Data publicarii pe site: 04.09.2007
VICTOR HUGO
"Ultima zi a unui condamnat la moarte"
Traducere de Mihai Radulescu
Primele ediții ale acestei lucrări, publicată la început fără nume de autor, debutau cu următoarele rânduri:
"Se poate lua cunoștință de existența acestei lucrări în două moduri. Fie că s-a găsit, cu adevărat, un teanc de hârtii îngălbenite și de mărime deosebită, în care s-au aflat însemnate, unul câte unul, ultimele gânduri ale unui nenorocit; fie că am dat peste un om, un visător, preocupat de observarea naturii spre profitul artei, un filosof, un poet, cine știe cine, a cărui idee, fantezia aceasta, l-a copleșit, neputându-se slobozi de sub imperiul ei decât lepădând-o într-o carte.
Cititorul va alege din aceste două explicații, pe cea care îi va plăcea."
După cum reiese din text, în epoca în care a fost publicată cartea de față, autorul n-a socotit că se cuvine să-și înfățișeze întreaga gândire. A preferat să aștepte ca ea să fie înțeleasă și să vadă dacă, într-adevăr, va fi. A fost. Astăzi, autorul poate dezvălui ideea politică, ideea socială, pe care a voit să le popularizeze în această nevinovată și candidă formă literară. El declară, așadar, sau, mai curând, mărturisește cu glas tare că Ultima zi a unui condamnat la moarte, nu reprezintă altceva decât o pledoarie, directă sau indirectă, cum vreți să o luați, în favoarea abolirii pedepsei capitale. Lucrul anume pe care a intenționat să-l facă, tot ce ar dori ca posteritatea să întrevadă în opera sa, dacă s-ar întâmpla să fie interesată de ceva atât de mărunt, nu este apărarea particulară, totdeauna lesnicioasă, totdeauna tranzitorie, a cutărui ori cutărui criminal, a cutărui ori cutărui acuzat ales dintre alții; este vorba de pledoaria generală și permanentă în favoarea tuturor acuzaților de azi și de mâine; este articolul cel mai de seamă din dreptul umanității invocat și pledat cu glas răspicat în fața societății, ce reprezintă marea curte de casație; este scopul suprem al respingerii lui abhorrescere a sanguine acceptat pentru totdeauna încă dinaintea judecării tuturor proceselor criminale; este întrebarea sumbră și fatală ce palpită în taină în adâncul tuturor proceselor capitale sub întreitul patos al retoricii însângerate sub care o ascund slujbașii regelui; este problema vieții și a morții, dezgolită, despovărată, de toate întortochelile sonore ale parchetului, adusă cu brutalitate la lumina zilei și așezată chiar acolo unde se cade să fie văzută - acolo unde se află cu adevărat, în mediul său autentic, cumplit; nu la tribunal, ci pe eșafod; nu în fața judecătorului, ci a călăului.
Iată care a fost intenția autorului. Dacă viitorul i-ar atribui, într-o bună zi, gloria de a fi făcut-o, ceea ce nu se încumetă să nădăjduiască, altă coroană nu își dorește.
Autorul declară deci, repetat, că se află, în numele tuturor acuzaților cu putință, inocenți sau vinovați, în fața curților, pretoriilor, juriilor, justițiilor. Această carte se adresează oricui ar judeca. Iar pentru ca pledoaria să fie tot atât de vastă după cum îi este cauza, a trebuit - și acesta este motivul pentru care Ultima zi a unui condamnat la moarte este alcătuit astfel - să elimine, de pretutindeni, din subiect, contingentul, accidentul, specificul, specialul, relativul, modificabilul, episodul, anecdota, evenimentul, numele propriu și să se mărginească, dacă aceasta înseamnă a te mărgini, numai la a pleda cauza unui condamnat oarecare, executat într-o zi oarecare, pentru o crimă oarecare. E fericit dacă, fără ajutorul altei unelte decât aceea a gândirii sale, a pătruns atât de adânc, încât a făcut să sângereze o inimă sub acel oes triplex al magistratului! E fericit dacă a izbutit să îi facă demni de milă pe cei ce se cred drepți! E fericit dacă, tot scormonind în judecător, a izbutit, câteodată, se redescopere omul!
Cu trei ani în urmă, când a apărut această carte, câtorva persoane le-a trecut prin minte să o conteste autorului. Unii au presupus că este o carte englezească, alții - americană. Ciudată opinie să cauți la o mie de leghe originile lucrurilor și să faci să izvorască din același loc cu Nilul, pârâul ce spală ulița ta! Din păcate nu se află aici nici vreo carte englezească, nici una americană, nici una chinezească. Ideea Ultimei zile a unui condamnat la moarte nu este luată din nici o carte; autorul nu obișnuiește să-și caute ideile atât de departe, ci acolo de unde le-ați fi putut afla cu toții, unde le-ați și aflat poate (cine n-a trăit, în duhul său, sau n-a visat la ultima zi a unui condamnat la moarte?), adică, pe șleau, din piața publică, din place de Greve. Trecând pe acolo, într-o bună zi, a ridicat această idee fatală, ce se zbătea într-o baltă de sânge, sub cioturile înroșite ale ghilotinei.
Începând cu acea dată, de câte ori, în curgerea joilor funebre ale curții de casație, intervenea una dintre acele zile în care țipătul unei condamnări la moarte izbucnea în Paris, de fiecare dată când autorul auzea trecându-i pe sub ferestre urlătorii aceia răgușiți ce hăituiau spectatorii spre Greve, de fiecare dată îi revenea ideea dureroasă, îl copleșea, îi umplea mintea cu jandarmi, călăi și gloată, îi explica, ceas de ceas, ultimele suferințe ale nenorocitului ce agoniza: în această clipă se mărturisește, în acestă clipă este tuns, în această clipă i se leagă mâinile; era somat, el biet poet, să spună toate acestea societății care își vede de afacerile ei, în timp ce lucrul acela monstruos este săvârșit; era stors, era împins, era zguduit, iar dacă tocmai versifica, îi ucidea stihurile abia schițate; punea la index toate lucrările, se interpunea la orice, îl investea, îl obseda, îl asedia. Un supliciu, un supliciu care începea odată cu trezirea zorilor și care dura, aidoma cu al nenorocitului ce era torturat în același timp, până la ceasurile patru. Numai atunci, odată strigat ponens caput expiravit, de către glasul sinistru al orologiului, autorul respira și își recăpăta o oarecare libertate a spiritului. Și într-o bună zi, în sfârșit, - era, după cum își amintește, a doua zi după executarea lui Ulbach - începu să scrie această carte. De atunci se simte slobozit. Când fu comisă una dintre aceste crime publice numite execuții judiciare, conștința sa îi spuse că nu mai era solidar, nu s-a mai simțit stropit pe frunte de picătura aceea de sânge, țâșnită din Greve pe capul tuturor membrilor comunității sociale.
Totuși, aceasta nu e destul. A-ți spăla mâinile este bine, a împiedica sângele să curgă ar fi și mai bine.
Și nici că ar putea exista un scop mai înalt, mai sfânt, mai august deât acesta: să participi la abolirea pedepsei cu moartea. Într-adevăr, autorul participă din adâncul inimii la dorințele și eforturile oamenilor generoși ai tuturor națiunilor, ce conlucrează de mulți ani la dărâmarea copacului spânzurătorii, singurul copac pe care revoluțiile nu îl dezrădăcinează. El, cel fără de vlagă, sosește la rândul său, să pună umărul și să adâncească tăietura pe care a făcut-o Béccaria, cu șaptezeci de ani în urmă, în bătrâna spânzurătoare, înălțată de atâtea secole deasupra creștinătății.
Tocmai spuneam că eșafodul este singurul edificiu pe care revoluțiile nu îl dărâmă. Într-adevăr, rareori se întâmplă ca revoluțiile să rămână sobre, în privința sângelui omenesc și, deoarece apar pentru a curăți de mortăciuni, pentru a tăia crengile uscate ale societății, pedeapsa cu moartea este una dintre uneltele pe care cu greu se pot obișnui să o lepede.
Vom mărturisi totuși, că dacă a fost vreo revoluție care să ne pară demnă și în stare să suprime pedeapsa cu moartea, apoi aceasta a fost Revoluția din iulie. Se pare cu adevărat, că ținea de cea mai elementară mișcare populară a timpurilor moderne, să șteargă legiuirea barbară a lui Ludovic al XI-lea, a lui Richelieu și a lui Robespierre și să înscrie, în fruntea legii, inviolabilitatea vieții umane. Se cădea ca anul 1830 să sfărâme satârul lui '93.
O clipă am nădăjduit. În august 1830, plutea atâta generozitate în aer, un duh atât de blând și de civilizat se legăna în mase, simțeai inima înflorind la apropierea unui viitor frumos, încât ni se părea că pedeapsa cu moartea este abolită de drept, dintr-o singură lovitură, printr-o consimțire tacită și unanimă, așa cum se întâmplase cu celelalte lucruri rele ce ne stingheriseră. Poporul aprinsese un foc al veseliei cu zdrențele vechiului regim. Aceasta reprezenta zdreanța însângerată; o credeam în maldăr. Am crezut-o arsă ca și celelalte. Și, timp de câteva săptămâni, am crezut, gândind la viitor, în inviolabilitatea vieții, ca și în inviolabilitatea libertății.
Și, într-adevăr, abia se scurseseră două săptămâni că se și făcu o tentativă de a rezolva ca pe o realitate legală utopia sublimă a lui Cezar Bonesana.
Din nenorocire, această încercare fu stângace, neîndemânatică, aproape ipocrită, urmărind de fapt, alt interes decât pe cel general.
Oricine își amintește că în noiembrie 1830, la câteva zile după ce fu înlăturată, prin ordinul de zi, propunerea înmormântării lui Napoleon sub coloană, întreaga Cameră se puse pe plâns și pe boncăluit. Problema pedepsei capitale apăru din nou și vom arăta, câteva rânduri mai jos, și cu ce prilej; măruntaiele legislatorilor părură cutreierate de o subită și minunată mizericordie. Joaca era de-a cine să vorbească, de-a cine să geamă, de-a cine să ridice mâinile spre cer! Pedeapsa cu moartea, Doamne, Dumnezeule! Ce oroare! Cutare bătrân procuror general, încărunțit în roba roșie, care toată viața mâncase pâine înmuiată în sângele rechizitoriillor, își compuse pe dată o mutră jalnică și atestă pe zei că era indignat de ghilotină. Timp de două zile tribuna nu se despovără de cațavenci jeluitori și a fost un plâns, o miriologie, un concert de psalmi lugubri, un Super flumina Babylonis, un Stabat mater dolorosa, o mare simfonie în ut, cu coruri, executată de orchestra asta întreagă de oratori ce garnisesc primele bănci ale Camerei și scot sunete atât de frumoase la zile mari. Cutărică veni cu basul său, cutărel cu falsetul. Nu lipsea nici unul. Nici că se poate ceva mai patetic ori mai plin de jale. Ședința de noapte îndeosebi, a fost tandră, paternă și sfâșietoare, ca un act al cincilea la Lachaussée. Bunul public care nu înțelegea nimic, avea ochii plini de lacrimi1 .
Despre ce era vorba? Să fie suprimată pedeapsa cu moartea?
Da și nu.
Iată faptele:
Patru oameni de lume, patru oameni ca lumea, dintre acei oameni pe care se poate să-i fi întâlnit prin saloane și cu care se poate să fi schimbat o vorbă-două, de politețe, patru bărbați, spuneam, au încercat, în înalte cercuri politice, una dintre acele lovituri îndrăznețe pe care Bacon le numește crime, și Machiaveli - întreprinderi. Or, crimă sau întreprindere, legea, la fel de brutală cu toții, le pedepsește cu moartea. Și cei patru nenorociți la asta ajunseseră, arestați, deținuți ai legii, păziți de trei sute de cocarde tricolore, sub frumoasele ogive de la Vincennes. Ce se poate face și cum să se facă? Pricepeți că nu este cu putință să trimiteți la Greve, legați în chip mârșav cu funii groase, într-o căruță, spate în spate cu acel funcționar pe care nu se face nici măcar să-l numim, patru bărbați ca dumneavoastră și ca mine, patru oameni de lume! Măcar de ar exista o ghilotină din lemn de acaju!
Păi, nimic altceva decât să abolim pedeapsa cu moartea!
Și Camera se pune pe treabă!
Băgați de seamă, domnilor, că, ieri încă, socoteați această abolire drept o utopie, o teorie, un vis, o nebunie, poezie. Băgați de seamă că nu este pentru întâia oară când se încearcă să vi se atragă atenția asupra căruței, asupra funiilor groase, asupra oribilei mașinării roșii și că este ciudat cum această unealtă hidoasă vă sare în ochi, așa, deodată.
Ba chiar așa e! Nu din pricina voastră, oameni din popor, suprimă pedeapsa capitală, ci din pricina noastră, deputați, ce putem deveni miniștri. Nu vrem ca mașina lui Guillotin să muște din clasele sus-puse. Cu atât mai bine dacă asta convine tuturora; noi, însă, ne-am gândit la noi. Ucalegon arde. Să stingem focul. Degrabă, lichidați călăul, bifați Codul.
Iată așa, cele mai frumoase combinații sociale sunt alterate și denaturate de un aliaj de egoism. Vâna neagră din marmura albă circulă pretutindeni, apare la tot pasul, sub daltă. Trebuie refăcută statuia.
Bineînțeles că nu este cazul să o declarăm aici: nu suntem dintre aceia care au cerut capul celor patru miniștri. Odată arestați acești nenorociți, mânia indignată pe care ne-a inspirat-o atentatul lor, s-a preschimbat, ca la toți oamenii, într-o milă nesfârșită. Ne-am gândit la prejudecățile dobândite prin educație de către unii dintre ei, la creierul prea puțin dezvoltat al șefului lor, cu fanatism și obstinație recăzut în erezia conspirațiilor din 1804, încărunțit înainte de vreme în umbra umedă a pușcăriilor statului, la imperativele fatale poziției lor comune, la imposibilitatea de a frâna când te afli pe panta aceea abruptă pe care monarhia se lansase, în plină viteză, în 8 august 1829, la influența persoanei regale, pe care, până atunci, mizasem prea puțin și, îndeosebi, la demnitatea cu care unul dintre ei se învăluia așa cum învăluiești într-o mantie purpurie, nenorocirea. Facem parte dintre aceia cărora le doream, cu toată sinceritatea, viață neștirbită și care eram gata să ne devotăm acestei cauze. Iar dacă, prin absurd, într-o bună zi, li s-ar fi ridicat un eșafod în Greve, aveam siguranța că ar fi avut loc o răzmeriță, pentru a-l dărâma, și cel care scrie aceste rânduri, s-ar fi alăturat acestei răzmerițe. Pentru că, este necesar să o spunem, în crizele sociale, eșafodul politic, dintre toate eșafodurile, este cel mai abominabil, cel mai funest, cel mai otrăvit, cel care se cere extirpat cât mai grabnic. Felul acesta de ghilotină încolțește printre pietroaiele pavajului și, cât ai zice pește, se răspândește pretutindeni.
Fiți cu băgare de seamă la primul cap ce cade în perioada revoluționară. Poporul îi prinde gustul.
Eram deci, personal, de acord cu cei ce voiau să-i cruțe pe cei patru miniștri și - total de acord cu ei, datorită unor rațiuni sentimentale, cât și politice. Numai că am fi preferat ca să fi ales Camera un alt prilej pentru a propune abolirea pedepsei cu moartea.
Dacă această abolire mult dorită nu ar fi fost propusă în legătură cu patru miniștri picați din Tuileries la Vincennes, ci în legătură cu primul hoț de drumul mare venit, cu unul dintre acei nenorociți la care abia vă uitați când trec pe lângă dumneavoastră pe stradă, cărora nu le azvârliți nici măcar o vorbă, de a căror atingere murdară vă feriți în chip instinctiv; nenorocitul, copil răpciugos fiind, alerga în picioarele goale prin noroiul răscrucilor, dârdâind iernile pe marginea cheiurilor, încălzindu-se la ferestruicile bucătăriilor domnului Véfour, la care prânzeați, dezgropând de ici, de colo, câte o coajă de pâine dintr-o grămadă de gunoi și ștergând-o înainte de a o mânca, scărmănând, cât e ziua de lungă, râul cu un cui, doar-doar o găsi o para chioară, distrându-se numai cu spectacolul gratuit oferit de serbarea regelui și de execuțiile din Greve, alt spectacol fără plată; bieți prăpădiți pe care foamea îi împingea la furt, iar furtul la celelalte; copii dezmoșteniți de o societate vitregă, pe care casa de corecție îi ia în primire la doisprezece ani, la optsprezece - temnița, și eșafodul la patruzeci; amărâți pe care cu o școală și un atelier i-ați fi putut face buni, morali, utili și cu care nu știți ce să mai faceți, vărsându-i, ca pe o sarcină inutilă, ba în furnicarul roșu de la Toulon, ba în temnița mută de la Clamart, lipsindu-i de viață după ce le-ați luat libertatea; dacă ați fi propus abolirea pedepsei cu moartea în legătură cu unul dintre acești oameni, ah! ședința voastră ar fi fost atunci cu adevărat demnă, măreață, sfântă, majestuoasă, venerabilă. De când acei auguști părinți din Trente i-au invitat pe eretici la conciliul în numele măruntaielor Domnului, per viscera Dei, nădăjduind convertirea lor quoniam sancta synodus sperat hoereticorum conversionem, nicicând n-ar mai fi fost adunare care să înfățișeze omenirii spectacol mai sublim, mai ilustru, mai milos. Îi e dat celui puternic să se ocupe de cel mărunt și slab. Ce frumoasă ar fi o adunare de brahmini luând în mâini cauza atâtor paria. În cazul nostru, cauza nenumăraților paria este cauza poporului. Abolind pedeapsa cu moartea, în numele lui, și fără a aștepta să fiți direct interesați în problemă, ați fi săvârșit ceva mai mult decât o operă politică, ați fi săvârșit o operă socială.
Pe când așa, încercând suprimarea, nici măcar n-a fost o operă politică, deoarece nu a avut loc în numele abolirii, ci pentru salvarea a patru miniștri nenorociți, prinși cu mâna în sacul loviturilor de stat!
Ce s-a întâmplat? Păi, voi nefiind sinceri, noi am fost încrezători. Când poporul a văzut că urmează să fie tras pe sfoară, s-a făcut foc pe întreaga treabă și, lucru remarcabil, s-a agățat cu toate puterile de această pedeapsă cu moartea, a cărui sarcină el o poartă în întregime, orice s-ar spune. Din neîndemânarea voastră a ajuns aici. Abordând problema pieziș, în chip necinstit, ați compromis-o pentru multă vreme. Ați jucat teatru. Ați fost fluierați.
Și totuși s-au găsit câteva suflete bune care să ia această farsă în serios. Imediat după acea faimoasă ședință, procurorii generali au primiut ordinul, prin intermediul cinstitului ministru al justiției, de a întrerupe, pe termen nedefinit, orice execuție capitală. În aparență, era un pas mare. Adversarii pedepsei cu moartea respirară ușurați. Dar iluzia avu viață scurtă.
Procesul miniștrilor se isprăvi. Nu știu ce condamnare a fost pronunțată. Cele patru vieți fură cruțate. Ham fu ales drept cale de mijloc între moarte și libertate. Terminându-se cu aceste aranjamente, spiritele oamenilor de stat de la conducere înlăturară teama, și, odată cu teama, pieri și umanitatea. Nici nu mai fu vorbă de abolirea pedepsei cu moartea; și, de îndată ce nu mai fu necesară, utopia redeveni utopie, teoria - teorie, poezia - poezie.
Bineînțeles că în închisori însă, existau câțiva nenorociți de condamnați de rând, care se plimbau prin țarcuri, de cinci sau șase luni, respirând, definitiv liniștiți, siguri că vor trăi, luînd amânarea drept grațiere. Dar, aveți răbdare.
Călăul se temuse strașnic, ca să spunem adevărul. În ziua când îi auzise pe făcătorii noștri de lege vorbind despre umanitate, filantropie, progres, se crezuse pierdut. Ticălosul se ascunsese, se ghemuise sub ghilotina lui, simțindu-se prost sub soarele lui cuptor, ca o pasăre de noapte în plină zi, străduindu-se să se facă uitat, astupându-și urchile și neîndrăznind să sufle. Dispăruse de șase luni. Nu mai dădea nici un semn de viață, treptat însă, în bezna în care trăia, și-a luat curaj. A tras cu urechea spre Cameră și n-a mai auzit rostindu-i-se numele. Nu se mai juca nimeni cu acele cuvinte sonore de care se temuse atâta. Nu se mai declamau comentarii ale Tratatului delictelor și pedepselor. Erau preocupați de altele, de cine știe ce gravă problemă socială, de un drum de ocol, de o subvenție pentru Opera Comică sau de o luare de sânge de o sută de mii de franci dintr-un buget apoplectic de o mie cinci sute de milioane. Nimeni nu mai gândea la el, tăietorul de capete. Văzând aceasta, omul se liniștește, scoate capul din vizuină și privește împrejur; face un pas, un altul, ca nu mai știu ce șoarece al lui La Fontaine, apoi își ia inima în dinți să iasă complet la lumină de sub eșafodajul său, după care sare pe el, îl cârpăcește, îl restaurează, îi dă lustru, îl mângâie, îi dă de joacă, îl face să sclipească, reîncepe să ungă bătrâna mașinărie ruginită pe care puturoșenia o stricase; deodată, se întoarce, apucă de păr, la voia întâmplării, în prima gherlă ce se nimerește, unul dintre nenorociții aceia ce nădăjduiesc în viață, îl trage spre el, îl despoaie, îl leagă, îl face fedeleș și iată că execuțiile reîncep.
Este înfiorător, dar așa se scrie istoria.
Da, există o amânare de șase luni acordată nenorociților deținuți, cărora, în mod gratuit, li s-a agravat în felul acesta pedeapsa, îngăduindu-li-se să țină iar la viață, apoi, fără nici o pricină sau nevoie, fără a se ști prea bine de ce, așa, într-o bună dimineață, amânarea fu revocată și, cu răceală, toate acetste ființe omenești fură iar duse la junghierea planificată.
Ah! Doamne Dumnezeule! Ia, spuneți-mi: cu ce ne-ar fi deranjat dacă toți acești oameni trăiau? Nu mai e în Franța suficient aer ca să respire toată lumea?
Trebuie să se fi petrecut ceva cumplit de monstruos în inima acelui mizerabil lefegiu al cancelariei, căruia îi era tot una ce se va întâmpla, ca să se ridice de pe scaun și să spună: "E! Nimeni nu mai visează la abolirea pedepsei cu moartea. E timpul să reînceapă ghilotinarea!"
De altfel, trebuie să o menționăm, niciodată execuțiile nu au avut loc în circumstanțe mai atroce ca de la revisarea amânării din iulie încoace. Niciodată anecdotica legată de Greve n-a fost mai revoltătoare și n-a dovedit mai cu prisosință execrarea pedepsei cu moartea. Această supralicitare a oroarei reprezintă dreapta pedepsire a oamenilor care au repus în vigoare codul sângelui. Să fie pedepsiți de opera lor. Așa se cade.
Se cuvine să cităm unul sau două exemple privind ceea ce a fost înfiorător și păgânesc în anumite execuții, trebuie să le facem pe soțiile procurorilor regali să se îmbolnăvească de nervi. Câteodată femeia poate fi o conștiință.
