturi ale aleii tale, în locul palmierilor; tu voiai să măcelăreşti cinci sute de negri pe care izbutiseşi să-i ţii înlănţuiţi, după izbucnirea răzmeriţei şi să dai ocol oraşului Capului, cu o centură de capete de sclavi, de la fortul Picolet la capul Caracal. Dacă ai fi putut, ai fi făcut un trofeu din capul meu; şi acum, te-ai socoti fericit dacă aş fi vrut să mi te fac valet. Nu! Nu! Mă îngrijorează cinstea ta mai mult decât pe tine; nu te voi înjosi astfel. Pregăteşte-te să mori!
Făcu un semn şi negrii îl depuseră alături de mine pe nenorocitul negrofil care, fără a mai putea scoate o vorbă, căzuse la picioarele lui ca trăznit.

XXXIV.

- Ţi-a venit şi ţie rândul! spuse şeful, întorcându-se spre ultimul dintre prizonieri, colonul suspectat de albi că ar fi avut sângele amestecat şi care mă provocase la duel pentru această jignire. Strigătele tuturor rebelilor împiedică răspunsul colonului.
- Muerte! Muerte! Moarte! Death! Tonyé! Tonyé!, urlară, scrâşnind din dinţi şi ameninţând cu pumnii pe nenorocitul captiv.
- Generale, spuse un mulatru ce se exprima mai limpede decât ceilalţi, e un alb; trebuie să moară!
Sărmanul plantator, tot ţipând şi gesticulând, izbuti să se facă auzit:
- Nu, nu, domnule general! Nu, fraţilor, nu sunt alb! E o calomnie înfiorătoare! Sunt mulatru, am sângele amestecat ca şi voi; sunt fiul unei negrese ca şi mamele şi surorile voastre!
- Minte! spuneau negrii furioşi. E alb. Întotdeauna i-a urât pe oamenii de culoare şi pe negri.
- Niciodată! reluă prizonierul. Pe albi îi detest. Sunt un frate de-al vostru. Totdeauna am spus împreună cu voi: negre ce blan, blan ce negre3.
- Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! striga mulţimea; Touyé blan! Touyé blan4.
Nenorocitul repeta, jeluindu-se cumplit:
- Sunt mulatru! Sunt de-al vostru.
- Dovada! spuse cu răceală Biassou.
- Dovada, răspunse celălalt în turburarea lui, e că albii m-au dispreţuit de când mă ştiu.
- S-ar putea să fie adevărat, replică Biassou; dar eşti un obraznic.
Un tânăr cu sânge amestecat îi vorbi iute colonului:
- Albii te dispreţuiau, e adevărat; în schimb, tu te străduiai să-i dispreţuieşti pe cei cu sânge amestecat, dintre care se credea că eşti. Mi s-a spus chiar că ai provocat la duel un alb ce te învinuise că ai face parte dintre  noi.
O rumoare generală se făcu auzită din dreptul mulţimii indignate şi strigăte îndemnând la moarte, mai violente ca întotdeauna, acoperiră justificarea colonului care azvârlindu-mi priviri dezamăgite şi implorând mila, repeta plângând:
- E o calomnie! Nu cunosc altă laudă şi altă fericire decât dea  face parte din lumea negrilor. Sunt mulatru.
- Dacă ai fi mulatru cu adevărat, nu te-ai sluji de acest cuvânt5.
- Vai de mine! Păi, mai ştiu eu ce să spun! reluă nenorocitul. Domnule general-şef, dovada că am sângele amestecat e cercul acesta negru pe care îl puteţi vedea în jurul unghiilor mele6.
Biassou respinse mâna ce îl implora.
- Nu m-am învrednicit cu ştiinţa domnului capelan, care poate ghici cine eşti, privindu-ţi mâna. Dar ascultă-i: ostaşii noştri te acuză, unii că ai fi alb, alţii că eşti frate trădător. Dacă este aşa, trebuie să mori. Tu zici că eşti de-al nostru, şi nu un renegat. Nu ai decât un singurr mijloc să dovedeşti cele spuse şi să te salvezi.
- Care, generale, care? se grăbi să întrebe colonul. Sunt gata.
- Iată-l, spuse Biassou cu răceală. Ia pumnalul ăsta şi ucide-i tu însuţi pe cei doi prizonieri albi.
Spunând aceasta, ne arătă din privire şi cu un gest al mâinii. Colonul se retrase îngrozit în faţa pumnalului pe care Biassou i-l întindea cu un zâmbet infernal.
- Ei?! spuse şeful. Cumpăneşti? E, totuşi, singurul mijloc de a-mi dovedi, mie şi oştirii mele, că eşti de-ai noştri şi că nu eşti alb. Hai, hotărăşte-te, pierdem timpul.
Privirile prizonierului erau rătăcite. Făcu un pas spre pumnal, apoi lăsă mâinile să-i cadă din nou, se opri şi întoarse capul. Un fior îi cutremura tot trupul.
- Haide odată! strigă Biassou, nerăbdător şi mânios. Sunt grăbit. Alege: sau îi ucizi tu, sau mori cu ei. Colonul rămase nemişcat ca o stană de piatră. Foarte bine! spuse Biassou, întorându-se spre negri; nu vrea să fie călău, va fi executat. Mi-am dat seama că e un alb; luaţi-l.
Negrii înaintară pentru a-l duce pe colon. În mintea sa, această mişcare hotărî între moartea dată şi moartea primită. Excesul de laşitate e curajos în felul său. Se năpusti asupra pumnalului pe care i-l dădea Biassou şi, fără a-şi mai lua răgazul de a gândi la ceea ce face, nenorocitul se azvârli asupra cetăţeanului C***, care zăcea întins alături de mine. Începu o luptă cumplită. Negrofilul, pe care încheierea interogatoriului cu care îl chinuise Biassou, îl afundase într-o disperare apatică şi stupidă, privise scena dintre căpetenie şi plantatorul cel cu sânge amestecat, cu ochii ficşi şi atât de robit de teroarea viitoarei sale cazne, că părea să n-o înţeleagă; dar când îl văzu pe colon tăbărând asupra sa şi fierul lucindu-i deasupra capului, pericolul netăgăduit îl deşteptă. Se ridică în picioare şi opri braţul ucigaşului, strigând cu un glas nenorocit:
- Milă! Milă! Ce vreţi de la mine? Ce v-am făcut?
- Trebuie să muriţi, domnule, răspunse cel cu sânge amestecat, străduindu-se să-şi slobozească braţul şi privindu-şi victima cu ochii înspăimântaţi. Îngăduiţi-mi s-o fac, n-o să vă doară.
- Să mă omorâţi! strigă economistul, dar de ce? Cruţaţi-mă! Îmi purtaţi pică pentru că v-am spus cândva că aveţi sânge amestecat? Dăruiţi-mi viaţa, jur că vă recunosc ca alb. Da, sunteţi alb, am s-o spun pretutindeni, dar aveţi milă...
Negrofilul îşi alesese prost apărarea.
- Taci! Taci! strigă furios mulatrul, temându-se să nu audă negrii această declaraţie. Dar celălalt urla fără să îi dea ascultare, că ştia că este alb şi din rasa cea mai pură. Mulatrul făcu un ultim efort pentru a-l face să tacă, înlătură cu violenţă cele două mâini ce îl reţineau şi cercetă cu pumnalul prin vestmintele cetăţeanului C***. Nefericitul simţi vârful de fier şi, ca turbat, muşcă braţul ce îl mânuia.
- Monstrule! Nebunule! Mă asasinezi! Îi aruncă lui Biassou o privire.
- Apără-mă, răzbunător al omenirii!...
Dar ucigaşul apăsă cu străşnicie pumnalul, un val de sânge ţâşni din jurul mâinii lui, spre faţa sa. Genunchii bietului negrofil se îndoiră subit, mâinile îi căzură fără vlagă, opchii i se stinseră, un geamăt surd îi ieşi din gură. Căzu mort.

XXXV.

Această scenă, în care mă aşteptam să îmi joc curând rolul, mă îngheţase de groază. Răzbunătorul omenirii urmărise cu o privire rece lupta celor două victime ale sale. Când totul se isprăvi, se întoarse către pajii înspăimântaţi:
- Aduceţi-mi alt tutun, le ceru şi reîncepu să mestece liniştit.
Obiul şi cu Rigaud stăteau nemişcaţi şi negrii înşişi păreau timoraţi de spectacolul oribil pe care li-l dăduse căpetenia lor.
Mai era de ucis un alb, eu; îmi venise rândul. I-am aruncat o privire asasinului ce urma să-mi fie călău. Îmi făcu milă. Buzele îi erau vinete, dinţii îi clănţăneau; o mişcare convulsivă, din pricina căreia i se cutremurau toate membrele, îl făcea să se clatine; mâna îi revenea necontenit şi aproape maşinal pe frunte ca să şteargă urmele de sânge, şi privea cu un aer demenţial cadavrul ce fumega, întins la picioarele sale. Ochii săi năuci nu se deslipeau de victimă. Mă aflam într-o poziţie ciudată faţă de acest om: mai fusese odată pe punctul de a mă ucide, vrând să dovedească faptul că era alb; acum avea să mă ucidă pentru a dovedi că era mulatru.
- Hai, îi spuse Biassou, e bine, sunt mulţumit de tine, prietene! Îmi aruncă o privire şi adăugă: te iert de celălalt. Mergi. Te declarăm frate bun şi te numim călăul armatei.
La aceste cuvinte, dintre rânduri ieşi un negru, se înclină de trei ori în faţa lui Biassou şi strigă în jargonul său, pe care îl voi traduce în franceză pentru a uşura înţelegerea:
- Şi eu, generale?
- Ce-i cu tine? Ce vrei să spui? întrebă Biassou.
- Pentru mine nu faceţi nimic, generale? spuse negrul. Văd că-l avansaţi pe câinele ăsta de alb, ce ucide pentru a fi recunoscut ca al nostru. Pe mine nu, care sunt negru adevărat?
Această cerere neaşteptată păru să-l încurce pe Biassou; se aplecă spre Rigaud şi căpetenia cetei din Cayes îi vorbi în franceză:
- Nu se poate, încercaţi să ocoliţi cererea acestuia.
- Să te avansăm? se întoarse Biassou către negrul adevărat; asta mă şi gândeam. Ce grad pofteşti?
- Aş vrea să fiu oficial7.
- Ofiţer! reluă generalissimul. Aha! Dar pe ce bază ceri epoletul?
- Eu, răspunse negrul cu emafază, sunt cel ce a dat foc locuinţei Lagoscette, încă din primele zile ale lui august. Eu l-am măcelărit pe domnul Clément, plantatorul, şi am dus capul rafinatorului său în vârful unei lăncii. Am tăiat gâtul a zece femei albe şi a şapte copii; unul dintre ei a slujit chiar drept stindard vitejilor negri ai lui Bouckmann. Mai târziu am ars patru familii de coloni într-o cameră a fortului Galifet, pe care o încuiasem de două ori înainte de a o incendia. Tatăl meu a fost tras pe roată la Cap, fratele mi-a fost spânzurat la Rocrou şi eu era cât pe ce să fiu împuşcat. Am dat foc la trei plantaţii de cafea, şase plantaţii de indigo, două sute de ogoare de trestie de zahăr; mi-am ucis stăpânul, pe domnul Noë şi pe mama lui...
- Scuteşte-ne de jalnicile tale servicii, spuse Rigaud, a cărui indulgenţă prefăcută ascundea o cruzime autentică, dar care era feroce cu decenţă şi nu putea suferi cinismul tâlhăresc.
- Aş mai putea cita multe, se lăudă negrul plin de trufie; dar, de bună seamă, e destul pentru a fi la înălţimea gradului de oficial şi pentru a purta pe haină epoletul de aur, asemenea camarazilor aceştia.
Îi arătă cu mâna pe adjuncţii şi cei din statul major al lui Biassou. Generalissimul păru să chibzuiască o clipă, după care adresă cu gravitate, următoarele cuvinte negrului:
- Sunt încântat să îţi dau gradul de ofiţer; sunt mulţumit de serviciile tale; dar mai e nevoie de ceva. Ştii latineşte?
Hoţul căscă ochii mari, în prostie, spunând:
- Aud, generale?
- Da, da, reluă iute Biassou; ştii latineşte?
- La-latineşte!... repetă negrul stupefiat.
- Da, da, da, latineşte! Ştii latineşte? urmă şiret căpetenia. Şi, desfăşurând un stindard pe care era înscris versetul psalmului: In exitu Israël de Aegypto, adăugă: explică-ne ce vrea să spună cu asta.
Negrul, în culmea surprizei, rămase nemişcat şi mut şi-şi frământa maşinal şorţul dimprejurul izmenelor, în timp ce ochii săi înspăimântaţi alergau de la general la drapel şi de la drapel, înapoi la general.
- Ei, ai de gând să răspunzi? spuse Biassou cu nerăbdare.
După ce se scărpină pe cap, negrul deschise şi închise gura în mai multe rânduri şi scoase în sfârşit, următoarele cuvinte:
- Nu înţeleg ce vrea să spună generalul.
Chipul lui Biassou se schimbă, luând brusc o expresie de mânie şi indignare: Cum! Caraghiosule! strigă; Cum !? Vrei să fii ofiţer şi nu ştii latineşte!...
- Dar, generale... se bâlbâi negrul ruşinat şi tremurând.
- Gura, continuă Biassou, a cărui furie părea să crească. Nu ştiu de ce nu pun să fii împuşcat pe loc, aşa cum meriţi pentru mândria ta. Închipuie-ţi, Rigaud, ce mai ofiţer, să nu ştie nici măcar latineşte! Uită-te pramatie, dacă nu înţelegi ce scrie pe steag, să-ţi explic eu: In exitu, tot ostaşul, Israël, ce nu ştie latineşte, de Aegypto, nu poate fi numit ofiţer. Nu-i aşa domnul e capelan?
Micul obi dădu din cap în semn afirmativ. Biassou urmă:
- Acest frate pe care l-am numit călău al armatei, şi pe care eşti gelos, ştie latineşte. Se suci spre noul călău: nu-i aşa, prietene? Dovedeşte tontului ăstuia că ştii mai multe ca el... Dominus vobiscum?
Nenorocitul de colon mulatru, smuls din visarea sa patetică de acel glas înfricoşat, ridică privirile şi, deşi era încă rătăcit datorită uciderii laşe pe care tocmai o săvârşise, groaza îl hotărî să dea scultare. Era ceva ciudat în felul în care acest om se străduia să regăsească o amintire din colegiu printre gândurile sale pline de spaimă şi de remuşcări şi în felul lugubru cu care rosti explicaţia copilărească:
- Dominus vobiscum... asta înseamnă... "Domnul fie cu tine!"
- Et cum spiritu tuo! adăugă solemn misteriosul obi.
- Amen! spuse Biassou. Apoi, reluându-şi iritarea şi împrumutând mâniei sale stimulate câteva fraze într-o latină de baltă, după modelul lui Sganarelle, pentru a-şi convinge negrii de ştiinţa şefului lor: Sursum corda! Să nu-ţi mai treacă prin minte să ceri rangul şefilor tăi, ce ştiu latineşte, orate, fratres, că te spânzur! Bonus, bona, bonum.
Minunându-se şi îngrozit în acelaşi timp, negrul se reîntoarse în rânduri cu capul în pământ, din pricina ruşinii, în mijlocul huiduielilor generale ale tovarăşilor săi, ce erau indignaţi de nişte pretenţii atât de absurde şi îşi aţinteau privirile pline de admiraţie asupra doctului generalissim. Această scenă avea o latură burlescă ce isprăvi prin a mă convinge cât de îndemânatic era Biassou. Ridicolul mijloc folosit cu atâta succes8 pentru a descuraja ambiţiile la fel de exigente ale unei bande de rebeli mă lămuri în acelaşi timp, asupra stupidităţii negrilor şi asupra abilităţii căpeteniei lor.

XXXVI.

