Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul VI

Conversaţia, care atunci atunci când Silas se apropiase de uşa Curcubeului era foarte vie, lâncezise la început, după obicei. Oameni pufăiau în tăcere, cu un aer sever; consumatorii de calitate, care beau băuturi spirtoase şi şedeau lângă foc se priveau unii pe alţii, ca şi cum ar fi pariat pe cel care nu clipeşte. Băutorii de bere, în general oameni în haine de barhet şi bluze de pânză groasă, îşi ţineau ochii în pământ şi-şi frecau gurile cu palmele, ca şi cum înghiţiturile lor de bere ar fi fost o îndatorire funerară pe care o îndeplineau cu tristeţe stingheritoare. În cele din urmă, domnul Snell, hangiul, un om obiectiv, obişnuit să nu ia în seamă pe cei ce se asemănau cât priveşte nevoia de băutură, sparse tăcerea, adresându-se pe un ton nesigur vărului său, măcelarul.
- Bob, unii zic că ai adus ieri o vită pe cinste, aşa-i?
Măcelarul, un bărbat roşcat, surâzător şi glumeţ, nu era dispus să răspundă pripit. Pufăi de câteva ori înainte de a scuipa şi răspunse:
- Să ştii, John, că se poate să nu greşească ăia care zic aşa.
După acest slab şi amăgitor dezgheţ, tăcerea se aşternu la fel de severă ca şi mai înainte.
- A fost o Durham roşie? Întrebă veterinarul, reînnoind firul discuţiei după o pauză de câteva minute.
Veterinarul îl privi pe hangiu şi hangiul îl privi pe măcelar, care trebuia să răspundă.
- Roşie era, răăspunse măcelarul cu glas răguşit şi bine dispus, şi o Durham a fost.
- Atunci nu-i nevoie să-mi spui tocmai mie de la cine ai cumpărat-o, spuse veterinarul privind în jur oarecum triumfător; ştiu cine are vaci Durham pe aici. Mă prind pe un gologan că are o stea albă în frunte, aşa-i?
Potcovarul se aplecă înainte, rezemându-şi mâinile pe genunchi, când puse această întrebare, şi ochii îi sclipeau atotştiutori.
- Mda, da, se poate, răspunse măcelarul încet, socotind că răspunde bine. Nu zic ba.
- Ştiam eu, spuse veterinarul, lăsându-se cu putere pe spate şi vorbind sfidător. Dacă eu nu cunosc vacile domnului Lammeter, aş vrea să ştiu cine e ăla de le cunoaşte. Cât despre vaca pe care ai cumpărat-o, c-o fi o afacere, că n-o fi, eu am fost acolo când am doftoricit-o, să mă contrazixească cine are curaj.
Veterinarul privi fioros, stârnind spiritul combativ al blânduli măcelar.
- Nu-mi place să contradixesc pe nimeni, zise el. Eu sunt pentru pace şi linişte. Unora le place să despice firul în patru, mie nu; da vezi, nu mă cert cu ei. Tot ce pot spune e că-i o vacă de ţi-e tot dragu' şi tuturor celor pricepuţi le dau lacrimile când se uită la ea.
- Mda, că-i moartă ori ba, e vaca pe care am doftoricit-o eu, continuă mânios veterinarul şi e vaca domnului Lammeter, doar  dacă nu ne-ai minţit când ne-ai spus că e o Durham roşie.
- Eu nu mint, spuse măcelarul, cu aceeaşi răguşeală blândă în glas, eu nu contradixesc pe nimeni, nici chiar de s-ar jura omul că-i negru. Tot ce spun e  că e o vacă de ţi-e tot dragu'. Şi ce spun, aşa rămâne; dar de certat cu oamenii, asta nu.
- Nu, zise veterinarul cu mult sarcasm privind pe deasupra tuturor; şi poate vrei să adaugi că n-ai obrazu'  gros; şi poate nici n-ai spus că vaca-i o Durham roşie; şi poate nici n-ai zis că are o stea în frunte, de ce te-ascunzi după deget?