Undeva în sud, bănuiam că la Pamiers, către sfârșitul lui septembrie trecut - nu mai ținem minte limpede locul, ziua și numele condamnatului, dar le vom regăsi dacă faptul ar fi contestat - spre sfârșitul lui septembrie, deci, au intrat în celula unui om ce amesteca liniștit cărțile dejoc; i s-a dat a înțelege că urma să moară peste două ore; e ras, tuns, legat strașnic, mărturisit; apoi e dus cu cotiugarul, între patru jandarmi, prin gloată, spre locul execuției. Până aici toate sunt bune. Așa se procedează. Ajuns la eșafod, călăul îl ia din mâinile preotului, îl conduce, îl leagă de taler, apoi dă drumul cuțitului. Triunghiul greu de fier se detașează cu greutate, cade hurducându-se în șanțurile sale și, iată intervenția oribilului, taie omul fără să-l ucidă. Bărbatul țipă îngrozitor. Călăul zăpăcit, ridică iar cuțitul și îl lasă să cadă. Cuțitul mușcă din gâtul pacientului încă o dată, dar nu îl despică. Pacientul urlă; urlă și mulțimea. Călăul reînalță cuțitul, așteptând mai mult de la cea de-a treia lovitură. Nimic. A treia lovitură face să țâșnească al treilea șuvoi de sânge din ceafa condamnatului, dar capul nu cade. Să scurtăm povestea. Cuțitul a urcat și coborât de cinci ori, de cinci ori a ciuntit condamnatul, de cinci ori condamnatul a urlat sub lovitură și și-a clătinat capul viu, implorând milă! Privitorii, indignați, înșfăcară pietre și, făcând dreptate, lapidară călăul. Călăul se grămădi sub ghilotină și se ghemui după caii jandarmilor. Dar încă nu s-a isprăvit totul. Torturatul, văzându-se singur pe eșafod, se ridicase pe scândură și, de acolo, în picioare, înspăimântător, șiroind de sânge, susținându-și capul pe jumătate tăiat, atârnându-i pe umăr, cerea cu țipete fără vlagă să fie dezlegat. Mulțimea, cuprinsă de milă, fu pe punctul de a dezarma jandarmii, de a sări în ajutorul nenorocitului ce suportase de cinci ori condamnarea la moarte. În clipa aceea, un valet al călăului, un tânăr de douăzeci de ani, sări pe eșafod, spuse pacientului să se întoarcă cu spatele, să îl dezlege și, profitând de poziția muribundului care i se oferea fără nici o rezistență, îi sări în spate și porni anevoie să taie cât îi mai rămăsese din gât, cu nu știu ce cuțit de măcelărie.
Acestea s-au petrecut cu adevărat.
Au fost văzute.
Da.
Conform legii, un judecător trebuia să asiste la această execuție! Cu un singur semn, ar fi putut opri totul. Ce făcu oare, în fundul trăsurii sale, omul acela, în timp ce un alt om era masacrat? Ce făcea pedepsitorul acela de asasini, în timp de era săvârșit un asasinat în plină zi, sub botul cailor lui, sub geamul trăsurii sale?
Și judecătorul nu a fost judecat! Și călăul nu a fost judecat! Și nici un tribunal nu a anchetat această monstruoasă exterminare a tuturor legilor existente în persoana sacră a unei creaturi a Domnului!
În secolul al șaptesprezecelea, în epoca barbariei codului criminal, sub Richelieu, sub Christophe Fouquet, când domnul de Chalais fu executat în fața Bouffay-ului din Nantes de către un ostaș neîndemânatic care, în locul unei singure lovituri de spadă, îi dădu treizeci și patru de lovituri cu o teslă de dogar, asta, cel puțin, păru parlamentului Parisului, neconform procedurilor; avu loc o anchetă și un proces și, dacă Richelieu nu fu pedepsit, dacă Chirstophe Fouquet nu fu pedepsit, ostașul a fost. Nedreptate, cu siguranță, dar în adâncul căreia se afla o fărâmă de dreptate.
Pe când, în cazul nostru, nimic. Treaba a fost făcută după iulie, într-o epocă a progresului cu moravuri blânde, la un an după celebra lamentare a Camerei, pe marginea pedepsei cu moartea. Ei, da! Fapta a trecut nebăgată în seamă. Jurnalele Parisului au publicat-o ca pe o anecdotă. Nimeni nu a fost îngrijorat. S-a aflat numai că ghilotina fusese dislocată expres de către cineva care voise să dăuneze executorului. Un valet al călăului, izgonit de stăpânul său, făcuse această poznă ca să se răzbune.
Fusese numai o glumă. Să trecem mai departe.
Acum trei luni, la Dijon, a fost dusă la supliciu o femeie. (O femeie!). Și de data aceasta, cuțitul doctorului Guillotin și-a făcut serviciul anapoda. Capul n-a fost complet tăiat. Atunci valeții călăului s-au înhămat la picioarele femeii și, cu toate urletele nenorocitei, tot trăgând și împingând, i-au separat capul de trup, prin smulgere.
La Paris, ne-am reîntors pe vremea execuțiilor secrete. Deoarece nu mai îndrăznim să decapităm în Greve, începând cu luna iulie, deoarece ne temem, deoarece suntem lași, iată ce facem: Am luat nu demult un bărbat, un condamnat la moarte, unul numit Désandrieux, cred; l-am vârât într-un fel de coș, tras pe două roți, complet închis, zăvorât și lăcuit; apoi, cu un jamndarm în frunte și unul în urmă, tiptil și fără gloată, am depus pachetul la pustia barieră Saint-Jacques. Era opt dimineața, abia se luminase. Ajunși acolo, unde se afla o ghilotină proaspăt înălțată, iar drept public vreo câtava zeci de puști adunați pe maldărul de pietre din apropierea neașteptatei mașinării, am scos iute omul din coș și, fără a-i da vreme să-și tragă sufletul, pe furiș, cu viclenie, rușinos, i-am șterpelit capul. Asta se numește act public și solemn al unei înalte justiții. Ridicularizare infamă!
Ce înțeleg oare slujbașii regelui prin cuvântul civilizație? Unde am ajuns? Justiția înjosită până la stratageme și șiretlicuri! Legea coborâtă la expediente! Monstruos!
Un condamnat la moarte trebuie deci să fie un lucru de temut, dacă societatea îl cară așa pe furiș?!
Să fim drepți, execuția nu a fost pe deplin secretă. Dimineața, se vânduse, cu strigăte, ca de obicei, comunicatul condamnării la moarte, la răscrucile Parisului. Se pare că există oameni care trăiesc datorită acestor vânzări. Auziți? Din crima unui nefericit, pedepsirea sa, torturile sale, agonia lui, s-a născut o marfă de larg consum, o hârtie de un ban. Vă puteți închipui ceva mai hidos decât acest bănuț coclit de sânge? Cine îl culege de pe jos?
Destule exemple! Prea mult. Nu este oribil?! Și ce puteți evoca în favoarea pedepsei cu moartea?
Punem această întrebare cu seriozitate; o punem ca să ni se răspundă; o punem criminaliștilor și nu oamenilor de litere flecăreți. Știm că există oameni care socotesc pedeapsa cu moartea un lucru excelent, și o consideră drept temă la fel de bună ca oricare alta pentru paradoxuri. Altora le place pedeapsa cu moartea numai deoarece îl urăsc pe cutare sau pe cutare ce o atacă. Pentru dumnealor este o problemă cvasiliterară, ținând de indivizi, de nume proprii. Aceștia sunt invidioșii, care nu le lipsesc jurisconsulților, după cum nu le lipsesc nici artiștilor. Filangieri nu duce lipsa unor Iosif Grippa, cum Michel-Angelo nu duce lipsa unor Torregiani, iar Corneille a Scuderilor.
Nu lor ne adresăm ci, propriu-zis, oamenilor legii, dialecticienilor, gânditorilor, celor care îndrăgesc pedeapsa cu moartea de dragul pedepsei cu moartea, pentru frumusețea ei, pentru blândețea ei, pentru milosârdia ei.
Hai, să își enunțe pricinile.
Cei care judecă și condamnă spun că pedeapsa cu moartea este necesară, întâi: deoarece trebuie înlături din comunitatea socială un membru care i-a dăunat și care îi mai poate încă dăuna. Dacă nu ar fi vorba decât de asta, închisoarea pe viață ar fi suficientă. De ce moartea? Obiectați că dintr-o închisoare se poate scăpa: păziți mai bine! Dacă nu credeți în soliditatea barelor de fier, cum îndrăzniți să țineți menajerii?
Să nu existe călău unde temnicerul este de ajuns.
Dar, - reiau ei - e nevoie ca societatea să se răzbune, societatea să pedepsească. Nici una, nici alta. Răzbunarea aparține individului, pedepsirea - lui Dumnezeu.
Societatea este la mijloc. Pedeapsa este deasupra ei, răzbunarea - dedesubt. Nici ce este atât de mare, nici ce este atât de mic, nu i se potrivește. Nu trebuie să "pedepsească pentru a se răzbuna". Trebuie să corecteze pentru a ameliora. Preschimbați astfel formula criminaliștilor, o vom înțelege și noi și vom adera la ea.
Rămâne al treilea și ultimul motiv propus, teoria exemplului. Trebuie să dăm exemple! Trebuie să înspăimântăm cu spectacolul destinului ce îi așteaptă pe criminali, pe aceia care ar fi ispitiți să îi imite! Iată, aproape textual, eterna frază rostită în variante, mai mult sau mai puțin sonore, de rechizitoriile a cinci sute de parchete din Franța. Ei bine, mai întâi negăm că ar fi vorba de vreun exemplu. Negăm că spectacolul supliciului ar produce efectul scontat. Departe de a lămuri poporul, îl demoralizează și îi distruge sensibilitatea, deci, orice virtute. Dovezile abundă și ne-ar încâlci raționamentul dacă am voi să le cităm. Vom semnala totuși un fapt între o mie, fiind cel mai recent, de acum zece zile. S-a petrecut la 5 martie, ultima zi a carnavalului. La Saint-Pol, îndată după executarea unui incendiator, numit Louis Camus, un grup de mascați porni să dănțuiască în jurul eșafodului încă aburind. Dați exemple! Lăsata secului vă râde în nas!
Și dacă, în pofida experienței, țineți totuși la teoria rutinieră a exemplului, atunci redați-ne secolul al șaisprezecelea, fiți cu adevărat formidabili, redați-ni-l pe Farinacci, redați-ne jurații-căznitori, redați-ne spânzurătoarea, roata, rugul, estrapada, tăierea urechilor, tăierea în bucăți, îngroparea de viu, fierberea de viu; redați-ne, la toate răscrucile Parisului, ca o simplă prăvălie printre celelalte, tejgheaua hidoasă a călăului, necontenit garnisită cu carne proaspătă. Redați-ne Montfaucon, cele șaisprezece coloane de piatră, brutele sale șezând, osuarele sale, bârnele, cârligele, lanțurile, frigările cu schelete, culmea sa de gips pătată de corbi, spânzurătorile sucursale, duhoarea de stârv pe care o răspândește vântul de nord-est, în adieri largi, asupra mahalalei Templului; redați-ne în permanență și grandoarea lui, giganticul șopron al gâdelui Parisului. Păi nu?! Iată exemple, nu glumă. Iată pedeapsa cu moartea bine înțeleasă. Iată un sistem de tortură de oarecari proporții, iată ce e într-adevăr oribil, dar e teribil.
Sau, de nu, faceți ca în Anglia. În Anglia, țară comercială, când prinzi un contrabandist pe coasta Douvresului, îl spânzuri de dragul exemplului, de dragul exemplului îl lași să atârne de spânzurătoare; dar, cum intemperiile văzduhului ar putea vicia cadavrul, îl înfășori precaut, cu o pânză gudronată ca să îl înlocuiești cât mai rar. Ah, țară a economiilor! Să ungi spânzurații cu gudron!
Și totuși, e cât de logic cu putință. E modul cel mai uman de a înțelege teoria exemplului.
Dar voi vă închipuiți cu seriozitate că dați o pildă când tăiați în chip odios beregata unui biet om, în colțul cel mai puțin bătut al bulevardelor mărginașe? În Greve, în plină zi, treacă-meargă; dar la bariera Saint-Jacques! Și la ora opt dimineața! Cine trece pe acolo? Cine merge acolo? Cine știe că ucideți un om acolo? Cine își închipuie că dați un exemplu acolo? O pildă pentru cine? Pentru copacii bulevardului, s-ar părea.
Nu băgați de seamă că execuțiile voastre publice se fac pe furiș? Nu băgați de seamă că vă ascundeți? Că vă temeți și vă rușinați de fapta voastră? Că bâlbâiți ridicol al vostru discite justitiam moniti? Că, în fond, sunteți zguduiți, năuciți, îngrijorați, deloc siguri că aveți dreptate, câștigați de îndoiala generală, tăind capete din rutină și fără a ști prea bine ce faceți? Nu simțiți în adâncul inimii că ați pierdut sentimentul moral și social al misiunii sângelui cu care predecesorii voștri, bătrânii parlamentari, o săvârșeau, având conștiința atât de liniștită? Nu vi se întâmplă, mai des decât lor, să vă răsuciți noaptea pe pernă? Și alții, înaintea voastră, au ordonat execuții capitale, dar socoteau a avea dreptul să o facă, socoteau că așa este bine. Jouvenel des Ursins se socotea un jude, Elie de Thorette se socotea un jude; Laubardemont, Lareynie și Laffemas se socoteau și ei judecători; voi, în sine avoastră, nu sunteți siguri de a nu fi asasini!
Părăsiți Greve pentru Saint-Jacques, mulțimea pentru singurătate, ziua pentru zori. Nu mai faceți cu fermitate ceea ce faceți. Vă ascundeți, credeți-mă!
Iată respinse toate argumentele în favoarea pedepsei cu moartea. Iată făcute praf și pulbere toate silogismele parchetului. Iată toate așchiile rechizitoriilor măturate și preschimbate în cenușă. Cea mai umilă gâdilare a logicii dizolvă raționamentele greșite.
Să nu mai vină așadar, slujbașii regelui să ne ceară capete, nouă, juraților, nouă, oamenilor, implorându-ne cu glasul mângâietor, în numele societății ce trebuie apărată, în numele vindictei publice ce trebuie asigurată, în numele exemplelor ce trebuie date. Retorică - bășici de săpun și neant! Înțepați cu acul aceste hiperbole și se vor dezumfla! Pe fundul fandoselilor dulcege veți găsi numai împietrire a inimii, cruzime, barbarie, dorință de a-și dovedi zelul, de a-și câștiga onorariile. Tăceți, mandarini! Sub lăbuța catifelată a judecătorului, se simte gheara călăului.
E greu să-ți închipui cu sânge rece ce înseamnă un procuror general criminal. E un om care-și câștigă viața trimițând pe alții la eșafod. E achizitorul titular pentru piețele Greve. De altfel, e un om cu pretenții de stil și literatură, bun de gură, sau crezând, cel puțin, aceasta, care poate la nevoie recita un vers latin sau două, înainte de a mâna la moarte, care se străduiește să aibă efect, care pune în joc amorul său propriu, ah, mizerie! În ramurile în care alții își dăruiesc viața, în care există modele, tipuri deznădăjduitor de depărtate, clasici, Bellart, Marchaugy, așa cum cutare poet îl are pe Racine și altul pe Boileau! La dezbateri, el înclină spre ghilotină: e rolul lui, funcția lui. Rechizitoriul său îi e opera literară; o înflorește cu metafore, o înmiresmează cu citate; trebuie să pară auditorilor frumoasă, să placă cucoanelor. Are bagajul său de locuri comune ce par încă foarte noi în provincie, are eleganta sa elocință, căutările sale, rafinamentele sale de scriitor. Urăște cuvântul potrivit aproape la fel de tare ca poeții noștri tragici din școala lui Delille. Să nu vă fie teamă că va spune lucrurilor pe nume. Ași! Pentru orice idee, a cărei goliciune s-ar revolta, găsește deghizări complete, alcătuite din tot felul de epitete. Îl găsește pe domnul Samson, să fie prezentabil. Îmbracă cuțitul în borangic. Bascula se estompează. Înghesuie coșul roșu într-o perifrază. Nu îți mai dai seama ce este. E dulceag și decent. Vi-l puteți închipui, stând nopțile la biroul său, elaborând în răgaz, cât se pricepe de bine, cuvântarea ce va înălța un eșafod peste șase săptămâni? Vi-l puteți închipui asudând sânge și apă pentru a prinde capul unui acuzat în lanțul articolului cel mai fatal al Codului? Vi-l puteți închipui tăind, cu ferăstrăul unei legi prost alcătuite, gâtul unui nenorocit? Băgați de seamă cum face în lăturile tropilor și ale sinecdocilor infuzia a două sau trei texte veninoase, pentru a extrage din ele, cu mare trudă, moartea unui om? Să nu fie adevărat că, pe când scrie, ține sub masă, în întuneric pesemne, călăul și că, din când în când, așază pana pentru a-i spune, cum face stăpânul cu câinele său: "Hai, fii cuminte! Fii cuminte! Acum îți primești osul!"
De altfel, în viața intimă, acest slujbaș al regelui poate fi un om cinstit, un tată bun, un fiu bun, un prieten bun, după cum sună toate epitafurile de la Pere-Lachaise.
Să nădăjduim că nu este departe ziua în care legea va aboli aceste posturi funebre. Ar trebui ca atmosfera civilizației noastre să fie suficientă ca să uzeze pedeapsa cu moartea.
Câteodată ești ispitit să crezi că apărătorii pedepsei cu moartea nu au gândit destul la ce înseamnă ea. Dar, numai timp de câteva clipe, puneți în aceeași balanță o crimă, oricare ar fi ea, și dreptul acesta exorbitant pe care și-l arogă societatea de a lua ce nu a dat, pedeapsa aceasta, cea mai ireparabilă dintre pedepsele ireparabile!
Una din două:
Fie că omul pe care-l loviți este lipsit de familie, nu are părinți, n-are rădăcini în această lume. Și, în cazul acesta, n-a primit nici educație, nici instrucție, nimeni nu s-a îngrijit de spiritul său, nimeni nu s-a îngrijit de inima sa; și atunci cu ce drept ucideți orfanul acesta nenorocit? Îl pedepsiți, deoarece, copil, s-a târât pe glod, fără tulpină și... tutore! Îi imputați, cât puteți, izolarea în care l-ați părăsit! Nenorocirea să o preschimbați în crimă! Nimeni nu i-a deschis ochii, să știe ce face. Omul acesta este ignorant. Păcatul lui e al sorții sale, nu al lui. Loviți un inocent.
Fie că omul are o familie; și, în cazul acesta vă închipuiți, oare, că lovitura prin care îi tăiați capul, nu îl rănește decât pe el? Că tatăl său, mama sa, copii săi nu vor sângera? Nu. Ucigându-l decapitați întreaga sa familie. Și în cazul acesta loviți tot niște nevinovați.
Stângace și oarbă legiuire; oricum s-ar suci, lovește inocentul!
Omul acesta, vinovatul care are o familie, să fie sechestrat. Va putea continua să muncească în penitenciar pentru ai săi. Dar cum să-i ajute să trăiască din fundul mormântului?! Și, v-ați gândit, fără să vă cutremurați, la ce vor deveni băiețandrii aceia, fetițele acelea, cărora le înlăturați tatăl, adică pâinea? Nădăjduiți că această familie va aproviziona, peste cincisprezece ani, ei - ocna, ele - teatrul de revistă? Ah, bieții nevinovați!
Când, în colonii, o condamnare la moarte ia viața unui sclav, proprietarul omului primește o îndemnizație de o mie de franci. Cum, plătiți daune proprietarului și familiei, nu?! Nu reprezintă el, într-un chip mult mai sacru decât în relația sclav-stăpân, proprietatea tatălui său, bunul soției, avutul copiilor?
Am dovedit o dată că legea voastră este asasină. Iată dovada că e și tâlhărească.
Și mai este ceva. La sufletul acestui om v-ați gândit? Știți care este starea lui? Îndrăzniți să îl expediați cu atâta ușurință? Pe vremuri, cel puțin, poporul credea; în clipa supremă, duhul religiei, ce plutea în aer, putea îmblânzi și pe cel mai înrăit; un pacient era, în același timp, un penitent; religia îi deschidea o lume, când societatea îi închidea alta; orice suflet avea conștiința lui Dumnezeu; eșafodul era numai un hotar al cerului. Dar ce nădejde mai legați de eșafod acum, când poporul nu mai crede? Acum, când toate religiile sunt atacate de vinul sec, așa cum ne putrezesc corăbiile învechite în forturi, chiar dacă au descoperit în alte vremuri lumi necunoscute? Acum, când până și copiii își bat joc de Dumnezeu? Cu ce drept cufundați în ceva, de care voi înșivă vă îndoiți, sufletele obscure ale condamnaților voștri, sufletele acestea așa cum le-au zămislit Voltaire și Pigault-Lebrun? Le dați pe mâna preotului închisorii, bătrân excelent, desigur; dar, oare, crede el și face pe alții să creadă? Nu schimbați în corvoadă opera sa sublimă? Chiar socotiți că ar fi preot, omulețul acesta care se freacă de călăi în căruță? Un scriitor plin de suflet și de talent a spus-o înaintea noastră: E un lucru cumplit să păstrezi călăul după ce ai înlăturat duhovnicul!
Desigur, acestea sunt numai "argumente sentimentale", după cum afirmă anumiți oameni disprețuitori ce nu-și formează logica decât în minte. După noi sunt cele mai bune. Adeseori preferăm argumentele inimiii, argumentelor rațiunii. De altfel, cele două serii sunt întotdeauna legate, să nu o uităm. Tratatul delictelor este grefat pe Spiritul legilor. Montesquieu l-a născut pe Beccaria.
Rațiunea există pentru noi, sentimentul - pentru noi, experiența, deasemeni, pentru noi. În statele model, în care pedeapsa cu moartea a fost abolită, masa crimelor capitale scade progresiv, din an în an. Meditați la aceasta.
Pentru moment, nu solicităm o bruscă și totală abolire a pedepsei cu moartea, precum aceea în care se angajase cu atâta stupiditate Camera deputaților. Dimpotrivă, dorim toate încercările prudenței, precauțiile și tatonările ei. De altfel, nu voim numai abolirea pedepsei cu moartea, ci o remaniere completă a legiuirii, în toate formele ei, de sus până jos, de la zăvor la cuțit, și timpul este unul dintre ingredientele ce trebuie să intre într-o astfel de operă, pentru ca ea să fie bine făcută. Nădăjduim să dezvoltăm, cu alt prilej, sistemul de idei pe care îl socotim aplicabil în această materie. Dar, independent de abolirile parțiale în cazurile falsificării de bani, incendierii, furtului calificat, etc, cerem ca de pe acum, în toate procesele capitale, președintele să aibă datoria de a pune juriului următoarea întrebare: A acționat acuzatul din patimă sau interes? Și, în cazul în care juriul ar răspunde: Acuzatul a acționat din patimă, să nu se pronunțe condamnarea la moarte. Asta, cel puțin, ne-ar cruța de câteva execuții revoltătoare. Ulbach și Débacker ar fi salvați. Othello nu ar mai fi ghilotinat.
De altfel, să nu ne lăsăm înșelați, problema aceasta a condamnării la moarte se coace ca un fruct, zi de zi. Nu va trece mult și întreaga societate o va rezolva aidoma nouă.
Criminaliștii trebuie să dea atenție faptului că în ultimul secol, pedeapsa cu moartea a slăbit. Se îndulcește. Dă semne de decrepitudine. Semne de slăbiciune. Semnele unei morți apropiate. Tortura a dispărut. Roata a dispărut. Spânzurătoarea a dispărut. Ciudat lucru? Ghilotina este un progres!
Domnul Guillotin a fost un filantrop.
Da, oribila Themis, cu dinți ascuțiți și vorace, a lui Farinace și Vouglans, a lui Delancre și Isaac Loisel, a lui Oppede și Machault, își dă duhul. Slăbește. Moare.
Iată că Greve este sătulă. Greve se reabilitează. Bătrâna băutoare de sânge s-a purtat, în iulie, cum trebuie. Vrea, pe viitor, să ducă o viață cinstită și să rămână demnă de ultima sa faptă bună. Ea, care se prostituase cu toate eșafodurile, în ultimele trei secole, e astăzi pudică.
Îi e rușine de vechea meserie. Vrea să dea uitării numele ei urât. Îl respinge pe călău. Își spală pavajul.
La ora actuală, pedeapsa cu moartea s-a depărtat de Paris. Or, să spunem lucrurilor pe nume, a ieși din Paris, înseamnă a ieși din civilizație.
Toate simptomele sunt în favoarea noastră. Se pare că și mașinăria aceea hidoasă sau, mai curând, monstrul acela din lemn și fier, ce reprezintă pentru Guillotin ceea ce este Galateea pentru Pigmalion, se descurajează și face mofturi. Privite dintr-un anumit unghi, execuțiile înfiorătoare pe care le-am povestit amănunțit mai sus, sunt semne excelente. Ghilotina ezită. A nimerit greșit. Întreg eșafodajul învechit al pedepsei cu moartea, se strică.
Mașină infamă va părărsi Franța, suntem siguri și, dacă este în voia lui Dumnezeu, va pleca șchiopătând, noi având grijă să-i dăm lovituri zdravene.