Între timp venise ora almuerzo-ului9 lui Biassou. O carapace mare de broască ţestoasă fu adusă în faţa lui  mariscal de campo de Su Magestad católica, în care fumega un fel de olla podrida, plină de bucăţi de slănină, carnea de broască ţestoasă înlocuind carnero-ul10 şi gulia - garganzas-ul11. O varză enormă de caraibe plutea la suprafaţa acestei puchero. La dreapta şi la stânga carapacei, ce folosea atât drept oală cât şi drept castron de supă, se aflau două cupe din scoarţă de cocos, pline cu stafide, sandias12, igname şi smochine: era postre-ul13. Un mălai copt şi un burduf din piele de capră, plin cu vin, desăvârşeau ospăţul. Biassou îşi scoase din buzunar nişte căţei de usturoi şi-şi frecă mălaiul cu ei; apoi, fără ca măcar să pună să fie luat leşul, încă palpitând, întins în faţa ochilor săi, începu să mănânce şi îl îmbie şi pe Rigaud să facă la fel. Pofta de mâncare a lui Biassou avea ceva înspăimântător. Obiul nu mâncă cu ei. Am priceput că, aidoma tuturor celor din tagma sa, nu mânca niciodată în public, pentru a-i face pe negri să creadă că e de origine supranaturală şi că trăia fără hrană.
Pe când prânzea, Biassou ordonă unui adjunct să pornească trecerea în revistă şi bandele începură să defileze prin faţa peşterii, în ordine. Negrii din Morne-Rouge trecură cei dintâi; erau în jur de patru mii, împărţiţi în plutoane mici, cu rândurile strânse, conduse de căpetenii împodobite, aşa cum am mai spus, cu izmene sau centuri stacojii. Negrii aceştia, aproape toţi masivi şi vânjoşi, erau înarmaţi cu puşti, securi şi săbii; un mare număr dintre ei aveau arcuri, săgeţi şi suliţe scurte, pe care le făuriseră în lipsă de alte arme. Nu aveau steag şi păşeau în tăcere. Privind cum defila banda aceasta, Biassou se aplecă la urechea lui Rigaud şi îi spuse, în franţuzeşte:
- Când o să mă scape de aceşti tâlhari din Morne-Rouge, mitralierele lui Blanchelande şi ale lui Rouvray? Îi urăsc; aproape toţi sunt congolezi! Şi nu sunt în stare să ucidă decât în timpul luptei; iau pilda idiotului lor de şef, idolul lor - Bug-Jargal, nebunul ăla milos ce voia să facă pe generosul şi pe nobilul. Nu-l cunoşti, Rigaud? Nădăjduiesc să nu-l cunoşti niciodată. L-au luat albii prizonier şi or să se descotorosească de el cum au făcut-o şi cu Bouckmann.
- Că veni vorba de Bouckamann, răspunse Rigaud. Uite, defilează negrii lui Macaya şi îl văd pe cel pe care ţi l-a trimis Jean-François să-ţi vestească moartea lui Bouckmann. Vă daţi seama că omul ăsta ar putea distruge tot efectul profeţiilor obiului asupra morţii şefului, dacă ar povesti că a fost oprit o jumătate de ceas la avanposturi şi că mi-a încredinţat ştirea înainte de clipa când l-aţi chemat?
- Diabolo! spuse Biassou, ai drepatte, dragul meu, trebuie să-i închidem gura. Ia stai! Ridică glasul: Macaya! strigă.
- Să iasă din rânduri, vorbi Biassou, negrul pe care îl văd acolo şi care nu face parte dintre ostaşii tăi.
Era solul lui Jean-François. Macaya îl aduse generalissimului, al cărui chip adoptă pe dată acea expresie a mâniei pe care ştia s-o simuleze atât de bine.
- Cine eşti? îl întrebă pe negrul înmărmurit.
- Sunt un nnegru, generale.
- Caramba! Asta văd şi eu! Dar cum te cheamă?
- Numele meu de războinic este Vavelan; patronul meu între cei de sus este sfântul Sabas, diacon şi martir, a cărui sărbătoare e cu douăzeci de zile înaintea Naşterii Domnului.
Biassou îl întrerupse:
- Cu ce obraz îndrăzneşti să te prezinţi la paradă, înconjurat de puşti strălucitoare şi de centurioane albe, cu sabia asta fără teacă, cu izmenele rupte şi labele pline de noroi?
- Generale, răspunse negrul, nu e vina mea; am fost însărcinat de marele amiral Jean-François să vă aduc ştirea morţii şefului negrilor englezi, Bouckmann; şi, dacă-mi sunt hainele sfâşiate şi picioarele murdare, asta e pentru că am alergat până n-am mai putut, să vin mai repede; dar am fost oprit la marginea taberei şi...
Biassou încruntă sprâncenele:
- Nu despre asta-i vorba, gavacho, ci de îndrăzneala ta de a veni la trecerea în revistă în halul ăsta! Încredinţează-ţi sufletul sfântului Sabas, diacon şi martir, patronul tău. Du-te de le spune să te-mpuşte.
Asta a fost o nouă dovadă a stăpânirii morale pe care o exercita Biassou asupra răzvrătiţilor săi. Nefericitul om, căruia i se comandase să aducă singur la îndeplinire ordinul propriei sale ucidri, nu crâcni; lăsă capul în pământ, îşi încrucişă braţele pe piept, îşi salută de trei ori judecătorul nemilos, şi după ce îngenunche în dreptul obiului ce îl absolvi în grabă şi serios de păcate, ieşi din cavernă. După numai câteva minute, o detunătură de arme îi vesti lui Biassou moartea negrului ce trăise şi îl ascultase! Şeful, slobod de grijă, se întoarse spre Rigaud cu ochii scânteind de plăcere şi cu un rânjet care părea a spune: admiră!14

XXXVII.

Între timp, trecerea în revistă continua. Această armată, a cărei organizare îmi oferise cu câteva ceasuri mai înainte un tablou atât de extraordinar, nu era mai puţin bizară nici sub arme. Când negri, absolut goi, înarmaţi cu măciuci, tomahawkuri, ghioage, păşind în sunetul cornului, ca nişte sălbatici; când batalioane de mulatri, echipaţi după moda spaniolă sau engleză, bine înarmaţi şi disciplinaţi, măsurându-şi paşii după bătaia unei tobe; apoi, o îmbulzeală de negrese şi pui de negri, purtând furci şi frigări; ramoliţi împovăraţi cu puşti vechi ce nu mai aveau nici cocoş, nici ţevi; griote cu podoabele lor dungate; grioţi, înspăimântători din pricina strâmbăturilor şi contorsiunilor, cântând melodii fără cap şi coadă la ghiatră, tam-tam şi balafo. Această procesiune stranie era, când şi când, întreruptă de detaşamente eterogene de gheare, marabu, sacatra, mameluci, quarteroni, cei cu sângele amestecat şi liberi sau hoarde nomade de negri castanii cu o ţinută mândră, carabine strălucitoare, trăgându-şi căruţele încărcate sau nişte tunuri luate de la albi, ce le slujeau mai puţin ca arme cât ca trofee, urlând cât îi ţinea gura imnurile taberei din Grand-Pré şi din Oua-Nassé. Deasupra tuturor acestor capete pluteau drapele în toate culorile, cu toate devizele, albe, roşii, tricolore, cu flori de crin, cu cuşma libertăţii, cu inscripţiile: Moarte preoţilor şi aristocraţilor! Trăiască religia! Libertate! Egalitate! Trăiască regele! Jos - metropola - Viva Espana - Jos cu tiranii! etc. Confuzie izbitoare ce arăta că forţele rebelilor erau o simplă îngrămădire de mijloace fără ţel şi că în armata aceasta, ideile erau în aceeaşi dezordine ca şi oamenii.
Trecând pe rând prin faţa grotei, bandele îşi înclinau steagul şi Biassou le răspundea. Fiecărei trupe îi adresa o dojană sau o laudă; şi fiecare cuvânt din gura lui, sever sau linguşitor, era primit de ai săi cu un respect fanatic şi un fel de teamă superstiţioasă. Valul acesta de sălbatici şi de barbari izbuti în cele din urmă, să se scurgă. Trebuie să mărturisesc că priveliştea atâtor tâlhari ce începuse prin a mă distra, sfârşi prin a-mi fi apăsătoare. Dar ziua trecea şi, în clipa în care defilau ultimele rânduri, soarele nu mai azvârlea decât o lumină de aramă roşie pe fruntea de granit a munţilor din răsărit.

XXXVIII.

Biassou părea să viseze. Când se isprăvi trecerea în revistă, când dădu ultimele ordine, când toţi rebelii reintrară în ajoupele lor, îmi vorbi:
- Tinere, ţi-ai putut da singur seama de înţelepciunea şi puterea mea. Acum ţi-a sunat ceasul şă îl încunoştiinţezi de ele pe Leogri.
- N-a târnat de mine întârzierea acestui ceas, i-am răspuns cu răceală.
- Ai dreptate, replică Biassou. Zăbovi o clipă ca şi când ar fi vrut să pândească efectul celor ce urma să îmi spună şi adăugă: dar ţine numai de tine ca el să nu mai sune.
- Cum adică? am izbucnit mirat; ce vrei să spui?
- Da, viaţa ta stă în mâinile tale; ţi-o poţi izbăvi, dacă vrei.
Acest acces de clemenţă, primul şi ultimul pe care l-ar fi putut avea vreodată Biassou, mi se păru o minune. Obiul, surprins ca şi mine, sări de pe jilţul pe care păstrase atâta vreme aceeaşi atitudine extatică, după modelul fachirilor indieni. Se aşeză în faţa generalissimului şi ridică glasul mânios:
- "Que dice el excelentisimo sennor mariscal de campo?"15 Îşi aminteşte ce mi-a făgăduit? Nu mai are nici el, nici bunul Giu, vreo putere asupra acestei vieţi: este a mea.
Încă o dată, auzindu-i accentul iritat, mi se păru că mi-l reamintesc pe blestematul omuleţ; dar fu o clipă trecătoare şi care nu mă lumină deloc.
Biassou se ridică fără să se lase impresionat, vorbi un moment în taină cu obiul, îi arătă drapelul negru pe care îl mai băgasem de seamă şi, după ce schimbară câteva cuvinte, vraciul coborî şi ridică bărbia în semn de adeziune. Ambii îşi reluară locurile şi atitudinile.
- Ascultă, îmi spuse atunci generalissimul, scoţându-şi din buzunarul hainei, cealaltă depeşă a lui Jean-François, pe care o ascunsese acolo: lucrurile merg prost pentru noi; Bouckmann a pierit într-o luptă. Albii au măcelărit două mii de negri în districtul Cul-de-Sac. Colonii continuă să se fortifice şi să împânzească de posturi militare, câmpia. Din chiar greşeala noastră am pierdut prilejul să punem mâna pe Cap: mult timp n-o să-l mai întâlnim. În răsăritt, calea ne e tăiată de un râu: albii, ca să-l păzească, au instalat pe pontoane o baterie şi au câte o tabără pe fiecare mal. La miazăzi, există un drum mare ce străbate ţinutul muntos numit Haut-du-Cap; viermuieşte de trupe şi artilerie. Poziţia este fortificată şi în partea ogoarelor printr-un zid zdravăn, la care au muncit toţi locuitorii şi i s-au adăugat şi capre cu sârmă ghimpată. Aşadar, Capul nu se mai teme de armatele noastre. Ambuscada pe care o avem în cheile lui Dompte-Multre nu-şi mai are rostul. Colac peste pupăză, după atâtea înfrângeri, ne-a mai picat şi febra de Siam ce îi răreşte rândurile lui Jean-François. Deci, marele amiral al Franţei16, socoteşte, şi noi îi împărtăşim părerea, că s-ar cuveni să tratăm cu guvernatorul Blanchelande şi cu adunarea colonială.
Iată epistola pe care o trimitem adunării, în legătură cu asta; ascultă:
"Domnilor deputaţi,
Mari nenorociri au cotropit această colonie bogată şi de seamă; am fost victima lor şi nu  ne mai rămâne nimic de spus întru apărarea noastră. Într-o bună zi veţi înţelege pe deplin situaţia noastră. Trebuie să beneficiem de amnistia generală a regelui Louis XVI. Dacă nu, regele Spaniei, fiind un rege bun, care se poartă foarte frumos cu noi şi ne dă recompense, vom urma a îl sluji cu zel şi devotament. Înţelegem că prin legea din 28 septembrie 1791, Adunarea naţională şi regele lasă la voia voastră să hotărâţi pentru totdeauna asupra stării persoanelor ce nu sunt libere şi asupra situaţiei politice a oamenilor de culoare. Vom apăra decretele Adunării naţionale şi pe ale voastre, îmbrăcând formalităţile necesare, până la ultima picătură a sângelui vostru. Ar fi  chiar interesant să declaraţi printr-o hotărâre, sancţionată de domnul general, că aveţi în intenţie să vă ocupaţi de soarta sclavilor. Aflând, prin mijlocirea şefilor lor, cărora le veţi comunica această lucrare, că sunt obiectul solicitudinii voastre, vor fi mulţumiţi şi echilibrul stricat se va restabili în puţină vreme.
Să nu vă bizuiţi însă, domnilor reprezentanţi, că am consimţi să ne armăm pentru voia adunării revoluţionare. Suntem supuşi a trei regi: regele Congoului, stăpân înnăscut al tuturor negrilor; regele Franţei, ce îi reprezintă pe părinţii noştri şi regele Spaniei, care ne reprezintă mamele. Aceşti trei regi sunt urmaşii acelora care, conduşi de o stea, s-au închinat Omului Dumnezeu. Dacă am sluji adunărilor, am fi poate mânaţi să pornim război împotriva fraţilor noştri, supuşi acestor trei regi, cărora le-am făgăduit credinţă. Mai mult, nu ştim ce se înţelege prin voinţa naţiuniii, având în vedere că, de când e lumea, n-am îndeplinit-o decât pe aceea a regelui. Prinţul Franţei ne iubeşte, cel al Spaniei nu încetează de a ne ajuta. Îi ajutăm şi ei ne ajută: e pentru binele omenirii. Şi, de  altfel, am duce lipsa acestor majestăţi foarte curând după ce am înscăuna un rege. Acestea ne sunt intenţiile, mijlocind care am primi să încheiem pacea.
Semnat: Jean-François, general; Biassou, general de brigadă; Desprez, Manzeau, Toussaint, Aubert, comisari ad-hoc17".
- Vezi, adăugă Biassou, după citirea acestei dovezi  a diplomaţiei negre, a cărei amintire mi s-a întipărit în memorie, cuvânt de cuvânt, vezi că suntem paşnici. Însă iată ce vreau de la tine. Nici Jean-François, nici eu n-am umblat prin şcolile albilor, unde se învaţă vorbirea frumoasă. Ştim să ne batem, dar nu şi să scriem. Şi vrem să nu rămână nimic în epistola noastră către adunare, care să poată excita burlesiasurile trufaşe ale foştilor noştri stăpâni. S-ar părea că tu ai învăţat ştiinţa asta uşuratică ce ne lipseşte. Îndreaptă greşelile ce ar putea să-i facă pe albi să râdă: ăsta-i preţul vieţii tale.
În rolul acesta de corector al greşelilor de ortografie diplomatică ale lui Biassou, era ceva ce displăcea profund mândriei mele, ca să mai ezit o clipă. Şi, de altfel, ce să îmi dea viaţa? I-am refuzat oferta.
Păru surprins.
- Cum! strigă. Preferi să mori decât să îndrepţi câteva trăsături de pană pe un pergament?
- Da, i-am răspuns.
Hotărârea mea părea să îl pună în încurcătură. După o pauză de visare, îmi spuse:
- Ascultă-mă bine, tinere nebun, eu nu sunt atât de încăpăţânat ca tine. Ai timp până mâine seară să te hotărăşti să mă asculţi; mâine, la apusul soarelui, vei fi readus în faţa mea. Hotărăşte-te să-mi dai ascultare. Adio! Noaptea dă un sfat bun. Gândeşte-te bine; moartea la noi, nu este numai moarte.
Înţelesul acestor cuvinte, subliniate de un râs îngrijorător, nu era echivoc; şi caznele pe care Biassou obişnuia să le născocească pentru victimile sale, le explica definitiv.
- Candi, du prizonierul, urmă Biassou; încredinţează-l pazei negrilor din Morne-Rouge; vreau să mai trăiască preţ de încă o rotire a soarelui şi ceilalţi ostaşi ai mei n-or să aibă răbdare să se scurgă douăzeci şi patru de ore. Mulatrul Candi, şeful gărzii mele, îmi legă braţele la spate. Un soldat apucă frânghia de celălalt capăt şi ieşirăm din cavernă.

XXXIX.

Când evenimente extraordinare, angoase, catastrofe explodează pe neaşteptate în mijlocul unei vieţi fericite şi delicioase prin uniformitatea ei, aceste emoţii neşteptate, loviturile acestea ale sorţii, întrerup somnul sufletului ce se odihnea în monotonia prosperităţii. Totuşi, nenorocirea ce soseşte astfel, nu pare trezire, ci numai vis. Pentru cel care a fost fericit totdeauna, disperarea începe cu stupoare. Adversitatea neprevăzută seamănă cu o torpilă; te scutură, dar te amorţeşte; şi lumina înspăimântătoare pe care ţi-o azvârle brusc sub ochi, nu este aceea a zilei. Oamenii, lucrurile, faptele, trec atunci prin faţa noastră, având o fizionomie oarecum fantastică şi se mişcă aşa cum se întâmplă în vis. Toate cele din viaţa noastră se schimbă, atmosferă şi perspectivă: dar trece îndelungă vreme până când ochii noştri pierd acel soi de icoană luminoasă a fericirii trecute ce îi urmează şi, interpunându-se necontenit între ei şi prezentul sumbru, îi schimbă culoarea şi împrumută ceva fals realităţii. Atunci toate câte sunt ni se par imposibile şi absurde: abia de credem în însăşi propria noastră existenţă, căci, negăsind nimic în jurul nostru din ceea ce ne alcătuia fiinţa, nu înţelegem cum a putut să piară tot, fără să ne tragă şi pe noi, şi cum se face că din întreaga noastră viaţă nu am mai rămas deât noi. Dacă această poziţie violentă a sufletului se prelungeşte, ea tulbură echilibrul gândirii şi se preschimbă în nebunie, stare fericită poate, în care viaţa nu mai e pentru nefericit, decât o viziune în care el însuşi nu mai e decât fantomă.

XL.

