Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul VII

Totuşi, în clipa următoare, păru că există oarecari dovezi precum duhurile ar fi mai binevoitoare decât recunoştea domnul Macey; asta deoarece silueta şi slabă a lui Silas Marner fu zărită pe neaşteptate stând în picioare în lumina caldă, fără să vorbească, ci privindu-i pe rând pe cei de faţă, cu ochii săi ciudaţi, nepământeni. Pipele lungi se mişcară simultan, ca antenele unor insecte luate prin surprindere şi fiecare din cei de faţă, chiar şi scepticul veterinar, avu impresia că nu l-a văzut pe Silas  Marner în carne şi oase, ci o apariţie, fiindcă uşa prin care pătrunsese Silas era ascunsă de scaunele cu spătar înalt şi nimeni nu băgase de seamă când se apropiase. Domnul Macey, care era la mare distanţă de fantomă, trimfă, după cum se poate uşor bănui. Nu afirmase el întotdeauna că atunci când Silas Marner cădea în transă, sufletul i se  elibera  de trup? Iată că avea dovada necesară; nu este mai puţin adevărat că s-ar fi mulţumit şi fără ea. Timp de câteva clipe, domni o tăcere de moarte, lipsa de suflu a lui Marner şi agitaţia sa, neîngăduindu-i să vorbească. Hangiul, care era dator să-şi pună casa la dispoziţia oricui şi, încrezător în apărarea neutralităţii sale nedezminţite, îşi luă în cele din urmă asupra sa, sarcina de a se adresa fantomei.
- Meştere Marner, spuse el cu un ton îngăduitor, ce-ţi lipseşte? Ce treburi te aduc pe-aici?
- Jefuit, spuse Silas gâfâind. Am fost  jefuit! Am nevoie de poliţist şi de judecător şi de moşierul Cass şi de domnul Crackenthorp.
- Pune mâna pe el, Jem Rodney, spuse hangiul, gândindu-se în continuare  la existenţa fantomei, mi-e teamă că nu-i în toate minţile. E ud pân' la piele.
Jem Rodney era cel mai din margine şi şedea comod lângă locul unde se afla Marner; dar nu-şi puse serviciile la dispoziţia lor.
- Dacă eşti aşa deştept, dom'le Snell, vino dumneata şi pune mâna pe el, replică Jem, morocănos. Omu' a fost jefuit , ba şi ucis, după câte-mi dau seama, adăugă în şoaptă.
- Jem Rodney, rosti Silas, întorcându-se  şi fixându-l cu ochii săi ciudaţi pe omul pe care-l bănuia.
- Meştere Marner, ce vrei de la sufletu' meu? exclamă Jem tremurând puţin şi apucând halba ca pe-o armă de apărare.
- Dacă tu eşti cel care mi-ai furat banii, spuse Silas împreunându-şi mâinile în semn de implorare şi ridicând glasul până când deveni ţipăt, dă-mi-i înapoi şi n-am nimic cu tine. Nu te dau pe mâna poliţistului. Dă-mi-i înapoi şi te las... te las să iei... o guinee.
- Eu, să-ţi fur banii! exclamă Jem furios. Îţi reped halba asta între ochi, dacă mai trăncăneşti că ţi-ar fi furat unu' ca mine banii.
- Hai, hai, meştere Marner, rosti hangiul ridicându-se de data aceasta hotărât şi apucându-l pe Marner  de umăr, dacă ai să ne spui ceva, fă-o ca lumea şi arată-ne că eşti în toate minţile, de vrei să te asculte cineva. Eşti ud ca o murătură. Şezi şi usucă-te şi grăieşte omeneşte.
- Sigur  că da, omule, spuse veterinarul, care înţelegea că nu fusese la înălţimea situaţiei. Hai să lăsăm zgâiala şi bocitul de-o parte, ca să nu te legăm ca pe un nebun. De aia nici n-am vorbit la început, că mi-am zis c-o fi nebun.
- Da, da , aşezaţi-l, rostiră mai multe glasuri deodată, încântaţi că existenţa duhurilor rămânea o problemă deschisă.