Să meargă să cerșească ospitalitatea într-altă parte, la vreun popor barbar, nu în Turcia, care se civilizează, nu la sălbatici, care nu o vor ; ci să mai coboare câteva trepte pe scara civilizației, să meargă în Spania sau în Rusia.
Edificiul social al trecutului odihnea pe trei coloane: preotul, regele, călăul. A și trecut mult timp de când un glas a spus: Zeii pleacă! Nu de mult, un alt glas a spus: Regii pleacă! E timpul acum să se ridice un alt glas și să spună: Călăii pleacă!
Astfel, vechea societate se va prăbuși, piatră de piatră; astfel Providența va desăvârși năzuința trecutului.
Celor care au regretat regii, li se poate spune: rămâne Patria. Celor care vor regreta călăul, nu avem ce le spune.
Și nu va dispărea și ordinea o dată cu călăul. Bolta societății viitoare nu se va prăbuși, lipsindu-i această cheie hidoasă. Civilizația nu este altceva decât o serie de transformări succesive. Ce urmează să vedeți? Transformarea legiuirii. Codul, în sfârșit, va fi străluminat de blânda lege a lui Hristos, pătrunzând în el. Crima va fi privită ca o boală, și această treabă își va avea medicii ei, care îi vor înlocui pe judecătorii voștri, spitalele ei, ce vor lua locul gherlelor voastre. Libertatea și sănătatea vor fi la fel. Se va vărsa balsam și untdelemn, unde se aplică fierul și focul. Va fi tratat cu milă răul acesta ce a fost tratat cu mânie. Va fi simplu și sublim. Crucea, substituită spânzurătorii. Asta este tot.
15 martie 1832
Bicetre
I.
Condamnat la moarte !
Au trecut cinci săptămâni de când viețuiesc cu acest gând, singur cu el, necontenit înghețat de prezența lui, necontenit încovoiat sub greutatea lui!
Pe vremuri, (îmi pare că au trecut ani, nu săptămâni) eram un om ca ceilalți. Spiritul meu, tânăr și bogat, era plin de visări. Se juca, dezvelindu-mi-le una după alta, fără orânduire sau țintă sigură, brodând cu arabescuri țesătura vieții, subțire și aspră. Femei tinere, veșminte episcopale de-ți luau ochii, bătălii câștigate, teatre pline de zgomot și lumini, și iarăși tinere femei și plimbări, pe înnoptate, sub brațele larg deschise ale castanilor. Închipuirea mea trăia într-o nețărmurită sărbătoare. Puteam gândi la ce voiam, eram slobod.
Acum sunt arestat. Trupul îmi e înlănțuit într-o carceră, spiritul îmi este încătușat de o idee. O idee cumplită, sângeroasă, fără iertare! Nu mai am decât un singur gând, o singură convingere, o singură certitudine: sunt condamnat la moarte!
Orice aș face, gândul acesta drăcesc nu se mișcă din loc, stă lângă mine ca un spectru de plumb, singur și gelos, alungându-mi orice distracție, față în față cu nenorocitul de mine, zgâlțâindu-mă cu mâini înghețate atunci când vreau să-mi întorc privirea ori să închid pleoapele. Se strecoară sub toate chipurile în care spiritul meu fuge de el, se dosește ca un refren îngrozitor în spatele tuturor cuvintelor ce-mi sunt adresate, se lipește împreună cu mine de zăbrelele hidoase ale carcerei, mă obsedează când sunt treaz, îmi pândește somnul convulsionat și reapare în visurile mele cu înfățișare de cuțit.
Sar, trezindu-mă urmărit de el și spunându-mi: "E doar un vis!" Dar iată că nici nu avură răgaz ochii-mi grei să se deschidă destul, pentru a vedea acest gând fatal înscris în realitatea imundă ce mă împresoară, pe dalele umede și nădușite ale celulei, în razele gălbejite ale lămpii, sub țesătura ordinară a vestmântului, pe chipul întunecos al paznicului a cărui cartușieră licăre printre zăbrele, că mi se pare cum un glas mi-a șoptit în ureche: - "Condamnat la moarte!"
II.
Era o dimineață frumoasă de august.
Procesul meu începuse de trei zile; de trei zile, numele și crima mea adunau în fiecare dimineață o liotă de spectatori care se abăteau asupra băncilor din sala de audiențe ca niște corbi asupra unui stârv; trei zile de când trecea și revenea prin fața mea toată fantasmagoria aceasta a judecătoriulor, a martorilor, a avocaților, a procurorilor regali, fie grotescă, fie sângeroasă, într-una sumbră și fatală. Nu puteam dormi de grijă și groază, în timpul primelor două nopți; într-a treia am dormit de plictiseală și oboseală. La miezul nopții, îi lăsaserm pe jurați să delibereze. Fusesem readus pe paiele carcerii mele și m-am prăbușit pe dată, într-un somn adânc, în somnul uitării. Primele ceasuri de odihnă, după multe zile.
Eram cufundat încă în somn, când veniră să mă trezească. De data aceasta, nu fu destul pasul greu și bocancii cu ținte ai caraliului, clinchetul cheilor sale, scârțâitul răgușit al zăvoarelor; ca să mă smulgă din letargie, trebui să vorbească în urechea mea și să-mi zgâlțâie brațul cu palma noduroasă: - "Mișcă-te odată!" Am deschis ochii; m-am ridicat îngrozit, în capul oaselor. În clipa aceea, prin geamlâcul strâmt și înalt al celulei, am zărit, pe plafonul coridorului, singurul cer pe care mi-e dat să-l văd, acea reflectare gălbuie în care ochii obișnuiți cu bezna pușcăriei știu să recunoască soarele. Îmi place soarele.
- E frumos, am spus gardianului. Rămase o clipă așa, fără să-mi răspundă, ca și când n-ar fi știut dacă avea rost să irosească o vorbă; apoi, cu oarecare caznă, morfoli pe neașteptate: "Se poate".
Am rămas nemișcat, cu mintea încă tulbure, surâzând, cu privirea fixată asupra blândei reverberații aurii ce smălțuia tavanul. "O zi frumoasă", am spus din nou. "Da", răspunse omul. "Te așteaptă".
Cele două cuvinte, aidoma plasei ce împiedică zborul insectei, mă reazvârliră, cu violență, în realitate. Am revăzut de îndată, ca iluminate de un fulger, sala întunecoasă a curții cu jurați, potcoava la care ședeau judecătorii pe umerii cărora atârnau zdrențele însângerate, cele trei rânduri de martori cu figuri stupide, cei doi jandarmi de la capetele băncii mele, și robele negre agitându-se, și capetele mulțimii orbecăind ca furnicile, în spate, în umbră și, oprindu-se asupra mea, privirea rigidă a acelor doisprezece jurați ce vegheaseră cât am dormit eu.
M-am ridicat; îmi clănțăneau dinții, mâinile îmi tremurau și nu izbuteam să-mi găsesc hainele, picioarele mi se muiaseră. De la primul pas m-am împiedicat, ca un hamal prea încărcat. Totuși, mi-am urmat temnicerul.
Cei doi jandarmi mă așteptau în pragul celulei, îmi puseră iarăși cătușe. Aveau o broască foarte complicată, pe care o încuiaseră cu grijă. Nu mă amestecam: o mașinărie peste altă mașinărie.
Am străbătut o curte interioară. Aerul viu al dimineții mă trezi. Am ridicat capul. Cerul era albăstrui; razele soarelui calde, despărțite de coșurile înalte, desenau unghiuri mari de lumină în înaltul zidurilor prelungi și cenușii ale temniței. Era într-adevăr, o zi frumoasă.
Am urcat o scară în spirală; am străbătut un coridor, apoi un altul, un al treilea; se deschise o ușă scundă. Aerul cald, amestecat cu zgomot, îmi izbi obrazul; era respirația gloatei din sala de tribunal. Am intrat.
Apărând, se auzi un zgomot făcut de arme, voci. Băncile se mișcară, trosnind; pe când treceam de-a lungul sălii, între două mase de oameni îndiguite de ostași, mi se părea că sunt centrul prin care treceau sârmele ce mișcau toate fețele acelea căscate și aplecate spre mine.
În acea clipă mi-am dat seama că nu mai aveam cătușe; nu mi-am putut aminti nici unde, nici când îmi fuseseră scoase.
Se lăsă o mare tăcere. Ajunsesem la locul meu. În clipa când mulțimea conteni zgomotul, ostoiră și gândurile mele. Am înțeles limpede, pe neașteptate, acel lucru pe care până atunci îl întrezărisem ca prin ceață numai, și numai că momentul hotărâtor sosise și că mă găseam acolo pentru a-mi afla sentința.
Să-nțeleagă cine poate, dar felul prin care mi-a trecut prin minte gândul acesta, nu mi-a mai pricinuit groază. Ferestrele erau deschise; aerul și forfota orașului pătrundeau nestingherite; sala era luminată, ca și când ar fi gătit-o pentru vreo nuntă; razele vesele ale soarelui însemnau, ici și colo, mutrele luminoase ale ferestrelor, când pe podele, când mărite, pe mese, când frânte, prin colțurile camerei; din aceste romburi, stând să se fărâme de prea multă strălucire, în dreptul ferestrelor, fiecare rază tăia în aer câte o prismă imensă de pulbere de aur.
Judecătorii, în fundul sălii, păreau mulțumiți, probabil datorită bucuriei de a isprăvi curând. Chipul președintelui, iluminat blând de o refleție a unui geam, avea ceva calm și bun înscris pe el; și un asesor tânăr pălăvrăgea, aproape cu veselie, frământându-și dantela gulerului judecătoresc, cu o doamnă tânără cu pălărie trandafirie, aceasta fiind așezată, desigur printr-o favoare, chiar în spatele său.
Numai jurații păreau palizi și abătuți, dar asta se datora, de bună seamă, oboselii de a fi vegheat noaptea întreagă. Unii căscau; nimic în înfățișarea lor nu trăda niște oameni care ar fi cerut pedeapsa capitală și nu puteam ghici decât o mare poftă de somn pe obrajii acestor burghezi de treabă.
În fața mea, se afla o fereastră deschisă. Auzeam hohote de râs pe cheiul florăreselor; și, pe pervaz, o floricică galbenă, îmbăiată de-a binelea în soare, se ascundea de vânt, ca din joacă într-o firidă a pietrei.
Cum să se fi putut maturiza o idee cumplită în mijlocul atâtor senazții grațioase? Inundat de aer și de soare, nu puteam gândi cu nici un preț la altceva decât la libertate; nădejdea începea să licărească în mine, asemenea zilei ce mă înbia și, încrezător, îmi așteptam sentința, așa cu aștepți slobozirea și viața.
Între timp, sosi și avocatul meu. Era așteptat. Mâncase copios și cu poftă. Ajuns la locul său, se aplecă, surâzând, spre mine:
- Sper, mi-a spus.
- Nu-i așa? am răspuns cu suflet ușor, zâmbind la rândul meu.
- Da, reluă el; nu le cunosc declarația, dar, fără îndoială, au respins premeditarea și nu mai rămâne decât munca silnică pe viață.
- Ce spuneți, domnule? am răspuns indignat. Mai bine de o sută de ori mort!
Da, moartea! Și, de altfel, îmi repeta nu știu ce glas lăuntric, ce risc spunând aceasta? S-a pronunțat vreodată o condamnare la moarte în alte împrejurări decât la miezul nopții, la lumina făcliilor, într-o sală îmbâcsită și sumbră, într-o noapte rece de iarnă, ploioasă? Dar în luna august, la opt dimineața, într-o zi atât de frumoasă, cu jurații aceștia cumsecade, e cu neputință! Și ochii mi se reîntorceau spre gingașa floricică din soare.
Deodată, președintele, care nu-l mai aștepta decât pe avocat, mă pofti să mă ridic. Ostașii prezentară armele; ca electrizată, întreaga adunare se ridică, la un semn, în picioare. O figură fără însemnătate și pipernicită, așezată la o masă deasupra judecătorilor, - bănuiesc că acesta era grefierul, - luă cuvântul și citi verdictul pronunțat de jurați, în lipsa mea. O nădușeală îmi curgea din toate membrele; m-am sprijinit de perete să nu cad.
- Avocat, aveți ceva de spus în legătură cu aplicarea pedepsei? întrebă președintele.
Eu, unul, aș fi avut o mulțime de spus; dar nu-mi veni nici un gând. Limba îmi rămase lipită de cerul gurii.
Apărătorul se ridică.
Înțelegeam că se străduia să atenueze declarația juriului și să înlocuiască pedeapsa pe care o provoca, cu cealaltă care mă jignise când îl văzusem că o nădăjduiește.
Probabil că indignarea mea întrecea măsura, din moment ce și-a putut face drum printr-o mie de emoții ce îmi copleșeau sufletul. Aș fi vrut să repet cu glas tare ceea ce îi mai spusesem: "De o sută de ori, mai bine mort!", dar nu mai aveam aer și n-am putut face altceva decât să-i apuc cu brutalitate brațul, strigând cu o putere ce mă înăbușea: "Nu!"
Procurorul general se război cu avocatul și îl ascultam cu o stupidă satisfacție. După asta, judecătorii ieșiră, apoi reintrară, și președintele citi verdictul.
- Condamnat la moarte! strigă puhoiul. Și, în timp ce eram dus, toți se năpustiră pe urmele mele, cu tunetul clădirii ce se prăbușește. Eu, unul, pășeam amețit și uluit. În mine avusese loc o revoluție. Până la verdictul morții, mă simțisem respirând, palpitând, trăind în același mediu cu ceilalți oameni; acum puteam întrevedea limpede un fel de zid între lume și mine. Nimic nu îmi mai apărea ca mai înainte. Ferestrele acelea însorite și mari, soarele, cerul limpede, floarea minunată, totul devenise vinețiu și palid, de culoarea giulgiului. Toți acei bărbați, femei și copii care se îngrămădeau în calea mea mi se păreau că aduc cu nălucirile.
La capătul scării mă aștepta o trăsură neagră, murdară și zăbrelită. Când să urc, am privit la întâmplare prin piață.
- "Un condamnat la moarte!", strigau trecătorii alergând spre trăsură. Distingeam prin norul ce părea să se fi lăsat între mine și ceilalți, două fete care mă priveau nesățios.
- Grozav, spuse bătând din mâini, cea mai tânără; peste șase săptămâni.
III.
Condamnat la moarte!
Ei, bine! De ce nu?! Oamenii, îmi amintesc că am citit în nu știu ce carte în care nu era de calitate decât lucrul ăsta, oamenii sunt toți condamnați la moarte, cu termene nedefinite. Ce s-a petrecut atât de deosebit în situația mea?
Începând cu clipa în care a fost citită condamnarea mea la moarte, câți n-or fi murit dintre cei care se pregăteau pentru o viață lungă! Câți nu mi-or fi luat-o înainte, care, tineri, liberi și sănătoși, așteptau să îmi vadă capul căzând, în cutare zi, în place de Greve! Câți, de acum și până atunci, care merg, respiră în aer liber, intră și ies după bunul plac, și care mi-o vor lua înainte!
Și, de fapt, după ce să-mi pară rău?! Ziua sumbră și pâinea neagră a carcerei, gamela cu zeamă lungă din hârdăul celor de pe galere, înjurătura adresată mie, cel pe care educația l-a rafinat, brutalitatea caraliilor și a temnicerilor, să nu vezi o ființă omenească care să te socotească vrednic de o vorbă și față de care am aceleași sentimente, să tresar necontenit, fie pentru ce am făcut, fie pentru ce mi se va face; iată, după câte se pare, singurele bunuri pe care mi le poate răpi călăul.
Ah! și totuși, e cumplit!
IV.
Trăsura neagră m-a adus aici, în acest hidos Bicetre.
Văzut din depărtare, edificiul e oarecum impunător. Se desfășoară, proiectat pe orizont, pe tâmpla unui deal și, dacă nu te apropii, păstrează ceva din străvechea sa măreție, aerul unui castel regal. Dar pe măsură ce distanța se micșorează, palatul devine o cocioabă. Pinionii ruinați rănesc privirea. Un nu știu ce sărăcăcios și rușinos murdărește aceste fațade regale: s-ar spune că murii sunt bolnavi de lepră. Nu mai există geamuri; canaturile sunt goale; în schimb, bare de fier masiv, încrucișate, de care se lipește, ici și colo, câte un chip slăbănogit de ocnaș sau de nebun.
Așa arată viața văzută din preajmă.
V.
Abia ajuns, niște brațe de fier mă înșfăcară. Precauțile se înmulțiră: cuțitul este interzis, nu primești furculiță la masă; cămașa de forță, un fel de sac de pânză, îmi înconjură brațele; ei răspund de viața mea. Am făcut recurs la casație. S-ar fi putut ca această afacere incomodă să dureze șase sau șapte săptămâni și e important să fiu conservat teafăr și viu pentru place de Greve.
În primele zile s-au purtat cu mine cu o blândețe ce mă scotea din fire. Delicatețea caraliului pute a eșafod. Din fericire, nu peste multe zile, obiceiul învinse; mă confundară cu ceilalți deținuți, oferindu-mi o brutalitate egală cu aceea din comportamentul față de ei și nu mă mai fericiră cu acea politețe neobișnuită ce îmi readucea necontenit în minte călăul. Nu fu singura îmbunătățire. Tinerețea mea, faptul că eram supus, grija capelanului și, îndeosebi, câteva cuvinte latinești pe care le-am rostit portarului închisorii și pe care acesta nu le-a înțeles, mă învredniciră să am dreptul la o plimbare, o dată pe săptămână, laolaltă cu ceilalți deținuți și făcură să dispară cămașa de forță ce ma paraliza. După multe ezitări, mi s-a dat și cerneală, hârtie de scris și o lampă.
În fiecare duminică, după liturghie, ni se dă drummul la "aer", la "ora de destindere". Acolo, stau de vorbă cu deținuții; trebuie s-o fac. Sunt oameni de treabă, nenorociții. Îmi istorisesc coțcăriile lor, că ți se face părul măciucă; dar știu că se laudă. Mă învață să vorbesc în argou, șmecherește, cum spun ei. E o limbă în toată puterea cuvântului, altoită pe limba generală, ca un fel de excrescență hidoasă, sau ca un neg. Câteodată, e de o energie neașteptată, de un pitoresc înspăimântător: ți-a dat borșul (îți curge sângele), a te lua cu vădana (a fi spânzurat), ca și când funia spânzurătorii ar fi văduva tuturor spânzuraților. Capul unui hoț are două nume: catul de sus, când meditează, gândește și se sfătuiește despre crimă; dovleacul, când îl taie călăul. Câteodată e caracterizată de spiritul vodevilului: cu călimara pe roate/ și condeiul la spate (cu tumbărăul și mătura pe umăr), rașpel (limba); și apoi, la tot pasul, cuvinte ciudate, misterioase, urâte și sordide, apărute de nu știu unde: gealatul (călăul), oarba (moartea), valea plângerii (piața execuțiilor). Parcă ai avea de-a face cu broaște râioase și cu păianjeni. Când auzi vorbindu-se această limbă, capeți un gust de murdar, de praf, gustul unei grămezi de zdrențe ce ar fi scuturate în nasul tău.
Cel puțin, oamenii aceștia mă deplâng; sunt singurii. Caraliii, polonicarii și cei de teapa lor - nu le port pică - sporovăie, râd și tăifăsuiesc despre mine, în fața mea, ca despre un lucru.
VI.
Mi-am spus:
- Dacă tot am la îndemână cele trebuincioase scrisului, de ce n-aș scrie? Dar ce să scriu? Strâns între patru ziduri de piatră rece și goală, cu pașii robiți, ochii-mi necuprinzând nici un orizont, preocupat mecanic, cât e ziua de lungă, să urmăresc petrecerea înceată a pătratului alburiu pe care ferestruica din susul ușii îl taie în întunecosul perete opus și, așa cu am spus-o mai adineauri, singur, față în față cu o singură idee, gândul crimei și al pedepsirii, al uciderii și morții! Să mai am ceva de spus eu, care nu mai am nimic de făcut pe pământ?! Și ce-aș putea afla în creierul acesta, veșted și golilt, care să merite a fi scris?
De ce nu? Dacă tot ce mă înconjoară ete monoton și fără culoare, oare în mine nu e furtună, luptă, tragedie? Ideea aceasta fixă ce mă obsedează nu mi se înfățișează ceas de ceas, clipă de clipă, mereu cu alt chip, tot mai înfiorătoare, mai însângerată, pe măsură ce termenul se apropie? De ce nu încerc să-mi limpezesc mie însumi toate lucrurile violente și necunoscute pe care le trăiesc, în starea de părăsire totală în care mă văd azvârlit? Desigur, materialul este bogat; și oricât mi-ar fi viața de scurtată, în caznele mele, în temerile mele, în chinurile ce mi-o vor umple, din acest ceas și până în cel din urmă, tot voi găsi cu ce să-mi tocesc pana și să sec călimara. De altfel, aceste cazne nu-ți îngăduie decât un singur mijloc de a le ușura: să le observi; și să le descrii.
Pe deasupra, cele ce aș scrie, poate n-ar fi fără rost. Acest jurnal al suferințelor, urmărit ceas de ceas, clipă de clipă, chin de chin, dacă aș putea să-l țin până în momentul când, fizic, nu voi mai fi în stare să continui; această dare de seamă asupra senzațiilor mele, în mod necesar neisprăvită, dar pe cât cu putință, completă, nu va purta în sine o învățătură măreață și adâncă? Să nu se afle, pentru cei ce condamnă, vreo lecție vrednică în acest proces verbal al gândirii ce agonizează, în această progresie a durerii în necontenită creștere, în această, cum să o numesc, autopsie intelectuală a unui condamnat la moarte? Poate că citirea paginilor acestora le va struni mâna să semneze cu mai puțină ușurință, lepădarea unui cap ce gândește, un cap de om, pe ceea ce ei numesc talerul balanței justițiare! Poate, sărmanii, n-au cugetat niciodată la succesiunea aceasta lentă a torturilor, ascunsă în formula expeditivă a unei condamnări la moarte! Să se fi oprit ei măcar odată asupra gândului cutremurător că în omul pe care îl despică, palpită o inteligență, o inteligență ce mizase pe viață, un suflet ce nu se pregătise pentru moarte? Nu. Ei nu văd altceva decât căderea pe verticală a unui cuțit triunghiular și, de bună seamă, nu socotesc că pentru condamnat ar mai exista ceva înainte sau după acest moment.
Foile de față le vor arăta adevărul. Dacă vor fi publicate cândva, ele vor opri o clipă spiritul asupra suferințelor spiritului; deoarece tocmai pe acelea nu le ghicesc. Triumfă, izbutind să ucidă, eliminând aproape complet suferința trupului. Ași! Parcă despre asta ar fi vorba! Ce înseamnă durerea fizică pe lângă suferința morală?! Ți-e silă și milă de niște legi astfel alcătuite! Va veni o zi, și poate aceste Memorii, ultim confident al unui nenorocit, vor fi contribuit...
Doar să nu se joace vântul prin curtea închisorii cu aceste bucăți de hârtie, murdare de noroi, după moartea mea, sau să nu putrezească în ploaie, lipite în formă de stea pe geamul spart al vreunui caraliu...
VII.
Să fie ajutor altora, într-o zi, ceea ce scriu aici, să oprească judecătorul gata să judece, să izbăvească niște nenorociți, nevinovați sau vinovați, de agonia la care sunt condamnat? De ce? La ce bun? Ce rost are? Când capul meu va fi tăiat, ce-mi pasă dacă vor cădea și altele? Oare să-mi fi trecut prin minte asemenea nerozii? Să dărâm eșafodul după ce m-am suit pe el! Ce aș câștiga cu asta?
Cum! Soarele, primăvara, câmpiile înflorite, păsările ce se deșteaptă odată cu zorii, norii, arborii, libertatea, viața, nimic din toate astea nu-mi mai aparține.
Ei, eu sunt acela care ar trebui salvat! Să fie adevărat că nu e cu putință, că mâine, ori, poate chiar azi, va trebui să mor? Oare așa stau lucrurile? Of, Doamne, gând cumplit, că-ți vine să-ți sfarmi țeasta de zidul carcerei!
VIII.
Să socotim ce-a mai rămas:
Trei zile de răgaz după judecarea apelului la casație și pronunțarea sentinței.