Nu ştiu domnilor de ce vă expun aceste idei. Nu sunt dintre acelea ce se pot înţelege sau pe care le faci de înţeles. Trebuie să le fi simţit. Eu unul le-am trăit. Aceasta a fost starea sufletului meu în clipa în care paznicii lui Biassou mă predară negrilor din Morne-Rouge. Mi se părea că nişte spectre mă predau altor spectre şi, fără a opune rezistenţă, i-am lăsat să mă lege  cu centura de un  copac. Îmi aduseră nişte gulii fierte, pe care le-am mâncat sub îndemnul acelui instinct maşinal pe care Dumnezeu, în bunătatea sa, îl lasă omului în toiul preocupărilor spiritului. Se lăsase noaptea; paznicii mei se retrăseseră  sub ajoupele lor şi numai şase dintre ei rămăseseră lângă mine, şezând sau stând întinşi alături de marele foc pe care îl aprinseseră ca să se apere de frigul nopţii. Nu trecură bine câteva minute şi adormiră adânc. Osteneala trupească ce mă covârşea îşi aducea cu prisos obolul în privinţa visărilor ce îmi copleşeau gândirea. Îmi aminteam de zilele senine, şi întotdeauna de aceleaşi, pe care cu puţine săptămâni în urmă, le petrecusem alături de Marie, fără ca măcar să întrevăd pentru viitor vreo altă posibilitate, decât aceea a unei fericiri veşnice. Le puneam în cumpănă cu ziua ce tocmai se scursese, zi în care atâtea lucruri stranii se perindaseră prin faţa mea, ca şi când ar fi vrut să mă facă să mă îndoiesc de existenţa lor, zi în care viaţa îmi fusese de trei ori condamnată şi nu fusese salvată. Meditam la viitorul meu, ce nu mai era alcătuit decât din ziua următoare şi nu îmi mai oferea altă certitudine decât aceea  a nenorocirii şi a morţii, din fericire, apropiate. Mă întrebam de era cu putinţă ca tot ce avusese loc să se fi întâmplat, ca tot ce mă înconjura să fi fost tabăra sângerosului Biassou, ca Marie să fi fost pentru totdeauna pierdută pentru mine şi ca acel ostatic păzit de şase barbari, legat şi sortit unei morţi sigure, acel prozonier pe care îl vedeam la lumina unui foc de tabără a unor tâlhari, să fi fost într-adevăr eu însumi. Şi în pofida tuturor sforţărilor mele de a fugi de obsesia unui gând şi mai sfâşietor, inima îmi revenea la Marie. Mă întrebam înfricoşat ce soartă putea avea; mă zbăteam în legăturile mele, ca şi când aş fi vrut să-i zbor într-ajutor, încă nădăjduind că visul cumplit se va împrăştia şi că Dumnezeu nu voia de fapt, să dea liberă trecere tuturor ororilor, alături de care nu îndrăzneam să adăst cu cugetul, asupra destinului îngerului pe care mi-l dăduse drept soţie. Înlănţuirea dureroasă a gândurilor mele, mi-l readuse în faţă pe Pierrot şi furia mă orbi până la demenţă; mi se părea că mi se vor sparge arterele de pe frunte; mă uram, mă blestemam, mă dispreţuiam pentru o clipă, dragostei pentru Marie; şi fără a încerca să îmi explic ce raţiune îl putuse împinge să se azvârle singur în apele râului Grande-Riviere, plângeam de a nu-l fi ucis. Era mort; aveam să mor şi eu; şi singurul lucru pe care îl regretam din viaţa sa şi dintr-a mea, era răzbunarea mea neînfăptuită.
Aţipirea în care mă cufundase epuizarea, îmi era agitată de toate aceste emoţii. Nu ştiu cât se prelungi; dar am fost smuls din ea pe neaşteptate de sunetul unei voci bărbăteşti, cântând limpede dar departe: Yo que soi contrabandista. Am deschis ochii, tresărind; era beznă, negrii dormeau, focul se stingea. N-am mai auzit nimica: am bănuit că glasul acela era o iluzie a somnului şi mi se închiseră iar pleoapele îngreunate. Le-am deschis a doua oară, în grabă; vocea reîncepuse şi cânta cu tristeţe pe undeva mai aproape, această strofă a unei romanţe spaniole:  

En los campos de Ocana,
Prisionero cai;
Me, llevan a Cotadilla:
Desdichado fui.18

De data aceasta nu mai era un vis. Era glasul lui Pierrot. O clipă mai târziu, se înălţă din întuneric şi tăcere, cântând cunoscuta melodie, pentru a doua oară, aproape în urechea mea: Yo que soi contrabandista.
Un dog se prăbuşi, tăvălindu-se vesel la picioarele mele, era Rask. Mi-am ridicat ochii. În faţa mea se afla un negru şi lumina focului îi proiecta, alături de câine, umbra colosală: era Pierrot. Simţământul răzbunării mă copleşi, surpriza mă imobiliză şi mă amuţi. Nu dormeam. Aşadar, morţii reveneau! Nu era deci un vis, era o apariţie. Mi-am întors privirile îngrozit. Văzând aceasta, îşi lăsă capul pe pieptul meu.
- Frate, şopti cu glas scăzut, mi-ai făgăduit să nu te îndoieşti de mine când m-ai auzi cântând această melodie; spune-mi, frate, ţi-ai uitat făgăduiala?
Furia îmi dărui iar puterea de a cuvânta. Am strigat:
- Monstrule! În sfârşit, te regăsesc; călăule, ucigaş al unchiului meu şi răpitor al Mariei! Îndrăzneşti să mă numeşti "frate"? Să nu te apropii de mine!... Uitasem că eram legat astfel încât să îmi fie împiedicată orice mişcare. Mi-am coborât fără să vreau privirile spre stânga, să îmi caut spada. Intenţia mea vizibilă, îl izbi. Fu emoţionat, dar blând:
- Nu, spuse, nu, nu mă voi apropia. Eşti nenorocit, te plâng; tu nu mă plângi, deşi sunt şi mai nefericit ca tine. Am ridicat din umeri. Înţelese acest reproş mut; dar, crede-mă, am pierdut mai mult decât tine.
Între timp, zgomotul vocilor îi trezise pe cei şase negri ce mă păzeau. Văzând un străin, se ridicară degrabă, apucându-şi armele; dar, de îndată ce privirile li se opriră asupra lui Pierrot, strigară de bucurie şi, din pricina surprizei, căzură cu frunţile la pământ.
Dar cinstirea dovedită de negri lui Pierrot, mângâierile pe care le acorda alternativ Rask stăpânului său şi mie, privindu-mă neliniştit, ca şi când primirea mea rece l-ar fi îngrijorat, nimic nu mă impresiona în acea clipă; mă dăruiam în întregime furiei mele, neputincioasă datorită legăturilor ce mă ţineau.
- Ah! am strigat în cele din urmă, plângând de mânie, sub piedicile ce mă covârşeau, ah, ce nenorocit sunt!... Regretam că acest ticălos îşi făcuse singur dreptate: îl crezusem mort şi îmi deplângeam răzbunarea nesăvârşită. Şi iată-l acum, viu, venind să îşi bată joc de mine; stă aici trăind, sub ochii mei, şi nu mă pot bucura înfingând cuţitul în el. Ah, cine o să mă elibereze?!
Pierrot se întoarse către negrii ce continuau să îl adore:
- Camarazi, le spuse, dezlegaţi prizonierul.

XLI.

Fu ascultat cu promtitudine. Cei şase paznici îmi tăiară în grabă funiile ce îmi dădeau ocol. M-am ridicat slobod, dar am rămas nemişcat; eram  uluit, la rândul meu.
- Asta nu este tot, reluă Pierrot. Şi, smulgând pumnalul unuia dintre negrii săi, mi-l întinse, spunând: poţi să-ţi îndeplineşti dorinţa. S-ar supăra Dumnezeu dacă te-aş împiedica să dispui cum vrei de viaţa mea. Mi-ai salvat-o de trei ori; îţi aparţine de drept; loveşte, de vrei să loveşti. În glasul său nu puteam citi nici amărăciune, nici dojană. Era numai trist şi resemnat. Această poartă neaşteptată deschisă răzbunării mele de către însuşi acela pe care ea ardea să îl ajungă, avea în sine ceva prea straniu şi prea lesnicios. Simţeam că toată ura mea împotriva lui Pierrot, toată dragostea mea pentru Marie, nu erau suficiente pentru a mă împinge la un asasinat; de altfel, oricare ar fi fost aparenţele, în adâncul inimii mele un glas striga că un vrăjmaş şi un nevinovat nu se înfăţişau astfel în faţa răzbunării şi a pedepsei. Să o mărturisesc? În prestigiul imperios  care înconjura această fiinţă extraordinară, era ceva ce mă subjuga şi pe mine în acea clipă, în pofida mea însumi. Am respins pumnalul.
- Nenorocitule! i-am spus; sigur că vreau să te ucid într-o luptă dreaptă; dar nu vreau să te asasinez; apără-te!
- Să mă apăr! răspunse mirat; împotriva cui?
- Împotriva mea.
Avu un gest de stupoare:
- Împotriva ta! E singurul lucru în care nu-ţi pot da ascultare. Uită-te la Rask! Pot să îi tai gâtul; mă lasă s-o fac; dar nu l-aş putea obliga să lupte împotriva mea; nu m-ar înţelege. Nu te înţeleg; eu sunt Rask pentru tine. După o tăcere adăugă: văd ura din ochii tăi, aşa cum ai văzut-o şi tu poate, într-o zi, într-ai mei. Ştiu că ai trecut prin multe nenorociri; unchiul tău a fost măcelărit, câmpurile ţi-au fost incendiate, prietenii sugrumaţi; casele ţi-au fost făcute una cu pământul, moştenirea ţi-a fost devastată: dar nu eu am făcut-o, ci ai mei. Ascultă, ţi-am spus cândva că ai tăi mi-au făcut mult rău; mi-ai răspuns că nu tu ai fost acela: ce am făcut atunci?
Chipul i se lumină; se aştepta să mă vadă căzându-i în braţe. L-am privit furios.
- Dezaprobi tot mi-au făcut ai tăi, i-am spus mânios, şi nu vorbeşti despre ce mi-au făcut tu însuţi!
- Ce ţi-am făcut?
M-am apropiat cu violenţă de el şi glasul mi se preschimbă în tunet:
- Unde este Marie?
La numele acesta, chipul păru că i se întunecă de un nor: păru încurcat o clipă. În cele din urmă, îmi răspunse, rupând tăcerea:
- Maria! Da, ai dreptate... dar sunt prea multe urechi în jurul nostru...
Încurcătura lui, aceste cuvinte, ai dreptate, reaprinseră infernul în inima mea. Mi se păru că vrea să scape de întrebare. Mă privi drept în ochi, având un chip deschis şi îmi spuse adânc emoţionat:
- Pot să te numesc "frate"?
Dar mânia geloziei mele îşi redobândise întreaga violenţă şi aceste cuvite tandre, ce mi se părură ipocrite, nu făcură decât să mă exaspereze.  Am strigat:
- Îndrăzneşti să îmi aminteşti de acele vremuri, ingrat ticălos?
Mă întrerupse. Îi alunecau lacrimi mari din ochi:
- Eu nu sunt ingrat.
- Atunci, vorbeşte! am continuat nerăbdător. Ce ai făcut cu Marie?
- Într-altă parte, într-altă parte! îmi răspunse. Aici urechile noastre nu sunt singurele care aud ce spunem. De altfel, nu mi-ai crede cuvintele, şi vezi, timpul trece. Se face zi şi trebuie să te scot de-aici. Ascultă, totul s-a isprăvit, dacă te îndoieşti de mine şi ai face bine să-mi pui capăt zilelor cu pumnalul acesta; dar mai aşteaptă puţin, înainte de a săvârşi ceea ce numeşti răzbunarea ta, trebuie să te eliberezi întâi. Vino cu mine la Biassou.
Felul acesta de-a se purta şi de-a vorbi, tăinuia un mister pe care nu-l puteam înţelege. În ciuda a tot ce aş fi avut împotriva acestui om, glasul său continua să facă să vibreze o coardă a sufletului meu. Ascultâdu-l, nu înţeleg ce putere mă stăpânea. Mă surprindeam oscilând între răzbunare şi milă, teamă şi o încredinţare oarbă în el. L-am urmat.

XLII.

Ieşirăm din locul unde se aflau negrii din Morne-Rouge. Mă miram să pot merge slobod în tabăra aceasta de barbari în care fiecare tâlhar, în seara precedentă, părea să fie însetat de sângele meu. Departe de a încerca să ne oprească, negrii şi mulatrii se prosternau în faţa noastră cu aclamaţii de surpriză, bucurie şi respect. Nu ştiam ce rang ocupa Pierrot în armata  răzvrătiţilor; dar mi-am amintit de puterea pe care o avea asupra tovarăşilor săi din sclavie şi mi-am explicat fără greutate importanţa de care părea să se bucure printre camarazii săi de revoltă. Ajunşi în dreptul străjii ce veghea la intrarea peşterii lui Biassou, multarul Candi, şeful lor, se îndreptă spre noi, întrebându-ne de la distanţă, cu ameninţări, cum de ne încumetam să ne apropiem atât de mult de general; dar când ajunserăm atât de aproape să poată distinge limpede trăsăturile lu Pierrot, îşi scoase căciula brodată cu aur şi, ca îngrozit de propria sa îndrăzneală, se închină până în pământ şi ne introduse în faţa lui Biassou, cerându-şi iertare de o mie de ori, la care Pierrot nu răspunse decât printr-un gest de dispreţ. Respectul ostaşilor negri simpli faţă de Pierrot nu mă mirase; dar văzându-l pe Candi, unul dintre ofiţerii lor cei mai de seamă, smerindu-se în faţa sclavului unchiului meu, am început să mă întreb cine putea fi acest om a cărui autoritate părea atât de mare. Şi cu totul altceva a fost când l-am văzut pe generalissim, care se afla singur când am intrat, mâncând în linişte un calalu, sărind ca ars la vederea lui Pierrot şi ascunzându-şi surpiza îngrijorată şi violenta părere de rău, sub aparenţele unei adânci cinstiri, înclinându-se cu umilinţă în faţa tovarăşului meu şi oferindu-i propriul său tron de mahon. Pierrot refuză:
- Jean Biassou, spuse el, nu am venit  să-ţi iau locul, pur şi simplu, să-ţi cer un hatâr.
- Alteza, răspunse Biassou, salutând şi mai adânc, ştiţi prea bine că puteţi dispune de tot ce ar depinde de Jean Biassou, de tot ce aparţine lui Jean Biassou, de Jean Biassou însuşi.
Titlul de alteza, echivalent cu acela de alteţă, sau de înălţimea ta, acordat de Biassou lui Pierrot, îmi mări şi mai mult mirarea.
- Nu vreau atât de multe, reluă iute Pierrot: vă cer numai viaţa şi libertatea acestui ostatic. Mă arătă cu mâna.
Biassou păru zăpăcit pentru o clipă; stinghereala sa însă nu ţinu mult:
- O mâhniţi pe biata voastră slugă, Alteza: îi cereţi mult mai mult decât vă poate da, spre marea sa durere. Acest prizonier nu e al lui Jean Biassou, nu îi aparţine lui Jean Biassou, şi nu depinde de Jean Biassou.
- Ce vreţi să spuneţi? îl întrebă Pierrot cu severitate. De cine depinde atunci? Mai există altă putere?
- Din păcate, da, Alteza.
- Cine?
- Armata mea.
Vorba blândă şi vicleană cu care Biassou îndepărta întrebările mândre şi cinstite ale lui Pierrot vestea că era hotărât să nu acorde celuilalt respectul pe care se părea că i-l datorează.
- Cum! strigă Pierrot, al armatei? Şi nu îi sunteţi comandant?
Biassou, păstrând avantajul câştigat fără a-şi părăsi atitudinea de inrferioritate totuşi, răspunse cu o aparenţă de sinceritate.
- Su Alteza socoteşte că poţi comanda cu adevărat unor oameni care se răzvrătesc numai pentru a nu da ascultare?
Puneam prea puţin preţ pe viaţă ca să vorbesc; dar ceea ce văzusem în ziua precedentă cât privea autoritatea neţărmurită a lui Biassou asupra acelor hoarde, mi-ar fi putut da prilejul să îl dezmint sau să dau în vileag duplicitatea sa. Pierrot replică:
- Dacă este adevărat că nu ştiţi să vă comandaţi propria armată şi că ostaşii vă sunt şefi, ce pricini de ură ar putea avea aceştia împotriva prizonierului?
- Bouckmann a fost ucis de trupele guvernamentale, spuse Biassou, compunându-şi un chip trist, dar feroce şi batjocoritor, cum îi era în obicei; ai mei au hotărât să răzbune moartea căpeteniei negrilor din Jamaica cu acest alb; vor trofeu pentru trofeu şi doresc să cumpănească acest cap de tânăr ofiţer cu capul lui Bouckmann în balanţa în care bunul Giu cântăreşte cele două tabere.
- Cum aţi putut, spuse Pierrot, să cădeţi la învoială pentru represalii atât de cumplite? Ascultaţi-mă, Jean Biassou, astea sunt cruzimi ce vor duce la pieire cauza noastră dreaptă. Fiind prizonier în tabăra albilor, din care am izbutit să evadez, nu ştiam de moartea lui Bouckmann, de care aflu acum. E o cuvenită răsplată a cerurilor pentru crimele sale. O să-ţi dau şi eu o veste: Jeannot, acel şef al negrilor ce slujise drept ghid albilor pentru a-i atrage în ambuscada de la Dompte-Mulâtre, Jeannot a murit şi el. Ştiţi, şi nu mă întrerupeţi, Biassou, că rivaliza în cruzime cu Bouckmann şi cu dumneavoastră; şi nu treceţi aceasta cu vederea; nu trăznetele cerului, nici măcar albii nu l-au lovit, ci Jean-François însuşi a făcut dreptate. Biassou, ce asculta cu o încruntare respectuoasă, avu o exclamaţie de surpriză. În acea clipă intră Rigaud, îl salută până la pământ pe Pierrot şi şopti ceva la urechea generalissimului. De afară veneau zgomotele unei mari agitaţii. Pierrot urmă:
- ... Da, Jean-François, care nu are alt defect decât luxul său funest şi mândrirea cu acea trăsură ridicolă cu şase cai ce-l poartă zilnic din tabăra sa spre liturghia preotului din Grande-Riviere, Jean-François a pedepsit ororile lui Jeannot. În ciuda rugăminţilor înfricoşate ale tâlharului, deşi în ultima clipă se agăţase cu atâta groază de preotul lui Marmelade, însărcinat să îl încurajeze, că a trebuit să fie smuls cu forţa, monstrul a fost împuşcat ieri, chiar la picioarele acelui copac în care se aflau înfipte cârligele de care îşi spânzura victimele de vii. Biassou, gândeşte-te la aceasta! Ce rost au aceste masacre ce îi obligă şi pe albi la cruzimi? De ce să folosim jonglerii ca să excităm furia bieţilor noştri camarazi, şi aşa prea exasperaţi? La Trou-Coffi există o şarlatană mulatră, numită Romaine Proroaca, ce fanatizează o bandă de negri: profanează sfânta Liturghie; îi convinge că are legături cu Fecioara, ale cărei pretinse oracole le ascultă, punându-i capul într-un tabernacol; şi îşi împinge camarazii spre crimă şi tâlhărie, în numele Mariei!...
Când Pierrot rosti acest nume, mi se păru că desluşesc o expresie şi mai caldă decât aceea a venerării religioase. Nu ştiu nici cum s-a întâmplat, dar m-am simţit jignit şi iritat. Şi, urmă sclavul, aveţi în tabără un nu ştiu ce fel de obi; un fel de jongler, din specia acestei Romaine Proroaca. Nu neg faptul că, trebuind să conduci o oaste alcătuită din oameni de pretutindeni, din tot felul de neamuri, culori, aveţi nevoie de ceva comun tuturor; dar acest ceva nu poate fi găsit decât într-un fanatism feroce şi în superstiţii ridicole? Crede-mă, Biassou, albii sunt mai puţin cruzi decât noi. Am văzut mulţi plantatori apărând viaţa sclavilor lor; ştiu prea bine că, pentru mai mulţi dintre ei, asta nu înseamnă salvarea vieţii unui om, ci a unei sume de bani; cel puţin, apărându-şi interesul, dobândeau o virtute. Să nu fim mai puţin clemenţi decât ei: acesta este şi interesul nostru. Va fi cauza noastră mai sfântă, mai dreaptă, atunci când vom extermina femei, când vom tăia gâtul copiilor, când vom supune la cazne pe bătrâni, când vom arde pe coloni în casele lor? Şi totuşi, cu asta ne lăudăm zi de zi. Răspundeţi, trebuie ca singura urmă a trecerii noastre să rămână mereu sângele şi focul? Tăcu. Sclipirea privirii lui, accentul glasului, dădeau cuvintelor sale o putere de convingere şi o autoritate de nedescris. Întocmai ca o vulpe prinsă de un leu, cu privirea coborâtă pieziş, Biassou părea să caute şiretlicul cu ajutorul căruia s-ar fi putut elibera de sub acea forţă. Pe când gândea, şeful bandei Cayilor, acelaşi Rigaud pe care îl văzusem în ziua precedentă privind cu fruntea senină atâtea grozăvii săvârşite în faţa sa, părea indignat de cele zugrăvite de Pierrot şi striga cu o ipocrită consternare:
- Doamne, Doamne! Ce înseamnă furia poporului!

