Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul VIII

Când Godfrey Cass se întoarse de la petrecerea doamnei Osgood la miezul nopţii, nu fu prea surprins aflând că Dunsey nu se înpoiase încă. Poate nu-l vânduse pe Wildfire şi aştepta o altă ocazie, poate preferase, după-amiaza find ceţoasă, să rămână peste noapte la Leul Roşu, în Batherley, dacă vânătoarea îl aduse  prin împrejurimi, nefiind el omul căruia să-i pese prea mult că-l lăsase pe fratele lui cu sufletul la gură. Gândurile lui Godfrey erau prea mult preocupate de privirile şi de purtatea lui Nancy Lammeter, prea oprimate de exasperarea împotriva lui însuşi şi a soartei sale, rezultat obişnuit al întâlnirilor cu ea, ca să mai poată cugeta îndelung la Wildfire sau la acţiunile posibile ale lui Dunstan.
În dimineaţa următoare tot satul era tulburat de povestea tâlhăriei, şi Godfrey, ca şi toţi ceilalţi, era preocupat de aflarea şi discutarea noutăţilor legate de ea, ca şi de vizitarea carierei de piatră. Ploaia spălase orice urmă ce-ar fi putut fi distinsă, dar în direcţia opusă satului, se descoperise în şanţ, după o temeinică cercetare a locului, o cutie pentru iască, cu o cremene şi un amnar, pe jumătate îngropată în noroi. Nu aparţinea lui Silas, singura pe care o avusese vreodată, aflându-se încă în casă pe raft; şi concluzia generală acceptată a fost că această cutie de iască avea o legătură oarecare cu furtul. Câţiva n-au fost de acord şi dădeau să se înţeleagă că nu e vorba despre o tâlhărie în care cutiile de iască pot aduce prea multă lumină, că povestea meşterului Marner suna ciudat şi că n-ar fi prima dată când victima unei nenorociri să fie şi autorul ei, ca apoi să pună justiţia să caute răufăcătorul. Dar când erau întrebaţi mai de aproape pe ce temeiuri se bizuiau când îşi formaseră această opinie şi ce-ar fi avut de câştigat meşterul Marner pretinzând astfel de minciuni, dădeau numai din cap, ca şi mai înainte şi remarcau că nu se ştie niciodată ce speră oamenii să câştige, că fiecare are dreptul să-şi facă o părere a sa, cu sau fără temei, şi că ţesătorul, după ştirea tuturora, era cam într-o ureche. Domnul Macey, la rândul său, deşi se alătura celor ce-i luau apărarea lui Marner împotriva oricăror bănuieli de înşelătorie, îşi arăta dispreţul faţă de cutia de iască; e adevărat  că o respingea ca pe o sugestie lipsită de duh mistic, care tindea să insinueze că e necesar ca tot ce se întâmplă să fie făcut de mână omenească şi că n-ar exista nici o putere ce să ia guineele fără să mişte din loc cărămizile. Totuşi, îl repezi destul de tare pe domnul Tookey, când zelosul locţiitor, simţind că acesta este un punct de vedere ce se potrivea de minune unui paracliser, îl dezvoltă şi mai mult şi se îndoi că ar fi drept să cercetezi o tâlhărie săvârşită în circumstanţe atât de misterioase.
- Ca şi când, încheie domnul Tookey, n-ar exista nimic altceva în afară de ceea ce pot lămuri judecătorii şi poliţiştii.
- Hei, nu sări peste cal, Tookey, interveni domnul Macey, clătinând din cap, în semn de mustrare. Aşa obişnuieşti totdeauna; dacă eu fac o aluzie nimerită, tu vrei să insinuiezi mai mult. Eu am vorbit despre cutia de iască; n-am zis nimic despre judecători şi poliţişti, că ei au fost numiţi de regele George şi n-ar fi deloc potrivit ca cineva de la parohie să se ridice împotriva regelui George.