Opt zile de uitare la parchet; după care dosarul, cum spun ei, este expediat ministerului.
Cincisprezece zile de aștepatre la ministru, care nici nu știe de existența lui și care, totuși, se presupune că îl va trimite curții de casație, după examinarea personală.
Acolo - clasarea, numerotarea, înregistrarea: ghilotina este aglomerată și nu poți trece sub ea decât când ți-a sosit rândul.
Cincisprezece zile veghezi să nu fi victima vreunei nedreptăți.
În cele din urmă, curtea se adună, de obicei într-o joi, respinge douăzeci de apeluri în masă și re-expediază totul ministrului, care le retrimite procurorului general, care le retransmite călăului. Trei zile.
În dimineața celei de-a patra zi, substitutul procurorului general își spune, înnodându-și și cravata: - "Ar fi cazul să isprăvim cu afacerea asta". Și dacă substitutul grefierului nu este împiedicat de vreun ospăț cu amicii, se întocmește o minută pe marginea ordinului de execuție, acesta este redactat, pus la punct, expediat și, în ziua următoare, în zori încă, poți auzi în place de Greve izbituri de ciocan în scheletul ghilotinei și crainicii răgușiți urlând, la răscruci, să-și spargă plămânii.
În total, șase săptămâni. Fata avusese dreptate.
Or, iată, cinci săptămâni, șase poate, - nu îndrăznesc să fac socoteala - de când mă aflu în celularul din Bicetre și mi se pare că nici trei zile n-au trecut de joi.
IX.
Mi-am făcut testamentul.
La ce bun? Am de plătit și cheltuielile condamnării mele; tot ce-mi aparține abia le acoperă. Ghilotina costă scump.
Las în urmă o mamă, o soție , un copil.
O fetiță de trei ani, dulce, trandafirie, gingașă, cu ochi mari, negri și păr lung , castaniu.
Avea doi ani și o lună când am văzut-o ultima oară.
Așa că, după moartea mea, rămân trei femei fără fiu, fără soț, fără tată; trei orfane, fiecare în felul său; trei văduve prin lege.
Admit că aș fi pedepsit pe drept; dar ele, aceste nevinovate, ce-au făcut? N-are importanță; sunt dezonorate, sunt distruse. Aceasta e justiția.
Nu că aș fi îngrijorat pentru mama mea; are șaizeci și patru de ani, va muri din pricina loviturii date de mine, sau, dacă o mai duce câteva zile, de-ar avea, până în ultima clipă, puțină cenușă caldă în căldărușa cu care se încălzește, va fi mulțumită.
Nici soția nu mă îngrijorează; și așa e suferindă, și cam înapoiată; și ea se va stinge.
Doar dacă nu înnebunește. Se spune că asta ține viața; cel puțin, nu suferă inteligența; doarme - ca moartă.
Dar fiica mea, copilul meu, biata Marie, cea micuță, care râde, cântă, se joacă, nu gândește; pentru ea mă doare.
X.
Iată cum arată celula mea:
Opt picioare pătrate; patru ziduri de piatră cioplită ce se sprijină în unghi drept pe un pavaj de dale înălțat cu o treptă mai sus decât coridorul exterior.
La dreapta ușii, cum intri, un fel de adâncitură, ca o scălămbăială de alcov. Acolo se presară o mână de fân pe care se presupune că deținutul trebuie să se odihnească și să doarmă, nescoțându-și pantalonii de pânză și haina de sac, pe care le poartă atât iarna, cât și vara.
Deasupra capului, în loc de cer, o boltă neagră, în ogivă - așa i se spune - de care atârnă, ca niște zdrențe, pânze groase de păianjen.
Nici urmă de fereastră; o ușă al cărei lemn e ascuns în fier.
Greșesc: în mijlocul ușii, mai curând în jumătatea superioară, o deschizătură de nouă degete, tăiată de gratii în chipul crucii și pe care caraliul o poate deschide peste noapte.
Afară, un coridor destul de lung, luminat, aerisit cu ajutorul unor răsuflătoare din partea de sus a zidului, și având un fel de despărțituri de zidărie ce comunică între ele printr-o serie de uși scunde și boltite; fiecare dintre aceste despărțituri slujește drept vestibul câte unei celule asemănătoare celei în care stau. În acele celule sunt vârâți ocnașii care au primit pedepse disciplinare de la directorul gherlei. Primele trei celule sunt păstrate pentru condamnații la moarte, deoarece sunt mai la îndemâna caraliului.
Aceste celule reprezintă tot ce a mai rămas din străvechiul castel din Bicetre, așa cum fusese clădit în secolul al cincisprezecelea de către cardinalul de Winchester, același care o arsese pe Ioana d'Arc. Am auzit povestindu-se acestea unor curioși veniți să mă vadă deunăzi în chilia mea și care mă admirau de la distanță, ca pe un animal din menajerie. Temnicerul a luat un bacșiș.
Uitam să vă spun că zi și noapte, am câte o caraulă de pază la ușa celulei și nu-mi pot ridica ochii spre lucarna pătrată fără să mă întâlnesc cu o pereche de ochi ficși, mereu deschiși.
De altfel, puteți bănui de cât aer și lumină ai parte în această ladă de piatră.
XI.
Din moment ce ziua nu mai apare, cum poți umple noaptea? Mi-a venit o idee. M-am ridicat și mi-am plimbat lampa de-a lungul celor patru ziduri ale celulei. Sunt acoperiți cu scrieri, desene, cu figuri ciudate, cu nume ce se amestecă și se șterg unul pe celălalt. S-ar spune că fiecare condamnat a ținut să lase o urmă, cel puțin aici. Litere negre, albe, cenușii, scrise cu creion, cretă sau cărbune, adeseori zgârieturi adânci în piatră, ici și colo caractere ruginii despre care ai crede că au fost scrise cu sânge. Sigur că dacă n-aș fi atât de chinuit, m-ar prinde această carte stranie ce se dezvăluie privirilor mele, pagină de pagină, pe fiecare piatră a celulei. Mi-ar plăcea să realcătuiesc un tot din nenumăratele fragmente de gânduri risipite pe dale; să regăsești câte un om sub fiecare nume: să redai sens și suflu vieții acestor inscripții mutilate, acestor fraze dezmembrate, acestor cuvinte trunchiate, acestor trupuri decapitate, aidoma celor care le-au scris.
La înălțimea căpătâiului meu, se află două inimi înflăcărate, străbătute de o săgeată. Deasupra: Dragoste pe viață. Nenorocitul nu făcea făgăduințe de lungă durată. Alături, un fel de pălărie cu trei colțuri, cu un mic chip desenat fără pricepere, dedesubt, și cuvintele: Trăiască împăratul! 1824.
Alte inimi focoase cu această inscripție caracteristică unei închisori: Îl iubesc și îl ador pe Mathieu Danvin. Jacques.
Pe peretele opus poate fi citit numele: Papavoine. Majuscula P este brodată cu arabescuri și înfrumusețată cu grijă.
O strofă dintr-un cântec obscen.
O cușmă a libertății săpată destul de adânc în piatră, având sub ea: Bories - Republica. A fost unul dintre cei patru subofițeri din La Rochelle. Bietul tânăr! Cât de hidoase sunt pretinsele lor imperative politice! Pentru o idee, pentru o fantasmagorie, pentru ceva abstract, această realitate oribilă ce se numește ghilotină! Și eu care mă plângeam, eu, ticălosul, care am comis o crimă adevărată, am vărsat sânge!
Nu caut mai departe. Am zărit trasată în alb, în colțul peretelui, o imagine înfiorătoare - icoana acelui eșafod care, la ora aceasta poate, este înălțat pentru mine. Am fost cât pe ce să scap lampa din mână.
XII.
Degrabă, m-am ghemuit iarăși pe paiele mele, cu capul ascuns între genunchi. Apoi, temerea copilărească mi se risipi și o ciudată curiozitate puse iar stăpânire pe mine, îndemnându-mă să merg mai departe cu citirea celor de pe zid.
Am smuls de lângă numele de Papavoine o pânză enormă de păianjen, îngroșată de praf și întinsă pe colțul dintre pereți. Sub această pânză, patru sau cinci nume, perfect lizibile, în mijlocul altora din care n-a mai rămas decât o pată pe perete. - Dantun, 1815. - Poulain, 1818. - Jean Martin, 1821. Castaing, 1823. Am citit aceste nume și mi-au revenit în minte amintiri lugubre; Dantun, cel care își tăiase fratele în bucăți și care străbătuse noaptea Parisul, aruncând capul într-o fântână și trunchiul într-un canal; Poulain, cel care își asasinase soția; Jean Martin, cel care își împușcase tatăl cu pistolul, în clipa când bătrânul deschidea o fereastră; Castaing, acel doctor care își otrăvise prietenul și care, îngrijindu-l în cursul acestei ultime boli, provocată chiar de el, îi dădea, în locul medicamentelor, otravă; și alături de ei, Papavoine, nebunul cumplit care ucidea copiii cu lovituri de cuțit în cap!
Iată, îmi spuneam, cutremurat de febră, iată cine au fost înaintea mea, oaspeții celulei acesteia. Aici, pe aceeași dală pe care mă aflu, și-au rumegat acești oameni ai crimei și ai sângelui, ultimele gânduri! În jurul acestor ziduri, în acest pătrat strâmt, și-au purtat ultimii pași, asemenea unor animale sălbatice. S-au urmat la răstimpuri scurte; s-ar spune că această celulă nu se golește niciodată. Au lăsat locul cald după ei; mie mi l-au lăsat. Îi voi ajunge din urmă, la rândul meu, în cimitirul Clamart, unde crește iarba atât de grasă!
Nu sunt nici vizionar, nici superstițios. E probabil că aceste idei mi-au dat febră; dar, pe când visam astfel, mi s-a părut deodată că aceste nume fatale erau înscrise cu foc pe zidul negru; un ticăit din ce în ce mai iute îmi izbucni în urechi; o lumină roșietică îmi umplu ochii; apoi mi se păru că celula ar fi fost plină de oameni, bărbați ciudați care-și purtau capul în mâna stângă și îl țineau de gură, capetele lor neavând păr. Toți mă amenințau cu pumnul, cu excepția paricidului.
Am închis ochii îngrozit, văzând toate și mai limpede.
Vis, viziune sau realitate, aș fi înnebunit dacă nu m-ar fi deșteptat la vreme o impresie neașteptată. Am fost pe punctul de a-mi pierde echilibrul, simțind cum mi se târa pe piciorul gol, un pântece rece și niște labe păroase. Era păianjenul pe care îl tulburasem și care fugea.
Asta m-a readus la realitate. Ah, strigoi îngrozitor! Nu, au fost numai fum, închipuiri ale creierului meu pustiu și convulsionat. Himere în genul lui Macbeth! Morții sunt morți. Sunt bine zăvorâți în morminte. Din închisoarea aceea nu evadezi. Atunci, cum de m-am temut atât?
Mormântul nu se deschide înăuntru.
XIII.
Zilele trecute am văzut ceva hidos.
Abia se crăpase de zi, dar pușcăria răsuna de zgomote. Se auzeau ușile grele deschizându-se și închizându-se, zăvoarele și lacătele de fier scârțâind, legăturile de chei ce se loveau între ele, clopotind la centura paznicilor, scările vibrând de sus în jos sub pașii grăbiți și glasuri strigându-se și răspunzându-și, de la cele două capete ale coridoarelor lungi. Vecinii mei de celulă, ocnașii de la "negre" ), erau mai veseli ca de obicei. Întreg Bicetre părea să râdă, să cânte, să alerge, să danseze.
Eu, singurul tăcut în acel vacarm, singurul nemișcat în tumultul acela, ascultam mirat și atent.
Trecu un caraliu.
Mi-am luat inima-n dinți, l-am chemat și l-am întrebat dacă era sărbătoare în temniță. - "Sărbătoare, dacă cvrei! îmi răspunse. Se bat lanțurile ocnașilor care trebuie să plece mâine la Toulon. Vrei să vezi? Or să-ți placă." Pentru un deținut singur în celulă, era într-adevăr un mare noroc să asiști la un spectacol, oricât de cumplit ar fi fost el. Am primit.
Temnicerul își luă precauțiile de rigoare pentru a fi sigur de mine, după care mă conduse într-o mică celulă, goală și fără nici o mobilă, ce avea o fereastră zăbrelită, dar o fereastră adevărată, la care te puteai sprijini și prin care puteai vedea cu adevărat cerul.
- De aici, spuse, o să poți vedea și auzi. Singur în lojă, ca regele.
Apoi ieși, încuind în urmă lacăte, broaște și zăvoare.
Fereastra da spre o curte pătrată, destul de mare, împrejmuită din patru părți, ca și când ar fi fost un zid de o clădire de piatră cioplită, cu șase caturi. Nimic nu poate fi mai jalnic, mai nud, mai trist decât această fațadă cvadriplă, găurită de o mulțime de ferestre zăbrelite, la care erau agățate de jos în sus, o droaie de chipuri supte și gălbejite, strivindu-se unul de celălalt, ca pietrele într-un zid și toate, putem spune, înrămate de gratiile crucișe. Erau deținuți, spectatori ai ceremonialului, așteptându-și rândul să intre în scenă ca actori. Ai fi crezut că ai de-a face cu sufletele chinuite ce stau la răsuflătorile purgatoriului dând spre iad.
Toți priveau tăcuți curtea încă goală. Așteptau. Ici și colo, printre aceste figuri fără vlagă și posomorâte, se luminau câteva perechi de ochi vii și arzători ca niște mieji de foc.
Pătratul celularelor ce îmbrățișează curtea nu este închis. Una dintre cele patru laturi ale edificiului (acela ce privește spre răsărit) e tăiat la mijloc și e legat de latura vecină printr-o grilă de fier. Această grilă se deschide spre o a doua curte, mai mică decât cea dintâi, blocată ca și ea, de ziduri și pinioane înnegrite.
Împrejurul curții principale există bănci de piatră, rezemate de ziduri. În mijlocul ei se află o vergea metalică îndoită, menită să poarte un felinar.
Bătu de amiază. Pe neașteptate, se deschise o poartă mare, ascunsă într-o adâncitură a peretelui. O căruță escortată de un fel de ostași murdari și rușinați, cu uniforme albastre, epoleți roșii și banduliere galbene, pătrunse în curte cu zgomot de fiare vechi. Era escorta galerienilor și lanțurile lor.
Pe dată, ca și cum zgomotul acela ar fi deșteptat scandalul pușcăriei, spectatorii de la ferestre, până atunci tăcuți și nemișcați, izbucniră în țipete vesele, cântece, amenințări, imprecații mânjite cu hohote de râs, ce te înfiorau ascultându-le. Puteai jura că vezi măștile demonilor, pe fiecarte chip se adânci o strâmbătură, toți pumnii își făcură loc printre gratii, toate glasurile, toți ochii ardeau, mă îngrozea să văd atâtea scântei renăscute din cenușă.
Estimp, caraliii, printre care distingeai, după costumele curate și frica lor, câțiva curioși sosiți de la Paris, se apucară liniștiți de treabă. Unul dintre ei se cățără în căruță și azvârli camarazilor săi lanțurile, zgărzile pentru drum și maldăre de pantaloni de pânză. După care își împărțiră munca; unii se îndreptară spre un colț al curții, să întindă lanțurile lungi pe care le numeau în argoul lor: ațe; alții risipiră pe pavaj taftalele - cămășile și pantalonii; iar cei mai vigilenți examinau, unul după altul, șbilțurile metalice pe care le încercau apoi, izbindu-le de pavaj să vadă dacă scot scântei, urmăriți de ochiul atent al căpitanului, un bătrân bondoc. Totul în aclamațiile batjocoritoare ale galerienilor, pentru care se făceau toate aceste pregătiri și pe care îi puteam vedea izolați în celularul vechi ce da spre curtea mică.
Când gătiră acestea, un domn înveșmântat în broderii de argint, numit domnul inspector, dădu un ordin directorului închisorii; și nu trecu nici o clipă, că două sau trei uși scunde vărsară în curte, aproape concomitent și în valuri, nori de bărbați hidoși, răpciugoși, urlând. Erau galerienii.
La apariția lor, veselia de la ferestre se înteți. Unii dintre ei, cele mai de seamă nume ale gherlei, fură aclamați și aplaudați, mărturii de simpatie pe care le primiră cu un fel de mândră modestie. Majoritatea purtau un neam ciudat de pălării împletite de ei înșiși, din paiele celulei, cu forme cât mai aparte, ca pălăria să atragă atenția asupra capului, prin orașele prin care vor trece. Aceștia erau și mai ovaționați. Unul îndeosebi stârni un entuziasm fără margine: un tânăr de șaptesprezece ani cu cap de fetiță. Ieșea direct de la "neagra", unde era închis de opt zile; își făcuse un vestmânt întreg de paie, ce îl învelea din cap până-n picioare și pătrunse în curte, îndoit ca o roată și învârtindu-se cu agilitate de șarpe. Un saltimbanc condamnat pentru furt. Parcă turbaseră, așa băteau din mâini și urlau de bucurie. Galerienii răspundeau și era înspăimântător să asculți schimburile de exclamații de veselie între galerienii de fapt și galerienii in spe. Degeaba se afla de față societatea, reprezentată prin temniceri și curioși îngroziți, crima le râdea în nas și preschimba această cumplită pedeapsă, într-o sărbătoare în familie.
Pe măsură ce soseau, erau împinși, între două rânduri de caralii, spre curticica zăbrelită, unde se făcea vizita medicală. Acolo, toți se străduiau să facă un ultim efort pentru a evita călătoria, căutând câte un motiv în legătură cu sănătatea: boală de ochi, picior șchiop, mână mutilată. Dar aproape în toate cazurile, erau găsiți buni pentru ea; atunci se resemnau cu toții, fără să le pese prea mult, uitând în câteva minute pretinsa lor infirmitate de o viață întreagă.
Grila curții mici se redeschise. Un paznic strigă apelul, în ordine alfabetică; ieșiră, unul după altul, și fiecare ocnaș se duse să se alinieze de-a-n picioarelea într-un colț al curții mari, alături de tovarășul sortit de inițiala numelui. Astfel, fiecăruia nu-i mai rămânea altă resursă în afara lui însuși; fiecare își cară propriul lanț, cot la cot cu un necunoscut; și dacă, din întâmplare un ocnaș își găsește uin prieten, lanțul îi separă. Ultima nenorocire.
Când se adunaseră în jur de treizeci, se închise grila. Un caraliu îi alinie cu bâta, aruncă pe jos în fața fiecăruia, o cămașă, o haină și o pereche de pantaloni din pânză groasă, apoi făcu un semn și toți începură să se dezbrace. Un incident neașteptat preschimbă această umilire în tortură, ca la un semn.
Până atunci timpul fusese destul de frumos; și dacă aerul era răcit de vântul de miază-noapte al lui octombrie, acesta spărgea când și când norii cenușii, făcând o crevasă prin care străbătea câte o rază de soare. Dar, abia își despuiaseră deținuții zdrențele temniței, lăsându-se inspectați, goi, de paznicii bănuitori și de privirile curioase ale străinilor care le dădeau ocol pentru a le examina umerii, că cerul se întunecă și izbucni, pe neprevăzute, o aversă rece de toamnă, ce se prăbuși în torente peste curtea pătrată, peste capetele descoperite, peste membrele dezgolite ale galerienilor, peste zeghiile lor mizerabile, întinse pe pavaj.
Într-o clipă, curtea închisorii se goli de tot ce nu era caraliu sau galerian. Curioșii din Paris se adăpostiseră sub pragurile ușilor.
Ploaia cădea în torente. Nu mai vedeai în curte, pa caldarâmul inundat, decât galerienii în pielea goală, șiroind. O tăcere posacă urmă bravadei lor gălăgioase. Dârdâiau, le clănțăneau dinții; picioarele slăbite, genunchii noduroși le tremurau, izbindu-se între ei, te apuca mila să îi vezi lipindu-și de membrele vinete cămășile leoarcă, hainele, pantalonii dezgustători de atâta ploaie îmbibată. Goliciunea parcă le pria.
Unul singur, un bătrân, își mai păstrase ceva din veselie. Strigă, ștergându-se cu cămașa udă, că asta nu era în program, apoi se porni pe râs, amenințând cerul cu pumnul.
După ce își îmbrăcară hainele de drum, fură conduși, câte douăzeci, treizeci, încelălalt colț al curții, unde îi așteptau lanțurile lungite pe pământ. Aceste lanțuri mari și puternice, erau tăiate transversal, din două în două picioare, de alte lanțuri mai scurte la capetele cărora era agățat câte un șbilț pătrat ce se deschidea cu ajutorul unei balamale montată într-unul din colțuri și se închide cu un bulon de fier ce rămâne spânzurat de gâtul galerianului, cât durează călătoria. Când aceste lanțuri sunt întinse pe pământ, închipuie destul de bine șira spinării unui pește.
Ocnașii fură obligați să se așeze în noroi și pe pietroaiele înecate de ploaie; li se făcea proba zgărzilor; apoi, doi fierari ai convoiului, înarmați cu nicovale portative, li le potriviră la rece, prin lovituri zdravene de baroase. E un moment cumplit, când și cei mai viteji îngălbenesc. Fiecare lovitură de baros izbită în nicovala sprijinită pe propriul lui spate, obligă bărbia pacientului să tresalte, din șoc; cea mai mică mișcare dinainte înapoi ar face să-i sară craniul, ca o coajă de nucă.
După această operație, erau tuciurii. Nu se mai auzea decât clănțănitul lanțurilor, din când în când, câte un țipăt și lovitura surdă a ciomagului caraliilor asupra membrelor recalcitranților. Unii plângeau; bătrânii se cutremurau și-și mușcau buzele. Priveam îngrozit toate acele profiluri sinistre, înrămate în fier.
Așa că, după vizita medicală, urmase vizita caraliilor; după vizita caraliilor, potcovitul. Spectacol în trei acte.
Reapăru o rază de soare. Ai fi spus că dădu foc tuturor acestor creieri. Ocnașii se ridicară deodată, cu o singură mișcare convulsivă. Cele cinci șiruri se apucară de mâini și, pe neașteptate, alcătuiră o horă imensă în jurul vergelei cu felinar. Se învârteau de-ți venea amețeală. Cântau un cântec de ocnă, o romanță în argou, cu o melodie când plângăreață, când furioasă ori veselă; din când în când se auzeau zbierete pițigăiate, hohote de râs lătrate și gâfâite, împletindu-se cu vorbe ciudate; apoi aclamări furibunde; iar lanțurile ce se izbeau între ele, în cadență, slujeau drept orchestră acestui cântec mai sălbatic decât scrâșnetul lor. Dacă aș căuta o imagine a sabatului, nici că aș găsi una mai bună.
Se aduse în curte un hârdău mare. Caraliii sparseră hora ocnașilor, ajutându-se de bâte, și îi mânară spre hârdăul în care vedeam înotând nu știu ce fel de ierburi în nu știu ce fel de lichid aburind și cu aspect de lături. Mâncară.
Și, după ce mâncară, zvârliră pe pietre resturile de zeamă și de pâine neagră și reîncepură să țopăie și să cânte. Se pare că asta le este îngăduit în ziua potcovitului și în timpul nopții ce urmează.
Urmăream straniul spectacol cu o aviditate atât de mare, cu o curiozitate atât de palpitantă, cu atenție atât de trează, că uitasem de mine. Un sentiment de adâncă milă mă înfiora și hohotele lor mă făceau să plâng.
Deodată, în ciuda visului în care căzusem, mi-am dat sema că hora zbierândă se oprise și amuțise. Și toate privirile se întorseseră la fereastra la care mă aflam. "Condamnatul la moarte! Condamnatul la moarte!" urlau toți, arătându-mă cu degetul; și exploziile de veselie se înmulțiră.
Am împietrit.
Habar n-am de unde mă cunoșteau și cum mă recunoscuseră.
- Bună ziua! Bună seara! îmi strigară cu rânjetul lor atroce. Unul dintre cei mai tineri, condamnat la galere pe viață, cu chipul de plumb lucitor, mă privi cu invidie, spunând: "Are baftă! O să-l cântărească sub cuțit! Adio, frate-miu!"
Nu pot explica ce se petrecea cu mine. Eram, într-adevăr fratele lor. Piața Greve este sora Toulonului. Eram chiar mai jos decât ei: mă cinsteau. Mă trecu un fior.
Da, fratele lor! Și, câteva zile mai târziu, aș fi putut constitui și eu un spectacol pentru ei.