- Hai, porunci hangiul, lăsaţi vaca naibii. Amândoi aveţi puţină dreptate: aşa-i cum spuneţi amândoi şi-i tocmai pe dos, după cum spun eu. Apoi, că-i vaca lu' domnu'Lammeter, cin' să spună ba; aşa-i cum şi Curcubeu-i Curcubeu. Şi că veni vorba de asta, că vorbirăm despre ăi din neamul Lammeter, se pare că dumneata ştii mai multe, nu, dom'le Macey? Mai ţii minte când a venit dintâi tatăl lu' domnu' Lammeter prin locurile astea şi a cumpărat moşia Warrens?
Croitor şi paracliser, ultima dintre cele două ocupaţii fiind obligat , din pricina reumatismului, s-o împartă cu un tânăr cu faţa mică, ce stătea vizavi de el, domnul Macey îşi ţinea capul alb aplecat  într-o parte şi rotea degetele mari cu un aer încântat de sine, având pe deasupra şi o uşoară atitudine critică ce-i dădea şi mai multă prestanţă. Zâmbind plin de milă, ca răspuns la întrebarea hangiului, spuse:
- Da, ştiu, dar  las pe alţii să-şi bată gura. Eu unu' am isprăvit, las pe ăilalţi mai tineri. Întreabă-i pe câţi au călcat pe la şcoală la Tarley de-au învăţat  să silabisească; mie să-mi zică săru' mâna.
- Dacă-i vorba de mine, domnule Macey, interveni locţiitorul de paracliser, având aerul că i se pune în pericol decenţa, nu-s eu omul care să vorbească când nu i-a venit rându'. După cum spune psalmul:
"Ştiu tot ce-i drept, dar  nu-i destul
Ci fac întocmai tot ce ştiu."
- Aha, dacă-i aşa, atunci vezi-ţi de cântarea ta când ţi se  dă tonul; dacă eşti la capitolul învăţăturii, aş ţine să bagi asta-n cap, spuse un bărbat hâtru la înfăţişare, în zilele lucrătoare un admirabil rotar, în schimb duminicile, dirijorul corului. Pe când vorbea, făcu cu ochiul spre doi oameni de faţă care aveau porecla de Fagot şi Trompetă cu piston în credinţa că astfel era exprimată esenţa vieţii muzicale din Raveloe.
Domnul Tookey, locţiitorul de paracliser, care împărţea antipatia de care se bucurau toţi locţiitorii, se înroşi ca racul, dar replică cu o moderaţie plină de băgare de seamă:
- Dom'le Winthrop, dacă-mi puteţi demonstra că greşesc, nu-s eu ăla care  s-o ţină una şi bună. Dar unii oameni îşi ascut urechile ca să se audă pe ei şi cer celor din cor să-i urmeze. Cred că mai poate omu' sa aibă şi altă părere.
- Da, da, interveni domnul Macey care era încântat de atacul la adresa înfumurării tinereşti; ai dreptate, Tookey; întotdeauna sunt două păreri; părerea unuia despre el şi părerea celorlalţi despre el. Două păreri ar fi şi despre un clopot dogit, de-ar avea clopotul urechi s-audă.
- Vezi, domnule Macey, spuse bietul Tookey, ce rămăsese serios în mijlocul hohotelor tuturor, am luat asupra mea o parte din greutăţile muncii de paracliser pentru că m-a rugat domnu' Crackenthorp, căci s-ar putea la o adică să te lase puterile: şi e unu' din drepturile cuvenite să cânt în cor, aşa ai făcut şi dumneata, nu?