Pe când aceste discuţii erau purtate de către diversele grupuri în afara Curcubeului, o convorbire la nivel superior era dusă în interiorul său, sub conducerea domnului Crackenthorp, preotul  paroh, asistat de moşierul Cass şi de alţi membri de seamă ai parohiei. Tocmai îi trecuse pein minte domnului Snell, hangiul, el fiind aşa cum remarcasem, un om obişnuit să priceapă că una şi cu una fac două, să facă legătura dintre cutia de iască pe care avusese deosebita cinste de a o găsi, în calitate de locţiitor de poliţist, şi anumite amintiri despre un vânzător ambulant care venise la han să se cinstească, cu vreo două luni în urmă, şi care afirmase, printre altele, că avea cu sine o cutie de iască pentru a-şi aprinde pipa. Acesta era, desigur, un indiciu de care trebuiau să se folosească. Şi cum memoria, când e îndatoritor încărcată cu fapte precise, e câteodată într-un chip surprinzător de fertilă, domnul Snell îşi reaminti treptat de impresia vie pe care o produsese asupra sa chipul şi conversaţia negustorului ambulant. Avea un fel "de a privi direct în ochi" care-l impresionase neplăcut pe domnul Snell. E limpede că n-a spus nimic aparte, nu, cu excepţia poveştii cu cutia de iască, dar nu e important ce spune omul, ci cum spune. Mai mult decât atât, avea o faţă oacheşă, ciudată, ce nu dovedea prea multă cinste.
- Purta cercei? întrebă plin de curiozitate domnul Crackenthorp, care ştia câte ceva despre obiceiurile străine.
- Staţi să mă gândesc, spuse domnul Snell, ca o ghicitoare docilă, care ar fi vrut să nu greşească dacă i-ar fi stat în putinţă. După ce-şi întinse buzele şi-şi strânse ochii, ca şi când s-ar fi străduit să vadă cerceii, se prefăcu că renunţă şi spuse: Da, avea cercei în lada cu lucrurile de vânzare, deci e la mintea cocoşului că-i putea purta. Dar se oprea aproape la fiecare casă-n sat; poate c-o fi cineva care să-i fi văzut la el în urechi, deşi, eu unul, nu pot spune.
Domnul Snell avea dreptate când presupunea că altcineva îşi putea aminti de cerceii negustorului ambulant. Căci ancheta, lărgindu-se asupra sătenilor, se afirma unându-se un accent tot mai mare pe acest fapt, că preotul voia să afle dacă negustorul ambulant purta cercei şi se cree o stare de spirit datorită căreia se socotea că foarte multe ar fi depins de elucidarea acestui fapt. Bineînţeles, toţi cei ce auziseră întrebarea, neavând o imagine limpede a negustorului fără cerecei, creară pe dată o imagine a negustorului cu cercei, mai mari sau mai mici, după cum era cazul; şi fantezia fu considerată pe dată drept o amintire vie, astfel că soţia geamgiului, o femeie bine intenţionată, care nu spunea minciuni şi a cărei casă era  printre cele mai curate din sat, era pregătită să declare, cu aceeaşi seriozitate cu care era pregătită să ia sfânta împărtăşanie cu prilejul următorului Crăciun, că văzuse cercei mari, de forma lunii noi, în ambele urechi ale negustorului ambulant; pe când Jinny Oates, fiica cârpaciului, fiind o persoană mai plină de fantezie, afirmă că de îndată ce-l văzuse, îi îngheţase  sângele în vine pe loc, aşa cum îi îngheţa şi atunci când povestea.
De asemeni, în scopul de a se clarifica şi mai mult această presupunere asupra cutiei de iască, se adunară toate articolele vândute de ambulant în diverse case şi fură duse la Curcubeul pentru a fi expuse acolo. De fapt, toată lumea din sat simţea că pentru limpezirea acestui caz de tâlhărie, o mulţime de lucruri trebuiau făcute la Curcubeul şi că nici un soţ nu mai trebuia să-i motiveze soţiei cân se ducea acolo unde îl cheamu îndatoriri sociale grave.
