Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul IX

Godfrey se sculă şi-şi luă micul dejun mai devreme ca de obicei, dar zăbovi în salonul lambrisat, aşteptându-l pe tatăl său care  ieşea să se  plimbe cu administratorul întotdeauna înaintea micului dejun, până ce fraţii lui mai mici îşi terminară masa şi plecară. În Red House fiecare obişnuia să mănânce dimineaţa la altă oră şi moşierul era totdeauna ultimul, dându-i slabei sale pofte de mâncare de dimineaţă un lung prilej pentru a se manifesta înainte de a o pune la încercare. Masa fusese încărcată cu alimente substanţiale înainte cu două ore ca el să fi apărut; era un om înalt şi vânjos, de şaizeci de ani, cu sprâncene încruntate şi o privire cam dură, ce părea a fi contrazisă de gura fără vlagă şi leneşă. Înfăţişarea sa purta amprenta unei neglijenţe devenită obicei, hainele îi erau şlampete, şi totuşi, ceva din prezenţa bătrânului moşier îl distingea de ceilalţi propietari din parohie, care erau probabil la fel de rafinaţi ca el, dar care treceau prin viaţă gârboviţi, având mereu prezentă conştiinţa că trăiesc în vecinătatea celor mai de seamă ca ei şi duceau lipsa stăpânirii de sine şi a spiritului autoritar al glasului şi ţinutei ce aparţineau omului care gândeşte despre superiorii lui că sunt nişte fiinţe îndepărtate cu care personal are mai puţin de-a face decât cu America sau cu stelele. Moşierul fusese obişnuit cu omagiul parohiei în tot timpul vieţii sale, cu presupunerea că familia, halbele şi toate câte-i aparţineau, erau cele mai vechi şi mai bune; şi cum niciodată nu venea în contact cu vreun nobil superior lui, părerea nu îi era contrazisă prin comparaţie.
Intrând în cameră, îl privi pe fiul său şi-i spuse:
- Domnule, n-ai luat încă micul dejun? Cum e posibil?
Ei nu se salutau dimineaţa pe ton de glumă; nu din pricina unei lipse de prietenie, ci fiindcă dulcea floare a amabilităţii nu creştea în case ca Red House.
- Ba da domnule, răspunse Godfrey, am luat micul dejun, dar te-am aşteptat ca să-ţi vorbesc.
- Foarte bine, spuse moşierul aşezându-se cu indiferenţă într-un scaun şi tuşind pentru a vorbi mai grav, (obicei care în Raveloe era considerat un privilegiu al rangului său) în timp ce-şi tăie o bucată de carne de vită şi o întinse ogarului ce intrase odată cu el. Vrei să suni să-mi aducă berea? Ocupaţiile voastre, ale tinerilor, sunt în general, plăcerile. Şi numai voi alergaţi după ele.
Moşierul trândăvea la fel ca şi fii săi, dar părerea lui şi a celor de seama lui din Raveloe era că tinereţea constituia în exclusivitate perioada nebuniei şi că înţelepciunea lor matură era plină de sarcasm. Godfrey aşteptă înainte de a continua să vorbească, până se aduse berea şi uşa fu închisă, timp în care Fleet, ogarul, mâncase tot atâtea bucăţi de carne câte mânca un om sărac într-o duminică.
- Wildfire a avut un ghinion blestemat alaltăieri, începu el.
- Ce, i-ai rupt picioarele? Întrebă moşierul, după ce sorbi o înghiţitură de bere. Credeam că ştii să călăreşti mai bine, domnule; eu niciodată nu mi-am trântit calul.  Şi dacă aş fi făcut lucrul acesta, n-aveam decât să fluier după altul, căci tatăl meu, domnule, nu era pe punctul de a da faliment, ca alţii pe care-i cunosc. Dar aceştia trebuie să întoarcă foaia, trebuie neapărat. Din cauza ipotecilor şi a restanţelor, bântuie seceta prin buzunarele mele ca la un cerşetor de pe marginea drumului. Şi prostul ăla de Kimble, care spune că ziarele vorbesc despre pace! Or să scadă preţurile, iar la ţară mâţele or să mănânce tărâţe. Vor scădea complet  preţurile şi n-o să mai primesc înapoi datoriile, chiar de-ar fi să-i scot pe datornici la vânzare. Şi blestematul ăla de Fowler! Nu-l mai îngădui. I-am spus lui Winthorp să meargă chiar astăzi la Cox. Nemernicul ăla de mincinos a afirmat că-mi plăteşte sigur o sută, luna trecută. Profită că e pe un pământ mărginaş şi crede că o să uit.