Rămăsesem la fereastră, nemișcat, ca o stană de piatră, paralizat. Dar văzând cele cinci șiruri care înaintau, năpustindu-se asupra mea cu cuvinetele lor de o prietenie infernală; când am auzit tunetul tumultos al lanțurilor, al zbierătelor, al pașilor lor la picioarele zidului, mi se păru că norul demonilor se cățăra spre celula mea nenorocită; nu mi-am putut stăpâni un strigăt, m-am năpustit asupra ușii s-o sfărâm; dar nu există nici o șansă să scap: zăvoarele erau pe dinafară. Izbeam în ea; plângeam de ciudă. Apoi mi se păru că aud și mai aproape glasurile înspăimântătoare ale galerienilor. Credeam că văd deja apărând capetele lor hidoase la marginea ferestrei, am strigat încă o dată, înspăimântat și am leșinat.
XIV.
Când mi-am revenit, se înnoptase. Eram întins pe ruina unui pat: un felinar ce atârna de plafon îmi îngădui să văd și alte paturi alături de al meu, în aceeași stare. Am înțeles că fusesem dus la bolniță.
Am rămas câteva clipe treaz, dar fără nici un gând și fără amintiri, dăruit bucuriei de a mă afla lungit într-un pat. Desigur, în altă perioadă, acest pat de spital și de închisoare, m-ar fi făcut să dau înapoi de dezgust și de milă; se simțeau paiele prin saltea. Ce importanță mai avea?! Membrele mi se puteau desțepeni, de voie, pe așternutul aspru; sub pătură, oricât de subțire ar fi fost, simțeam cum, încetul cu încetul, dispare frigul cumplit pe car e îl purtam în măduva oaselor și cu care începusem să mă obișnuiesc. Am readormit.
Un zgomot puternic mă trezi; mijeau zorile. Zgomotul venea de afară; patul îmi era lipit de fereastră; m-am ridicat în capul oaselor să văd ce se întâmplă.
Fereastra dădea spre curtea mare din Bicetre, curtea era plină de oameni; două șiruri de veterani abia dacă puteau ține liberă, în mijlocul mulțimii, o cale îngustă de-a lungul curții. Printre aceste două rânduri de ostași treceau încet, hurducate de fiecare piatră, cinci căruțe lungi încărcate cu bărbați: plecau ocnașii.
Căruțele n-aveau coviltir. Câte una era destinată fiecărui lanț. Deținuții ședeau pe margini, sprijinindu-se unul de celălalt, despărțiți de lanțul comun, întins pe lungimea căruței, la capătul căreia stătea în picioare un caraliu, cu pușca încărcată. Fiarele lor zăngăneau și, la fiecare împiedicare a căruței, li se vedeau capetele tresărind și picioarele bălăgănindu-se.
O ploaie măruntă și pătrunzătoare îngheța aerul și le lipea pantalonii de genunchi; din cenușii, cum fuseseră, deveniseră negri. Bărbile lungi, pletele scurte șiroiau, chipurile le erau livide; îi vedeam tremurând, cu dinții clănțănindu-le de furie și frig. Nu puteau face nici o altă mișcare. Odată agățat în lanț, nu mai ești decât o rotiță din această hidoasă mașinărie ce se mișcă precum un singur om. Inteligența trebuie să abdice. Șbilțul o condamnă la moarte; și animalul însuși nu-și mai poate îngădui nevoi sau pofte decât la ore fixe. Așa, nemișcați, majoritatea goi pe jumătate, cu capetele descoperite și picioarele clopotite, își începeau călătoria de douăzeci și cinci de zile, cărați de aceleași căruțe, îmbrăcați cu aceleași straie, sub soarele lui cuptor sau ploile reci de noiembrie. S-ar spune că oamenii ar voi ca cerul să le fie părtaș la jumătate din sarcinile de călăi.
Între gloată și căruțe se inițiase nu știu ce dialog oribil: înjurături dintr-o parte, bravări de cealaltă; imprecații din ambele părți; dar, la un semn al căpitanului, văzui loviturile de ciomag curgând cu nemiluita și la voia întâmplării în căruțe, peste umeri sau capete, și toate reintrară în calmul exterior numit ordine. Dar ochii musteau de răzbunare și pumnii nenorociților se crispau pe genunchii lor.
Cele cinci căruțe, escortate de jandarmi călări și de caralii pe jos, dispărură pe rând, pe poarta înaltă și boltită a închisorii Bicetre; la urmă, o a șasea în care se hâțânau, una peste alta, cazane, gamele de alamă și lanțuri de schimb. Câțiva caralii, întârziați pe la cantină, ieșiră în goană, să-și ajungă din urmă escuada. Mulțimea se scurse. Întreg spectacolul se stinse ca o fantasmagorie. Auzeam tot mai încet, pierzându-se în aer, zgomotul greoi al roților și al copitelor cailor pe calea pavată a Fontainebleau-ului, plesnetul bicelor, zăngănitul lanțurilor, urletele gloatei care ura nenorocire galerienilor ce plecau la drum.
Și acesta e numai începutul!
- Ce-mi tot îndruga avocatul? Galere! Da! Mai curând de o mie de ori mort, mai curând eșafodul decât galera, mai curând neantul decât infernul; mai curând îmi ofer gâtul cuțitului lui Guillotin, decât șbilțul convoiului cu galerieni! Galere, Doamne!
XV.
Din nefericire, nu eram bolnav. A doua zi a trebuit să ies din bolniță. Celula m-a înghițit din nou.
Nu sunt bolnav! Bineînțeles, sunt tânăr, sănătos, puternic. Sângele curge în voie prin vinele mele; toate membrele mele ascultă de câte capricii aș avea; am un trup și un spirit robust, clădite pentru o viață lungă; de, toate astea sunt adevărate și totuși, sufăr de o boală, o boală mortală, o boală născocită de om.
De când am ieșit din bolniță, mă chinuie un gând înăbușitor, un gând ce mă înnebunește, și anume că aș fi putut evada dacă mi s-ar fi dat prilejul. Doctorii aceia, surorile, păreau să se intereseze de mine. Să mori atât de tânăr și de o astfel de moarte! Îmi venea să cred că mă plângeau, așa se adunau la căpătâiul meu. Ași, simplă curiozitate! Și apoi, indivizii ăștia care vindecă, te vindecă de o febră, nu de condamnare la moarte. Și totuși, le-ar fi atât de ușor! O ușă deschisă - ce contează la ei!!
Acum nu mai sunt șanse! Apelul îmi va fi respins, pentru că toate sunt cum trebuie să fie; martorii au mărturisit cum trebuie, avocații au pledat cum trebuie, judecătorii au judecat cum trebuie. Eu nu contez, doar dacă... Nu, nebunie! Nu mai e nici o nădejde! Apelul e o funie ce te ține atârnat deasupra prăpastiei și pe care o auzi trosnind în fiecare clipă, până ce se rupe. Ca și cum cuțitului ghilotinei i-ar trebui șase săptămâni ca să cadă.
Și dacă m-ar grația? Să mă grațieze! Cine? De ce? Cum? E cu neputință să fiu grațiat. Exemplul, cum spun ei!
Nu mai sunt decât trei pași de făcut: Bicetre, la Conciergerie, piața Greve.
XVI.
În decursul puținelor ceasuri petrecute la bolniță, mă așezam lângă o fereastră, la soare - care reapăruse - sau, cel puțin, primind din soare atât cât îmi îngăduiau zăbrelele.
Stăteam așa, cu capul greu și arzându-mi în mâini, era mai mult decât puteau duce, țineam coatele pe genunchi, picioarele cățărate pe o stinghie a scaunului; nenorocirea mă face să mă îndoi și să mă adun ca și când n-aș mai avea nici oase, nici carne pe trup.
Miasmele sufocante ale gherlei mă înăbușeau mai dihai ca oricând, încă îmi zuruiau în urechi zgomotele lanțurilor galerienilor, mi-era silă, mi-era tare silă de Bicetre. Gândeam că bunului Dumnezeu ar fi trebuit să i se facă milă de mine și să îmi trimită măcar o păsărică, să-mi cânte pe streașină.
Nu știu dacă Dumnezeu sau diavolul îmi ascultă rugăciunea; dar, aproape în aceeași clipă, am auzit înălțându-se sub fereastra mea un glas, dar nu al unei păsări, ci ceva mult mai plăcut: vocea pură, proaspătă, catifelată a unei fetițe de cincisprezece ani. Am ridicat capul tresărind și am ascultat cu nesaț cântecul. Era o melodie molcumă, un fel de uguit trist și pătrunzător; iată-i cuvintele:
Zău, chiar în strada Mail
M-au înșfăcat copoii,
Că nu-s domn,
Ce mai! Trei ditamai curcani
Curcani! Și-acuma-s în pom!
Au tăbărât copoii
Și-acuma sunt în pom.
Mi-e greu să mărturisesc cât mi-a fost de mare dezamăgirea. Glasul continuă:
Au tăbărât copoii,
Că nu-s domn.
Și m-au legat burduf,
Acuma sunt în pom,
Sticleții nu au somn,
Acuma sunt în pom.
Pe drum, vezi c-am ginit
Un șmecher - cu copoii
Treceam, și-acu-s în pom.
Un șmecher am ginit,
Că nu-s domn,
Mergi la gagica mea,
Zic, zi-i că sunt în pom,
M-au pus, bă, la poprire
Și-acuma sunt în pom.
Gagica face spume:
Să-mi spui ce-ai șterpelit?
Și eu, care-s în pom.
Să-mi spui ce-ai șterpelit?
Că nu-s domn.
Am jumulit un nene
Lovelele-am oprit
Și-acuma sunt în pom,
Lovelele și ceasu
Și-acuma sunt în pom,
Și cheile-unui nene
Și-acuma sunt în pom.
Gagica - foc, ce mai!
Că nu-s domn,
O-ntinde spre Versailles,
Mă știe că-s în pom,
Nu-i fie de deochi
Vorbește-n patru ochi
Cu Regele, că-i domn,
Ce dracu mă mai ține,
Doar știe că-s în pom!
Ce dracu mă mai ține,
Doar nu-s domn!
Și dac-ar fi s-o șterg -
Acuma sunt în pom -
La popă-o duc cu mine,
Acuma sunt în pom,
Iau și-un țol alb - ce bine!
Acuma sunt în pom,
La nuntă ca să merg,
Acuma sunt în pom.
La nuntă o s-o duc,
Că sunt domn.
Dar Regele, să crape,
Acum de-abia-s în pom:
Gagicu - o să ți-l duc,
Acum de-abia-s în pom,
Să-l spânzur de un nuc,
Zău, dacă nu-s în pom.
N-am auzit mai mult, nici n-aș fi putut, chiar de voiam. Înțelesul cumplitei jelanii, desprins pe jumătate, pe jumătate tăinuit, lupta dintre tâlhar și caraulă, hoțul pe care îl întâlnește și pe care-l trimite soției lui, solia înfiorătoare: am ucis un om și sunt arestat; femeia aceea care aleargă la Versailles cu o jalbă și acea Majestate indignată care amenință vinovatul cu spânzurătoarea; și toate astea cântate pe o melodie atât de dulce și cu glasul cel mai blând ce a legănat cândva auzul omenesc!... Am înghețat, năucit; m-am prăbușit. Cuvintele acestea monstruoase, rostite de buze rumene și proaspete, erau respingătoare. Parcă ar fi fost balele unei râme pe un trandafir.
Nu pot explica ce simțeam; eram pe cât de rănit, pe atât de mângâiat. Argoul cavernei și al ocnei, această limbă însângerată și grotescă, acest grai hidos, împreunat cu o voce de fată, punte gingașă între glasul fetiței și al femeii! Toate cuvintele acelea diforme și prost alcătuite, cântate, ritmate, perlate!
Ah, ce lucru înfiorător e temnița! E străbătută de un soi de venin ce murdărește tot. Totul se veștejește, chiar și cântul unei fete de cincisprezece ani! Dacă descoperi o pasăre, ea va avea aripile năclăite în noroi; de culegi o floare pe care o miroși cu încântare, pute.
XVII.
Ei, dacă aș evada, cum aș mai alerga pe câmpii!
Nu, n-ar trebui să fug. Asta atrage privirirle și bănuiala. Dimpotrivă, să merg încet, cu fruntea sus, cântând. Să fac rost de o treanță albastră cu desene roșii, asta deghizează bine. Toți zarzavagii din împrejurimi poartă câte una.
Pe lângă Arcueil, știu o margine de codru ce împrejmuise o mlaștină și unde, când eram la colegiu, mergeam cu colegii joile, să prindem broaște. Acolo m-aș ascunde până seara.
O dată cu căderea nopții, aș reîncepe să alerg. M-aș duce la Vincennes. Nu, n-aș putea, din pricina râului. La Arpajon. Ba ar fi fost mai cu cap s-o iau spre Saint-Germain și să merg la Havre, să mă îmbarc pentru Anglia. Acum nu mai contează! Ajung la Longjumeau, trece un jandarm; îmi cere pașaportul... sunt pierdut.
- Ah, visător nemernic, mai întâi sparge zidul gros de trei picioare, ce te ține prizonier! Moarte! Moarte!
Când te gândești că, atunci când eram copil, am venit aici, la Bicetre, să văd puțul cel mare și nebunii!
XVIII.
Scriind acestea, lumina lămpii a devenit tot mai pală, ziua a sosit, orologiul paraclisului a bătut de șase.
Ce înseamnă asta? Caraliul de rând a intrat în celula mea; și-a scos șapca, mi-a dat binețe, s-a scuzat că mă turbură și m-a întrebat, îmblânzindu-și glasul aspru pe cât îi stătea în putință, ce doream la micul dejun.
M-a trecut un fior: - Azi să fie?...
XIX.
Azi este!
Însuși directorul penitenciarului a venit să mă vadă. M-a întrebat cu ce mi-ar putea fi plăcut sau folositor; că n-ar fi voit să mă plâng de el sau de cei din subordinele sale, m-a întrebat de sănătate și de cum îmi petrecusem noaptea; plecând, mi-a vorbit cu domnule.
XX.
Nu-i trece prin gând temnicerului ăstuia că aș avea de ce să mă plâng de el sau de caralii lui. Are dreptate, ar fi urât din partea mea să mă plâng; își face meseria, m-au păzit bine; și, mai mult, la sosire și la plecare, s-au purtat cu bună cuviință. Nu se cade să fiu mulțumit?
Gardianul acesta de treabă, cu zâmbetul său blajin, cu cuvintele lui mângâietoare, cu ochiul său galeș și la pândă, cu labele butucănoase și mari, e încarnarea temniței înseși, e Bicetre preschimbat în om.
Toate sunt temniță în jurul meu; o regăsesc în toate chipurile, sub chipul omului, ca și sub chipul zăbrelelor sau al zăvorului.
Zidul acesta e temnița cu chip de piatră; ușa e temniță cu chip de lemn; caralii - temniță în carne și oase.
Temnița este o ființă oribilă, completă, indivizibilă, jumătate-casă, jumătate-om. Eu sunt prada ei; mă clocește, mă înlănțuie cu toate mădularele; mă strânge între zuidurile de granit, mă zăvorește cu lacăte de fier și mă veghează cu ochi de caralii.
Ah, nenorocitul de mine, ce-o să mi se întâmple? Ce-or să facă cu mine?
XXI.
M-am liniștit, totul s-a sfârșit, s-a sfârșit de-adevăratelea. Am scăpat de neliniștea cumplită în care mă azvârlise vizita directorului.
Trebuie s-o mărturisesc, mai nădăjduiam încă... Acum , slavă Domnului, nu mai nădăjduiesc!
Iată ce s-a petrecut:
Când tocmai bătea de șase și jumătate - nu, era și un sfert - ușa celulei mele s-a deschis din nou. Un bătrân cu păr alb, învestmântat într-o redingotă brună, intră. Își înlătură puțin redingota și atunci am zărit o sutană și dantela ce poartă preoții pe piept. Era un preot.
Preotul acesta nu era cel al închisorii, asta era cumplit.
Se așeză în fața mea cu un surâs binevoitor, apoi clătină capul și își ridică ochii spre cer, adică spre bolta celulei. L-am înțeles.
- Fiul meu, spuse, ești pregătit?
I-am răspuns fără glas:
- Nu sunt pregătit, dar sunt gata.
Totuși, mi se tulbură vederea, membrele îmi fură inundate de o sudoare înghețată, și, în același timp, am simțit tâmplele zvâcnindu-mi și urechile vâjâindu-mi.
Pe când mă clătinam pe scaun, ca și când aș fi dormit, bătrânelul vorbea. Cel puțin așa mi se părea, și-mi amintesc că i-am văztu buzele mișcându-se, mâinile agitându-se, ochi strălucindu-i.
Ușa se redeschise. Zgomotul zăvoarelor ne trezi, pe mine - din prostia mea, pe el - din vorbire. Apăru un fel de domn cu haine negre, întovărășit de directorul penitenciarului; mă salută reverențios. Omul avea întipărit pe chip ceva din tristețea oficială a salariaților pompelor funebre. Ținea în mână un sul de hârtie.
- Domnule, mi-a spus, surâzând curtenitor, sunt aprod al curții regale din Paris. Am cinstea să vă aduc un mesaj din partea domnului procuror general.
Îmi trecu primul șoc. Îmi reveni întreaga prezență de spirit.
- Domnul procuror general, i-am replicat, e acela care a solicitat capul meu cu atâta nerăbdare, nu? Într-adevăr, e o cinste pentru mine să îmi scrie. Nădăjduiesc că moartea mea îi va face mare plăcere; n-ar fi agreabil pentru mine să știu că a cerut-o cu atâta căldură și că, de fapt, îi era indiferentă.
Am spus acestea, după care am reluat cu glas hotărât:
- Citiți, domnule!
Începu să dea citire unui text lung, ridicând glasul la sfârșitul fiecărui rând și împiedicându-se la mijlocul fiecărui cuvânt. Era respingerea apelului meu.
- Execuția va avea loc astăzi în place de Greve, adăugă, odată sfârșită lectura, fără a mai ridica privirile de pe hârtia timbrată. Plecăm la orele șapte și jumătate fix, spre Conciergerie. Veți avea bunătatea, domnule, să mă urmați?
De câteva clipe, nu-l mai urmăream. Directorul sporovăia cu preotul; el stătea cu ochii înțepeniți pe hârtie; eu priveam ușa, ce rămăsese întredeschisă... - Ah, ticăloșii! Patru pușcași pe coridor!
Aprodul repetă întrebarea, de data aceasta privind spre mine:
- Când veți dori, i-am răspuns, vă stau la dispoziție!
Salută, spunând:
- Voi avea cinstea să viu să vă iau într-o jumătate de ceas.
După aceasta, mă lăsară singur.
- Doamne, un mijloc de fugă! Orice mijloc! Trebuie să evadez! Trebuie! Acum! Pe ușă, pe fereastră, pe acoperiș! Chiar de-ar fi să-mi las carnea pe bârne!
Blestemați fie toți dracii! Ți-ar trebui o lună ca să dai o gaură în zidul ăsta, și încă cu scule bune, iar eu n-am barem un cui și nici măcar o oră de-acum înainte!
XXII.
Iată-mă transferat, cum sună procesul verbal. Dar drumul face să fie istorisit.
De îndată ce sună de șapte și jumătate, aprodul se înfățișă din nou în pragul celulei mele:
- Domnule, îmi spuse, vă aștept. Ei da, și el, și alții!
M-am ridicat și am făcut un pas; am crezut că nu îl voi putea face pe al doilea, atâta îmi era de greu capul și picioarele, fără vlagă. Totuși, mi-am revenit și am mers mai departe, destul de hotărât. Înainte de ieși din celulă, i-am aruncat o ultimă privire. Îmi iubeam celula. Și-apoi o lăsasem goală, deschisă: avea un aer ciudat.
De altfel, nu va fi așa pentru multă vreme. E așteptat cineva astă-seară, spuneau caraliii, unul pe care curtea cu jurați e pe cale să-l preschimbe în condamnat la moarte.
La cotul coridorului, ne ajunsese din urmă preotul închisorii; tocmai isprăvise micul dejun.
La capătul celularului, directorul m-a apucat prietenește de mână și mi-a întărit escorta cu patru veterani.
În fața ușii bolniței, un bătrân îmi strigă: "Rămas-bun!"
Am ajuns în curte. Am inspirat adânc: asta mi-a făcut bine.
N-am mers mult timp în aer liber. O trăsură cu cai de poștă adăsta în prima curte: aceeași trăsură ce mă adusese - un fel de cabrioletă lunguiață, despărțită în două de o plasă de sârmă transversală, atât de deasă, de ai fi spus că e tricotată. Fiecare dintre cele două compartimente are câte o ușă, una în față, alta în spate. Totul atât de murdar, de negru, de prăfuit, încât dricul săracului pare un rădvan arhieresc pe lângă aceasta.
Înainte de a fi îngropat în acest mormânt pe două roți, am aruncat o privire în curte, una dintre acele privire deznădăjduite în fața căreia ai crede că zidurile trebuie să se năruie. Curtea, un fel de mică piațetă plantată cu pomi, era mult mai aglomerată de spectatori, decât fusese cu prilejul plecării galerienilor. Gloata sosise.
Ca și atunci când plecase convoiul, cădea o ploaie de toamnă, o ploaie măruntă și rece care cade și acum, în clipa când scriu, care va cădea, de bună seamă, toată ziua, care va dura mai mult decât mine.
Drumurile erau desfundate, curtea plină de noroi și apă. Mi-a făcut plăcere să văd mulțimea nămolindu-se.
Urcarăm; aprodul și un jandarm - în despărțitura din față; preotul, eu și un alt jandarm - în cealaltă. Patru jandarmi călări - în jurul trăsurii. Deci, fără vătășel, opt pentru unu.
Pe când urcam, am auzit o bătrână spunând: "Asta-mi place mai mult decât lanțul".
Cred și eu. E un spectacol pe care îl cuprinzi dintr-o singură clipire; vezi repede. La fel de frumos, dar mai comod. Nimic nu-ți fură ochiul. Un singur om și, pe umerii lui, tot atâta nenorocire cât pe umerii tuturor galerienilor la un loc. Numai că nu e împrăștiat; o băutură concentrată, mult mai gustoasă.
Trăsura se mișcă! A scrâșnit surd, trecând pe sub bolta porții mari, apoi a ieșit în alee; și porțile grele din Bicetre s-au închis în urma ei. Eram uluit cum mă pot duce, ca pe un om fără cunoștință, care nu se poate mișca, nici striga și care aude cum e înmormântat. Abia de auzeam cihoaiele, atârnând pe grumajii cailor de poștă, clincănind cadențat, sughițând parcă, roțile, înrămuite în fier, zdrelind pavajul,sau trăsura icnind, când săreau din făgaș, galopul răsunător al jandarmilor din jurul nostru, biciul vătășelului șuierând. Asemănam toate cu un vârtej ce mă lua cu sine.
Prin gratiile unei ferestruici tăiate în fața mea, privirile mi se opriră, fără să-mi dau seama, pe o inscripție gravată cu slove mari, deasupra porții din Bicetre: Ospiciu al bătrâneții.
- Ia te uită, mi-am spus; s-ar zice că sunt unii ce îmbătrânesc aici.
Și așa cum se întâmplă când ești între veghe și somn, am rumegat această idee în mintea înțepenită de durere. Deodată, ieșind din alee în drumul mare, trăsura schimbă vederea din dreptul ferestruicii. Binișor, se încadrară turlele lui Notre-Dame. Cei ce se află în turlă, acolo unde este steagul, vor vedea bine, mi-am spus zâmbind prostește.
Cred că în clipa aceea reîncepu să vorbească preotul; l-am lăsat să sporovăie, cu răbdare. Urechile îmi erau împuiate de zgomotul roților, de galopul cailor, de biciul vătășelului. Un zgomot mai mult.
Ascultam în tăcere căderea acelor cuvinte tărăgănate care îmi aromeau duhul, precum susurul unui izvor și care se petreceau prin fața mea, mereu altele și mereu aceleași, ca și ulmii tineri și chinuiți de pe cale, când glasul mușcător și sacadat al aprodului așezat în față, mă deșteptă.
- Ei, părinte! spuse, aproape vesel, ce noutăți ați mai aflat? Rostind acestea se întoarse spre preot.
Preotul, care vorbea necontenit și pe care trăsura îl asurzea, nu dădu nici un răspuns.