Oamenii simţiră oarecare dezamăgire şi poate chiar şi o uşoară indignare, când aflară că Silas Marner, fiind întrebat de moşier şi de paroh, dovedea că nu reţinuse nimic altceva despre negustor decât că bătuse la uşa sa, dar  nu intrase în casă, ci plecase de îndată ce el, ţinând uşa întredeschisă, îi spusese că nu dorea nimic. Asta fu mărturia lui Silas, deşi susţinea puternic că negustorul ambulant era făptaşul, chiar numai şi pentru faptul că aceasta îi pune la îndemână o imagine concretă asupra locului unde s-ar fi putut afla aurul său; şi-l închipuia acum în lada negustorului ambulant. Se vorbea însă în sat, cu oarecare neplăcere, că oricine, cu excepţia unui "chior" ca Marner, l-ar fi putut vedea pe om dând târcoale, căci altfel cum şi-ar fi putut lăsa cutia de iască în şanţ, atât de aproape, de n-ar fi zăbovit pe acolo? Fără îndoială că observase totul când a stat de vorbă cu Marner în pragul uşii. Oricine putea vedea dintr-o singură privire, că ţesătorul era un zgârcit, pe jumătate nebun. Era de mirare că negustorul nu-l omorâse; oamenii de acest fel, cu cercei în urechi, sunt cunoscuţi ca ucigaşi; unul dintre aceştia fusese judecat, nu demult, căci mai erau oameni care-l ţineau minte.
E adevărat că Godfrey Cass, intrând la Curcubeul în timpul uneia din adesea repetatele recitări ale mărturiei domnului Snell, nu dădu faptului mare importanţă, afirmănd că şi el cumpărase un briceag de la un negustor şi că-l socotea un tip destul de vesel; era o prostie, spunea el, povestea cu privirea sa ciudată. Asta fu socotită în sat o vorbă fluşturatică, zvârlită de un tânăr, "ca şi când numai domnul Snell ar fi băgat de seamă ceva ciudat în legătură cu negustorul ambulant". Dimpotrivă, erau cel puţin o jumătate de duzină de oameni gata să se prezinte în faţa judecătorului Malam şi să depuie mărturii mult mai fenomenale decât ar fi putut furniza hangiul. Era de nădăjduit că domnul Godfrey nu se va deplasa la Tarley să toarne apă pe foc în urma celor spuse de domnul Snell şi să împiedice astfel judecătorul de a emite un mandat. S-a bănuit că urmăreşte asta, când a fost văzut plecând călare după prânz, spre Tarley.
Dar, pe la acea vreme, interesul lui Godfrey faţă de tâlhărie slăbise în faţa grijii sale crescânde în legătură cu Dunstan şi cu Wildfire şi nu se îndrepta spre Tarley ci spre Batherley, incapabil să aştepte în nesiguranţă. Posibilitatea ca Dunstan să-i fi jucat neplăcutul renghi de a călări pe Wildfire departe, pentru a se întoarce la sfârşitul lunii, atunci când ar fi pierdut la cărţi sau risipit într-un alt mod banii luaţi pa cal, îl înfricoşase mai mult decât gândul unui accident; iar acum, când se isprăvise dansul la doamna Osgood, era iritat împotriva sa insuşi că îşi încredinţase calul lui Dunstan. În loc să încerce să-şi tempereze temerile şi le  încuraja, crezând în superstiţia în care credem cu toţii, că dacă eşti convins că ţi se întâmplă ceva rău atunci e mai puţin probabil să se întâmple; şi când auzi un cal apropiindu-se în trap şi văzu o pălărie apărând de peste un gard viu, de după cotitura unei uliţe, tresări ca şi când totul s-ar fi datorat puternicei dorinţe din sine. Dar abia văzu calul, că iar se simţi deprimat, nu era Wildfire; şi peste alte câteva clipe văzu că nu Dunstan era călăreţul, ci Bryce, care se opri să vorbească; privirea lui nu anunţa nimic plăcut.