XLIII.

Între timp, zgomotul de afară creştea şi părea să-l neliniştească pe Biassou. Am aflat mai târziu că rumoarea se datora negrilor din Morne-Rouge, care străbăteau tabăra vestind rîntoarcerea eliberatorului meu şi exprimându-şi intenţia de a-l susţine, oricare ar fi fost pricina pentru care îl căuta pe Biassou. Rigaud tocmai îl informase pe generalissim de acestea şi teama unei sciziuni funeste îl hotărî pe şiretul şef să abdice în felul său, în faţa dorinţelor lui Pierrot.
- Alteza, spuse cu ciudă parcă, dacă noi suntem aspri cu alţii, tu eşti aspru cu noi. Greşeşti acuzându-mă de violenţa terentului: mă mână şi pe mine. Dar, în sfârşit que podria hacer ahora19 ca să-ţi fie pe plac?
- V-am mai spus, senor Biassou, răspunse Pierrot, îngăduiţi-mi să iau acest ostatic cu mine.
Biassou rămase pe gânduri puţin, apoi izbucni, străduindu-se să-şi impună trăsăturilor o mască a cinstei, pe cât îi sta în putinţă.
- Atunci, Alteza, voi să vă dovedesc cât de mare îmi este dorinţa de a vă fi pe plac. Îngăduiţi-mi numai să spun ostaticului două vorbe în taină; după aceea, va fi slobod să vă urmeze.
- Bineînţeles că puteţi, răspunse Pierrot. Şi chipul său, până atunci mândru şi nemulţumit, strălucea de bucurie. Se depărtă câţiva paşi.
Biassou mă luă cu el într-un colţ al peşterei şi îmi şopti:
- Nu-ţi pot dărui viaţa decât cu o condiţie; ştii care; primeşti? Îmi arătă telegrama lui Jean-François. Consimţirea mi se părea o josnicie.
- Nu! i-am spus.
- Aha! reîncepu el să rânjească. Tot atât de hotărât! Te bizui mult deci, pe protectorul  tău! Şti cine e?
- Da, am replicat pe dată, un monstru aidoma ţie, numai că mai ipocrit! Îşi îndreptă umerii uimit şi încercând să ghicească după privirea mea dacă vorbeam serios.
- Cum! se minună; aşadar nu-l cunoşti?
Am răspuns dispreţuitor:
- Nu recunosc în el decât pe Pierrot, sclavul unchiului meu. Biassou se porni iar pe rânjit.
- Ha! Ha! Grozavă! Îţi cere viaţa şi libertatea şi tu îl numeşti un "monstru ca mine"!
- Ce are a face! am răspuns. Dacă mi-ar fi îngăduită o clipă de libertate, n-aş folosi-o ca să-mi redobândesc viaţa, ci ca s-o pierd pe a lui!
- Cum vine asta? se miră Biassou. Şi totuşi, s-ar părea că acesta ţi-e gândul şi bănuiesc că nu-ţi arde să-ţi baţi joc de viaţa ta. E ceva în asta ce nu înţeleg. Eşti protejat de un om pe care îl urăşti; pledează pentru viaţa ta şi tu îi vrei moartea! De fapt, mi-e tot una. Doreşti o clipă de libertate - e singurul lucru pe care ţi-l pot dărui; eşti slobod să-l urmezi; dar dă-mi cuvântul de cinste că te vei preda două ceasuri înainte de apus. Eşti francez, nu?
Este nevoie să vă mai spun, domnilor? Viaţa îmi era o povară; îmi repugna, dealtfel, să-mi fie dăruită de  acest Pierrot, pe care atâtea aparenţe îl acuzau, făcându-mă să-l urăsc. Nu ştiu dacă nu cumva hotărârea mea fusese influenţată de certitudinea că Biassou, care nu dădea drumul unei prăzi cu uşurinţă, nu va consimţi nicicând la eliberarea mea; într-adevăr, nu râvneam decât la câteva ore de libertate, pentru a izbuti să înţeleg, înainte de a muri, ce se întâmplase cu Marie. Cuvântul pe care mi-l cerea Biassou, încrezându-se în onoarea francezilor, era un mijloc sigur şi uşor de  a mai câştiga o zi: îl dădui. Apoi, legându-mă astfel, şeful se apropie de Pierrot:
- Alteza, rosti slugarnic, ostaticul alb e al tău; îl poţi lua, e liber să te întovărăşească. Niciodată nu văzusem atâta bucurie în ochii lui Pierrot.
- Îţi mulţumesc, Biassou, strigă, întinzându-i mâna; mulţumesc! M-ai îndatorat pe veci! Rămâi mai departe căpetenie peste fraţii mei de la Morne-Rouge, până la reîntoarcerea mea.
Apoi, adresându-se mie:
- Dacă eşti slobod, spuse, vino! Şi mă luă cu o vigoare neobişnuită. Biassou ne privi ieşind cu un aer uimit ce se lăsa descifrat chiar în toiul demonstraţiilor de respect cu care întovărăşea plecarea însoţitorului meu.

XLIV.

Aşteptam cu nerăbdare să rămân singur cu Pierrot. Tulburarea sa, când îl întrebasem despre soarta Mariei, gingăşia insolentă cu care îndrăznea să-i rostească numele, adânciseră simţămintele de ură şi de gelozie ce încolţiseră în inima mea în clipa în care îl văzusem răpind-o, prin flăcările incendiului de la fortul Galifet, pe aceea pe care cu greu o puteam numi soţia mea. Ce importanţă mai aveau, după toate astea, reproşurile pline de generozitate, pe care le adresase sângerosului Biassou de faţă cu mine, grija pe care o purta vieţii mele şi chiar ciudăţenia asta uluitoare a tuturor cuvintelor şi acţiunilor sale? Ce importanţă avea taina care părea să-l învăluie, care îl făcea să apară viu în faţa ochilor mei, când credeam că asistasem la moartea lui; care mi-l înfăţişa captiv al albilor, când eu îl văzusem scufundându-se în Râul-Mare; care preschimba sclavul în alteţă, ostatecul în eliberator?  Dintre toate aceste lucruri de neînţeles, singurul limpede pentru mine era răpirea odioasă a Mariei, o insultă cerând răzbunare, o crimă ce trebuia pedepsită. Toate lucrurile stranii, câte se petrecuseră sub ochii mei, abia de izbuteau să-mi întârzie hotărârea şi aşteptam cu nerăbdare momentul în care  aveam să-mi oblig rivalul să-mi dea explicaţii. Şi clipa aceasta sosi, în sfârşit. Străbăturăm întreitele rânduri de negri prosternaţi în calea noastră şi strigând surprinşi: Miraculo! Yo no esta prisoniero20! Nu ştiu dacă despre mine sau dacă despre Pierrot vorbeau. Am trecut şi de ultimul hotar al taberei; am lăsat în urmă, printre copaci şi stânci, ultimele străji ale lui Biassou: Rask, vesel, o lua înaintea noastră, apoi revenea; Pierrot mergea repede; pe neaşteptate, îl oprii.
- Ascultă, i-am spus, n-are rost să mergem mai departe. Urechile de care te temeai, nu ne mai pot auzi; vorbeşte. Ce-ai făcut cu Marie?
Emoţia, ţinută în frâu, mă făcea să gâfâi. Mă privi cu blândeţe.
- Tot asta! răspunse.
- Da, tot asta! am strigat, furios. Tot asta! Îţi voi pune această întrebare până ce-ţi dai ultima suflare şi până ce mi-o dau şi eu: unde este Marie?
- Nimic deci, nu-ţi poate înlătura îndoielile în privinţa cinstei mele? O să afli curând.
- Curând, monstrule! m-am repezit. Acum vreau s-o ştiu. Unde e Marie? Unde e Marie? Mă auzi?! Răspunde sau îţi iau viaţa! Apără-te!
- Ţi-am mai spus, reluă trist, că asta nu se poate. Torentul nu se luptă cu izvorul său; viaţa mea, pe care ai salvat-o în trei rânduri, nu poate lupta cu viaţa ta. Chiar de-aş voi, tot n-ar fi cu putinţă. N-aveam decât un singur pumnal.
Spunând acestea, scoase pumnalul de la brâu şi mi-l înfăţişă:
- Ia-l, spuse.
Îmi ieşisem din cumpăt. Apucai pumnalul şi-l făcui să lucească pe pieptul său. Nici prin gând nu-i trecea să se dea în lături.
- Ticălosule, i-am spus, nu mă obliga să comit un asasinat. Îţi înfig vârful ăsta-n inimă, dacă nu-mi spui pă dată unde-mi e soţia.
Îmi răspunse fără mânie:
- Faci ce doreşti. Dar te rog din tot sufletul, îngăduie-mi încă o oră de viaţă şi urmează-mă. Te îndoieşti de cel care îţi datorează trei vieţi, de cel pe care obişnuiai să-l numeşti "fratele tău", dar  ascultă, dacă te vei mai îndoi peste un ceas, eşti slobod să mă ucizi. Nu va fi prea  târziu. Vezi bine că nu mă opun. Te conjur, pe numele însuşi al Mariei...
Şi adăugă cu greutate:
- Al soţiei ta le. Încă o oră; şi dacă te rog aşa, doar n-o fac pentru mine, ci pentru tine!
Accentul glasului său avea o expresie inefabilă de persuasiune şi de durere. Părea că spune adevărul, că numai grija pentru propria viaţă nu ar fi fost de-ajuns ca să dea vocii sale această căldură, această dulceaţă rugătoare şi că pleda pentru un lucru mai mare  decât sine însuşi. Am cedat încă o dată în faţa ascendentului pe care îl avea asupra mea, recunoscându-l în acea clipă.
- Bine, am vorbit, îţi dau răgaz de o oră; te urmez.
Am vrut să-i întind pumnalul.
- Nu, mi-a răspuns, păstrează-l; n-ai încredere în mine. Vino, să nu pierdem timpul.

XLV.

Din nou, trecu în frunte. Rask, care în timpul convorbirii noatre încercase de mai multe ori s-o pornească la drum, revenind de fiecare dată spre noi şi întrebându-ne, cum se pricepea, de ce ne opream, Rask îşi reluă goana vesel. Am pătruns într-o pădure virgină. Până-ntr-o jumătate de ceas am ieşit într-o frumoasă savană verde, străbătută de unda unui izvor de stâncă, mărginită de o lizieră adâncă şi răcoroasă, cu arbori centenari enormi. O peşteră a căror tâmple erau înverzite de plante agăţătoare, de clocoticiu, de liane, de iasomie, se deschidea în savană. Rask sălta lătrând. Pierrot îi ceru printr-un semn să tacă şi, fără a spune un cuvânt, mă trase de mână în grotă. O femeie şedea în peşteră cu spatele întors spre lumină, pe un covor împletit din rogoz. La zgomotul paşilor noştri, se întoarse... Era Marie, prieteni! Era îmbrăcată într-o rochie albă, ca şi cu prilejul nunţii noastre, mai purta încă în păr o cunună de flori de portocal, ultima podoabă feciorelnică a tinerei soţii, pe care mâna mea nu avusese răgazul să i-o desprindă de pe frunte. Mă zări, mă recunoscu, strigă şi căzu în braţele mele, pierzându-şi cumpătul de atâta bucurie şi surpriză. Şi eu mă pierdusem.
La ţipătul ei, o bătrână ce ţinea în braţe un copil, dădu fuga dintr-o adâncitură făcută în peretele grotei. Era dădaca Mariei, cu ultimul copil al nenorocitului meu unchi. Pierrot plecă să aducă apă de la un izvor din apropiere. O stropi pe Marie pe obraz cu câteva picături, răcoreala lor o dezmetici:
- Leopold, îmi spuse, Leopold al meu!
- Marie! i-am răspuns, celelalte cuvinte ale noastre oprindu-se într-un sărut.
- Cel puţin nu faţă de mine! se auzi strigând o voce sfâşietoare.
Ridicarăm ochii: era Pierrot. Era acolo, mângâierile noastre fiindu-i ca o tortură. Pieptul umflat îi gâfâia, pe frunte i se prelungeau picuri mari de sudoare rece. Membrele i se zguduiau, deodată, îşi ascunse chipul în palme şi se năpusti afară, repetând cu un accent îngrozitor:
- Nu faţă de mine!
Marie se desprinse pe jumătate din braţele mele şi spuse, urmărindu-l cu privirile:
- Doamne, Leopold, dragostea noastră pare să-l doară. Nu cumva e îndrăgostit de mine?
Strigătul sclavului îmi dovedise că îmi era rival; exclamaţia Mariei îmi dovedea că îmi era şi prieten.
- Marie! i-am spus, şi o fericire fără seamăn îmi cotropi inima în acelaşi timp cu un regret imens. Marie! N-ai ştiut-o?!
- Nici acum nu sunt sigură, îmi spuse roşindu-se ruşinată. Cum! Mă iubeşte! Niciodată nu mi-am dat seama.
Am strâns-o ameţit, la piept.
- Mi-am regăsit soţia şi prietenul! Cât pot fi de fericit şi de vinovat! Mă îndoiam de el.
- Cum! se miră Marie; de el?! De Pierrot?! Da, atunci eşti tare vinovat! Îi datorezi de două ori viaţa mea şi poate şi mai mult, adăugă coborându-şi privirile. Fără el, crocodilul acela din râu, m-ar fi sfâşiat; fără el, negrii... Pierrot este acela care m-a smuls din mâinile lor în clipa în care, fără îndoială, urma să mă trimită la nenorocitul meu tată! Se întrerupse, izbucnind în plâns.
- Şi de ce , am întrebat-o, nu te-a trimis Pierrot la Cap, la soţul tău?
- A încercat, răspunse, dar n-a putut. Fiind obligat să se ascundă atât de albi cât şi de negri, i-a fost foarte greu. De altfel, nu se mai ştia nimic despre tine. Unii spuneau că te văzuseră căzând, Pierrot mă asigura că nu e adevărat şi nici eu n-o credeam; era ceva care îmi spunea... Şi, dacă ai fi murit, aş fi murit şi eu în aceeaşi clipă.
- Aşadar, Pierrot te-a adus aici?
- Da, Leopold: caverna asta izolată n-o ştie decât el. Odată cu mine a salvat tot ce mai rămăsese din famnilia mea, buna mea dădacă şi cu frăţiorul meu; ne-a ascuns. E foarte comodă; şi, dacă n-ar fi războiul ce zvârcoleşte tot ţinutul, acum, că sutem la pământ, mi-ar plăcea să lucuim aici amândoi. Pierrot avea grijă de tot ce puteam avea nevoie. Venea adesea; purta o pană roşie pe cap. Mă consola, îmi vorbea despre tine, mă asigura că te voi întâlni. Totuşi, nevăzându-l trei zile, începusem să fiu îngrijorată, când, uite, s-a întors cu tine. Ce prieten bun! S-a dus deci, să te caute?
- Da, i-am răspuns.
- Dar cum îmbină aceasta, reluă ea, cu dragostea pentru mine? Eşşti sigur?
- Acum sunt sigur, i-am spus. El e cel care, fiind pe punctul de a înfige cuţitul în mine, s-a lăsat învins, de teamă să nu te supere; el e cel care îţi cânta acele versuri de dragoste în pavilionul de la râu.
- Adevărat! exclamă Marie, cu o surpriză naivă. E rivalul tău! Omul rău cu gălbinele este acest bun Pierrot! Nu pot crede una ca asta! Cu mine se purta atât de umil, de respectuos! Mai mult chiar decât atunci când ne-a fost sclav! E adevărat că mă privea câteodată într-un fel ciudat; dar era vorba numai despre tristeţe şi puneam asta pe seama nenorocirii mele. Daca-i şti cu cât devotament pătimaş îmi vorbea despre Leopold al meu! Prietenia lui te descria aproape la fel ca şi dragostea mea.
Aceste explicaţii ale Mariei mă şi încântau şi mă întristau. Mi-am amintit cât de crud mă purtasem cu acest Pierrot şi simţeam întrega tărie a reproşului său cald şi resemnat: Eu nu sunt ingrat. În această clipă, Pierrot apăru. Fizionomia îi era sumbră şi îndurerată. Părea a unui condamnat care se întoarce de la cazne, dar care a fost mai presus de ele. Înaintă spre mine încet şi îmi spuse cu o voce gravă, arătându-mi pumnalul pe care îl aveam în centură:
- A trecut timpul nostru.
- Timpul! Care timp! l-am întrebat.
- Ceasul pe care mi l-ai dat; mi-a fost necesar pentru a te aduce aici. Te-am rugat atunci să îmi dărui viaţa, acum, te implor să mi-o iei.
Cele mai calde simţăminte omeneşti, dragostea, prietenia, recunoştinţa, se împleteau în clipa aceea în inima mea, să mi-o sfâşie. Am căzut la picioarele sclavului fără a putea spune o vorbă, plângând amarnic. Mă ridică de îndată:
- Ce faci? îmi spuse.
- Îţi dau omagiul pe care ţi-l datorez; nu mai sunt demn de o prietenie ca a ta. Recunoştinţa ta nu poate merge atât de departe, încât să-mi ierte ingratitudinea.
Chipul său mai păstră câtăva vreme urme de asprime; se părea că înlăuntrul lui se desfăşura o mare bătălie; făcu un pas spre mine, apoi se dădu îndărăt, deschise buzele. Dar tăcu. Toate acestea durară foarte puţin; îşi întredeschise braţele şi îmi spuse:
- Acum, pot să-ţi spun "frate"?
- I-am răspuns strângându-l la piept.
După  o scurtă pauză adăugă:
- Eşti bun; nenorocirea te făcuse nedrept.
- Mi-am regăsit fratele, i-am spus, nu mai sunt nenorocit, dar rămân foarte vinovat.
- Vinovat, frate! Şi eu am fost şi mai mult decât tine! Tu nu mai eşti nenorocit; eu voi fi veşnic.