- Hei, hei! reluă aprodul, înălțându-și glasul mai presus decât zgomotul roților: infernală trăsură!
Infernală, într-adevăr.
Urmă:
- Hurducăiala asta, bat-o vina! Nu ne auzim. Ce voiam să spun? Nu știți, părinte, ce voiam să spun? Ah! Ați aflat-o p-aia bună, azi, de la Paris?
Am tresărit ca și când ar fi vorbit despre mine.
- Nu, spuse preotul care, în cele din urmă auzise, n-am apucat să citesc încă ziarele, dimineață; o să le răsfoiesc diseară. Când sunt prins toată ziua ca azi, rog portarul să-mi păstreze jurnalele și le citesc la înapoiere.
- Ași, reluă aprodul, nu se poate să n-o știți! Știrea din Paris! Știrea din dimineața aceasta!
Am luat cuvântul:
- Cred c-o știu eu.
Aprodul mă privi:
- Dumneavoastră! Ei, nu?! Și ce părere aveți?
- Sunteți curios! i-am spus.
- De ce dom'le? replică el. Fiecare cu părerile lui politice. Vă stimez prea mult ca să-mi închipui că nu aveți și dumneavoastră păreri politice. În ceea ce mă privește, sunt perfect de acord cu reînființarea gărzii naționale. Am fost sergent în compania mea și era plăcut, pe cinste.
L-am întrerupt:
- Nu credeam că despre asta este vorba.
- Păi, da, de ce? Spuneați că știți vestea...
- Mă gândeam la alta, care preocupă azi Parisul.
Imbecilul nu înțelese; i se stârnise curiozitatea.
Altă noutate? Cum dracu ați aflat dumneavoastră știrile? Vă rog, domnule, spuneți-mi-o și mie! Știți, părinte, despre ce e vorba? Sunteți mai la curent decât mine? Spuneți-mi și mie, vă rog? Despre ce e vorba? Înțelegeți, sunt nebun după noutăți; le povestesc domnului președinte; îl distrează.
Și făcea tot felul de trăsnăi! Se întorcea într-una de la preot la mine, și eu răspundeam ridicând din umeri.
- Dom'le, îmi strigă. La ce gândești?
- Gândesc, am răspuns, că nu voi mai gândi diseară.
- Ah! Doar asta? replică. Atunci, sunteți prea trist. Domnul Castaing stătea de vorbă.
Apoi, după o pauză:
- L-am condus pe domnul Papavoine; purta o căciulă de lutru și fuma o țigară de foi. Cât despre tinerii din La Rochelle, e adevărat că vorbveau numai între dânșii, dar vorbeau.
Mai așteptă puțin, apoi urmă:
- Nebuni! Entuziaști! Păreau să sfideze toată lumea. Dar dumneata, prea ești gânditor, tinere.
- Tânăr! i-am spus: sunt mai bătrân ca dumneavoastră; la fiecare sfert de ceas îmbătrânesc cu un an.
S-a întors, m-a privit cu o mirare stupidă câteva clipe, după care începu să rânjească greoi.
- Lăsați, lăsați! Aveți chef de râs! Mai bătrân ca mine! Vă pot fi bunic.
- N-am chef să râd, i-am răspuns grav.
Își deschise tabachera.
- Serviți-vă, dragă omnule, și nu vă supărați; o priză de tabac și... nu-mi purtați pică.
- Nu vă temeți; nu v-aș purta timp îndelungat.
În clipa aceea tabachera pe care mi-o întindea întâlni grilajul ce ne despărțea. O zguduire făcu să fie puternic izbită și să cadă, deschisă, la picioarele jandarmului.
- Fir-ar al dracului de grilaj, izbucni aprodul.
Se întoarse spre mine.
- Ce nenorocire! Mi s-a risipit tot tabacul!
- Pierd mai mult ca dumneavoastră, i-am răspuns zâmbind.
Încercă să-și adune tutunul, mormăind printre dinți:
- Mai mult ca mine! Ușor de spus! Să stai fără tutun până la Paris! E cumplit!
Preotul îi adresă cuvinte de consolare (n-aș putea spune că am fost atent) și mi se păru că erau în continuarea predicii de al cărei început mă bucurasem. Treptat, convorbirea se mărgini la preot și la aprod; i-am lăsat să sporovăie despre ale lor și am început să mă gândesc la ale mele.
Ajunși la barieră, eram încă îngândurat, bineînțeles, dar Parisul mi se păru mai zgomotos decât de obicei.
Trăsura se opri, o clipă, la vamă. Vameșii o inspectară. Ar fi trebuit să li se azvârle o pungă de arginți dacă ar fi fost vorba de vreun berbec sau de vreun bou dus la măcelărie; dar capul unui om nu plătește vamă. Trecurăm.
O dată depășit bulevardul, trăsura, în galop, se înfundă în străzile întortocheate și vechi ale faubourgului Saint-Marceau și din Cité, care șerpuiesc și se întretaie ca o mie de căi într-un furnicar. Pe pietrele acestor străzi strâmte, uruitul trăsurii se făcu atât de răsunător și de iute, încât până la mine nu mai ajungea nici un alt zgomot. Când aruncam ochii pe mica lucarnă pătrată, mi se părea că valul trecătorilor se oprea pentru a privi trăsura și că o droaie de copii alergau pe urma ei. Mi se părea deasemeni că văd din când în când, pe ici pe colo, pe la colțuri, câte un bărbat sau vreo babă, în zdrențe, câteodată și unul și altul, ținând în mâini teancuri de hârtii tipărite, pe care se băteau trecătorii, deschizând gura, ca și când ar fi strigat ceva cu putere.
Orologiul Palatului bătea de opt și jumătate când am ajuns în curtea Conciergeriei. Priveliștea acestor scări impunătoare, al acelui paraclis întunecos, a acelor temnițe sinistre, mă îngheță. Când se opri trăsura, mă așteptam să-mi înceteze bătăile inimii.
Mi-am adunat toate puterile; ușa se deschise cu iuțeala fulgerului; am sărit din carcera pe roți și m-am adâncit cu pași mari, între două rânduri de ostași, sub boltă. Gloata era gata strânsă în calea mea!
XXIII.
Atâta vreme cât am străbătut galeriile publice ale Palatului Justiției, m-am simțit aproape liber și în voia mea; dar tot curajul mă părăsi atunci când fură deschise, în fața mea, ușile scunde, scările tainice, culoarele interioare, lungi coridoare înăbușite și fără nici un zgomot, unde nu pătrund decât cei care condamnă și cei care sunt condamnați.
Aprodul continua să mă întovărășească. Preotul mă părăsise pentru a se reîntoarce peste două ceasuri: avea treabă.
Am fost mânat spre cabinetul directorului; aprodul m-a predat în mâinile sale. Era vorba de un schimb. Directorul l-a rugat să zăbovească un timp, comunicându-i că avea să-i încredințeze niște marfă, s-o ducă la Bicetre, cu aceeași trăsură. Desigur, era un condamnat de azi, cel care urmează să se culce pe mâna de paie pe care eu n-am avut răgaz să le tocesc.
- În regulă, îi spuse aprodul directorului, aștept o clipă; facem ambele procese verbale; pică bine.
În acest timp am fost lăsat în depozit, într-o cămăruță ce dădea în cea a directorului. Singur și bine zăvorât.
Nu știu nici la ce mă gândeam, nici de când mă aflam acolo, când un hohot de râs violent și neașteptat izbucni drept în urechea mea, mă deșteptă din visare.
Am ridicat privirile tresărind. Nu mai eram singur în celulă: se mai afla acolo un bărbat, un om de aproximativ cincizeci și cinci de ani, de statură mijlocie; cu chipul brăzdat, încovoiat, încărunțit, cu membrele vânjoase; cu o privire echivocă, cenușie; un râs amar; murdar, zdrențăros, pe jumătate gol, respingător la vedere.
Probabil că ușa se deschisese, îl vomase și se închisese, fără să-mi dau seama. De-ar fi putut veni așa și moartea!
Câteva clipe ne-am privit țintă, unul pe celălalt: el, râzând mai departe, cu un fel de horcăit; eu, pe jumătate uimit, pe jumătate înspăimântat.
- Cine ești? m-am adresat lui, în cele din urmă.
- Halal întrebare! răspunse. Un stârv.
- Un stârv? Adică?
Ultima mea întrebare îl înveseli și mai tare.
- Adică, strigă în mijlocul unui hohot de râs, gealatul o să se joace-n coș cu dovleacul meu, peste șase săptămâni, așa cum o să se joace cu tigva ta peste șase ore. Ha! Ha! S-ar zice că te-ai luminat acum?!
Într-adevăr, eram livid și părul mi se făcuse perie pe cap; era celălalt condamnat la moarte, condamnatul zilei, cel așteptat la Bicetre, moștenitorul meu.
Continuă:
- Ce vrei? Asta-i povestea mea: sunt fiu de zulitor; păcat că gealatu' s-a ostenit să-i pună gât-legău lui babacu'. Ședea pe scaunul țării spânzurătoarea, din mila bunicului 'Mnezeu! La șase ani, nici tu mamă, nici tu tată; verile făceam giumbușlucuri de circaș, pe lângă șanț, să-mi zvârle un ban din poștalioane; iernile, cu talpăa goală prin noroaie, suflând în deștele-nroșite; îmi vedeai pielea prin nădragi. La nouă ani am început să pun bază pe mânuri: mai greblam și eu câte un buzunar, făceam la stânga câte-o haină; la zece ani mergeam cu bună-dimineața ; apoi, am făcut relații; la șaptesprezece ani eram ciordar. Mai intram în câte-o dugheană, mai umbalm cu iarba-fiarelor. M-au ferecătuit. Crescusem tocma' bun. M-au făcut amiral . Galera nu-i joacă: dormi pe scândură, te-adăpi cu apă chioară și ronțăi pesmet, tragi după tine o nepricopsită de ghiulea ce nu slujește la nimic; te-altoiește cu bâta și te bate soarele-n cap. Te mai și tund chilug; și-aveam o coamă castanie!... la dracu! Am făcut tot: cinșpe coți , ce-i joacă?! Aveam treișdoi și, într-o diminerață, mi-au dat o foaie de drum și șaișase de franci pe care i-am adunat în ăștia cinșpe coți, robotind câte șaișpe ore pe zi, treiș' de zile pe lună, doișpe luni pe an. Tot una-i; voiam să fiu om cinstit cu ăi șaișase de franci și aveam simțăminte mai nobele sub zdrențele mele deât sunt sub o fustă de popă; dar dracu să-l pieptene de pașaport! Era unu galben și zmângăliseră pe el: ocnaș liberat; trebuia să-l arăt pe oriunde-aș fi trecut și să-l prezint primarului din satul unde aveam domiciliu obligatoriu, tot la opt zile. Bună recomandare! Ocnaș! Îi băgam în sperieți, copiii o luau la goană și mi se trânteau ușile-n nas. Ce, îmi dădea careva de lucru?! Mi-am halit dcei șaișase de franci; și p-urmă, a trebuit să trăiesc. Arătam brațele, să se ginească de se poate munci cu ele; dar tot îmi trânteau ușile-n nas. Am zis că-mi vând ziua de lucru pe cinșpe cenți, pe zece, pe cinci. Ioc! Ce să-i fac?! Într-o bună zi, foame. Vâr cotu-n geamu' unui brutar și șoldesc o pâine și brutaru' mă-nșfacă: de pâine nu m-am atins, da' m-au atins ei cu muncă silnică pe viață, cu trei litere arse pe umăr: ți-arăt, dacă vrei; dreptatea asta se cheamă recidivă; așa c-am făcut calea-ntoarsă. Tot la Toulon; cu meseviștii , acum. Trebuia s-o șterg. Ca s-o fac, nu erau decât trei pereți de găurit, două lanțuri de tăiat și eu aveam un cui. Am evadat. Au tras cu tunu', să dea alarma; că noi, ăștia, suntem niscai cardinali de Roma; straie roșii, și trag cu tunu' când plecăm. Au stricat pulberea pe ciori. De data asta, nici tu pașaport galben, nici tu bani. Am întâlnit alți pinguini , ce-și făcură coții de gherlă sau o tuliseră. Bulibașa lor mă-ntrebă de vreau să lucrez cu ei; le tăiau gușile la drumu' mare. Am zis da, și-am început să vărs sânge, ca să halesc. Când o diligență, când un poștalion, când vr'un văcar călare. Ieșeau lovele; dădeam drumul animalului, lăsam naibii trăsura și-ngropam malacu' sub un pom, cu grijă, să nu-i iasă deștele picioarelor pe-afară; apoi țopăiam pe mormânt, să se creadă că-i pământ bătut. Așa-mi dădură floacele albe, făcându-mi bârlog prin tufișuri, ațipind sub stele, vânând din codru-n vlăsie, dar cel puțin slobod și al meu. Totu' are-un sfârșit și orice sfârșit se asemuie. Caraula ne-a pus lațu' de gât, într-o noapte. Frații au întins-o; eu, ăl mai bătrân, le-am căzut în gheară copoilor cu galoane la pălărie. M-au adus aici. Văzusem de toate, afară de una. C-aș fi șterpelit o batistă sau ucis un om, tot una pentru mine. O singură recidivă mi se mai putea aplica. Numai cuțitu îmi mai rămânea să-ncerc. Proces scurt. Drace, am îmbătrânit; nu mai sunt bun de nimic. Lui tata i-au pus ștreang, a luat-o pe vădană, eu mă retrag la Muntele părerilor de rău . Asta-i, frate.
Rămăsesem cu ochii căscați, ascultându-l. A început să râdă și mai strașnic decât la început și vru să-mi ia mâna în a sa. M-am dat înapoi, îngrozit.
- Prietene, spuse, nu pari prea curajos. Nu face pe pișăciosu-n fața retezătoarei ; înțelegi, nu-i decât o singură clipă grea de petrecut pe scenă ; dar trece-atât de repede! Mi-ar plăcea să fiu de față, să-ți arăt cum se face. Pe naiba! Îmi vine să nu mai fac recurs, dac-ar vrea să mă cosească azi, o dată cu tine. O să ne slujească același preot; nici că-mi pasă că-mi rămân doar firimiturile tale. Vezi, sunt băiat de treabă. Hă? Ce spui? Din prietenie!
Mai făcu un pas să se apropie de mine.
- Domnule, i-am spus, respingându-l, vă mulțumesc.
Răspunsul meu îi provocă noi hohote de râs.
- Ha! Ha! Vas' că domnu e marchiz! Marchiz!
L-am întrerupt:
- Prietene, vreau să mă reculeg, dă-mi pace.
Seriozitatea cuvintelor mele îl lăsă pe neașteptate gânditor. Își clătină capul încărunțit și aproape chel; după care, scărmănându-și, cu unghiile, pieptul păros, gol din pricina cămășii deschise:
- Înțeleg, murmură printre dinți; de fapt, țapul ...
Apoi, după câteva minute de tăcere:
- Bine, rosti aproape cu timiditate, sunteți marchiz, e-n regulă; dar aveți o redingotă atât de frumoasă și n-o s-o mai folosiți! O ia gealatu. Dați-mi-o mie; o vând pe tutun.
Mi-am scos redingota și i-am dat-o. Se porni să bată din mâini ca un copil. Apoi, văzând că rămăsesem numai în cămașă și dârdâiam, adăugă:
- O să fie frig, domnule, trageți asta pe dumneavoastră; plouă și-o să vă ude până-n măduva oaselor; ș-apoi, e cazu să fim prezentabeli în căruță.
Și, spunând acestea, își scoase vesta groasă de lână gri și mi-o puse pe brațe; n-am mișcat în nici un fel.
M-am îndreptat spre perete și m-am rezemat de el; n-aș putea explica ce simțeam alături de omul acela. Se puse să cerceteze cu de-amănuntul redingota ce-i dădusem și, la tot pasul, izbucnea în strigăte de bucurie.
- Buzunarele-s noi, nouțe!... Gulerul nu-i răpciugos!... Capăt pe puțin cinșpe franci. Ce fericire! Tabac pe șase săptămâni!
Ușa se redeschise. Veneau să ne ia pe amândoi; pe mine, ca să mă conducă în camera în care condamnații își așteaptă ceasul; pe el, ca să-l ducă la Bicetre. Râzând, porni în mijlocul pichetului ce urma să-l ia și spuse jandarmilor.
- Hei! Să nu vă-ncurcați! Am schimbat pielea, eu și cu domnu'; să nu mă luați în locul lui. Drace! Nu-mi cade cu tronc acum, că am tutun.
XXIV.
Ticălosul bătrân mi-a luat redingota, că nu i-am dat-o eu, și mi-a lăsat zdreanța lui, vesta asta nenorocită. Ce figură o să fac?
Nu i-am îngăduit să-mi ia redingota din nepăsare sau din milă. Nu, ci pentru că era mai puternic decât mine. Dacă m-aș fi opus, m-ar fi bătut cu pumnii lui cei grei.
Sigur, milă! Eram plin de simțăminte rele. Mi-ar fi plăcut să-l sugrum, cu propriile-mi mâini, hoț parșiv! L-aș fi călcat în picioare.
Mi-e inima furioasă și sufletu' înăcrit. Cred că mi-a crăpat fierea. Moartea te înrăiește.
XXV.
M-au dus într-o celulă în care nu se aflau decât patru pereți goi, o mulțime de zăbrele la fereastră și o mulțime de zăvoare la ușă; e de la sine înțeles.
Am cerut o masă, un scaun și cele necesare scrisului. Mi-au fost aduse.
După aceasta, am cerut un pat. Caraliul m-a privit uimit, ca și când ar fi spus: La ce bun?
Mi-au întins totuși, un pat de campanie, într-un colț. Dar, în același timp, apăru, instalându-se în cea ce numesc ei camera mea, un jandarm. S-or fi temând să nu mă spânzur cu salteaua?
XXVI.
E ora zece.
Sărmana mea fiică! Mai sunt încă șase ore și voi fi mort! Voi fi ceva imund, ce va zace pe masa amfiteatrelor; un cap ce va fi mulat undeva, un trunchi ce va fi disecat altundeva; apoi, ce va mai rămâne, va umple un coșciug, și totul va fi dus la Clamart!
Asta vor face cu tăticul tău, oamenii aceștia, dintre care nici unul nu mă urăște, care toți mă deplâng și toți m-ar putea izbăvi. Mă vor ucide. Înțelegi asta, Marie? Mă vor ucide cu sânge rece, cu ceremonie, pentru ca să iasă toate bine! Ah, Doamne, Dumnezeule!
Biata fetiță! Tatăl tău, care te iubea atâta, tata care-ți săruta gâtul mic, alb și înmiresmat, care-și trecea necontenit mâna prin părul tău ca mătasea, care-ți lua obrazul rotund în podul palmei, care te dădea uța pe genunchi și seara îți împreuna mânuțele, ca să te rogi lui Dumnezeu!
Cine va face lucrurile acestea de acum înainte? Cine te va iubi? Toți copiii de seama ta vor avea un tată, tu nu. Cum vei putea să te dezobișnuiești, draga mea, să primești de Anul Nou daruri, jucării, bomboane, sărutări? Cum te vei dezobișnui, sărmană orfană, să bei și să mănânci?
Ah, dacă ar fi văzut-o, măcar jurații, pe micuța și frumoasa mea Marie, ar fi înțeles că nu trebuie să ucizi tatăl unui copil de trei ani.
Și când va crește, dacă apucă să crească, ce va ajunge? Tatăl său va fi una dintre amintirile poporului parizian. Va roși la gândul și la auzul numelui meu; va fi disprețuită, respinsă, urâtă, din pricina mea, care o iubisem cu toată puterea sufletului. Scumpa, scumpa mea Marie! Să fie adevărat că îți va fi rușine și scârbă de mine?
Ticălos! Ce crimă am săvârșit și ce crimă impun societății să săvârșească!
Ah! să fie adevărat că urmează să mor înaintea lăsării nopții?! Eu să fiu acela?! Zgomotul surd pe care-l aud afară, valurile mulțimii vesele care se grăbește pe cheiuri, jandarmii care se gătesc în cazarme, preotul în straie negre, omul acela cu mâini roșii, toate acestea se pregătesc pentru mine! Eu voi muri! Eu, același care este aici, care trăiește, care se mișcă și respiră, care șade la această masă ce seamănă cu orice altă masă și care ar putea fi într-altă parte; eu, în sfârșit, acest eu pe care îl ating și pe care îl simt, și ale cărui haine fac cutele acestea!
XXVII.
Măcar de-aș ști cum este alcătuită, cum se moare acolo; dar, e îngrozitor, nu știu.
Numele acestui obiect este înspăimântător și nu înțeleg cum am putut, până acum, să-i scriu numele și să i-l pronunț.
Combinația acestor nouă litere, aspectul lor, fizionomia lor este de natură să deștepte o idee cumplită, și nenorocitul de medic care a inventat acel lucru, a avut un nume predestinat.
Imaginea legată de acest lucru odios este vagă, nedeterminată, și cu atât mai hidoasă. Fiecare silabă e ca o piesă a mașinii. Clădesc și dărâm necontenit în minte scheletul ei monstruos.
Nu îndrăznesc să pun nici o întrebare în legătură cu ea, dar este cumplit să nu știi ce este, nici ce trebuie să faci. Se pare că există o basculă, și că ești culcat acolo, pe burtă... Ah! o să-mi albească părul înainte de a-mi cădea capul.
XXVIII.
Și totuși, cândva, am văzut-o în treacăt.
Treceam prin place de Greve, cu trăsura, într-o zi, pe la unsprezece dimineața. Trăsura se opri pe neașteptate.
Era gloată în piață. Am scos capul pe portieră. Liota se înghesuie în Greve și pe chei, și femei, bărbați și copii stăteau în picioare pe parapet. Am văzut deasupra capetelor un fel de estradă din lemn roșu, pe ca o înălțau trei bărbați.
Chiar în ziua aceea trebua executat un condamnat și era pregătită mașina.
Am întors capul înainte de a vedea bine. O femeie, alături de trăsură, spunea unui copil:
- Ia te uită, alunecă greu cuțitul, or să ungă șanțul cu muc de lumânare.
De bună seamă, cei doi se află azi acolo. Tocmai a sunat de unsprezece. Ung șanțul cu muc de lumânare.
Ei, de data asta, nu voi mai întoarce capul.
XXIX.
Ah! Cruțare ! Cruțare! Poate mă vor cruța. Regele nu are nimic cu mine. Să vină avocatul meu! Repede, avocatul! Vreau galerele! Cinci ani de galere și cu asta gata - sau douăzeci de ani - sau pe viață, însemnat cu fierul roșu. Dar, să-mi cruțe viața!
Galerianul încă mai pășește, merge, vine, vede soarele.
A revenit preotul.
Are părul alb, pare foarte blând, un chip bun și vrednic de cinste: într-adevăr, este un om excelent și milos. Azi dimineață, l-am văzut golindu-și punga în mâinile pușcăriașilor. De ce atunci, nu găsesc în glasul lui nimic emoționat, nici emoționant? De ce nu mi-a spus încă nimic care să-mi vorbească rațiuniii sau sufletului?
Dimineață, eram rătăcit. Abia dac-am auzit ce-mi spunea. Cuvintele sale mi se păreau fără rost! M-au lăsat rece; au alunecat pe lângă mine ca ploaia asta pe geamul înghețat.
Asta nu înseamnă că reintrând, adineaori, nu mi-a făcut bine să-l văd. Între toți oamenii aceștia, mi-am spus, este singurul care a mai rămas om pentru mine. Și m-a ajuns o sete arzătoare de cuvinte calde și mângâietoare.
Am luat loc, el - pe scaun, eu - pe pat. Mi-a spus: Fiule... Cuvântul acesta mi-a luminat inima. A continuat:
- Crezi, fiule, în Dumnezeu?
- Da, părinte, i-am răspuns.
- Crezi în sfânta biserică apostolică, catolică, romană?
- Desigur, i-am spus.
- Fiule, a reluat el, pari să te îndoiești. Și începu să vorbească. A vorbit îndelung; a spus cuvinte multe; apoi, când socotea că a sfârșit, s-a ridicat și m-a privit pentru ultima oară de când își începuse vorba; mă întrebă:
- Ei?
Mărturisesc că, la început, îl ascultam cu nesaț, pe urmă cu evlavie.
M-am ridicat și eu. I-am răspuns:
- Domnule, lăsați-mă singur, vă rog.