- Ehei, domnule Godfrey, norocos frate domnişoru' Dunsey.
- Ce vrei să spui? se grăbi Godfrey să afle.
- Cum, încă n-a dat pe-acasă? întrebă Bryce.
- Acasă? Nu. Ce s-a întâmplat? Spune repede. Ce-a făcut cu calul meu?
- Ah, socoteam eu că-i al dumitale, deşi zicea că i l-ai dat lui.
- L-a lovit şi i-a rupt picioarele?
- Mai rău, spuse  Bryce. Ştiţi, am făcut un târg să-i cumpăr calul cu o sută douăzeci de lire, un preţ pe cinste, căci totdeauna îmi plăcuse  calul. Şi, ce crezi că-mi face? Se duce şi-l trage-n ţeapă, sărind peste un gard de pari pe creasta unui mal, cu un şanţ în faţă. Calul murise de multişor când a fost găsit. Şi el n-a venit de-atunci pe-acasă?
- Acasă? Nu, spuse Godfrey şi mai bine nici nu s-ar apropia de ea. Mă crede prost. Trebuia să bănuiesc că ăsta va fi sfârşitul.
- Apoi, să vă spun adevărul, adăugă Br yce, după ce-am târguit calul, m-am gândit că poate îl călăreşte şi-l vinde fără să ştiţi, căci nu-mi venea să cred că-i al lui. Ştiam eu că domnişoru' Dunsey obişnuia să facă câte una de-a 'mnealui. Da un' să se fi dus? N-a fost deloc văzut prin Batherley. Nu se poate să fi fost rănit, că a plecat de-acolo.
- Rănit, spuse Godfrey cu amărăciune. Niciodată n-o să fie rănit, e făcut doar ca să rănească pe ceilalţi.
- Aşadar, i-aţi dat voie cu adevărat să vândă calul? întrebă Bryce.
- Da; voiam să scap de el, era prea nervos pentru mine, răspunse Godfrey; mândria îl făcu să se crispeze la gândul că Bryce îşi dădea seama că vânzarea se datora unei nevoi. Plecasem să văd ce-i cu el. Am bănuit ca s-a-ntâmplat un necaz. Acum mă duc acasă, adăugă, întorcând capul calului şi dorind să scape de Bryce, căci simţea că lucrul de care se temuse cel mai mult se apropiase. Mergi la Raveloe, nu-i aşa?
- Nu, nu acum, răspunse Bryce. Venisem încoace, deşi mă duceam spre Flitton, pentru că m-am gândit să fac un mic ocol să vă spun ce ştiu de cal. Bănuiesc că domnişoru Dunsey n-a vrut să se arate până a nu ajuge aici vestea cea rea. Poate s-o fi dus la Trei coroane, lângă Whitbridge, ştiu că-i place acolo.
- Poate, spuse Godfrey, puţin absent. Apoi, îndreptându-se, rosti cu efort ca să nu pară îngrijorat: auzim noi curând despre el, pun rămăşag.
- Ei, eu o iau pe-aici, spuse Bryce, deloc surprins să-l vadă pe Godfrey la pământ; aşa că eu vă spun la revedere şi sper să v-aduc veşti mai bune cu alt prilej.