- Apoi să ştii că bătrânul domn şi cu tine sunteţi doi oameni diferiţi, explică Ben Winthrop. Bătrânul domn are talent. Păi da, însuşi  moşierul obişnuia să-i dea câte un pahar, nuimai să-l audă cântând "Red Rovier"; nu-i aşa, domnule Macey? E un talent natural. Uite. Aşa-i şi flăcăul meu, Aaron, are talent, îţi poate cânta un cântec ca o privighetoare. Cât despre 'mneata, jupâne Tookey, mai bine te-ai ţine de "amintirile" dumitale; ai glas frumos când cânţi pe nas. Dar nu şi când cânţi dinăuntru: atunci sună ca o doagă spartă.
Acest gen de francheţă fără ocoliş era tipul cel mai picant de glumă în societatea de la Curcubeul şi insulta lui Ben Winthorp era socotită de toată lumea ca întrecând chiar şi epigrama domnului Macey.
- E limpede ca bună ziua, spuse domnul Tookey, nemaiputându-se stăpâni, v-aţi vorbit să nu mă mai lăsaţi în cor, ca să nu-mi iau partea din banii câştigaţi la Crăciun, aia e. Dar am să vorbesc cu domnul Crackenthorp; nu s-a născut încă ăla care să mi-o coacă.
- Ba mai mult, Tookey, rosti Ben Winthorp. Ţi-am plăti partea din buzunar, numai să stai la locu' tău, am face-o şi pe asta. Mai sunt şi alte lucruri în afară de ploşniţe pentru care bieţii oameni ar plăti ca să scape de ele.
- Haide, haide, zise hangiul care-şi dădea seama că a-ţi bate joc de prostia cuiva era un joc periculos în societate; gluma-i glumă. Sper că rămânem toţi prieteni aici. Cu-o mână trebuie să dăm, cu alta să luăm. Aşa-i cum spuneţi amândoi, şi-i tocmai pe dos, cum spun eu. Are dreptate domnu' Macey de faţă, că-s două păreri; şi dacă mi-o cere cineva pe-a mea, o să-i spun că ambele păreri îs drepte. Tookey are dreptate şi Winthorp are dreptate şi nu le-a mai rămas decât să bată laba şi să cadă de acord.
Veterinarul pufăia violent în semn de uşor dispreţ faţă de această discuţie banală. Cât despre el, n-avea ureche muzicală şi nu călca niciodată pe la biserică, făcând parte  din breasla medicilor şi fiind de bună seamă solicitat tocmai la vremea slujbei, la vaci cu sănătatea delicată. Măcelarul însă, care avea o fire muzicală, urmărise disputa împărţit între dorinţa de a-l vedea pe Tookey înfrânt şi aceea de a păstra pacea.
- E limpede, spuse el călcând pe urmele împăciuitoare ale hangiului, că-l iubim pe bătrânul nostru paracliser; e la mintea cocoşului, căci e cântăreţ bun şi are şi un frate cunoscut ca cel mai vestit scripcar de pe-aici. Ei, ce păcat că Solomon nu locuieşte în sat  la noi, să ne cânte când ne place; ce spui, dom'le Macey? L-aş hrăni pe nimica doar cu ficăţei şi fudulii, aşa aş face.
- Da, da, răspunse domnul Macey în culmea mulţumirii de sine; noi ăştia din familia noastră suntem cunoscuţi ca muzicanţi din timpurile cele mai vechi. Ei, dar toate-s trecătoare, aşa cum obişnuiesc să-i spun lui Solomon de câte ori trece pe-aici; s-au dus glasurile de pe vremuri şi nimeni, poate în afară de corbi, nu-şi mai aminteşte de cele pe care ni le amintim noi.
- Mai ţii minte când a venit prima oară tatăl lui domnu' Lammeter prin locurile astea, nu-i aşa, domnu' Macey? Întrebă hangiul.