M-a întrebat:
- Când să revin?
- O să vă trimit vorbă.
A ieșit fără a mai adăuga nimic, dar clătinând capul, ca și când ar fi spus în sinea sa: un necredincios!
Nu, oricât de jos aș fi căzut, necredincios nu sunt; și Dumnezeu mi-e martor că cred în El. Dar ce mi-a îndrugat bătrânul ăla? Nimic simțit, nimic înduioșat, nimic înlăcrimat, nimic smuls din suflet, nimic din inimă, nimic de la om la om. Dimpotrivă, ceva atât de vag, neprecis, bun pentru toți și toate; emfatic unde ar fi trebuit profunzime, plat unde ar fi trebuit simplitate; un fel de predică sentimentală sau de elegie teologică. Ici și colo, un citat latinesc în latinește. Sfântul Augustin, Sfântul Grigorie, mai știu eu care? Și apoi, avea aerul de a-mi spune pe de rost o lecție recitată de încă douăzeci de ori până la mine, de a revedea o lecție uitată de cât a fost tocită. Ochiul lipsit de omenescul privirii, glasul lipsit de accente, mâinile lipsite de gesturi.
Și cum să fie altfel? Preotul acesta este preotul oficial al închisorii. Starea lui socială îi cere să consoleze și să sfătuiască; din asta trăiește. Ocnașii, bolnavii, ei sunt de resortul elocinței sale. Îi mărturisește, îi împărtășește, asta este slujba lui. A îmbătrânit mânând oamenii să moară. De demult s-a obișnuit cu ceea ce îi face pe alții să tremure; părul lui, bine pudrat, nu se mai face măciucă; gherla și eșafodul sunt pâine zilnică pentru el. E blazat. Cu siguranță, are un caiet. La pagina cutare - galerienii, la pagina cutare - condamnații la moarte. E anunțat de cu seară că, în dimineața următoare, a unul de mângâiat, la ora dată; întreabă ce e, la galere sau la moarte - și recitește pagina; apoi sosește. Astfel se întâmplă că acei ce pleacă spre Toulon sau spre Greve sunt locul său comun și că și el reprezintă locul lor comun.
Ah, mergeți și căutați-mi, în locul ăstuia, vreun vicar tânăr ori vreun popă bătrân, la întâmplare, din prima parohie întâlnită; să-l găsiți la gura sobei, citindu-și cartea și neașteptându-se la nimic și spuneți-i:
- Va muri un om și trebuie să-l mângâiați. Trebuie să fiți de față când i se vor lega mâinile, când i se va tăia părul, să vă suiți cu el în căruță, să ascundeți cu crucifixul chipul călăului; să vă zgâlțâie, împreună cu el, pe pietroaie, până la Greve, să străbateți, alături de el, gloata ce soarbe sânge; să-l îmbrățișați la picioarele eșafodului și să rămâneți până ce capul va zace aici și trupul colea.
Și așa să fie adus, palpitând, tremurând din picioare până-n creștet; să-i fiu aruncat în brațe, la picioarele lui, și va plânge, și vom plânge, și va glăsui, și voi fi mângâiat, și inima mea se va revărsa într-a sa, și-mi va lua sufletul, și eu îi voi lua Dumnezeul.
Ce-mi e bătrânul ăsta? Ce sunt eu pentru el? Un ins din specia nenorocită, o umbră ca atâtea altele văzute, încă o unitate adăugată cifrei execuțiilor.
Fac rău, poate, respingându-l astfel; el e cel bun și eu sunt cel rău. Dar, nu e vina mea. Duhoarea mea de condamnat la moarte strică și murdărește totul.
Mi s-a adus hrana; au socotit că am nevoie. Bucate delicate și de soi; un pui, mi se pare, și altceva. Da! Am încercat să mănânc; dar, de la prima înghițitură, îmbucătura mi-a picat din gură, atât de amară și de urât mirositoare mi s-a părut!
XXX.
A intrat un domn cu pălărie pe cap, ce de-abia mi-a aruncat o privire, apoi, deschizând un picior regal , a început să măsoare pietrele zidului, de jos în sus, vorbind foarte tare, ca să spună: "asta e", când: "nu e asta".
L-am întrebat pe jandarm despre ce era vorba. Se pare că era un fel de subarhitect, slujbaș al pușcăriei.
Și el a fost curios să afle ce e cu mine. A schimbat, în șoaptă, câteva cuvinte cu gardianul; apoi și-a ațintit privirile asupra mea o clipă, a dat din cap a nepăsare și a reînceput să vorbească cu glas tare și să măsoare.
Odată treaba isprăvită, se apropie de mine și-mi spuse cu glasul său răsunător:
- Prietene, peste șase luni, penitenciarul ăsta o să arate mult mai bine.
Iar gestul lui părea să adauge:
- N-o să te bucuri de el, păcat.
Aproape că zâmbea. Îmi venea să cred că avea de gând chiar să mă ia peste picior, așa cum glumești cu mireasa în seara nunții.
Jandarmul, ostaș bătrân, cu grade de vechime, luă asupra sa sarcina răspunsului:
- Domnule, spuse, nu se vorbește atât de tare în camera unui condamnat la moarte.
Arhitectul plecă. Eu stăteam locului, asemenea pietrelor pe care le măsura.
XXXI.
În continuare, avu loc o pățanie ridicolă.
A venit schimbul bunului jandarm bătrân căruia, egoist ingrat ce sunt, nici măcar nu i-am strâns mâna. L-a înlocuit altul; un bărbat cu o frunte ponosită, cu niște ochi de vită și un chip de prostănac.
De altfel, nici nu îl băgam în seamă. Eram cu spatele la ușă, așezat la masa mea; mă străduiam să-mi răcoresc fruntea cu palma și gândurile mă chinuiau.
O atingere ușoară pe umăr mă făcu să-mi întorc capul. Era noul jandarm, se afla singur cu mine.
Iată ce mi-a vorbit:
- Criminal, ai inimă tare?
- Nu, i-am spus.
Bruschțea răspunsului meu păru să îl descumpănească. Totuși, reluă ezitând:
- Nu suntem răi din plăcere.
- De ce nu? Am replicat. Dacă n-aveți decât asta de spus, dați-mi pace. Unde vreți să ajungeți?
- Pardon, criminalule, răspunse el. Numa două vorbulițe. Uite ce e: dacă ai putea ferici un biet nenorocit, și asta nu te-ar costa nimic, n-ai face-o?
Am ridicat din umeri.
- Veniți de la Charenton? Strașnic vas v-ați mai ales să scoateți fericirea din el. Eu, să fericesc pe careva?
Scăzu și mai tare vocea, și luă un aer de taină, ce nu se potrivea chipului său idiot.
- Da, criminal, da, fericirea! Da, norocul! Toate astea mi le poți da tu. Uite ce e: eu sunt un biet jandarm. Serviciul greu, solda ușoară; calul îmi aparține și mă ruinează. Or, mai joc la loterie ca să mă echilibrez. Trebuie să mai faci câte o afacere. Până azi nu mi-a lipsit nimic ca să câștig, decât să nimeresc numerele bune. Caut mereu câștigătoarele; dau întotdeauna pe-alături. Joc pe 76 și iese 77. Cât le jinduiesc, și nu pică... Ai puțintică răbdare, mă rog; am ajuns unde voiam. Ăsta e norocul meu. Se pare, pardon, criminal, că îți dai sfârșitul azi. E știut că morții ce pier așa, văd dinainte rezultatele la loterie. Făgăduiește-mi că vii mâine seară, ce te-ar deranja? Ca să-mi dai trei numere, din alea câștigătoarele. Hă? Nu mă tem de stafii, fii pe pace. Uite adresa mea: Cazarma Popincourt; scara A, nr. 26, în fundul coridorului. O să mă recunoști, nu-i așa? Vino chiar astă-seară, dacă-ți e mai comod.
Aș fi putut răspunde disprețuitor prostălăului, dacă nu mi-ar fi trecut prin minte o nădejde nebunească. În starea disperată în care mă aflu, îți vine câteodată să crezi că poți fărâma un lanț cu un fir de păr.
- Ascultă, i-am spus, jucând teatru, cât poate face cineva în pragul morții; sunt în stare, într-adevăr, să te fac mai bogat decât este regele și te ajut să câștigi milioane, cu o condiție.
Căscă ochii stupizi.
- Care? Care? Orice ți-ar face plăcere, criminal.
- În loc de trei numere, îți făgăduiesc patru. Schimbă hainele cu mine.
- Numai asta?! strigă, desfăcând primele agrafe ale uniformei.
Mă ridicasem de pe scaun. Îi urmăream fiece mișcare, inima îmi bătea tare; vedeam de pe acum ușile deschizându-se în fața uniformei jandarmerești și piața, strada și Palatul Justiției, rămânându-mi în urmă!
Dar, se întoarse cu un aer nehotărât:
- Cum adică?! Să ieși de-aici?
Am înțeles că totul era pierdut. Făcusem totuși, un ultim efort, dar inutil și absurd!
- Pentru asta, i-am spus; dar te fac om bogat...
Mă întrerupse.
- Așa nu! Iete-te! Și numerele mele! Ca să fie câștigătoare, trebuie să fii mort.
M-am reașezat, fără glas și cu atât mai deznădăjduit, cu cât sperasem mai mult.
XXXII.
Am închis pleoapele, mi le-am acoperit cu palmele și am încercat să uit de prezent, refugiindu-mă în trecut. Visând, îmi revin amintiri din copilărie și din tinerețe, una după alta, dulci, calme, surâzătoare, ca niște ostroave înflorite, plutind în hăul acesta de gânduri negre și încâlcite ce se învârtejesc în capul meu.
Mă revăd copil, școlar vesel și gingaș, jucându-mă, alergând, strigând dimpreună cu frații mei pe aleea verde și mare, în grădina aceea sălbatică unde s-au scurs primii mei ani, fostă curte a unor călugărițe, dominată de capul plumbuit al sumbrului dom' Val-de-Grâce.
Și apoi, iată-mă iarăși, tot copil, patru ani mai târziu, dar, de data aceasta, visător și pătimaș. O tânără fată într-o grădină singuratică.
Mica spaniolă cu ochii săi mari și pletele lungi, cu pielea oacheșă și aurie, cu buzele roșii și obrajii trandafirii, andaluza de paisprezece ani, Pepa.
Mamele noastre ne-au spus să alergăm împreună; noi ne plimbam.
Ni s-a spus să ne jucăm și noi discutam, copii de aceeași vârstă, dar nu de același sex.
Totuși, numai cu un an în urmă, ne fugărisem, ne băteam. Mă certam cu Pepita pentru mărul cel mai frumos; dădeam în ea pentru un cuib de păsărele. Lăcrima; spuneam: "Așa-ți trebuie!" și mergeam să ne plângem fiecare mamelor noastre, care ne certau cu glas tare, dându-ne dreptate la ureche.
Acum se reazimă de brațul meu și nu mai pot de mândru ce sunt și de emoție. Pășim încet, vorbim încet. Lasă să-i cadă batista; i-o ridic. Mâinile ne tremură, atingându-se. Îmi vorbește despre păsărele, de steaua ce se vede acolo, despre apusul purpuriu din spatele copacilor sau despre prietenele de la pensoin, rochia sau panglicile ei. Spunem lucruri nevinovate și roșim amândoi. Fetița se preschimbă în tânără.
Era o seară de vară. Ne aflam sub castani, în fundul grădinii. După una dintre acele tăceri îndelungate ce ne umpleau plimbările, îmi dădu drumul brațului, la un moment dat, și-mi spuse:
- Hai să alergăm!
O văd și acum; era învestmântată toată în negru, purtând doliu după bunica ei. Îi trecu prin cap un gând copilăresc; Pepa redevenise Pepita; îmi spuse:
- Hai să alergăm!
Și o luă la fugă, în fața mea, cu talia ei fină ca un corset de albină și cu picioarele sale mici ce îi săltau rochia până la jumătatea pulpei. O urmăream; fugea; pelerina neagră i se ridica din când în când, din pricina aerului stârnit de alergare, și îi vedeam, astfel, spatele brun și proaspăt.
Nu mai eram stăpân pe mine. Am ajuns-o în apropierea unui puț părăsit; am strâns-o pe după șolduri, cu dreptul învingătorului, și am făcut-o să se așeze pe iarbă; nu s-a opus. Gâfâia și râdea. Eu, unul, eram serios și îi priveam ochii de bezne printre genele negre.
- Stai jos, îmi spuse. E încă zi, hai să citim ceva. Ai vreo carte?
Aveam la mine cel de-al doilea volum din "Călătoriile lui Spallanzani". Am deschis la voia întâmplării, m-am tras mai aproape de ea, și-a sprijinit umărul de umărul meu și am început să citim, fiecare pentru sine, aceeași foaie. Înainte de a întoarce pagina, era totdeauna datoare să mă aștepte. Mintea îmi era mai înceată decât a ei.
- N-ai isprăvit? Îmi spunea, când de-abia începeam.
Iar capetele ni se atingeau, șuvițele de păr ni se împleteau, suflarea ni se apropia treptat, și gurile pe neașteptate.
Când am voit să ducem lectura mai departe, cerul se înstelase.
- Mămico, mămico, spuse la întoarcere, daca-i ști ce-am mai fugit...
Eu tăceam.
- Nu spui nimic, îmi reproșă mama, pari trist.
În inima mea era însă rai.
De acea seară îmi voi aminti întreaga mea viață.
Viața mea întreagă!
XXXIII.
A bătut ceasul, nu știu pentru ce oră; aud prost orologiul. Parcă aș avea o orgă în urechi; ultimele gânduri ce se învolbură.
În clipa aceasta supremă, când mă adun între amintirile mele, îmi regăsesc, cu spaimă, crima: dar aș dori să mă căiesc mult mai amarnic. Aveam remușcări mai mari înainte de condamnare; de-atunci încoace s-ar părea că nu mai am loc decât pentru gândurile legate de moarte. Totuși, cât aș vrea să mă căiesc.
Visând o clipă la ce a trecut din viața mea și revenind la cuțitul ce va să o sfârșească în curând, mă cutremur ca de ceva nou. Copilăria mea frumoasă! Tinerețea mea minunată! Stofă aurită, cu marginea însângerată! Între atunci și prezent există un râu de sânge: sângele altcuiva și al meu.
Dacă, într-o bună zi, mi se va citi povestirea, nu le va veni să creadă că, după atâția ani de nevinovăție și fericire, să apară un an oribil care să debuteze cu o crimă și să se isprăvească într-un supliciu: pare lipit.
Și totuși, legi ticăloase și oameni ticăloși, n-am fost rău!
Ah! Să mori peste câteva ceasuri și să gândești că, un an în urmă, în aceeași zi, eram slobod și curat, că-mi făceam plimbările de toamnă, că rătăceam sub copaci și călcam frunzele galbene!
XXXIV.
În însăși clipa aceasta, de jur împrejurul meu, în casele acestea ce dau ocol Palatului și Grevei, și pretutindeni în Paris, există oameni ce merg încoace, încolo, tăifăsuiesc și râd, citesc ziarele, gândesc la ale lor; negustorii fac negoț; tinere își pregătesc rochiile de bal, pentru diseară; mamele se joacă cu copiii.
XXXV.
Îmi amintesc că, fiind copil, am mers să văd clopotul cel mare de la Notre-Dame.
Eram năucit de atâta cățărat pe scara întunecoasă, în spirală, de străbaterea galeriei nesigure ce leagă cele două turle, de a fi avut Parisul la picioare, când, m-am pomenit pătrunzând în cușca de piatră și schelărie, în care atârna clopotul cel mare cu limba lui, ce cântărește o mie de kilograme.
Înaintam tremurând pe scândurile ce nu erau destul de apropiate, privind de la distanță, buga aceea atât de vestită în lumea copiilor și a oamenilor de rând din Paris și, băgând de seamă, nu fără groază, că streșinile acoperitte cu ardezie ce înconjoară clopotnița, cu planurile lor înclinate, erau la nivelul picioarelor mele. Printre ele vedeam, ca din zborul unei păsări, piața Parvis Notre-Dame și trecătorii, aidoma unor furnici. Pe neașteptate, clopotul enorm sună; o vibrație profundă mișcă aerul și făcu bătrâna turlă să oscileze. Podeaua sărea pe bârne. Mai-mai ca zgomotul să mă răstoarne de-a-ndăratelea; m-am clătinat, gata să cad, să alunec pe streșinile acelea de ardezie în pantă. De groază, m-am culcat pe scânduri; strângându-le la piept, fără să scot un sunet, uitând să mai respir, cu mugetul formidabil umplându-mi pavilioanele, cu genunea sub priviri, piața aceea din adâncuri, în care se încrucișau atâția trecători, potoliți și invidiați.
Ei, da! Mi se pare că aș fi încă în turla clopotului mare. Trăiesc în același timp năucirea și uluirea. Cavitățile creierului meu sunt zguduite parcă de zgomotul unui clopot și nu mai zăresc în juru-mi viața aceea liniară și domoală, pe care am părăsit-o și în care pășesc în continuare ceilalți oameni, decât ca printre crevasele unui hău îndepărtat.
XXXVI.
Hôtel de Ville este un edificiu cumpllit.
Cu acoperișul ascuțit și rigid, cu mica clopotniță bizară, marele cadran alb, caturile cu colonade mărunte, cele o mie de ferestre, scările sale tocite de pași, cele două arcade din dreapta și din stânga, stă, la același nivel cu Greve, sumbru, lugubru, cu chipul ros de bătrânețe și atât de întunecos, încât e negru în fața soarelui.
În zilele în care au loc execuții, vomită jandarmi pe toate ușile și privește condamnatul cu toate ferestrele.
Seara, cadranul său, ce indicase ora fatală, rămâne luminos pe fațada lui întunecată.
XXXVII.
E unu și un sfert.
Iată ce simt acuma:
O durere de cap năprasnică, rinichii înghețați, fruntea fierbinte. De câte ori mă înalț sau mă aplec, e ca și când mi-ar pluti prin creier un lichid care se izbește de pereții craniului.
Am convulsii și, din când în când, îmi cade pana din mâini, ca de o zdruncinare galvanică.
Ochii mă ard, ca și când aș sta în fum.
Mă dor coatele.
Încă două ore și patruzeci și cinci de minute, și mă vindec.
XXXVIII.
Se spune că e o nimica toată, că nu suferi, că e un sfârșit blând, că, astfel, moartea se simplifică mult.
Da! Și ce e atunci această agonie de șase săptămâni și geamătul ăsta prelungit de o zi întreagă?! Ce sunt chinurile acestei zile ireparabile ce se scurge, în același timp, atât de iute și atât de încet?! Ce e scara aceasta a caznelor, ce duce la eșafod?!
S-ar spune că nu asta înseamnă suferința.
Nu treci prin aceleași convulsii când ți se scurge sângele, strop de strop, sau când ți se smulge inteligența, gând cu gând?
Apoi, spun că nu suferi; oare sunt siguri? Cine le-a spus? Se istorisește cumva că s-ar fi sculat vreun cap însângerat vreodată, pe marginea coșului, și că ar fi strigat mulțimii: "Nu doare!"
Există morți, după acest tipic, care să fi venit să le mulțumească și să le spună: "Ați scornit-o bine. S-o păstrăm așa. Merge".
Nu, nimic. Nici un minut, nici o clipire, și gata. Au luat vreodată locul, măcar cu gândul, celui care stă acolo, în clipa în care ascuțișul greu, ce cade, mușcă din carne, sfârtecă nervii, fărâmă vertebrele?... Ce te vaieți atâta! O jumătate de secundă! Fără durere... Oroare!
XXXIX.
E ciudat că, necontenit, mă gândesc la rege. Oricât mă împotrivesc, oricât clatin capul, tot timpul un glas îmi șoptește în urechi:
- Chiar în acest oraș, la această oră și nu departe de aici, în alt palat, se află un om care are de asemeni, gărzi la ușă, un om mic între ceilalți, ca tine, cu singura deosebire că el e atât de sus, pe cât ești tu de jos. Întreaga sa viață, minut de minut, e numai glorie, slavă, bucurii, beție. E înconjurat numai de dragoste, respect, evlavie. Cele mai puternice glasuri scad când i se adresează și cele mai mândre frunți se apleacă. Privirile nu îi adastă decât pe mătăsuri și aur. La ora aceasta ține poate, un consiliu de miniștri, la care toți sunt de părerea sa; sau poate gândește la vânătoarea de mâine, la balul din seara asta, sigur pe faptul că nu poate fi întârziată serbarea și lăsând pe alții să muncească pentru a-i pregăti plăcerile. Ei, și acest om e din carne și oase, ca și tine! Și ca în chiar această clipă să se năruie eșafodul cumplit, ca să ți se redea tot, viață, libertate, avere, familie, ar fi suficient ca el să scrie cu pana aceasta cele șapte litere ale numelui său, în josul unei bucăți de hârtie sau chiar ca să vă întâlniți, el - în caleașca sa, tu - în căruța ta! Și e bun, și poate că asta și vrea, dar nu se va întâmpla!
XL.
Ci, hai! Ai curaj în fața morții, apucă ideea asta cumplită cu ambele mâini și privește-o în ochi. Cere-i socoteală, să-ți spună ce e, află ce vrea de la tine, întoarce-o pe toate fețele, să silabisești enigma, să privim în mormânt din vreme.
Îmi pare că, de îndată ce mi se vor închide ochii, voi vedea o lumină puternică; o genune de lumină prin care duhul meu se va rostogoli la nesfârșit. Îmi pare că cerul va fi luminos prin propria sa fire, că aștrii vor alcătui pete de întuneric și în loc să fie, așa cum apar ochilor viețuitorelor, paiete de aur pe o catifea neagră, ar arăta ca punctele negre pe borangic de aur.
Sau poate, nenorocitul de mine, va fi un hău hidos, adânc, ai cărui pereți vor fi tapisați cu întunecimi; în adâncul căruia mă voi prăbuși necontenit, întrevăzând forme colcăind în umbră.
Sau poate, trezindu-mă pe neașteptate, mă voi regăsi pe o suprafață netedă și umedă, târându-mă în obscuritate și rotindu-mă ca un cap ce se rostogolește. Îmi pare că va bate un vânt vijelios ce mă va împinge, că voi fi izbit pretutindeni de alte capete, dându-se de-a dura. Din loc în loc, voi da peste băltoace și râuri ca un lichid neștiut și căldicel. Când, în rotirea lor, ochii îmi vor fi întorși spre înalt, nu voi zări decât un cer de umbră, ale cărui straturi groase vor apăsa asupra lor și, în depărtări, în adânc, mari arcade de fum mai întunecoase încă decât tenebrele. Voi vedea de asemeni, zburând fără țel, mici scântei roșii ce, apropiindu-se prin noapte, se vor preschimba în păsări de foc; - și așa va fi veșnicia.
Se poate la fel de bine ca, la anumite date, morții din Greve să se adune în nopțile întunecoase ale iernii, în piața ce le aparține. O gloată lividă și însângerată din care voi face parte. Fără lună; se va vorbi în șoaptă. Hôtel de Ville va fi de față, cu fațada sa roasă de viermi, cu acoperișul dărăpănat și cadranul ce nu a cunoscut mila pentru noi. În piață va exista o ghilotină a infernului la care un demon va executa un călău: la patru dinspre ziuă. Va fi rândul nostru să alcătuim mulțimea din jur.
Probabil că așa trebuie să fie. Dar dacă morții de acest fel se întorc, sub ce chip o fac? Ce păstrează din trupul lor incomplet și mutilat? Ce aleg? Capul sau trunchiul-fantomă?
Ce o fi făcând moartea cu sufletele noastre? Ce fire vor avea? Ce le dă în plus sau ce le răpește? Unde le pune? Le împrumută oare, din când în când, ochii de carne, să privească pământul și să plângă?
Ah! Un preot! Un preot care să știe aceasta? Vreau un preot și un crucifix, să-l sărut.
Doamne, e același!
XLI.
L-am rugat să mă lase să dorm și m-am azvârlit pe pat.
Într-adevăr, un val de sânge mi se năpustise în cap și m-a făcut să dorm. Ultimul meu somn, de felul acesta.
Am visat.
Am visat că era noapte. Se făcea că mă aflam în biroul meu, cu doi sau trei prieteni, nu mai știu care. Soția mea dormea cu copilul în dormitorul de alături.