Godfrey călări încet mai departe, închipuindu-şi scena mărturisirii în faţa tatălui său, pe care presimţea că n-o va mai putea evita mult timp. Ieşirea la iveală a adevărului despre bani trebuia să aibă loc chiar în dimineaţa următoare; tăinuind restul, Dunstan urma să se întoarcă acasă curând; trebuind să facă faţă atacului furios al tatălui său, avea să spună, de ciudă, toată povestea, chiar de n-ar fi câştigat nimic din asta. Tăcerea lui Dunstan mai putea fi cumpărată într-un fel; ar fi putut să-i spună tatălui său că el însuşi cheltuise banii plătiţi lui de către Fowler; şi cum niciodată mai înainte nu se făcuse vinovat de aşa ceva, totul ar fi putut să se rezolve după o scurtă furtună. Dar Godfrey nu se putea înjosi într-atât. Îşi dădea seama că îngăduindu-i lui Dunstan să pună mâna pe bani, se făcuse vinovat de un abuz de încredere care era la fel de grav ca şi atunci când el ar fi cheltuit banii pentru sine însuşi; şi totuşi exista o diferenţă între cele două fapte, ce-l făcea să simtă că una din ele era atât de umilitoare, încât n-ar fi putut s-o suporte.
"Nu pretind că sunt un băiat bun, îşi spuse, dar cel puţin nu-s o canalie. Trebuie să mă opresc la un moment dat. Voi suporta consecinţele pentru ceea ce am făcut, mai curând decât să las să se creadă că am făptuit ceea ce de fapt n-am făptuit niciodată. Niciodată n-aş fi cheltuit banii pentru propria mea plăcere, numai datorită împrejurărilor am făcut toate acestea."
În restul acestei zile, Godfrey rămase hotărât să facă o mărturisire completă tatălui său şi păstră pentru sine povestea pierderii lui Wildfire până dimineaţa următoare, pentru ca să o folosească drept introducere a unor lucruri mai grave. Bătrânul moşier era obişnuit cu lipsa repetată a fiului său de acasă şi socoti faptul, că nici Dunstan , nici Wildfire nu apăruseră încă, nedemn de a fi discutat. Godfrey îşi repeta într-una că dacă lasă să-i scape acest prilej de spovedanie, s-ar putea să nu mai întâlnească altul niciodată; adevărul s-ar fi putut afla şi altfel, mult mai groaznic decât datorită răutăţii lui Dunstan: ar fi putu veni ea însăşi, aşa cum ameninţase că va face. Apoi încercă să-şi pregătească scena, făcând o repetiţie generală: nu ştia cum să-şi recunoască propria slăbiciune de a-l fi lăsat pe Dunstan să ia banii şi faptul că Dunstan îl avea la mână şi că-i fusese imposibil  să scape de această ameninţare. Cum o să-l pregătească pe tatăl său să se aştepte la ceva foarte rău înainte de a-i spune faptele? Bătrânul moşier era un om neîndurător; lua hotărâri când era furios şi nu putea fi decis să renunţe la ele după ce se liniştea, la fel ca materiile vulcanice care după ce ard se răcesc şi se pietrifică. Ca mulţi oameni violenţi şi neîndurători, el îngăduia relelor să se înmulţească, datorită propriei sale neglijenţe, până ce-l apăsau cu o forţă exasperantă, şi atunci se întorcea cu o severitate cumplită şi lovea crunt. Aşa se purta cu arendaşii. Le îngăduia să rămână în urmă cu plăţile, să-şi lase câmpul în paragină, să-şi reducă inventarul agricol, să-şi vândă paiele şi să neglijeze şi alte lucruri şi apoi, când n-aveau bani din cauza indulgenţei sale, lua măsurile cele mai drastice şi nu asculta de nici o rugăminte. Godfrey ştia toate acestea şi le resimţea cu şi mai mare intensitate, deoarece avusese mereu necazuri, fiind martorul acceselor bruşce de neîndurare ale tatălui său, fluctuaţiile caracterului propriu îndepărtându-l şi mai mult de ultimul. (Nu pricepea că vina acestor accese  cădea tocmai asupra indulgenţei sale ce le preceda; i se părea firească.) Totuşi, gândi Godfrey, există o şansă unică, aceea ca mândria tatălui său să privească căsătoria lui într-o lumină care să-l convingă mai curând, să muşamalizeze povestea cu banii decât să-şi alunge fiul şi să-şi facă familia de râs la zece mile în jur.