- Socot că da; spuse bătrânul  care-şi săvârşise întregul ritual al complimentelor necesare pentru a-l hotărî să povestească; şi ce domn bine era, atât de bine, că nici domnu' Lammeter de-acu nu-i mai bine. Venise de undeva de prin miazănoapte, atât de departe că niciodată n-am putut afla de unde. Dar nu cunosc pe nimeni care să ştie de unde a venit, dar totuşi nu putea fi prea depărtişor şi prea deosebit de cum e pe-aici, c-a adus un soi straşnic de oi cu el, aşa că-s păşuni pe-acolo şi toate-s cum trebuie. Cică şi-a vândut pământul ca să cumpere Warrens-ul şi asta a părut cam ciudat pentru un om care îşi avea ogoru' lui, să vină să ia în arendă o moşie prin străini. Cică îi era femeia pe moarte; deşi nu poţi şti niciodată tot adevărul, cam asta-i ce-am aflat, deşi sunt unii aşa de deştepţi că-ţi scot din buzunar cincizeci de pricini şi în acelaşi timp cea adevărată le face cu ochiul de după colţ şi ei tot n-o văd. Oricum ar fi fost să fie, curând am înţeles că avem un nou membru în parohie care respecta drepturile şi obiceiurile şi era gospodar ca tot omu', şi-l plăceau toţi. Şi ăl tânăr, adică domnu' Lammeter de-acum a început să-i facă ochi dulci domnişoarei Osgood, adică, cum s-ar zice, sora lu' domnu' Osgood de-acum, şi ce fată frumoasă era, nici că visaţi, cică asta tânără e ca ea, da, aşa păţesc toţi care nu ştiu ce-a fost înaintea lor. Eu cum să nu ştiu, că l-am ajutat pe bătrânul preot, domnu' Drumlow, l-am ajutat să-i căsătorească.
Aici domnul Macey se opri; întotdeauna povestea în rate, aştepând să fie întrebat conform datelor cunoscute de ascultători în relatările sale anterioare.
- Ei, da  s-a întâmplat ceva deosebit, domnule Macey, că parcă voiaţi să vorbiţi despre căsătorie? întrebă hangiul pe un ton plin de recunoştinţă.
- Socot că s-a întâmplat ceva foarte, foarte deosebit, răspunse domnul Macey, confirmând din cap. Pentru domnu' Drumlow, un biet bătrân, că tare-mi mai era drag, deşi se cam scrântise  la cap, mai din cauza vârstei, mai trăgând la măsea câte ceva cald când se nimerea slujba-n câte-o dimineaţă rece. Iar tânărul domn Lammeter n-a avut altceva de făcut decât  să se-nsoare-n ianuar, ceea ce se ştie că e tare nepotrivit pentru căsătorii, că doar nu-i botez ori înmormântare, unde n-ai ce-i face; şi aşa că domnu' Drumlow, un biet bătrân, că tare-mi mai e a drag, când a ajuns să-i întrebe cele de cuviinţă, i-a întrebat tocmai pe dos, adică: "Vrei să iei pe acest bărbat de soţie?" şi apoi iar: "Vrei să iei pe această femeie de bărbat?" Dar ce-i şi mai şi, e că nimeni n-a luat în seamă şi amândoi au răspuns "da", ca la cătănie, aşa cum aş spune eu "Amin" la momentul cuvenit, fără să mai ascult ce s-a spus înainte.
- Dar dumneata ştiai bine despre ce era vorba, nu, domnu' Macey? Erai destul de treaz, aşa-i? întrebă măcelarul.