XLVI.

Bucuria pe care primele elanuri ale prieteniei o aprinsese pe chipul lui, se stinse; trăsăturile îi vădeau o tristeţe neobişnuită şi adâncă.
- Ascultă, îmi spuse cu răceală. Tatăl meu a fost rege în ţara Kakongo. Împărţea dreptatea supuşilor săi, în pragul uşii şi, cu fiecare judecată, bea, după obiceiul regilor, o cupă plină de vin de palmier. Trăiam fericiţi şi puternici. Au venit nişte europeni; ei mi-au dat spoiala de cunoştinţe pe care ai băgat-o de seamă. Şeful lor era un căpitan spaniol; făgădui tatălui meu ţinuturi mai întinse decât ale sale şi femei albe; tata îl urmă împreună cu familia lui... Ne-au vândut, frate! Pieptul negrului se bombă, ochii îi sclipiră; rupse maşinal un moşmol tânăr ce se afla lângă el; continuă, fără să pară că îmi voorbeşte mie: stăpânul ţării Kakongo dobândi un stăpân, iar fiul lui îşi încovoie spinarea pe brazdele din San-Domingo. Fu despărţit tânărul leu de bătrânul său părinte, pentru a fi mai uşor îmblânziţi. Soţia fu smulsă de lângă soţul ei, pentru a se scoate un nou câştig din unirea lor cu alţii. Copiii îşi căutau mama care îi hrănise, tatăl care îi scăldase în torente; nu găsiră decât tirani barbari şi dormiră la un loc cu câinii.
Tăcu: buzele i se mişcau fără a mai vorbi, privirea îi era fixă şi rătăcită. În cele din urmă, mă apucă brusc de braţ:
- Auzi, frate? Am fost vândut, ca o vită, mai multor stăpâni. Îţi aminteşti de supliciul din Ogé? În acea zi mi-am revăzut tatăl; ascultă: pe roată!
M-am cutremurat. Adăugă:
- Soţia mea  a fost prostituată pentru albi. Ascultă frate: a murit şi mi-a cerut s-o răzbun. Să ţi-o spun? adăugă ezitând şi coborându-şi privirile; m-am făcut vinovat, am iubit-o pe alta... Dar să trecem peste asta! Toţi ai mei îmi cereau să-i eliberez şi să îi răzbun. Rask îmi aducea mesajele lor. Nu le puteam face voia, eu însumi eram în închisoarea unchiului  tău. În ziua în care ai dobândit graţierea mea, am plecat să-mi smulg copiii din mâinile unui stăpân feroce; am ajuns. Frate, ultimul dintre nepoţii regelui din Kakongo îşi dăduse duhul sub loviturile unui alb! Ceilalţi o făcuseră mai înainte. Se întrerupse şi mă întrebă cu răceală; frate, ce-ai fi făcut tu?
Această povetire patetică mă îngheţase de oroare. Am răspuns întrebării sale printr-un gest ameninţător. Mă înţelese şi începu să zâmbească cu amărăciune. Urmă:
- Sclavii se răzvrătiseră împotriva stăpânilor lor şi îi pedepsiră pentru uciderea copiilor mei. Mă aleseseră căpetenie. Cunoşti nenorocirile aduse de această rebeliune. Am aflat că cei ai unchiului tău se pregăteau să le urmeze exemplul. Am sosit la Acul chiar în noaptea insurecţiei. Lipseai. Unchiul tău tocmai fusese ucis, cu pumnalul, în pat. Negrii începuseră să dea foc plantaţiilor. Neputând să le stăpânesc furia, crezând că mă răzbună incendiind proprietăţile unchiului tău, a trebuit să salvez ce rămăsese din familia ta. Am pătruns în fort prin deschizătura pe care o făcusem. Am încredinţat-o pe doica soţiei tale unui negru credincios. Mi-a fost mai greu să o salvez pe Maria. Fugise în partea fortului ce era cuprinsă de flăcări, pentru a-l scoate pe cel mai mic frate al ei, singurul care scăpase măcelăririi. O înconjurau negrii; voiau s-o omoare. Le-am spus cine eram şi le-am poruncit să mă lase să mă răzbun singur. S-au retras; am luat-o pe soţia ta în braţe şi, încredinţându-i lui Rask copiluul, i-am adus pe ambii în această peşteră, de care ştiam numai eu... Asta este crima mea, frate.
Tot mai frământat din pricina remuşcărilor şi a recunoştinţei, am vrut să mă arunc din nou la picioarele lui Pierrot; mă opri, părând jignit:
- Hai, vino, spuse peste o clipă, luându-mă de mână; ia-ţi soţia şi să plecaăm toţi cinci.
L-am între bat surprins, unde voia să ne ducă.
- În tabăra albilor, îmi spuse. Această ascunzătoare nu mai este sigură. Mâine, în zori, albii trebuie să atace tabăra lui Biassou; cu siguranţă că se va da foc pădurii. Şi n-avem nici o clipă de pierdut; pentru capul meu răspund alte zece capete. Ne putem grăbi; eşti slobod; trebuie: eu nu sunt. Aceste cuvinte îmi măriră surpriza; i-am cerut să mi le explice. Încă n-ai auzit că Bug-Jargal este prizonier? spuse nerăbdător.
- Ba da, dar ce ai tu comun cu Bug-Jargal ăsta?
Păru mirat, la rândul său, şi răspunse grav:
- Eu sunt Bug-Jargal ăsta.

XLVII.

Mă obişnuisem, ca să spun aşa, cu surprizele acestui om. Nu fără mirare asistasem, cu o clipă înainte, la preschimbarea lui Pierrot, sclavul, într-un rege african. Admiraţia mea era cu atât mai mare, cu cât recunoşteam acum în el pe temutul şi magnanimul Bug-Jargal, căpetenia răzvrătiţilor de la Morne-Rouge. În sfârşit, pricepeam de unde izvora cinstirea de care se bucura în rândurile rebelilor, chiar în faţa lui Biassou, regele Kakongo-ului. Nu păru să-şi dea seama de impresia lăsată asupra mea de ultimele sale cuvinte.
- Mi s-a spus, continuă el, că şi tu erai prizonier în tabăra lui Biassou; am venit să te eliberez.
- De ce nu mi-ai spus adineaori că tu nu eşti liber?
Mă privi ca şi când ar fi încercat să ghicească de unde îmi venea această întrebare, de altfel naturală.
- Ascultă, îmi spuse, azi dimineaţă, eram încă ostatic la ai tăi. Am auzit vestindu-se în tabără, că Biassou declarase că intenţiona să ucidă până la apusul soarelui un tânăr captiv, numit Leopold d'Auverney. Fu întărită garda ce mă păzea. Am aflat că voi fi executat după tine şi că, dacă aş fi evadat, urmau să fie sacrificaţi în locul meu zece camarazi. Vezi, deci, că sunt grăbit.
L-am mai reţinut:
- Ai fugit, nu?
- Cum altfel să ajung aici? Nu trebuia să te salvez? Nu-ţi datorez viaţa? Hai, vino acum. Suntem la un ceas, pe jos, atât de tabăra albilor, cât şi de-a lui Biassou. Uite, umbra cocotierilor se lungeşte şi coroana lor rotundă pare ca un ou mare de condor, pe iarbă. Peste trei ore soarele apune. Vino, frate, timpul trece.
Peste trei ore soarele apune! Aceste cuvinte atât de simple mă îngheţară ca o nălucă funestă. Îmi reamintiră de făgăduinţa fatală pe care i-o făcusem lui Biassou. Dar, vai! Revăzând-o pe Marie nu  mă mai gândisem la apropiata noastră despărţire veşnică; fusesem ca beat; atâtea emoţii îmi învăluiseră memoria şi, de atâta fericire, uitasem de moartea mea. Cuvântul prietenului meu mă readâncise în nenorocirea mea, cu violenţă. Peste trei ore soarele apune! Îmi trebuia un ceas pentru a reajunge în tabăra lui Biassou... Datoria mea era imperios hotărâtă; îi dădusem cuvântul tâlharului şi, mai curând muream decât să-i dau acelui barbarer dreptul de a dispreţui singurul lucru în care părea să mai creadă: cinstea unui francez. Alternativa era cumplită; am ales ceea ce trebuia să aleg; dar, sunt dator să o mărturisesc, domnilor, am avut un moment de ezitare. Sunt vinovat?

XLVIII.

În cele din urmă, oftând, am apucat cu o mână, mâna lui Bug-Jargal şi cu cealaltă pe a sărmanei Marie, care observa îngrijorată norul sinistru care îmi acoperise trăsăturile.
- Bug-Jargal, am spus, făcând un  efort, îţi încredinţez singura fiinţă de pe lume pe care o iubesc mai mult decât pe tine, pe Marie... Întoarce-te în tabără fără mine; nu te pot urma.
- Doamne! strigă Marie, abia respirând. O nouă nenorocire!
Bug-Jargal tresărise. Ochii săi trădau o uimire plină de durere.
- Ce spui, frate?
Groaza ce o cuprinse pe Marie, numai la gândul unei nenorociri pe care dragostea ei prevăzătoare părea să o ghicească, mă obligă să îi ascund adevărul şi să o cruţ de o despărţire atât de zdrobitoare; m-am aplecat spre urechea lui Bug-Jargal şi i-am spus cu glas coborât:
- Sunt captiv. I-am jurat lui Biassou să mă reîntorc pentru a sta la dispoziţia lui, cu două ceasuri înainte de apus: i-am făgăduit să mor.
Sări, împins de mânie; vocea lui tună:
- Monstrul! De asta a vrut să-ţi vorbească între patru ochi; ca să-ţi smulgă această făgăduială. Ar fi trebuit să mă aştept la asta din partea ticălosului de Biassou. Cum de nu mi-a trecut prin minte că pregăteşte un act perfid? Nu e negru; e mulatru.
- Ce s-a întâmplat? Ce perfidie? Ce făgăduinţă? întrebă Marie înspăimântată. Cine este acest Biassou?
- Taci, taci, îi repetam lui Bug-Jargal, să nu o speriem pe Marie.
- Bine, îmi spuse cu un ton amar. Dar cum ai putut consimţi să făgăduieşti asta? De ce ai făgăduit?
- Te credeam un ingrat, credeam că o pierdusem pe Marie. Ce-mi mai păsa de viaţă?
- Dar o făgăduială orală nu te poate angaja faţă de acel tâlhar.
- Mi-am dat cuvântul de cinste.
Păru a se strădui să înţeleagă ce voiam să spun.
- Cuvântul de cinste! Ce-i aia? N-aţi băut din aceeaşi cupă! N-aţi rupt împreună un inel sau o creangă de arţar cu flori roşii?
- Nu.
- Atunci, ce vorbeşti?! Ce poate să te angajeze?
- Cinstea mea, i-am răspuns.
- Nu ştiu ce înseamnă asta. Nu te leagă nimic de Biassou. Vino cu noi.
- Nu pot, frate, am făgăduit.
- Nu! N-ai făgăduit, strigă furios; ridică vocea: soră, alătură-mi-te, împiedică-ţi  soţul să ne părăsească; vrea să se întoarcă în tabăra negrilor, de unde l-am smuls, pretextând că a făgăduit căpeteniei, lui Biassou, că va muri.
- Ce-ai făcut! am strigat.
Era pera târziu ca să pot preveni efectul acestei generoase porniri ce îl făcea să implore ajutorul celei pe care o iubea, pentru salvarea vieţii rivalului său. Marie mi se azvârli în braţe cu un strigăt disperat. Mâinile împreunate în jurul gâtului meu, o sprijineau pe inima mea; nu mai avea vlagă, aproape că nu mai putea sufla.
- Oh, de-abia de şopti; ce vrea să spună, Leopold? Nu-i aşa că mă-nşeală şi că nu vrei să mă părăseşti ca să mori, chiar în clipa în care ne-am regăsit? Spune-mi iute sau mor. N-ai dreptul să-ţi dai viaţa pentru că nu trebuie s-o dai pe a mea. Nu vrei să te desparţi de mine, ca să nu ne mai revedem nicicând.
- Marie, am reluat, nu crede asta; e adevărat că te părăsesc; trebuie, dar ne vom revedea altundeva.
- Altundeva, repetă ea înfiorată; altundeva! Unde?
- În cer, i-am răspuns, neputând minţi acel înger.
Leşină din nou, dar de data aceasta din pricina nenorocirii. Timpul trecea; hotărârea mea era luată. Am încredinţat-o braţelor lui Bug-Jargal, ai cărui ochi se umplură de lacrimi.
- Nimic nu te poate reţine? mă întrebă. Eu unul nu mai am nimic de adăugat la cele ce vezi. Cum îi poţi rezista Mariei? Pentru unul singur dintre cuvintele pe care ţi le-a spus, eu aş fi sacrificat lumea întreagă, şi tu nu vrei să-i sacrifici propria ta moarte?
- Cinstea! i-am răspuns. Adio, Bug-Jargal; adio, frate, ţi-o las ţie.
Îmi luă mâna; era gânditor; abia de părea să mă audă.
- Frate, în tabăra albilor se află o rudă de-a ta, o să i-o dau pe Maria; eu, unul, nu pot primi acest dar. Îmi arătă un pisc al cărui vârf domina întreaga regiune din jur. Priveşte această stâncă: când se va ridica acolo semnul morţii tale, nu va dura mult şi se va împrăştia zvonul morţii mele.
- Adio! Fără a mai adăsta să-i înţeleg ultimile cuvinte, l-am îmbrăţişat; am sărutat şi fruntea palidă a Mariei, pe care îngrijirile doicii sale începeau să o trezească şi am luat-o la goană nebuneşte, de teamă că întâia sa privire, primul ei geamăt, să nu-mi răpească toată energia.

XLIX.

Am fugit, m-am adâncit în pădurea deasă, urmărind semnele ce le lăsasem, fără a mai îndrăzni să privesc în urma mea. Ca şi când aş fi voit să-mi ameţesc gândurile ce mă obsedau, fugeam necontenit prin desişuri, savane, pe dealuri, până ce, în cele din urmă, pe culmea unei stânci, tabăra lui Biassou, cu şirurile sale de căruţe, rândurile de ajoupe, furnicarul de negri, îmi apăru sub priviri. Acolo, m-am oprit. Acesta era capătul goanei şi al existenţei mele. Oboseala şi emoţia îmi frânseră puterile; m-am rezemat de un copac să nu cad şi mi-am lăsat privirile să rătăcească pe tabloul ce se desfăşura la picioarele mele în fatala savană. Până în clipa aceea, crezusem că am gustat din toate cupele amarului şi ale fericirii. Nu îmi cunoşteam încă nenorocirea cea mai mare: aceea de a fi împins de o forţă mortală, mai puternică decât aceea a evenimentelor, să renunţ de bună voie, fericit - la fericire, viu - la viaţă. Cu câteva ceasuri mai înainte, ce îmi păsa că exist pe pământ? Nu trăiam; culmea disperării este un fel de moarte ce te face să o doreşti pe cea autentică. Dar fusesem smuls din această disperare; Marie îmi fusese redată; bucuria mea moartă fusese, ca să spun aşa, în viaţă; trecutul mi se preschimbase în viitor şi toate visele mele eclipsate, răsăriră mai strălucitoare ca oricând; viaţa, în sfârşit, o viaţă a tinereţii, a dragostei şi a încântării se întindea iar, însorită pe un orizont imens, înaintea mea. Această viaţă o puteam reîncepe; totul, dinlăuntrul şi din afara mea, mă poftea la asta. Nici un obstacol material, nici o piedică vizibilă. Eram slobod, eram fericit, şi totuşi, trebuia să mor. Abia făcusem un pas în acest paradis şi nu ştiu ce datorie, care nici măcar nu era importantă, mă obliga să dau înapoi, spre un supliciu. Moartea nu înseamnă nimic pentru sufletul obosit sau înăsprit, împietrit de adversităţi; dar cât îi e atingerea de sfâşietoare, cât de rece pare mâna ei când cade pe o inimă înflorită şi încălzită de bucuriile existenţei! O simţeam! Ieşisem din mormânt pentru o clipă; în acea clipă mă îmbătasem cu tot ce exista ceresc pe pământ, cu dragostea, devotamentul, libertatea; şi acum trebuie să cobor, de îndată, din nou în mormânt.

L.