Moşierul ţinu acest discurs tuşind şi întrerupându-se mereu, dar fără o pauză suficient de lungă pe care Godfrey să o folosească drept pretext ca să continue. Îşi dădea seama că tatăl său evita orice fel de cerere de bani legată de nenorocirea cu Wildfire; şi că accentul pe care-l pusese pe lipsa de bani şi pe neplata datoriilor, era menit să creeze o stare de spirit dintre cele mai nefavorabile pentru propria sa mărturisire. Dar trebuia să continue, din moment ce începuse.
- E mai rău decât dacă şi-ar  fi rupt calul picioarele, s-a proptit într-un par şi a murit, spuse de îndată ce tatăl său tăcu şi începu să-şi taie carnea. Dar nu vroiam să te rog să-mi cumperi alt cal; mă gândeam doar că nu-ţi pot da banii, vânzându-l pe Wildfire, aşa cum doream. Dunsey l-a dus la vânătoare alaltăieri să-l vândă şi după ce a obţinut pe el o sută douăzeci de lire de la Bryce, a gonit după copoi şi a sărit probabil nebuneşte, sau cine ştie ce-a făcut de-a omorât calul. De nu s-ar fi întâmplat aşa, ţi-aş fi plătit în dimineaţa asta o sută de lire.
Moşierul lăsă cuţitul şi furculiţa din mână şi se uită uimit la fiul său, nefiind suficient de ager la minte ca să ghicească ce a putut pricinui o atât de ciudată modificare a relaţiilor dintre tată şi fiu, încât băiatul său să-i spună că-i plăteşte o sută de lire.
- Adevărat este, şi-mi pare foarte rău că sunt vinovat, spuse Godfrey, că Fowler a plătit suta de lire. Mi-a plătit-o mie când am trecut pe acolo, luna trecută. Şi Dunsey m-a sâcâit să-i dau banii şi i-am dat, deoarece speram să ţi-i pot înmâna înainte de întâmplarea asta.
Moşierul se înroşi de mânie, înainte  ca fiul său să isprăvească de vorbit, şi-i veni greu să-şi găsească cuvintele.
- I-ai dat lui Dunsey? Şi de când tu şi Dunsey aţi ajuns atât de neobrăzaţi, că vă înţelegeţi să-mi furaţi banii? Vrei să-mi spui că eşti un pungaş? Ascultă-mă, asta nu permit. Dau toată şleahta asta afară din casă şi mă însor din nou. Trebuie să-ţi amintesc că nu-s obligat să las moştenire proprietatea mea; de pe vremea bunicului, cei din neamul Cass fac ce vor cu pământul lor. Să-ţi intre bine-n cap asta, domnule. Auzi, să-i dai banii lui Dunsey! De ce să-i dai lui Dunsey? Minciuna e ţesută cu aţă albă.
- Nu-i nici o minciună, domnule, răspunse Godfrey. Eu însumi n-aş fi cheltuit banii dacă Dunsey nu m-ar fi sâcâit, şi am fost un prost că i-am dat. Dar vroiam să-i plătesc, chiar dacă el mi-i înapoia sau nu. Asta-i tot. Niciodată nu m-am gândit să fur bani şi nu sunt omul care să facă lucrul ăsta. Niciodată nu m-ai prins cu vreo pugăşie, domnule.
- Unde-i Dunsey, atunci? Ce stai şi vorbeşţti? Du-te şi-l adu pe Dunsey imediat şi să-mi dea socoteală ce-a făcut cu ei. O să-i pară rău. O să-l alung. Am spus că aşa fac şi am s-o fac. N-o să mă înfrunte. Du-te  şi-l adă.
- Dunsey nu s-a întors, domnule.
- Ce, şi-a rupt şi el gâtul? rosti moşierul uşor dezgustat de ideea că-n cazul acesta nu-şi mai putea pune în aplicare ameninţarea.
- Nu, nu cred că a fost rănit, deoarece calul a fost găsit mort şi probbabil Dunsey a plecat. Cred că nu-l vom vedea curând. Nu ştiu unde este.
- Şi de ce i-ai dat banii mei? Răspunde-mi, spuse moşierul categoric, atacându-l din nou pe Godfrey, deoarece Dunsey era prea departe.