Hangiul îl obligă pe Marner să-şi scoată haina şi apoi să ia loc pe un scaun la distanţă de toată lumea, în centrul cercului şi în bătaia focului. Ţesătorul, prea slab pentru a-şi mai propune vreun scop în afara aceluia de a obţine ajutor pentru a-şi redobândi banii, se supuse fără să crâcnească. Temerea trecătoare a oamenilor fusese uitată, cedând în faţa puternicei lor curiozităţi şi toate chipurile se întoarseră spre Silas când hangiul, aşezându-se iar, îl îmbie:
- Haide, uşurel, meştere Marner, ce voiai să ne spui când ziceai c-ai fost jefuit? Dă-i drumu'.
- Mai bine să nu mai spună că l-am jefuit eu, strigă în grabă Jem Rodney. Ce să fac eu cu banii lui? E ca şi când aş fura veşmântul popii şi m-aş apuca să-l port.
-Tacă-ţi fleanca, Jem şi hai să-l ascultăm ce-are de zis, spuse hangiul. Haide, uşurel, meştere Marner.
Silas îşi istorisi povestea, răspunzând la întrebările tot mai numeroase, pe măsură ce caracterul  misterios al jafului devenea tot mai evident.
Situaţia, ciudată prin noutatea ei, de a-şi dezvălui necazurile în faţa vecinilor din Raveloe de a sta să se  încălzească la o vatră ce nu-i aparţinea şi de a simţi prezenţa unor chipuri şi a unor glasuri ce îi erau cea mai apropiată făgăduială de ajutor, avea cu certitudine o influenţă asupra lui Marner, în ciuda apucăturilor sale pătimaşe, stârnite de pierderea banilor. Conştiinţa e mai curând receptivă la ce se întâmplă în exterior decât la ce se  petrece în interiorul nostru: se va străbate de multe ori planta până să surprindem un cât de mic semn al mugurelui.
Uşoara neîncredere cu care l-au ascultat la început cei de faţă, se risipi în faţa nenorocirii sale: vecinilor le era imposibil să se îndoiască de adevărul spuselor lui Marner, nu pentru că ar fi fost capabili să deducă onestitatea lui din afirmaţiile sale, ci pentru că, aşa cum remarcă domnul Macey, nu s-ar zice că oamenii pe care-i sprijină diavolul sunt atât de dărâmaţi cum arăta bietul Silas. Mai curând, pornind de la faptul ciudat că tâlharul nu lăsase urme şi că se întâmplase  să cunoască ora precisă, cu totul incalculabilă pentru făptaşii muritori, când Silas urma să iasă fără să încuie uşa, concluzia cea mai plauzibilă părea să fie că intimitatea sa de proastă reputaţie cu acel tărâm nevăzut, dacă existase  vreodată, fusese trădată şi că, în consecinţă, acest renghi îi fusese jucat lui Marner de cineva pe care era complet inutil să-l pui sub urmărirea poliţistului. De ce acest ticălos supranatural să fi fost obligat să aştepte până ce uşa fusese lăsată descuiată, era o problemă ce nu se  putea rezolva de la sine.
- Nu-i Jem Rodney ăla de-a făcut treaba asta, meştere Marner, spuse hangiul. Nu trebuie să-l pironeşti cu ochii pe bietul Jem. S-ar putea găsi o bănuială împotriva lui Jem în vreo poveste cu un iepure de câmp sau altele d'alde astea, dacă ar fi să nu-nchidem ochii niciodată, nici măcar să clipim, dar Jem stă aici şi-şi soarbe berea ca cel mai cinstit om din parohie, încă înainte ca dumneata să fi plecat de-acasă, meştere Marner, după cum ne povesteşti singur.
- Da, da , spuse domnul Macey; să n-acuzăm pe ăl de n-are noroc. Legea nu-i aşa. Trebuie să se găsească d'alde noi, să jure împotriva omului înainte să-l înhaţe. Să n-acuzăm pe ăl de n-are  noroc, meştere Marner.
Memoria lui Silas nu amorţise într-atât încăt să nu fie trezită de aceste vorbe. Cuprins de remuşcare, făcu un gest tot atât de nou şi de straniu pentru el, ca toate cele petrecute în ultimul ceas, se ridică de pe scaunul său şi se duse la Jem, privindu-l de parcă ar fi vrut să se asigure de cele exprimate de chipul său.