Când descurajarea trecu, fui cuprins de un fel de furie; am coborât cu paşi mari în vale; simţeam nevoia să scurtez, m-am înfăţişat avanposturilor negre. Părură surprinşi şi nu voiau să îmi îngăduie să intru. Ciudat lucru! Am fost aproape obligat să îi rog. În cele din urmă doi dintre ei puseră mâna pe mine şi primiră să mă conducă la Biassou. Am intrat în grota lui. Era preocupat să tragă de arcurile mai multor instrumente de tortură de care era înconjurat. La zgomotul pe care l-au făcut paznicii mei aducându-mă, întoarse capul; faptul că mă aflam acolo nu păru să îl mire.
- Ia uită-te, îmi spuse arătându-mi maşinăriile cumplite ce erau în apropiere. Am rămas calm; cunoşteam cruzimea eroului omenirii şi eram hotărât să îndur tot, fără să îngălbenesc.
- Nu-i aşa, reluă rânjind, nu-i aşa că Leogri a fost fericit, fiind numai spânzurat?
L-am privit fără a-i răspunde, cu dispreţ rece.
- Anunţă-l pe domnul capelan, spuse unui adjutant.
Am rămas o clipă în tăcere amândoi, privindu-ne în ochi; mă spiona. În acea clipă intră Rigaud; părea agitat şi îi vorbi generalissimului încet.
- Să fie adunate toate căpeteniile oştii, spuse Biassou liniştit. Peste un sfert de oră toate căpeteniile, în veşmintele lor bizare şi diferite, se adunaseră în faţa cavernei.
Biassou se ridică:
- Ascultaţi, amigos! Albii vor să ne atace mâine, în zori, aici. Poziţia este proastă; trebuie s-o părăsim. Vom porni înainte de apus şi vom ajunge la hotarul spaniol; Macaya, vei forma avangarda, cu negrii tăi. Padrejan va astupa cu cuie ochiurile tunurilor luate din artileria din Pralato; nu le putem lua cu noi în munţi. Vitejii din Crois-des-Bouquets vor porni după Macaya. Toussaint va urma cu negrii din Léogani şi din Trou. Dacă grioţii şi griotele fac cel mai mic zgomot, îi dau pe mâna călăului. Locotenentul-colonel Cloud va distribui puştile debarcate la capul Cabrou şi îi va conduce pe mulatri pe cărările Vistei. Prizonierilor să li se taie gâtul, dacă a mai rămas vreunul; să fie pilite gloanţele; să se otrăvească săgeţile. Să se arunce trei tone de arsenic în izvorul de la care ia apă tabăra; colonii vor lua asta drept zahăr şi vor bea fără teamă. Trupele din Limbé, Dondon şi Acul vor merge după Cloud şi Toussaint. Astupaţi cu roci toate drumurile din savană, stricaţi-le; încendiaţi pădurile; Rigaud, rămâi alături de noi. Negrii din Morne-Rouge vor forma ariergarda şi nu vor părăsi savana până la răsăritul soarelui.
Se aplecă spre Rigaud şi îi spuse în taină:
- Sunt negrii lui Bug-Jargal; de i-ar distruge, măcar! Muerta la tropa, muerto el gefe21! Haideţi, hermanos, reluă, îndreptându-şi bustul. Candi vă va comunica parola. Căpeteniile se retraseră.
- Generale, spuse Rigaud, trebuie expediată depeşa lui Jean-François. Stăm prost; poate că îi opreşte pe albi.
Biassou o scoase pripit din buzunar:
- Bine că mi-ai adus aminte; dar are atâtea greşeli de gramatică, cum le spun ei, că or să râdă de ea.
Îmi întinse hârtia.
- Ascultă, vrei să-ţi salvezi viaţa? Bunătatea mea pune din nou această întrebare, încăpăţânării tale. Ajută-mă să refac această epistolă; o să-ţi dictez ideile mele; tu o să le pui în stil alb. Am făcut un semn negativ. Păru nervos. Nu? spuse.
- Nu! am răspuns.
Gândeşte-te bine. Şi privirea sa păru să o atragă pe a mea asupra uneltelor de călău cu care se juca.
- Pentru că m-am gândit, refuz. Pari să te temi pentru pielea ta şi alor tăi; nădăjduieşti că scrisoarea către adunare, va întârzia marşul şi răzbunarea albilor. N-am nevoie de o viaţă ce ar sluji ca s-o scape pe a ta. Dă-i drumul cu cazna.
- Ha! Ha! Muchacho! replică Biassou, împingând cu piciorul instrumentele de tortură, mi se pare că te-ai obişnuit cu astea. Îmi pare rău, dar n-avem, vreme să te punem să le-ncerci. Poziţia noastră e periculoasă; trebuie să ies cât mai iute. Refuzi să îmi slujeşti de secretar! Să ştii că ai dreptate, că tot te-aş fi omorât după asta. Nu poţi trăi când cunoşti o taină de-a lui Biassou; apoi, dragul meu, am făgăduit domnului capelan să mori.
Se întoarse spre obiul care tocmai intrase.
- Bon per, e gata escuada voastră?
Acesta făcu un semn afirmativ. Aţi luat în ea negrii din Morne-Rouge? Sunt singurii din armată care nu-s ocupaţi cu pregătirea plecării. Obiul răspunse da, printr-un al doilea semn.
Atunci Biassou îmi arătă cu degetul marele drapel negru pe care îl mai remarcasem şi care se afla într-un colţ al grotei.
- Asta îi va avertiza pe ai tăi de clipa în care pot ceda epoleţii  tăi, locotenentului ce îţi urmează în grad. Înţelegi că în clipa aia trebuie să fiu plecat. Că veni vorba, ai făcut o mică plimbare; cumj găseşti împrejurimile?
- Am remarcat, am răspuns cu răceală, destui copaci ca să fiţi spânzuraţi, tu şi banda ta.
- Află, spuse rânjind forţat, că există un loc pe care, fără îndoială, l-ai scăpat din vedere şi cu care bon per îţi va face cunoştinţă. Adio, tinere căpitan, bună-seara lui Leogri. Mă salută cu acel râs ce îmi amintea de zgomotul şarpelui cu clopoţei, făcu un semn, îmi întoarse spatele şi negrii mă luară. Obiul cu văl ne întovărăşea, cu mătăniile în mână.

LI.

Mergeam între ei fără a opune nici o rezistenţă, devărul fiind că, de altfel, ar fi fost fără rost. Ne urcarăm pe şaua unei culmi aşezată la apusul savanei, unde ne odihnirăm o clipă; de-acolo am aruncat o ultimă privire soarelui ce cobora fără a mai răsări pentru mine. Paznicii mei se ridicară, am făcut la fel. Am coborât într-o mică vale care în orice altă clipă m-ar fi încântat. Un torent o străbătea în toată lungimea şi împrumuta pământului o umezeală rodnică; acest torent se năpustea, la capătul văii, într-unul dintre acele iezere albastre ce nu au număr în munţii din San-Domingo. De câte ori, în vremuri mai fericite, nu mă aşezasem visător, pe malul acestor lacuri frumoase, la ceasul crepusculului, atunci când azurul lor se preschimbă într-o întindere argintată în care primele stele ale serii însămânţează paiete de aur! Curând trebuia să sosească acel moment, iar noi aveam de mers mai departe! Cât de frumoasă mi se păru acea vale! Puteai vedea platani înfloriţi, arţari de o vigoare şi o înălţime prodigioase; buchete stufoase de mauritias, un fel de palmier ce exclude orice altă formă de vegetaţie din preajma lui, curmali, magnolii cu caliciile lor mari, măreţi catalpaşi dezvăluindu-şi frunzele lucioase, apărând printre ciorchinii aurii ai falşilor abanoşi. Odierul canadian îşi amesteca florile galbene aureolelor albastre cu care se încarcă acel soi de caprifoi sălbatic căruia negrii îi spun coali. Draperii verzui de liane răpeau privirii vederea şoldurilor brune ale stâncilor învecinate. Din toţi porii acestui pământ virgin se înălţa o mireasmă primitivă, aidoma aceleia pe care o inspirase întâiul om din primii trandafiri ai paradisului. Păşeam de-a lungul unei poteci însemnate pe malul torentului. Am fost surprins să văd cărarea ducând pe neaşteptate, la o stâncă ascuţită, la poalele căreia am remarcat o deschidere în formă de  boltă, prin care ieşea torentul. Din această boltă naturală ţâşnea un zgomot surd şi bătea un vânt năvalnic. Negrii o apucară la stânga pe un drum încurcat şi greu, ce pare să fi fost săpat de apele unui torent secat de multă vreme. Ne aflarăm în faţa unei noi bolţi, pe jumătate astupată de mărăcini, ilice şi spini sălbatici ce se împleteau între ei. Un zgomot asemănător celui din arca din vale se auzi şi aici. Negrii se duseră înăuntru. În clipa în care am făcut primul pas în acest subteran, obiul se apropie de mine şi îmi vorbi cu glas ciudat:
- Iată ce am să-ţi prezic acum: numai unul dintre noi doi va mai ieşi pe sub această boltă şi va mai coborî pe acest drum.
Nu mi-a venit să îi răspund. Înaintam în întuneric. Zgomotul era din ce în ce mai puternic; nu ne puteam auzi păşind. Bănuiam că era produs de o cădere de apă; nu greşeam.
După ce am mers zece minute prin beznă, am ajuns la un fel de platformă interioară, tăiată de natură în însuşi miezul muntelui. Cea mai mare parte a acestei platforme semicirculare era inundată de torentul ce izbucnea din vinele muntelui, cu un zgomot înspăimântător. Deasupra acestei săli subterane, bolta închipuia un fel de dom tapisat cu iederă de o culoare gălbejită. Această boltă era străbătută pe aproape toată întinderea de o spărtură prin care pătrundea lumina şi ale cărei margini erau încununate cu arbuşti verzi-auriţi, în acel moment, de razele soarelui. La capătul dinspre miază-noapte al platformei, torentul se pierdea huruind într-o prăpastie pe fundul căreia părea să plutească, fără a intra cu adevărat, vaga licărire ce cobora din crevasă. Un copac bătrân se apleca deasupra hăului, crengile lui cele mai înalte se ametecau cu spuma cascadei, iar tulpina noduroasă  străpungea stânca, la unul sau două picioare deasupra marginii. Arborele acesta îmbăindu-şi în torent, în acelşai timp, coroana şi rădăcinile, se profila deasupra prăpastiei ca un braţ descărnat şi era atât de sărăcit de verdeaţă, că nu mai puteai spune din ce soi era. Prezenta un fenomen ciudat: numai umiditatea care îi impregna rădăcinile îl împiedica să moară, pe când violenţa cataractei îi smulgea, una după alta, ramurile tinere, forţându-l să-şi păstreze necontenit aceleaşi crengi.

LII.

Negrii se opriseră în acest loc cumplit şi am înţeles că trebuie să mor. Şi atunci, în apropierea acestei prăpăstii în care mă aruncau aproape din voia mea, imaginea fericirii la care renunţasem de câteva ore, reîncepu să mă asalteze cu regrete, pot spune, chiar cu remuşcări. Orice rugăminte ar fi fost nedemnă pentru mine; nu am putut totuşi, să mă plâng.
- Prieteni,  le-am spus negrilor ce mă înconjurau, ştiţi că nu e uşor să pieri la douăzeci de ani, când eşti plin de viaţă, când eşti iubit de cei pe care îi iubeşti şi când laşi în urma ta ochii ce vor plânge până în ultima clipă?!
Un râs cumplit îmi întâmpină tristeţea. Era al micului obi. Acel soi de duh rău, fiinţa acea de nepătruns, se apropie pe neaşteptate de mine:
- Ha! Ha! Ha! Plângi după viaţă. Labado sia Dios! Singura mea teamă era că nu ţi-e frică de moarte!
Glasul acesta, râsul acesta mă obosiseră, tot căutând să ghicesc de unde le cunoşteam.
- Ticălosule! i-am spus; cine eşti?
- O s-o afli! răspunse cu un ton înfiorător. Apoi, înlăturând soarele de argint ce îi acoperea pieptul brun: Priveşte!
M-am aplecat. Pe pieptul păros al obiului erau gravate două nume albicioase, urme hidoase şi de neşters, arse cu fierul roşu, pe sânul sclavilor. Unul dinte ele era Effingham, celălalt al unchiului meu, al meu d'Auverney! Surpriza mă amuţi.
- Ei, Leopold d'Auverney, numele tău ţi l-a destăinuit pe al meu?
- Nu, am spus mirat, auzind cum omul îmi cunoaşte numele şi străduindu-mă să îmi adun amintirile. Aceste două nume nu apăreau la un loc decât pe pieptul bufonului... Dar bietul pitic a murit; de altfel, el ţinea la noi. Nu poţi fi Habibrah!
- El însuşi! strigă înspăimântător. Şi, ridicându-şi gorra sângerie, dădu la o parte vălul. Chipul diform al piticului casei îmi apăru în faţa ochilor; dar aerului de veselie turbată pe care i-l cunoşteam, îi succedase o expresie ameninţătoare, sinistră.
- Doamne-Dumnezeule! mi-a scăpat; eram uluit. Toţi morţii revin? E Habibrah, bufonul unchiului!
Piticul puse mâna pe pumnal şi spuse printre  dinţi:
- Bufonul şi... ucigaşul său.
M-am tras înapoi, îngrozit:
- Ucigaşul său!... Nebunule! Asta a fost recunoştinţa pentru bunătatea lui?
Mă întrerupse:
- Bunătate?! Spune: jigniri!
- Cum, am urmat, tu l-ai lovit, ticălosule?!
- Eu, răspunse cu o expresie oribilă. I-am înfipt cuţitul atât de adânc în inimă, că abia a avut răgaz să se trezească pentru a muri. A strigat numai: Ajutor, Habibrah!... Şi eram cu el.
Râsul lui atroce, neverosimilul sânge rece, mă revoltară:
- Nenorocitule! Ucigaş laş! Ai uitat că numai ţie îţi acorda favoruri? Mâncai lângă masa lui, dormeai lângă patul lui...
- Ca un câine! îmi tăie vorba Habibrah; como un  perro! Haida-de! Ba bine că nu mi-am amintit favorurile cu care mă insulta! M-am răzbunat pe el, mă voi răzbuna şi pe tine. Ascultă! Crezi că dacă sunt mulatru, pitic şi diform, nu sunt om? Ah! Am un suflet şi un suflet mult mai adânc şi mai puternic decât acela de care o să-ţi slobozesc trupul de fecioară! I-am fost unchiului tău ca maimuţă sapaju. Slujeam plăcerilor sale, îl distram la necaz. Spui că mă iubea; aveam, într-adevăr un loc în inima lui; da, între papagal şi maimuţă. Mi-am făurit altul cu pumnalul!
M-am cutremurat.
- Da, continuă piticul, eu sunt, sunt chiar eu! Priveşte-mă în ochi, Leopold d'Auverney! Ai râs destul de mine, acum poţi să şi tremuri! Ce spui, vrei să-mi aminteşti preferinţa ruşinoasă pe care o avea unchiul tău pentru cel pe care îl numea bufonul lui! Ce mai preferinţă! Bon Giu! Dacă intram prin saloanele voastre, eram întâmpinat de sute de hohote de râs; statura mea, diformităţile, trăsăturile, costumul derizoriu, până şi infirmităţile mele deplorabile, tot ce aveam, stârnea batjocura ticălosului tău unchi şi a ticăloşilor săi prieteni. Cât despre mine, nu puteam nici măcar să tac; trebuia, o rabia! trebuia să îmi amestec hohotele cu cele pe care le provocam! Răspunde, crezi că atâtea umilinţe te îndeamnă la recunoştinţă? Crezi că nu atârnă cât suferinţele celorlalţi sclavi, munca necontenită, coptura soarelui, stâlpul infamiei şi biciul? Crezi că nu-s de-ajuns ca să rodească-n inima unui om o ură arzătoare, necruţătoare, veşnică, aşa cum este stigmatul ruşinii ce-mi zbârceşte pieptul! Ah, la o atât de lungă suferinţă, ce scurtă mi-a fost răzbunarea! De ce nu mi-a fost dat să îl fac pe tiranul meu odios să sufere toate chinurile ce zilnic le retrăiesc! De ce să nu fi cunoscut înainte de  a se fi curăţat, tot amarul mândriei rănite şi să nu simtă ce urme fierbinţi lasă lacrimile ruşinii şi ale furiei pe un chip condamnat la râsul perpetuu. Ce greu este să aştepţi atâta vreme ceasul răzbunării şi să-l isprăveşti printr-o lovitură de pumnal! Măcar de-ar fi ştiut ce mână l-a lovit! Dar mă pripeam să-i aud ultimul horcăit; am înfipt prea iute pumnalul; a murit fără să mă recunoască şi furiile mi-au înşelat răzbunarea. De data aceasta, cel puţin, va fi completă. Mă vezi bine, nu-i aşa? E adevărat că-ţi vine greu să mă recunoşti în lumina nouă în care îţi apar. M-ai văzut numai vesel şi rânjind; acum, când nimic nu-mi mai împiedică sufletul să ia calea privirilor, bănuiesc că nu mai semăn cu mine însumi. Cunoşteai numai masca mea: iată-mi chipul!
Era cumplit.
- Monstrule! i-am strigat, greşeşti, mai există ceva din saltimbanc în atrocitatea trăsăturilor şi a inimii tale...
- Nu vorbi despre atrocitate! mă întrerupse Habibrah. Gândeşte-te la cruzimea unchiului tău.
- Ticălosule, am urmat indignat; dacă era crud, era că îl mânai tu! Deplângi soarta nenorociţilor de sclavi: atunci de ce înveninai împotriva lor încrederea pe care ţi-o arăta unchiul meu. De ce n-ai încercat niciodată să-l îmbunezi în favoarea lor?
- Pentru nimic în lume! Să împiedic eu un alb să se mânjească astfel? Dimpotrivă, îl împingeam să se poarte şi mai urât  cu sclavii, ca ceasul răzvrătirii să sune mai curând, ca excesul tiraniei să cheme în sfârşit, răzbunarea! Părând că le dăunez fraţilor mei, îi slujeam.
Mă năuceau aceste născociri ale urii.
- Ei, ce părere ai, continuă piticul, am ştiut să gândesc şi să pun în practică? Ce spui de bufonul Habibrah! Ce spui de nebunul unchiului tău?
- Du până la capăt ce ai început atât de bine, i-am răspuns. Omoară-mă, dar grăbeşte-te.
Începu să se plimbe de-a lungul şi de-a latul platformei, frecându-şi mâinile:
- Şi dacă mie nu-mi place să mă grăbesc? Dacă vreau să mă bucur în voie de frica ta? Pricepi, Biassou îmi datora partea mea din ultima pradă. Când te-am văzut în tabără, nu i-am mai cerut decât viaţa ta. Mi-a dat-o cu plăcere şi acum îmi aparţine! Mă distrez cu ea. N-ai teamă, curând o să te prăbuşeşti împreună cu cascada asta în prăpastie; dar află, mai înainte de asta că, descoperind locul unde s-a ascuns soţia ta, azi i-am sugerat lui Biassou să dea foc pădurii şi probabil că a şi făcut-o până acum. Aşadar familia ta este nimicită. Unchiul tău a murit de cuţit, tu vei muri de apă, Marie a ta - de flăcări!
- Ticălosule! Ticălosule! am strigat. Şi am făcut o mişcare să sar asupra lui. Se întoarse spre negri:
- Hai, legaţi-l! I se apropie ceasul.
Negrii începură să mă lege în tăcere cu funiile pe care le aduseseră. Deodată, mi se păru că aud lătrăturile îndepărtate ale unui câine. Mi se păru că ar fi o iluzie provocată de mugetul cascadei. Negrii isprăviră cu legatul şi mă împinseră spre hăul ce avea să mă înghită. Piticul, încrucişându-şi braţele, mă privea cu o bucurie triumfătoare. Mi-am ridicat ochii spre spărtura de sus ca să nu îl mai văd şi să privesc cerul. În clipa aceea se auzi un lătrat şi mai puternic, şi mai limpede. Enormul cap al lui Rask apăru prin crevasă. Am tresărit. Piticul strigă: Hai! Negrii, care nu băgaseră de seamă lătrăturile, se pregătiră să mă arunce în prăpastie...