- Nu ştiu, răspunse Godfrey ezitând. Era o încercare nereuşită de a scăpa, dar  lui Godfrey nu-i plăcea să mintă şi neştiind încă bine că nici o duplicitate nu poate înflori fără ajutorul minciunii, nu avea nici un motiv pregătit.
- Nu ştii? Îţi spun eu, domnule. Ai făcut cine ştie ce şi l-ai mituit să-şi ţină gura, spuse moşierul cu o neaşteptată agerime a minţii, ce-l făcu pe Godfrey să tresară. Îşi simţi inima bătând cu putere când văzu cât de aproape de adevăr era tatăl său. Teama bruscă îl obligă să mai facă un pas, un impuls cât de mic e de ajuns ca să porneşti la vale.
- Ştii, spuse el, străduindu-se  să vorbească cu uşurinţă, a fost o chestiune măruntă între mine şi Dunsey; nu interesează e nimeni. Nu merită să se preocupe nimeni de nebuniile tinerilor: pentru dumneata n-ar fi însemnat nimic, domnule, dacă n-aş fi avut ghinionul să-l pierd pe Wildfire. Aş fi plătit banii.
- Nebunii! Pfui! Ar fi timpul să isprăviţi cu nebuniile, spuse moşierul încruntându-se şi zvârlindu-i fiului său o privire furioasă. N-o să mai am multă vreme bani pentru ritmul vostru de viaţă. Uite la bunicul meu, ce grajduri cu cai avea şi ce casă ţinea, chiar şi-n vremuri rele; şi eu aş avea dacă n-aş ţine patru vlăjgani buni de jimic, care mă sug ca nişte căpuşe. Am fost un tată prea bun pentru voi toţi, asta e. Dar întorc eu foaia, domnule.
Godfrey tăcea. Nu era prea ager  la minte, dar totdeauna îşi dăduse seama că în spatele indulgenţei tatălui său nu se  ascunsese bunătatea şi tânjise  după o severitate care  să nu-l fi lăsat să greşească şi să-i fi întărit voinţa. Moşierul mâncă în grabă carne cu pâine, luă o înghiţitură mare de bere, apoi îşi împinse scaunul de lângă masă şi începu să vorbească din nou.
- Cu-atât mai rău pentru dumneata, doar ştii asta, căci în loc să-ncerci să m-ajuţi...
- Adesea m-am oferit să preiau administrarea, dar  întotdeauna mi-ai luat-o în nume de rău şi păreai a crede că  voiam să-ţi iau locul.
- Nu ştiu nici să te fi oferit, nici să ţi-o fi luat în nume de rău, răspunse moşierul a cărui memorie se baza pe câteva impresii puternice, neschimbate de amănunte; dar ştiu că pe când gândeai să te însori, eu nu m-am pus în calea ta, aşa cum ar fi făcut alţi părinţi. Te-aş fi lăsat să te însori cu fiica lui Lammeter sau cu oricine altcineva. Bănui însă că dacă ţi-aş fi spus mai multe, ai fi ţinut-o tot pe-a ta; dar, din nevoia de a mă contrazice, te-ai răzgândit. Eşti un băiat  nehotărât, semeni cu biata maică-ta. N-a ştiut niciodată ce vrea; femeia n-are nevoie de voinţă, dacă are un bărbat cum trebuie, drept soţ. Dar soţia dumitale, domnule, ar trebui să ştie ce vrea, că tu abia te pricepi să-ţi îndemni picioarele să meargă drept. Fata ţi-a spus direct în faţă că nu te vrea?
- Nu, răspunse Godfrey, stând ca pe jăratic; dar nu cred c-ar vrea.
- Nu crezi! De ce n-ai curajul s-o întrebi? Rămâi, deci, pe aceleaşi poziţii? Vrei să fie cum zici tu?
- Nu există altă femeie cu care vreau să mă căsătoresc, răspunse evaziv Godfrey.
- Atunci, lasă-mă să fac propunerea în locul tău, dacă n-ai curaj s-o faci singur. Lammeter nu pare să aibă ceva împotrivă ca fiică-sa să intre în familia mea. Cât despre drăguţa domnişoară Nancy, n-o să-l ia pe văru-său, aşa că nu-i nimeni altcineva după câte văd, care ţi-ar putea sta împotrivă.
- Aş mai lăsa lucrurile aşa cum sunt pentru moment, spuse Godfrey alarmat. Cred că e puţin supărată pe mine şi mi-ar plăcea să vorbesc singur în numele meu. Un bărbat trebuie să-şi aranjeze lucrurile astea el însuşi.