- Am greşit, spuse, da, da... ar fi trebuit să mă gândesc. Nu există nici o mărturie împotriva ta, Jem. Doar că ai fost în casa mea mai des decât alţii şi aşa mi te-ai strecurat  în minte. Nu te acuz... n-o să acuz pe nimeni, dar, adăugă, ducându-şi mâinile la cap şi întorcându-se cu o suferinţă dezorientată întipărită pe faţă, încerc... încerc să mă gândesc unde ar putea fi banii mei.
- S-au dus, mă tem, acolo unde-i destul de cald ca să se topească, zise domnul Macey.
- Aş, exclamă veterinarul. Apoi întrebă cu un aer de anchetator: cam câţi bani puteau fi în saci, meştere Marner?
- Două sute şaptezeci şi două de lire, doisprezece şilingi şi şapte pency erau noaptea trecută când i-am numărat, răspunse Silas, aşezându-se cu un geamăt.
- Păi nu-s aşa de greu de cărat. Trebuie să-i fi furat vreun vagabond, asta-i; cât despre lipsa urmelor şi a faptului că nisipul şi cărămizile erau la locul lor, pasă-mi-te, ochii dumitale sunt ca ai unei insecte, meştere Marner; trebuie să te uiţi foarte de aproape, căci nu poţi vedea mai multe în acelaşi timp. Asta-i părerea mea, că de-aş fi fost eu în locul dumitale, sau dumneata în locul meu, că tot una-i, n-aş fi socotit că ai găsit totul cum lăsaseşi. Dar ce zic eu, e ca doi dintre cei mai inimoşi de-aici să te însoţească până la meşterul Kench, poliţaiu' - e bolnav la pat, asta o ştiu - şi să-i ceri să numească pe unul din noi, locţiitorul său; că aşa-i legea şi nu cred să fie unu' aici să mă contradixească. Nu-i cale lungă până la Kench; apoi, dacă-s eu locţiitor, meştere Marner, mă-ntorc cu 'mneata şi-ţi cercetez locuinţa; şi dacă-i vreunu de găseşte c-am greşit, îi mulţumesc de se saltă-n picioare să mi-o zică, aşa, bărbăteşte.
Datorită acestui discurs semnificativ, veterinarul îşi regăsise încântarea de sine şi aştepta încrezător să se audă numit ca unul dintre cei mai inimoşi oameni.
- Hai să vedem, deci, cum e pe-afară, spuse hangiul, care şi el se socotea personal interesat în această propunere. Plouă straşnic, zise întorcându-se de la uşă.
- Apoi, nu-s omu' să se sperie de o ploaie, rosti veterinarul. Nu-i bine ca judecătorul Malam să audă că oameni de seamă ca noi au aflat şi n-au luat măsuri.
Hangiul fu de acord  cu acest punct de vedere şi după ce luă consimţământul celor de faţă şi îndeplini un mic ceremonial cunoscut în viaţa ecleziastică sub numele de nolo episcopari, acceptă să ia asupra sa sarcina de onoare de a merge la Kench. Dar acum, spre marele dezgust al veterinarului, domnul Macey ridică o obiecţie în legătură cu propunerea ca acesta să fie locţiitore de poliţist; pentru că bătrânul domn înţelept, revendicând cunoaşterea legii, afirmă, ca pe un lucru comunicat lui de către tatăl său, că nici un doctor nu putea fi poliţist.
- Tu eşti doctor, deşi, ca să zic aşa, ştiu că eşti numa' doctor de vaci, că şi musca-i muscă, chit că-i muscă de cal, conchise domnul Macey, puţin mirat de ascuţimea propriei sale minţi.
Urmă o dezbatere aprinsă asupra acestui lucru, veterinarul, pe bună dreptate, nefiind dispus să renunţe la calitatea lui de medic, dar pretinzând că un medic  poate fi poliţist, dacă doreşte. Domnul Macey se gândea că aceasta este o prostie, legea neavând de ce să prefere doctorii faţă de ceilalţi oameni. Ş-apoi, dacă era în firea doctorilor mai mult decât în firea celorlalţi oameni să nu le placă să fie poliţişti, cum se făcea că domnul Dowlas era atât de dornic să fie?
- Eu nu vreau să fiu poliţistspuse veterinarul, încolţit de această logică nemiloasă; şi nu-i om care să poată spună despre mine asta, dacă vorbeşte drept. Da dacă-i vreunu' invidios ori gelos că merg la Kench pe ploaie, lasă-l să meargă nu mă poate face nimeni să merg, asta vi-o spun eu.