Vorbeam cu glas scăzut, și ceea ce spuneam, prietenii mei și cu mine, ne înspăimânta.
La un moment dat mi se păru că aud un zgomot, undeva, într-una din celelalte camere ale apartamentului: un zgomot, ușor, straniu, nedefinit.
Auziseră și prietenii mei. Ascultam: era ca o broască pe care o deschizi ușurel, ca un zăvor fierăstruit cât mai încet cu putință.
Era ceva care ne îngheța: ne era teamă. Ne-am gândit că erau poate, niște hoți ce pătrunseseră. Era o oră înaintată a nopții.
Am hotărât să mergem să vedem ce e. M-am ridicat, am luat lumânarea; prietenii mă urmau, unul după celălalt.
Am străbătut dormitorul alăturat; soția mea dormea cu copilul.
Pe urmă, am trecut în salon; i-am dat ocol. Pășeam întâiul. Ușa ce dădea pe scară era bine închisă, la fel și ferestrele. Ajunși în dreptul sobei, am văzut că șifonierul pentru lenjerie era întredeschis și că ușa acestuia era trasă ca și când ar fi trebuit să acopere colțul camerei.
Asta mă surprinse. Am socotit că se afla cineva în spatele ușii.
Am pus mâna pe ușă, să deschid șifonierul; rezistă. Mirat, am tras mai tare; cedă brusc și puturăm vedea o bătrânică, cu mâinile atârnând pe lângă trup, cu ochii închiși, nemișcată, în picioare, ca lipită de colțul odăii.
Avea ceva oribil, mi se face părul măciucă numai când mi-o amintesc.
Am întrebat-o pe bătrână:
- Ce cauți aici?
N-a răspuns.
Am întrebat-o:
- Cine ești?
N-a răspuns, nu s-a mișcat, a rămas cu ochii închiși.
Prietenii mei au spus:
- Sigur că e complice cu cei care au intrat cu gânduri rele; au fugit auzindu-ne venind; ea n-a putut fugi și s-a ascuns aici.
Am întrebat-o din nou; a rămas tăcută, nemișcată, fără să ne privească.
Unul dintre noi a împins-o; a căzut.
A căzut ca un lemn; ca ceva mort.
Am mișcat-o cu piciorul, apoi doi dintre noi au mișcat-o și au sprijinit-o din nou de perete. N-a dat nici un semn de viață. I-am urlat în ureche, a rămas mută, ca și când nu ne-ar fi auzit.
Ne pierdeam răbdarea; teroarea noastră se împletea cu mânie. Unul dintre noi îmi spuse:
- Puneți-i lumânarea sub bărbie.
Am pus feștila aprinsă sub bărbie. Atunci, deschise un ochi pe jumătate, un ochi gol, spălăcit, cumplit, ce ne privea. Am tras flacăra la o parte și i-am spus:
- În sfârșit! Ai de gând să răspunzi, vrăjitoare bătrână? Cine ești?
Ochiul se închise ca de la sine.
- Asta-i prea de tot! spuseră ceilalți. Adu iar lumânarea! Mai sus! Trebuie să vorbească!
Am ridicat iarăși fitilul sub bărbia babei.
Atunci deschise ambii ochi, încet, ne privi unul după celălalt și, aplecându-se pe neașteptate, stinse lumânarea cu o suflare de gheață. În aceeași clipă am simțit trei dinți ascuțiți înfingându-mi-se în mână, pe întuneric.
M-am trezit, dârdâind și lac de sudoare rece.
Bunul preot ședea pe marginea patului meu și citea rugăciuni.
- Am dormit mult? l-am întrebat.
- Fiule, îmi spuse, ai dormit un ceas. Ți-a fost adus copilul; te așteaptă alături. N-am vrut să fii trezit.
- Ah! am strigat. Fetița mea! Să fie adusă fetița mea!
XLII.
E proapătă, trandafirie, cu ochii mari, e frumoasă!
A fost îmbrăcată cu o rochiță ce îi șade bine.
Am luat-o, am ridicat-o în brațe, am așezat-o pe genunchi, i-am sărutat părul.
De ce nu e cu mama ei? - Mama ei este bolnavă; și bunica. E bine așa.
Mă privea uimită. Mângâiată, îmbrățișată, devorată de sărutările mele, nu protesta, dar, când și când, arunca câte o privire îngrijorată servitoarei, care plângea într-un colț.
În sfârșit, am putut vorbi.
- Marie, i-am spus, micuța mea Marie!
O strângeam cu putere la pieptul ce mi se zguduia de gemete. Țipă.
- Mă doare, domnule, spuse.
Domnule! Se împlinește un an de când nu m-a văzut, bietul copil! M-a uitat, tot, chip, grai, fel de a vorbi; pe deasupra, cine m-ar recunoaște cu barba asta, hainele acestea, lividitatea mea?! Cum! Sunt gata șters din această memorie, singura în care aș fi vrut să persist! Cum! Nu mai sunt tată! Sunt condamnat să nu mai aud acest cuvânt, cuvântul acesta din vocabularul copiilor, atât de dulce, încât nu supraviețuiește în cel al adulților: tăticule!
Și totuși, dacă l-aș auzi pe buzele ei încă o dată, o singură dată... Asta este tot ce ceream pentru cei patruzeci de ani ce mi se răpesc.
- Ascultă Marie, i-am spus, împreunându-i mâinile într-ale mele, nu mă cunoști deloc?
M-a privit cu ochii săi frumoși și a răspuns:
- Sigur că nu!
- Uită-te bine, am repetat. Cum, nu știi cine sunt?
- Ba da, un domn.
Doamne! Să iubești cu patimă o singură ființă pe lume, să o iubești cu toată dragostea și s-o ai în fața ta, văzându-te; să-ți vorbească, să-ți răspundă și să nu te cunoască! Să nu aștepți altă mângâiere decât de la ea și să fie singura care să nu știe că ai nevoie de ea pentru că urmează să mori!
- Marie, am reluat, ai un tătic?
- Da, domnule, spuse copilul.
- Și, unde este?
Își ridică ochii mirați:
- Ah! Nu știați? E mort.
Apoi a țipat, deoarece am fost pe punctul să cad jos.
- Mort! am spus. Marie, știi tu ce e aia să fii mort?
- Da, domnule, răspunse. E în pământ și în cer.
Continuă fără să o mai provoc:
- Mă rog lui Dumnezeu în fiecare dimineață și seară, pe genunchii mămicii.
Am sărutat-o pe frunte.
- Marie, spune-mi rugăciunea ta.
- Nu pot, domnule. Rugăciunea nu se spune toată ziua bună-ziua. Veniți diseară la noi acasă; o s-o spun.
Era prea mult. Am întrerupt-o:
- Marie, eu sunt tăticul tău.
- Ei! exclamă ea.
Am adăugat:
- Vrei să fiu tăticul tău?
Copilul întoarse capul.
- Nu! Tăticu era mult mai frumos.
Am acoperit-o cu sărutări și lacrimi. Încercă să se smulgă din brațele mele, țipând:
- Mă înțeapă barba dumneavoastră!
Atunci am reașezat-o pe genunchi, uitându-mă cu drag la ea și am întrebat-o:
- Marie, știi să citești?
- Da, răspunse. Știu să citesc bine. Mămica mă pune să citesc.
- Ia, hai, citește puțin, i-am spus, arătându-i o hârtie pe care o făcuse ghemotoc într-una din mâini.
Clătină capul ei frumos:
- Păi, nu știu să citesc decât fabule.
- Încearcă, totuși. Hai, citește.
Desfăcu hârtia și începu să silabisească, urmărind cu degetul, literă de literă:
- C, O, CO, M, U, MU, N, I; NI, C, A, T, CAT, comunicat...
I-am smuls-o din mână. Citea sentința mea de moarte. Servitoarea obținuse hârtia pe un ban. Pe mine mă costa mai mult.
Nu există cuvinte care să traducă ceea ce simțeam. Violența mea o speriase; aproape că plângea. Deoadată, îmi spuse:
- Dați-mi hârtia înapoi; ia te uită! Mă joc cu ea!
I-am înmânat-o servitoarei.
- Du-o.
Am căzut iar pe scaun, întunecat, trist, deznădăjduit. Trebuie să vină; nu mai țin la nimic; ultima fărâmă a inimiii mi-era zdrobită. Sunt tocmai bun pentru ce au ei de săvârșit.
XLIII.
Preotul e bun; și temnicerul. Cred că au lăcrimat când am cerut să-mi fie luat copilul.
Gata. Acum e nevoie să mă înțepenesc în mine însumi, să gândesc cu hotărâre la călău, la căruță, la jandarmi, la gloata de pe punte, la gloata de pe chei, la gloata de la ferestre și la ce este pregătit special pentru mine în această lugubră place de Greve, ce ar putea fi pavată cu capetele ce le-a văzut căzând.
Cred că mai am un ceas până ce mă voi obișnui cu ce am de făcut.
XLIV.
Toți oamenii aceștia vor râde, vor bate din mâini, vor aplauda și, între toți oamenii aceștia slobozi și necunoscuți caraliilor, ce aleargă plini de veselie să vadă o execuție, în mulțimea aceasta de capete care va acoperi piața, se va găsi cel puțin un cap sortit să urmeze capului meu în acest coș, mai devreme sau mai târziu.
Cel puțin unul dintre cei care vin pentru mine, va veni și pentru sine.
Pentru ființele acestea însemnate, există într-un anume punct din place de Greve un loc însemnat, un centru de atracție, o capcană. Se tot învârt în jurul ei, până ce calcă pe ea.
XLV.
Micuța mea Marie. A fost din nou dusă să se joace: privește gloata pe ușa trăsurii și nici nu se mai gândește la domnul acela.
Poate mai am răgaz să mai scriu pentru ea câteva pagini, pe care să le citească într-o bună zi, ca, peste cincisprezece ani, să plângă în numele zilei de astăzi.
Da, trebuie să afle povestea mea de la mine și de ce numele ce îi las moștenire, este însângerat.
XLVI.
POVESTEA MEA
Nota editorului. Încă nu au putut fi regăsite filele ce alcătuiau acest capitol. Poate, după cum reiese din următoarele, condamnatul nu a avut vreme să le mai scrie.
Era prea târziu atunci când s-a hotărât s-o facă.
XLVII.
Într-o cameră de Hôtel de Ville. Sunt la Hôtel de Ville!... Deci, am ajuns. Drumul execrabil fusese străbătut. Aici este piața și, sub fereastră - liota cumplită latră, mă așteaptă, râde.
De pomană am strâns din dinți, de pomană m-am crispat, nu m-a ajutat inima. Când am văzut cele două brațe roșii cu triunghiul lor negru în vârf, dominând piața, așa cum stăteau între cele două felinare de pe chei, nu m-a mai ajutat inima. Am cerut să fac o ultimă declarație. Am fost lăsat aici și s-au dus să caute un procuror regal. Îl aștept; tot câștig puțin timp.
Iată cum a fost:
Bătând orele trei, veniră să mă anunțe că a sosit vremea. M-a apucat tremuratul, ca și când aș fi gândit la altele în ultimele șase ore, în ultimele șase săptămâni, în ultimele șase luni. A fost complet neașteptat.
Am străbătut coridoarele, am coborât scările. M-au împins între cele două celule de la catul de jos, un loc murdar, întunecos, strâmt, abia luminat de o zi ploioasă și cețoasă. La mijloc era un scaun. Mi-au spus să stau jos; m-am așezat.
Lângă ușă și de-a lungul pereților, se aflau câteva persoane în picioare, pe lângă preoți și jandarmi; și mai erau și alți trei oameni.
Întâiul, cel mai vânjos, mai în vârstă, era gras și avea chipul roșu. Purta o redingotă și un tricorn ce își pierduse forma. El era.
Era călăul, valetul ghilotinei. Ceilalți doi erau valeții săi.
Abia mă așezasem, că ceilalți doi se și apropiară de mine, pe la spate, ca niște pisici; apoi, deodată, am simțit răceala oțelului prin plete și am auzit scârțâitul foarfecelor în urechi.
Părul, tăiat la nimereală, cădea plete-plete, pe umerii mei și omul cu tricorn le făcea, binișor, să cadă jos, cu mâna.
În jurul meu se vorbea cu glas scăzut.
Afară, zgomotul era puternic, ca și când aerul ar fi fost vălurit de un freamăt. La început mi-a venit să cred că râul făcea așa, dar, izbucnând niște hohote de râs, mi-am dat seama că era gloata.
Un tânăr care scria ceva cu un creion, lângă fereastră, îl întrebă pe unul dintre temniceri cum se numea ceea ce avea loc atunci.
- Toaleta condamnatului, răspunse celălalt.
Am înțeles că asta urma să apară în ziarul de mâine.
Pe neașteptate, unul dintre valeți îmi scoase haina și celălalt îmi înșfăcă mâinile ce-mi atârnau, mi le suci la spate și atunci am simțit nodurile unei sfori strângându-mi treptat pumnii apropiați. În același timp, celălalt îmi scotea cravata. Cămașa mea de batist, singurul lucru ce îmi rămăsese de altădată, îl făcu să ezite o clipă, după care porni să îi taie gulerul.
Când luară această oribilă precauție, la înfiorarea oțelului ce îmi atinge agâtul, îmi tresăriră coatele și am gemut înăbușit, fără să vreau.
- Vă rog să mă iertați, domnule, spuse. V-a durut?
Călăii sunt oameni foarte cumsecade.
Gloata mugea cu și mai multă tărie, afară.
Bărbatul vânjos, cu chip înfiorător, îmi oferi o batistă muiată în oțet, să o duc la nas.
- Mulțumesc, i-am răspuns cât de tare am putut, n-are rost; mă simt bine.
Atunci unul dintre ei se aplecă și îmi legă picioarele, cu o funie subțire ce îmi îngăduia să pășesc, dar numai câte puțin. Această funie îmi fu prinsă și de mâini.
În continuare, omul cel vânjos îmi azvârli haina pe spate și îi înnodă mânecile sub bărbie. Ce avuseseră de făcut aici, se isprăvise.
Atunci, preotul se apropie cu crucifixul.
- Să mergem, fiule! îmi spuse.
Slugile mă apucară de sub brațe; m-am ridicat, am umblat; îmi erau pașii moi și fără vlagă, ca și când aș fi avut câte o pereche de genunchi la fiecare picior.
În acea clipă ușa de afară își desfăcu ambele aripi. Urletele furioase, aerul rece, lumina orbitoare irumpseră spre umbra în care mă aflam. Am zărit brusc mii de capete strigând deodată, în ploaie, îngrămădite alandala pe rampa scării mari a Palatului; în dreapta, la nivelul pragului, un rând de cai de jandarmerie, ușa scundă neîngăduindu-mi să le văd decât picioarele din față și pieptul; înaintea mea, un detașament de ostași, în ținută de luptă; la stânga, spatele unei căruțe, de care era sprijinită o scară țeapănă. Sinistru tablou, admirabil încadrat într-o ușă de temniță.
Pentru această clipă temută îmi păstrasem curajul. Am făcut trei pași și am apărut în prag.
- Uite-l, uite-l! urlă mulțimea. Gata, iese!
Și cei ce se aflau mai aproape de mine, bătură din palme. Oricât este un rege de iubit, tot n-are parte de astfel de aclamații.
Căruța era ca oricare alta, cu un cal costeliv și un căruțaș cu o bluză groasă, albastră, cu desene roșii, asemenea celor ale zarzavagiilor de pe lângă Bicetre.
Bărbatul cel vânjos, cu tricorn, urcă întâiul.
- Bună ziua, domnule Samson! strigau copiii spânzurați de garduri. Unul dintre valeți îl urmă.
- Bravo, Mardi! strigară copiii din nou. Ambii luară loc pe bancheta din față.
Era rândul meu: am urcat destul de stăpân pe mine.
- Se ține tare, spuse o femeie din preajma jandarmilor. Acestă bandă atroce mă încurajă. Preotul veni să șadă lângă mine. Fusesem așezat pe bancheta din spate, cu spatele la cal. M-am cutremurat înțelegând această ultimă bunăvoință.
Fac treburile astea cu umanitate.
Am vrut să privesc în jurul meu: jandarmi înainte, jandarmi în urmă; apoi mulțimea, gloată și iar gloată: piața încărcată într-o mare de capete.
Un pichet da jandarmi mă aștepta la poarta gardului Palatului.
Ofițerul dădu ordin. Căruța și cortegiul se puseră în mișcare, ca și când ar fi fost împinse înainte de urletele gloatei.
Trecurăm de gard. În clipa în care căruța a cotit spre Puntea Schimbului, piața a tunat de la pavaj până pe acoperișuri, iar podurile și cheiurile au răspuns, de îți venea să crezi că urmează un cutremur de pământ.
În locul acela, pichetul ce mă aștepta, se adăugă escortei.
- Jos pălăria! Jos pălăria! strigau în același timp o mie de guri. Ca în fața regelui.
Atunci am râs și eu cumplit și i-am spus preotului:
- Ei - pălăria, eu - capul.
Mergeam la pas.
Cheiul cu flori exala miresme; era zi de târg. Florăresele își părăsiseră buchetele de dragul meu.
Peste drum, puțin înainte de turnul pătrat ce alcătuiește colțul Palatului, se află cabarete ale căror magazine erau ticsite de spectatori, îndeosebi femei, fericiți de a fi pus mâna pe locuri atât de bune. Pesemne hangii fac afaceri bune azi.
Se închiriau mese, scaune, eșafodaje, căruțe. Toate se încovoiau de atâția spectatori. Neguțătorii de sânge de om strigau să-ți spargă timpanele: "Cine mai vrea locuri?" Mă cuprinse furia împotriva acestor oameni. Îmi venea să le strig: "Cine vrea locul meu?"
Dar căruța nu stătea locului. La fiecare învârtire de roți, mulțimea din spatele ei se reorganiza pe alte poziții. Și o urmăream, cu ochi buimaci, cum se îndreaptă spre alte porțiuni, pe unde urma să trec.
Trecând peste Puntea Schimbului, am aruncat din întâmplare, privirile spre dreapta mea, în urmă. Ochii mi s-au oprit de cealată parte a cheiului, deasupra caselor, asupra unei turle negre, izolată, acoperită de sculpturi, ca de niște spini, pe culmea căreia vedeam doi monștri de piatră șezând în profil. Nu știu ce îmi veni să-l întreb pe preot ce anume era acea turlă? - "Saint-Jacques - la Boucherie ", răspunse călăul.
Nu știu cum se făcea că nu îmi scăpa nimic din cele ce se petreceau în jurul meu, în pofida brumei și a ploii mărunte și albicioase care țeseau în aer o pânză de păianjen. Fiece amănunt îmi sporea chinul. Nu există cuvinte pentru emoții.
Pe la mijlocul acestei Punți a Schimbului, atât de largă, dar atât de strâmtorată încât ne făceam drum cu greu, am fost năpădit de groază. M-am temut să nu leșin: ultimă mândrie! Și m-am amețit singur, străduindu-mă să orbesc și să asurzesc la orice, afară de prezența preotului, ale cărui cuvinte abia le auzeam, întretăiate de rumoare.
Am luat crucifixul și l-am sărutat.
- Ai milă de mine, Dumnezeule! am spus și m-am străduit să mă agăț de acest gând.
Dar fiece zdruncinare a căruței mă zguduia. Apoi, la un moment dat, am resimțit un frig cumplit. Ploaia îmi străbătuse veștmintele, îmi uda pielea capului, prin părul tăiat scurt.
- Tremuri de frig, fiule? s-a interesat preotul.
- Da, i-am răspuns. Dar nu era numai frigul.
Trecând de pod, femeile mă plânseră că eram atât de tânăr.
Am apucat-o pe cheiul fatal. Începusem să nu mai văd, să nu mai aud. Toate glasurile acelea, toate capetele de la ferestre, de la uși, de la gardurile prăvăliilor, de pe stâlpii felinarelor, spectatorii aceia nesățioși și cruzi; mulțimea aceasta care toată, mă cunoștea, eu necunoscând pe nimeni; drumul acesta pavat și zidit cu chipuri omnești... Eram beat, prostit, înnebunit. Apăsarea atâtor păreri de rău este de nesuportat.
Mă clătinam așadar, pe bancă, nemaifiind atent nici măcar la preot, cu crucifixul său.
În tumultul ce mă împresura, nu mai făceam deosebirea între strigătele de milă și cele de bucurie, între râs și plâns, între glasuri și zgomote; toate alcătuiau o rumoare ce răsuna în capul meu ca alama lovită.
Ochii mei citeau mecanic firmele prăvăliilor.
O stranie curiozitate mă îndemnă, la un moment dat, să întorc capul și să privesc acel ceva către care înaintam. Era o ultimă bravadă a inteligenței; dar trupul nu voi aceasta, ceafa mea rămase inertă și parcă moartă înaintea mea.
Am zărit numai, pe stânga, dincolo de râu, turla lui Notre-Dame, care, văzută de unde mă aflam, o ascundea pe cealaltă. Este aceea cu steagul. Era multă lume acolo, și vedea desigur, bine.
Și căruța mergea înainte, înainte, și prăvăliile rămâneau în urmă, și firmele treceau, una după alta, scrise, pictate, aurite, și gloata râdea și bătea din picioare în noroi, și eu mă lăsam dus, așa cum cei ce adorm, se lasă purtați spre visurile lor.
Deodată șirul prăvăliilor ce îmi preocupau ochii se tăie în unghiul unei piețe; mugetul mulțimii devenise mai cuprinzător, mai lătrător, tot mai vesel; căruța se opri pe neaștepatte, de era cât pe ce să cad cu obrazul pe scânduri. Preotul mă susținu. "Curaj", șopti. Se adusese o scară în spatele căruței; îmi dădu brațul, am coborât, apoi am făcut un pas, m-am întors să mai fac unul și n-am putut. Văzusem, între cele două felinare ale cheiului, un lucru înfoiorător.
Ah! era realiattea!
M-am oprit, ca și când aș fi primit o lovitură.
- Am o ultimă declarație de făcut! am strigat fără glas.
Am fost urcat aici.
Am cerut să fiu lăsat să pun pe hârtie ultimele mele voințe. Mi-au dezlegat mâinile, dar funia este aici, gata; și restul este jos.
XLVIII.
Un judecător, un comisar, un magistrat, nu știu ce era, a intrat. I-am cerut iertare, împreunându-mi mâinile și târându-mă în genunchi. M-a întrebat surâzând, cu ceva fatal pe față, dacă asta era tot ce aveam să-i spun.
- Iertare! Iertare! am repetat, sau fie-vă milă, încă cinci minute!
Cine poate ști? Poate vine! Este oribil să mori așa, la vârsta mea! Se întâmplă să fii grațiat în ultima clipă, s-a întâmplat deseori. Și cine să fie, domnule, grațiat, dacă nu eu?
Călăul ăsta ticălos! S-a apropiat de judecător ca să îi spună că execuția trebuie să aibă loc la o anume oră, că ora se apropie, că el răspunde de punctualitate; că plouă și există riscul ca lucrul acela să ruginească.
- Vă rog! Aveți milă! O clipă să mai așteptăm grațierea! Să știți că mă apăr, mușc!
Judecătorul și călăul au ieșit. Sunt singur. Singur cu doi jandarmi.
Ah, gloata sinistră, cu țipetele sale de hienă!
- Cine știe dacă nu scap de ea, dacă nu sunt salvat, dacă grațierea mea...?! E imposibil să nu fiu grațiat.
Ah, ticăloșii! Îmi pare că urcă treptele...
ORA PATRU
Nu avem pretenția de a îmbrățișa cu același dispreț tot ce a fost spus cu acel prilej la Cameră. Au fost rostite ici și colo, și cuvinte frumoase și demne. Am aplaudat, ca toți ceilalți, discursul grav și simplu al domnului de la Fayette și, cu o altă nuanță, remarcabila improvizație a domnului Villemain.
La Porte spune douăzeci și două, dar Aubérv spune treizeci și patru. Domnul de Chalais strigă până la a douăzecea.
"Parlamentul" din Otahiti a abolit pedeapsa cu moartea.
Celulele disciplinare amintite (NT)
A merge cu bună-dimineața: a fura, în zori, haine, pe ferestrele deschise, cu ajutorul unei prăjini - N.T.
mesevist: cel condamnat la muncă silnică pe viață (M.S.V.) N.T.
instrument de măsură, N.T.
"Sfântul Jacob - Măcelărirea", N.T.
[ sus ]
|