- Atunci vorbeşte şi aranjează, poate poţi schimba ceva. Asta e datoria bărbatului când se găndeşte să se însoare.
- Nu prea văd cum m-aş putea gândi la asta acum, domnule. Bănuiesc că nu vrei să stau la una din ferme şi nu cred că ar veni să locuiască în casa asta, cu toţi fraţii mei la un loc. S-a obişnuit cu altfel de viaţă.
- Să nu vină să locuiască în casa asta? Taci din gură. Întreab-o numai şi ai să vezi, spuse moşierul, râzând scurt şi dispreţuitor.
- Aş mai lăsa lucrurile aşa pentru moment, domnule, zise Godfrey. Sper că n-o să încerci să le grăbeşti, spunând ceva.
- O să fac ce-o să cred de cuviinţă, adăugă moşierul, ca să ştii că eu sunt stăpânul; dacă nu, poţi pleca în altă parte, să-ţi găseşti altă casă. Du-te şi spune-i lui Winthrop să nu se ducă la Cox, să mai aştepte. Şi să-mi înşeue calul, şi, ia stai:  vinde mârţoaga lui Dunsey şi să-mi dai banii, ai înţeles? N-o să mai ţin mârţoage pe socoteala mea. Şi dacă ştii pe unde se piteşte, şi îndrăznesc să spun că ştii, îi poţi transmite să nu se mai obosească să vină încoace. Lasă-l să se facă rândaş şi să se întreţină singur. Pe spinarea mea n-o să mai trăiască.
- Nu ştiu unde este, domnule; şi de-aş şti, nu-i treaba mea să-i spun să se-ntoarcă, răspunse  Godfrey, îndreptându-se spre uşă.
- La dracu, nu sta să discuţi, şi du-te şi dă poruncă pentru cal, ordonă moşierul, luând o pipă.
Godfrey ieşi din cameră, fără să-şi dea prea bine seama dacă faptul că discuţia nu îi schimbase câtuşi de puţin situaţia, îi era  favorabil; era atât de năucit, că aproape nu ştia dacă îi e ruşine de noile sale minciuni sau nu. În legătură cu cererea în căsătorie a lui Nancy exista şi teama ca nu cumva, după cine ştie ce cuvinte aruncate de către tatăl său, domnului Lammeter, să se vadă pus în încurcătură, fiind categoric obligat să refuze tocmai atunci când se părea că îi era mai la îndemână. Se refugie, aşa cum făcea de obicei, sperând într-o schimbare neprevăzută a soartei, într-un noroc ce îl va salva de la consecinţele neplăcute, noroc ce ar  fi putut să justifice până şi lipsa lui de sinceritate, ce-i scotea în schimb, în evidenţă, prudenţa. Şi încrederea lui oarbă în noroc, o regăsim şi la contemporanii noştri. Îmi închipui că şansa este zeiţa tuturor celor ce nu recunosc autoritatea unei legi. Chiar şi un om din ziua de astăzi, uns cu toate alifiile, dacă se pomeneşte înte-o situaţie pe care să-i fie ruşine să o mărturisească, se va lăs a atras de toate posibilităţile de scăpare din chinga rezultatelor previzibile ale situaţiei date. De-ar fi să trăiască fără venitul său, sau să se sustragă muncii oneste şi hotărâte, care-i o sursă de venit, pe dată se  va trezi visând la cine ştie ce binefăcător posibil, cine ştie ce nătărău care, eventual, ar putea fi linguşit pentru a-l folosi în interes personal, la cine ştie ce stare de spirit a cine ştie cărei persoane neîntâlnite încă. Dacă îşi neglijează îndatoririle la slujbă, în mod inevitabil trebuie să se bizuie pe noroc, pentru ca munca neefectuată să se  demonstreze în cele din urmă, a nu avea importanţa atribuită. Dacă înşală încrederea prietenului său, va adora acelaşi comnplex plin de şiretenie, denumit noroc, care îi dă speranţa că prietenul nu va afla niciodată; dacă renunţă la o meserie decentă, în căutarea rafinamentelor unei profesii către care n-a fost niciodată chemat, religia sa va fi în chip infailibil, închinarea la binecuvântata şansă, în care va crede ca într-un atotputernic izvor al succesului. Principiul răului, condamnat de această religie, e concordanţa datorită căreia seminţele aduc o recoltă aidoma lor.