LIII.

- Camarazi! tună un glas. Toţi se reîntoarseră: era Bug-Jargal. Stătea în picioare pe marginea spărturii; pe cap îi plutea o pană roşie. Camarazi, repetă, opriţi-vă! Negrii se prosternară. Continuă: sunt Bug-Jargal. Negrii îşi izbiră frunţile de pământ, ţipând fără să se mai înţeleagă ce. Dezlegaţi prizonierul! strigă căpetenia.
La aceasta, piticul păru să se trezească din stupoarea sa. Împiedică braţele negrilor ce erau gata să îmi taie legăturile.
- Cum?! Ce s-a întâmplat?!s Strigă el. Que quiere decir eso? Apoi, ridicând capul spre Bug-Jargal: căpetenie a celor din Morne-Rouge, ce cauţi aici?
Bug-Jargal răspunse:
- Am venit să-i comand pe fraţii mei!
- Într-adevăr, spuse piticul abia stăpânindu-şi furia, sunt negrii din Morne-Rouge. Dar cu ce drept dispui de ostaticul meu?
Căpetenia răspunse:
- Sunt Bug-Jargal!
Negrii îşi izbiră din nou frunţile de pământ.
- Bug-Jargal, reluă Habibrah, nu poate desface ce a făcut Biassoou. Acest alb mi-a fost dat de Biassou. Vreau să moară; va muri. Vosotros, spuse negrilor, îndepliniţi porunca! Zvârliţi-l în prăpastie.
La glasul puternic al obiului, negrii se ridicară şi făcură un pas spre mine. Am crezut că era sfârşitul.
- Dezlegaţi prizonierul, strigă Bug-Jargal. Şi îi potopi cu înjurături şi ameninţări. Într-o clipă m-au slobozit. Surpriza mea era tot atât de mare ca şi furia obiului. Vru să se azvârle asupra mea. Negrii îl opriră.
- Demonios! Rabia! Infierno de mi alma! Cum, ticăloşilor, refuzaţi să-mi daţi ascultare?! Ce-am pierdut el tiempo să ascult este maldicho? Ar fi trebuit să-l arunc de la bun început peştilor del baratro! Dorind o răzbunare completă, îl pierd. O rabia de satan! Escuchate, vosotros! Dacă nu-mi daţi ascultare şi nu-l azvârliţi pe albul ăsta nemernic în torent, vă blestem! O să vă albească părul; o să vă roadă de vii ţânţarii şi furnicile! O să vă slăbească  mâinile şi picioarele ca trestiile, o să se împleticească, o să vă ardă răsuflarea în gâtlej ca nisipul fierbinte, o să muriţi curând şi sufletele vă vor fi osândite să întoarcă veşnic o piatră de moară mare cât un munte, în lună, unde e frig!
Scena aceasta produse asupra mea un efect ciudat. Singur din rasa mea în această cavernă umedă şi întunecată, împresurat de negrii aidoma dracilor, legănat, cât de cât, pe marginea acestuio hău fără fund, pe rând ameninţat de acest pitic hidos, de acest vrăjitor diform, a cărui haină dungată şi mitră ascuţită abia de le vedeam în lumina palidă şi apărat de negrul cel vânjos, ce se lăsa  văzut în singurul loc unde puteam zări cerul, mi se păru că m-aş afla la porţile iadului, aşteptând pierzania sau mântuirea sufletului meu şi asistând la lupta îndârjită dintre îngerul meu păzitor şi duhul meu cel rău. Negrii păreau înspăimântaţi de blestemele obiului. Voi să profite de nehotărârea lor şi strigă:
- Vrea ca albul să moară; mă veţi asculta: va muri!
Bug-Jargal răspunse cu gravitate:
- Va trăi! Sunt Bug-Jargal. Tatăl meu a fost rege în Kakongo şi împărţea dreptatea în pragul uşii sale. Negrii se prosternară din nou. Căpetenia continuă: fraţilor! Mergeţi şi spuneţi lui Biassou să nu desfăşoare steagul negru ce trebuie să-i vestească pe albi de moartea acestui captiv; acest captiv a salvt viaţa lui Bug-Jargal şi Bug-Jargal vrea să trăiască.
Se ridică. Bug-Jargal lăsă să-i cadă pana roşie în mijlocul lor. Şeful detaşamentului îşi încrucişă mâinile pe piept şi ridică pana cu respect; după care ieşiră fără să mai sufle o vorbă. Obiul dispăru cu ei în bezna subpământeană. N-am să încerc să vă descriu, domnilor, situaţia în care mă aflam. Îmi aţintisem ochii umezi asupra lui Pierrot, care la rândul său mă contempla cu o expresie unică de recunoştinţă şi de mândrie:
- Domnul fie binecuvântat! rosti în cele din urmă. Eşti salvat. Frate, întoarce-te pe unde ai venit. O să mă găseşti în vale.
Îmi făcu un semn cu mâna şi plecă.

LIV.

Grăbit să ajung la această întâlnire şi să aflu prin ce minunată întâmplare îmi fusese dăruit izbăvitorul chiar la timpul cuvenit, m-am pregătit să ies din înspăimântătoarea cavernă. Dar mă aşteptau noi pericole. În clipa în care m-am îndreptat spre galeria subterană, un obstacol, neprevăzut îmi bară intrarea, pe neaşteptate. Era tot Habibrah. Obiul hain nu-i urmase pe negri, aşa cum crezusem; se ascunsese în spatele unei stalactite, aşteptând o clipă mai prielnică pentru răzbunarea sa. Şi prilejul venise. Piticul se arătă pe neaşteptate şi râse. Eram singur, dezarmat; un pumnal, acelaşi ce îi ţinea loc de crucifix, lucea în mâna sa. Văzându-l, m-am tras fără să vreau, înapoi.
- Ha! Ha! Maldicho! Credeai că-mi scapi! Dar nebunul nu e atât de nebun ca tine! Eşti al meu şi de data asta nu te va aştepta de pomană. Vei merge să-l întâlneşti în vale, dar te va purta unda torentului ăstuia.
- Monstrule! i-am spus, mergând de-a-ndăratelea pe platformă, adineaori ai fost un călău, acum eşti un ucigaş!
- Mă răzbun! răspunse, scrâşnind din dinţi.
În acel moment mă aflam pe buza prăpastiei, brusc se năpusti asupra mea ca să mă împingă în ea, printr-o lovitură de pumnal. M-am dat la o parte. Piciorul îi alunecă pe muşchiul umed ce acoperea stâncile; se rostogoli pe panta rotunjită de valuri.
- Mii de draci! strigă, răgând. Se prăbuşise  în prăpastie. V-am pomenit de rădăcina copacului bătrân ce ieşea din fisura granitului, puţin deasupra marginii. Piticul se izbi de ea, căzând; fusta lui înzorzonată i se încurcă printre nodurile trunchiului şi, apucându-se de acest ultim sprijin, se cramponă cu o energie extraordinară. Cuşma ascuţită i se desprinse de pe creştet; dădu drumul pumnalului; arma lui de ucigaş şi gorra sunătoare pieriră laolaltă, izbindu-se una de alta, în adâncimile cataractei. Habibrah, agăţat deasupra  hăului hidos, la început se zbătu să urce din nou pe platformă; dar braţele lui scurte nu puteau atinge colţul de sus al râpei şi unghiile i se rupeau în zadar, înfingându-se în suprafaţa vâscoasă a rocii ce domina groapa întunecoasă. Urla de furie. Cea mai mică mişcare de-a mea ar fi fost de-ajuns pentru a-l prăbuşi; dar ar fi fost o laşitate şi nu m-am gândit la asta nici o clipă. Această slăbiciune a mea îl izbi. Mulţumind cerului pentru mântuirea pe care mi-o trimisese când eram deznădăjduit, m-am hotărât să îl las în plata sorţii şi tocmai voiam să ies din sala subpământeană, când am auzit pe neaşteptate din prăpastie, glasul piticului, rugător şi îndurerat:
- Stăpâne, strigă, stăpâne! Nu plecaţi, vă rog! În numele lui bon Giu, nu lăsaţi să moară, vinovată şi fără căinţă, o fiinţă omenească pe care o puteţi salva. Vai!... mă lasă puterile, îmi alunecă ramura dintre mâini şi se îndoaie, atârn prea  greu, îi dau drumul, se rupe... vai! Stăpâne! Mi-e frică de prăpastia care fierbe sub mine! Nombre santo de Dios! N-aveţi nici un pic de milă pentru bietul dumneavoastră bufon? E un ucigaş, e adevărat; dar nu îi dovediţi că albii sunt mai buni decât negrii, stăpânii - decât sclavii?
Mă apropiasem de prăpastie, aproape emoţionat şi lumina veştedă ce cobora prin deschizătură, îmi dezvălui pe chipul respingător al piticului, o expresie pe care încă nu i-o cunoşteam: aceea a rugăminţii şi a nenorocirii.
- Senor Leopold, continuă, încurajat de mişcarea provocată de milă pe care o făcusem, să fie adevărat că o fiinţă omenească îşi vede semenul într-o poziţie atât de cumplită, îl poate ajuta şi nu o face?! Vai, întindeţi-mi mâna, stăpâne. Un mic ajutor şi pot ieşi. Ceea ce este totul pentru mine înseamnă atât de puţin pentru dumneavoastră! Trageţi-mă spre dumneavoastră, vă rog! Recunoştinţa mea va fi pe măsura crimelor mele...
L-am întrerupt:
- Nemernicule! Nu-mi aminti de ele!
- Urăsc, stăpâne, reluă el, aceste amintiri. Ah! fiţi mai generos decât mine. Ceruri! Ah, ceruri! Nu mai pot să mă ţin! Cad... Ay desdichado! Mâna! Mâna! Daţi-mi mâna! În numele mamei ce v-a alăptat.
Mi-ar fi greu să vă spun ce lamentabil era acel accent al groazei si suferinţei! Am uitat de toate! Nu mai era un vrăjmaş, un trădător, un ucigaş, era un nenorocit pe care numai un mic efort din partea mea l-ar fi putut smulge unei morţi înfiorătoare. Mă implora atât de jalnic! Orice cuvânt, orice reproş ar fi fost fără rost şi ridicol: nevoia de ajutorare mi se părea urgentă. M-am aplecat şi am îngenunchiat de-a lungul marginii, sprijinindu-mă cu una dintre mâini de copacul a cărui rădăcină îl susţinea pe nefericitul Habibrah; i-am întins-o pe cealaltă... De îndată ce fu la îndemâna sa, o apucă cu ambele mâini cu o vigoare neaşteptată şi, departe de  a se lăsa ajutat să urce, aşa cum intenţionam să fac, l-am simţit că încearcă să mă tragă cu el în adâncimi. Dacă trunchiul arborelui nu mi-ar fi oferit un sprijin atât de solid, aş fi fost fără doar şi poate, smuls de unde mă aflam, printr-o mişcare bruscă şi violentă pe care o făcu mizerabilul.
- Sceleratule!i I-am strigat; ce faci?!
- Mă răzbun, răspunse hohotind diabolic. Te-am apucat, în sfârşit, imbecilule! Singur ai venit în mâinile mele! Te ţin! Erai salvat şi eu eram pierdut! Singur te-ai băgat în gura caimanului, pentru că a gemut după ce a răcnit! Sunt mângâiat, căci moartea mea mă răzbună! Eşti în capcană, amigo! Şi o să mai am un tovarăş drept hrană peştilor din lac.
- Trădătorule! i-am spus, încordându-mi muşchii, aşa mulţumeşti pentru că am vrut să te ajut?!
- Da, răspunse; ştiu că mă puteam salva cu tine, dar prefer să pieri cu mine. Ţin mai mult la moartea ta decât la viaţa mea! Vino!
În acest timp, palmele sale aspre şi negre se crispau în jurul mâinii mele cu efoturi neînchipuite; ochii îi ardeau şi gura îi spumega; forţele, de a căror lipsă se plânsese mai înainte, îi reveniseră, exaltate de furie şi răzbunare; picioarele i se sprijineau ca două pârghii, de zidul perpendicular al stâncii şi sărea, pe rădăcină, asemenea unui tigru; aceasta, încâlcită în veşmintele sale, îl susţinea fără voia lui; deoarece ar fi vrut să o rupă ca să atârne cu toată greutatea de mine şi să mă tragă mai iute. Se întrerupea, când şi când să roadă furios cu dinţii. Ai fi zis că este însuşi demonul acestei grote, încercând să atragă o pradă în palatul său de beznă din adâncuri. Spre norocul meu, unul dintre genunchi mi se oprise într-o ieşitură a stâncii; braţul parcă mi s-ar fi înnodat de copacul de care mă sprijineam; şi mă luptam împotriva eforturilor, cu toată energia pe care sentimentul autoconservării ţi-l poate da într-o astfel de clipă. Din când în când îmi ridicam anevoie pieptul şi strigam cât mă ţineau puterile: Bug-Jargal! Dar tunetul cascadei şi distanţa îmi lăsau prea puţine nădejdi că mi-ar fi putut auzi glasul. Între timp, piticul, care nu se aşteptase la o astfel de rezistenţă, îşi îndoi zguduirile furioase. Începeam să-mi pierd puterile, deşi lupta durase mai puţin timp decât irosesc povestindu-v-o. Un cârcel de nesuportat îmi paraliza braţul; mi se tulbura vederea; lumini livide şi fără consistenţă se încrucişau prin faţa mea; urechile îmi sunau; am auzit rădăcina trosnind, gata să se rupă, monstrul ce sta să cadă - râzând; prăpastia ce urla, părea că se apropie de mine.
Înainte de a abandona totul din pricina ostenelii şi a disperării, am încercat să mai strig o dată; mi-am adunat forţele ce îmi mai rămăseseră şi am strigat pentru ultima oară: Bug-Jargal! Îmi răspunse un lătrat. L-am recunoscut pe Rask, mi-am întors privirile. Bug-Jargal şi câinele său erau pe marginea crevasei. Nu ştiu dacă auzise chemarea mea sau îl mânase îngrijorarea. Îşi dădu seama de pericolul în care mă aflam.
- Ţine-te bine! îmi strigă.
Habibrah, temându-se să nu fiu salvat, îmi strigă şi el, spumegând de furie: - Vino odată!  Vino.
Şi îşi adună, să isprăvească tot, ultimile rămăşiţe ale vigorii sale nefireşti. În clipa aceea, braţul meu trudit se desprinse de copac. Gata! Când m-am simţit ţinut din spate: era Rask. La un semn al stăpânului său, sărise pe platformă prin deschizătură şi mă ţinea cu botul de pulpanele hainei. Acest neaşteptat ajutor mă izbăvea. Habibrah îşi mistuise cu acest efort, ultima tărie; eu mi-am adunat-o pe a mea pentru a-mi smulge mâna. Degetele lui înţepenite fură, în cele din urmă, nevoite să-mi dea drumul; rădăcina căznită atât de multă vreme, se frânse sub greutatea lui; şi, pe când Rask mă trăgea înapoi cu violenţă, nemernicul pitic fu înghiţit de spumele cascadei, blestemându-mă, fără vlagă; blestemul căzu în prăpastie odată cu el. Acesta fu sfârşitul bufonului unchiului meu.

LV.

Această scenă, această luptă nebunească, cumplitul ei deznodământ, mă copleşiră.
Îmi pierdusem, aproape, cunoştinţa. Glasul lui Bug-Jargal mă reînvie:
- Frate! striga. Grăbeşte-te să ieşi! Soarele apune peste jumătate de ceas. Te aştept acolo. Urmează-l pe Rask.
Cuvintele acestea prieteneşti îmi redară nădejdea, puterea şi curajul. M-am ridicat. Dogul se năpusti prin galeria subterană; l-am urmat; lătratul lui mă conducea prin beznă. După câteva minute, am revăzut lumina; ajungeam, în sfârşit la lumină şi respiram liber. Păşind afară de sub bolta umedă şi neagră, mi-am amimntit de proorocirea piticului, făcută atunci când intrasem: "Numai unul dintre noi doi va trece înapoi pe acest drum". Aşteptările i-au fost înşelate, dar profeţia i se adeverise.

LVI.

Ajuns în vale, l-am văzut pe Bug-Jargal; i-am căzut în braţe şi am rămas aşa, cu inima grea, cu zeci de întrebări pe buze, dar neputându-le rosti.
- Ascultă, mi-a spus, soţia ta, sora mea, este în siguranţă. Am dus-o în tabăra albilor; e la una din rudele voastre ce comandă avanposturile; voiam să mă predau de teamă să nu fie sacrificate cele zece capete ce răspund pentru mine. Ruda ta mi-a spus să fug şi să încerc să împiedic uciderea ta, cei zece negri netrebuind să fie executaţi decât după tine; acest lucru trebuia să fie vestit de Biassou, arborându-se un steag negru pe cel mai înalt pisc din munţi. Am alergat, Rask m-a condus şi am ajuns la timp, slavă Domnului! Vei trăi şi voi trăi şi eu. Întinse mâna şi adăugă: Eşti mulţumit, frate?
L-am strâns din nou în braţe; l-am implorat să nu mă mai părăsească, să rămână cu mine printre albi; i-am făgăduit un grad în armata colonială. Mă întrerupse cu sălbăticie.
- Frate, ţi-am făgăduit eu să te înrolez în rândurile alor mei?
Am  tăcut, simţeam că greşisem. Adăugă vesel:
- Hai, vino s-o liniştim pe soţia ta!
Această propunere răspundea unei nevoi urgente a inimii mele, m-am ridicat beat de fericire; plecarăm. Negrul cunoştea drumul; mergea înaintea mea; Rask ne urmă...
La aceasta, d'Auverney se opri şi aruncă o privire sumbră în jurul său. Stropi mari  de sudoare i se scurgeau pe frunte. Îşi ascunse chipul în mâini. Rask îl privea îngrijorat.
- Da, aşa mă priveai atunci! murmură el.
Peste o clipă se ridică foarte nervos şi ieşi din cort. Sergentul şi dogul îl întovărăşiră.

LVII.

- Pun rămăşag, strigă Henri, că ne apropiem de catastrofă! Zău c-ar fi păcat să i se fi-ntâmplat ceva  lui Bug-Jargal; straşnic bărbat!
Paschal smulse cu dinţii dopul sticlei înfăşurată în răchită şi spuse:
- Aş fi dat douăsprezece coşuri de Porto, să văd nuca de cocos pe care-a dat-o peste cap dintr-o înghiţitură.
Alfred, care visa la o melodie de ghitară, se întrerupse şi îl rugă pe Henri să îi lege şnururile, adăugă:
- Negrul acesta mă interesează mult. Numai că n-am îndrăznit să-l întreb pe d'Auverney, dacă ştia şi melodia  Hermosa Padilla.
- Biassou este mai interesant, reluă cuvântul Paschal, vinul lui poate nu făcea multe parale, dar cel puţin omul ăla ştia ce e un francez. Dacă i-aş fi fost prizonier, aş fi lăsat să-mi crească mustăţile, să-mi dea câţiva piaştri pe ele, aşa cum a dat oraşul Goa acelui căpitan portughez. Trebuie să vă mărturisesc că creditorii mei sunt mai necruţători decât Biassou.
- Că veni vorba, căpitane, iată patru ludovici pe care vi-i datorez, strigă Henri, aruncâdu-şi  punga lui Paschal. Căpitanul îşi privi cu ochii miraţi generosul debitor şi ar fi putut, cu mai multă dreptate, să se numească creditorul său.
Henri se grăbi să adauge:
- Ia să vedem domnilor: până aici, ce gândiţi despre povestea căpitanului?
- Pe cinstea mea, spuse Alfred; n-am fost prea atent, dar mă aşteptam la ceva mai interesant din gura visătorului d'Auverney. Şi pe deasupra, a zis şi o romanţă în proză; şi nu-mi plac romanţele în proză; pe ce melodie să le cânţi?! Pe scurt, povestea lui Bug-Jargal mă plictiseşte: e prea lungă.
- Aveţi drepatte, spuse aghiotantul Paschal; e prea lungă. Dacă n-aş fi avut pipa şi clondirul, ar fi fost o noapte tare lungă. Şi sunt o mulţime de lucruri absurde. Cum să crezi, de pildă, că pocitania aia de vrăjitor... cum îl chema, c-am şi uitat?... Habitos! Cum să crezi că vrând să-şi înece duşmanul, se îneca singur?...
Henri îl întrerupse surâzând:
- Şi mai ales în apă! Nu-i aşa, căpitane Paschal? Pe mine, ce m-a distrat cel mai tare în povestea lui d'Auverney, a fost că de fiecare dată când îi rostea numele lui Bug-Jargal, câinele şchiop ridica privirea.
- Cât despre asta, întrerupse Paschal, făcea tocmai pe dos decât făceau cumetrele din Celadas când predicatorul pronunţa numele lui Iisus; am intrat în biserică cu doisprezece cavalerişti cu platoşă...
Zgomotul puştii străjii vesti întoarcerea lui d'Auverney. Toţi tăcură. Se plimbă câţiva paşi, cu braţele încrucişate, în tăcere. Bătrânul Thadée, ce se reaşezase într-un colţ, îl observa pe furiş, şi se străduia să pară că îl mângâie pe Rask, ca să nu-şi dea seama căpitanul de îngrijorarea lui. D'Auverney, în cele din urmă, reluă:

LVIII.

Rask ne urma. Stânca cea mai înaltă a văii nu mai era luminată de soare: deodată trecu o pâlpâire pe deasupra ei, ce se stinse iute. Negrul tresări; îmi strânse mâna cu putere.
- Ascultă, spuse. Un zgomot surd, ca de artilerie, răsună din vale în vale, revenind cu nenumărate ecouri. E semnalul, spuse negrul, întunecat. Continuă: a fost un tun, nu? Am făcut un semn afirmativ. Din două salturi, se afla pe o stâncă înaltă: l-am urmat. Încrucişă braţele şi începu să surâdă cu tristeţe. Vezi? mă întrebă. Am privit încotro îmi arăta şi am zărit piscul pe care mi-l indicase când am revăzut-o pe Marie. Singurul în care mai bătea soarele, având în vârf un drapel mare, negru.
D'Auverney făcu o pauză.
- Mai târziu am aflat că Biassou, grăbit să plece, pusese să fie arborat stindardul înaintea întoarcerii detaşamentului ce ar fi trebuit să mă execute.
Bug-Jargal se afla tot acolo, în picoare, cu braţele încrucişate şi contemplând steagul lugubru. Deodată se reîntoarse rapid şi făcu câţiva paşi să coboare de pe stâncă:
- Doamne, Doamne! Nenorociţii mei tovarăşi!
Reveni spre mine:
- Ai auzit tunul? mă întrebă.
N-am răspuns.
- Era semnalul, frate. Acum sunt conduşi. Capul îi căzu pe piept. Se apropie şi mai mult de mine:
- Du-te să-ţi întâlneşti soţia, frate; te va conduce Rask.
Fluieră o melodie africană, câinele mişcă din coadă şi păru că vrea să se îndrepte spre un anume loc al văii. Bug-Jargal îmi luă mâna şi făcu eforturi să zâmbească; dar era un zâmbet crispat.
- Adio! îmi strigă un glas puternic; şi pieri printre desişurile şi copacii ce ne înconjurau. Împietrisem. Puţinul pe care-l înţelesesem din câte se petrecuseră, mă făcea să prevăd tot felul de nenorociri. Rask, văzându-şi stăpânul dispărând, înaintă spre marginea  stâncii şi începu să îşi clatine capul, urlând nenorocit. Reveni cu coada între picioare; ochii mari îi erau umezi, mă privi îngrijorat, după care se întoarse în locul de unde plecase stăpânul său şi lătră de mai multe ori. L-am înţeles: şi eu aveam aceleaşi temerii ca şi el. Am făcut câţiva paşi în direcţia lui şi atunci, ţâşni ca o săgeată pe urmele lui Bug-Jargal; l-aş fi pierdut curând din vedere, deşi alergam şi eu cât mă ţineau puterile, dacă nu s-ar fi oprit din când în când ca să-mi dea timp să îl ajung. Am străbătut astfel câteva văi, am urcat pe dealuri acoperite de pâlcuri de copaci. În sfârşit!...
Vocea lui d'Auverney se stinse. Trăsăturile îi fură cuprinse de o disperare sumbră; abia putu articula cuvinte:
- Continuă tu, Thadée, nu mai am forţă nici cât o babă.
Bătrânul sergent nu era mai puţin emoţionat decât căpitanul:
- Cu îngăduinţa... Dacă aşa vreţi, căpitane, trebuie să vă spun, domnilor ofiţeri, că deşi Bug-Jargal, numit Pierrot, a fost un negru mare - foarte blând, foarte puternic, foarte  curajos şi cel mai mare viteaz de pe pământ, după dumneavoastră, nu vă fie cu supărare, domnule căpitan, asta nu înseamnă că eu eram mai puţin pornit împotriva lui, lucru pe care nu mi-l voi ierta niciodată, deşi căpitanul meu mi-a iertat-o. Aşa încât, domnule căpitan, când am auzit că în seara următoare urma să fiţi ucis, m-a năpădit o furie teribilă împotriva bietului om şi am simţit o plăcere infernală când i-am anunţat că el sau, în lipsa lui, zece dintre ai săi vă vor întovărăşi şi vor fi împuşcaţi, drept represalii, cum se spune. La auzul acestei ştiri nu vădi nici un simţământ, numai că peste un ceas o şterse printr-o gaură pe care o făcuse...
D'Auverney avu un gest de nerăbdare. Thadée reluă:
- Fie! Când am văzut drapelul mare şi negru pe munte, cum nu se reîntorsese, ceea ce nu ne mira, cu îngăduinţa dumneavoastră, domnilor ofiţeri, s-a tras cu tunul şi am  fost însărcinat să conduc pe cei zece negri spre locul de execuţie, numit La Bouche-du-Grand-Diable, care era mai departe de tabără... Ei, dar ce contează! Când am ajuns acolo, înţelegeţi, domnilor, n-o făcusem ca să le dăm un prilej să-şi ia tălpăşiţa, am pus să fie legaţi, aşa cum se obişnuieşte şi mi-am pregătit plutonul. Când, iată că văd sosind dinspre pădure, un negru solid. Mi s-au muiat braţele. Se apropie, gâfâind, de mine:
- Am sosit la vreme, spuse. Bună-ziua, Thadée.
Da, domnilor, numai asta a spus şi merse să-şi dezlege tovarăşii. Eu rămăsesem cu gura căscată. Atunci, cu îngăduinţa dumneavoastră, domnule căpitan, între el şi negri se stârni o luptă a generozităţii şi care ar fi trebuit să dureze ceva mai mult... Ce mai contează! Da, eu sunt de vină că am făcut să înceteze acea luptă. Luă locul negrilor. În acea clipă, câinele lui... Bietul Rask! Ajunse acolo şi îmi sări la gât. De-ar fi rămas aşa încă câteva clipe, domnule căpitan! Dar Pierrot făcu un semn şi sărmanul dog îmi dădu drumul; Bug-Jargal nu îl putu însă împiedica să nu i se culce la picioare. Pe atunci vă credeam mort, domnule căpitan. Eram mânios. Am strigat...
Sergentul întinse mâna, îl privi pe căpitan dar nu putu rosti cuvântul fatal.
- Bug-Jargal căzu. Un glonţ rupse laba câinelui... De atunci, domnilor ofiţeri (şi sergentul îşi clătină cu tristeţe capul), de atunci e şchiop. Am auzit gemete printre copacii codrului din apropiere, am mers acolo, eraţi dumneavoastră, domnule căpitan; vă atinsese un glonţ, când alergaţi să îl salvaţi pe negru. Da, căpitane, gemeaţi, dar plângându-l pe el; Bug-Jargal murise! Pe dumneavoastră, domnule căpitan, v-am adus în tabără. Eraţi rănit mai puţin grav decât el, căci v-aţi vindecat, datorită îngrijirii atente a doamnei Marie.
Sergentul se opri. D'Auverney reluă cu un glas solemn şi îndurerat:
- Bug-Jargal murise!
Thadée coborî privirile.
- Da, spuse; el mă cruţase, şi tocmai eu l-am ucis

Sfârşitul lui Bug-Jargal

NOTĂ

Deoarece cititorii, în general, au obiceiul să solicite lămuriri definitive asupra sorţii fiecăruia dintre personajele ce au izbutit să-l intereseze, s-au făcut cercetări, în intenţia de a satisface acest obicei, asupra destinului ulterior al căpitanului Leopold d'Auverney, al sergentului şi câinelui său. Cititorul îşi aminteşte, poate, că sumbra melancolie a căpitanului avea două pricini: moartea lui Bug-Jargal, numit Pierrot şi pierderea iubitei sale Marie, care nu fusese salvată din incendiul fortului Galifet, decât pentru a pieri, nu peste multă vreme, în primul incendiu al Capului. Cât despre căpitan însuşi, iată ce s-a descoperit.
A doua zi după marea bătălie câştigată de trupele Republicii Franceze împotriva armatelor europene, generalul de divizie M*** stătea singur în colţul său, redactând, după notele şefului de stat major, raportul ce urma să fie trimis Convenţiei naţionale, asupra victoriei din ajun. Un aghiotant general se prezentă, spunându-i că reprezentantul poporului, însărcinat pe lângă el, dorea  să-i vorbească. Generalului îi displăceau acest soi de ambasadori cu bonetă roşie pe care Montaniarzii îi delegau în tabere pentru a le înjosi şi decima, turnători oficiali, însărcinaţi de călăi să spioneze gloria. Totuşi ar fi fost periculos să se refuze vizita unuia dintre ei, îndeosebi după o victorie. Idolului sângeros al acelor vremuri îi plăceau victimele ilustre; şi sacrificatorii din piaţa Revoluţiei erau veseli când puteau să dărâme dintr-o singură lovitură, un cap şi o coroană, chiar de n-ar fi fost decât de spini, ca aceea  a lui Louis XVI, de flori, ca acelea ale tinerelor fete din Verdun, sau de lauri, ca acelea ale lui Custine şi Andrée Chénier. Generalul ordonă deci să fie primit reprezentantul.
După câteva felicitări în doi peri şi destul de limitate, în legătură cu recentul triumf al armatelor republicane, reprezentantul, apropiindu-se de general, îi spuse acestuia cu jumătate de glas:
- Dar asta nu este totul, cetăţene general; nu e destul să învingem vrăjmaşul din afară; trebuie deasemenea, exterminaţi duşmanii dinăuntru.
- Ce vreţi să spuneţi, cetăţene reprezentant? răspunse generalul uimit.
- În armata voastră există un căpitan numit Leopold d'Auverney, reluă misterios comisarul Convenţiei; e în a 32-a semibrigadă. Îl cunoaşteţi, generale?
- Sigur că da! exclamă generalul. Tocmai citeam în legătură cu el un raport al adjutantului general, şef al celei de-a 32-a semibrigăzi. E un excelent căpitan.
- Cum, cetăţene general! îi vorbi de sus reprezentantul. I-aţi dat alt grad?
- Nu vreau să vă ascund, cetăţene reprezentant, că asta îmi era intenţia...
La aceasta, îl întrerupse pe general, cu impetuozitate:
- Victoria este oarbă, generale M***! Ţineţi seama de ce faceţi sau spuneţi. Dacă încălziţi la sân şerpi ce duşmănesc poporul, temeţi-vă să nu vă strivească poporul atunci când va strivi şerpii! Acest Leopold d'Auverney este un aristocrat, un contrarevoluţionar, un regalist, unul din 1792, un girondin! Justiţia poporului îl caută! Trebuia să mi-l daţi acum!
Generalul răspunse cu răceală:
- Nu pot.
- Cum nu puteţi?! reluă comisarul, a cărui mânie se adâncise. Nu ştiţi, generale M***, că singura putere nelimitată aici, e a mea? Republica vă ordonă şi spuneţi că nu puteţi! Iată, din condescendenţă pentru succesele pe care le-aţi avut, vreau să vă citesc nota informativă ce mi-a fost transmisă în legătură cu acest d'Auverney şi pe care trebuie s-o expediez, împreună cu el, acuzatorului public. Este vorba de un extras dintr-o listă de nume pe care nădăjduiesc că nu mă obligaţi s-o închei cu al dumneavoastră. Ascultaţi:
"Leopold Auverney (cu particula de), căpitan în cea de-a 32-a semibrigadă, dovedit, primo, de a fi istorisit într-o consfătuire de conspiratori, o pretinsă povestire contrarevoluţionară, ce tindea să ridiculizeze principiile egalităţii şi libertăţii şi să exalte vechi superstiţii cunoscute sub numele de regalitate şi religie; dovedit, secundo, de a se fi slujit de expresii reprobate de orice sans-culotte cinstit, pentru a caracteriza diverse evenimente memorabile, anume eliberarea negrilor din San-Domingo; dovedit, tertio, de a se fi slujit numai de cuvântul domnule în povestirea sa, şi niciodată de cuvântul cetăţean; în sfârşit, quarto, de a fi conspirat făţiş, prin mai sus pomenita istorisire, pentru răsturnarea republicii în favoarea facţiunii girondinilor şi a brissotiştilor. Merită moartea". Ei generale, ce părere aveţi? Mai ţineţi partea acestui trădător? Mai staţi în cumpănă să daţi pe mâna justiţiei acest inamic al patriei?
- Acest inamic al patriei, replică generalul cu demniatte, s-a sacrificat  pentru ea.  Voi răspunde extrasului din nota dumneavoastră pritr-un extras din raportul meu; e rândul  dumneavoastră să ascultaţi:
"Leopold d'Auverney, căpitan în cea de a 32-a semibrigadă, a hotărât soarta noii victorii obţinute de armata noastră. Coalizaţii au clădit o redută formidabilă; era cheia bătăliei; trebuia ocupată. Moartea viteazului ce ar fi atacat-o cel dintâi, era sigură. Căpitanul d'Auverney şi-a asumat această sarcină; a cucerit reduta, a murit şi am învins.  Sergentul Thadée, dintr-a 32-a, şi un câine, au fost găsiţi morţi în preajma sa. Propunem Convenţiei naţionale să decreteze că acestui căpitan Leopold d'Auverney i se cuvine recunoştinţa patriei". Vedeţi, cetăţene reprezentant, confirmă liniştit generalul, deosebirea dintre misiunile noastre; ambii trimitem câte o listă Convenţiei. Acelaşi nume se află pe ambele liste. Îl denunţaţi ca pe un trădător, eu - ca pe un erou; îl sortiţi ruşinii, eu - gloriei; ridicaţi un eşafod, eu îi pregătesc un trofeu; fiecare cu rolul său. Din fericire însă, acest viteaz a putut scăpa într-o bătălie, de supliciul pe care i-l hărăzeaţi. Slavă Domnului! Cel pe care voiaţi să-l omorâţi, a murit. Nu v-a aşteptat.
Comisarul, furios să vadă că, odată cu conspiratorul, cădea şi conspiraţia lui, scrâşni printre dinţi:
- A murit! Păcat!
Generalul îl auzi şi strigă indignat:
- Vă mai rămâne o consolaţie, cetăţene reprezentant al poporului! Căutaţi cadavrul căpitanului d'Auverney în ruinele redutei. Cine ştie?! Poate că obuzele duşmanului să îi fi cruţat capul, în favoarea ghilotinei naţionale!

Sfârşitul notei lui Bug-Jargal.

__________________________________________________________________

[ sus ]