- Doamne! Doamne! exclamă domnul Macey întrerupându-se şi zâmbind cu milă în faţa imginaţiei sărace a ascultătorului.  Da cum, tremuram ca o vargă. Eram între ciocan şi nicovală; nu-l puteam întrerupe pe părinte, îţi dai seama doar? Şi totuşi îmi spuneam în sinea mea: "Ce-ar fi să nu fie căsătoria valabilă, pentru că-s cuvintele pe dos?" şi-mi mergea mintea ca o maşină, că nu-s obişnuit să tai firu-n patru; şi iar mi-am zis: "Ce i-o fi legând pe oameni în căsătorie, cuvintele sau înţelesul lor?" Părintele înţelesese bine şi tot bine înţelesese şi mirele şi mireasa. Da vezi, am stat să mă gândesc că ceea ce înţelegi şi ceea ce vrei nu cântăreşte prea mult în viaţă, că vrei să lipeşti două lucruri şi-i lipiciu prost, şi-atunci ce-ai făcut? Şi mi-am spus: "Nu-i înţelesu', ci lipiciu'". Şi eram încurcat de parcă ar fi trebuit să trag trei clopote deodată atunci când am intrat în sacristie şi ei au început să se iscălească. Dar ce să tot vorbim, parcă poţi şti câte se petrec în om?
- Şi le-ai păstrat pentru dumneata pe toate acestea, dom'le Macey? întrebă hangiul.
- Da, le-am păstrat până ce-am rămas singur cu domnu' Drumlow, ş-apoi le-am dat drumu' la toate, da cu respect, ca-ntotdeauna, şi dânsu' m-a luminat, cică "aş, Macey, linişteşte-te, nu-i nici înţelesu', nici cuvintele, e registru', ăla e, ăla-i lipiciul". Aşa că, după cum vedeţi, le-a limpezit uşor; pentru că preoţii şi doctorii le ştiu pe toate pe de rost şi nu se frământă cu ce-i bine şi ce-i rău, cum m-am muncit eu de-atâtea ori. Şi-s mai mult ca sigur c-a ieşit bine căsătoria, numa' că biata doamnă Lammeter, aia de fusese domnişoara Osgood, a murit înainte să crească fetele; da în ceea ce priveşte bunăstarea şi cinstea, nu-i familie mai respectată.
Fiecare dintre cei de faţă ascultase această povestire în mai multe rânduri, dar ea era urmărită ca şi când ar fi fost o melodie îndrăgită, şi cu prilejul anumitor glume, pipele se opreau pentru o clipă din pufăit, astfel ca publicul să-şi poată dărui cugetele în întregime cuvintelor mult aşteptate. Dar mai era încă ceva; şi domnul Snell, hangiul, puse la timp întrebarea esenţială:
- Da, n-avea bătrânu' domn Lammeter o avere frumuşică când a venit prin părţile astea?
- Apăi da, răspunse  domnul Macey; cât s-a zbătut domnu' Lammeter ăsta de-acum ca s-o păstreze întreagă. Că, e-o vorbă:  la Warrens nu se  poate nimeni îmbogăţi, deşi e ieftin şi de-aia se cheamă Pământul milei.
- Ei, puţin oameni ştiu ca dumneata cu de-a ajuns să i se  spună Pământul milei, nu-i aşa domnu' Macey? spuse măcelarul.
- Cum să nu ştiu? întrebă bătrânul paracliser, cu oarecare sfidare. Păi, nu bunică-meu a croit livrelele rândaşilor domnului Cliff, de-a venit şi-a clădit grajdurile mari de la Warrens? Că-s grajduri de patru ori mai mari decât ale moşierului Cass, că doar la cai şi vânătoare se gândea Cliff ăla, un croitor din Lunnon, cum ziceau unii, că înnebuinise de-a binelea tot făcând escrocherii. El nu călărea. Doamne fereşte! Cică nu se putea ţine pe cal, de parcă ar fi avut picioarele înţepenite; de multe ori l-a auzit bunicul spunând aşa pe bătrânul moşier Cass. Da' de călărit, vroia să călărească, de parcă-l mâna ucigă-l toaca; şi-avea un fiu, un puşti de şăispe'ani şi tat-su nu vroia decât să-l vadă călărind şi iar călărind, deşi se  spune că flăcăului îi er a frică. Şi toată lume a zicea că tatăl voia să alunge din fi-su darul croitoriei şi să-l facă domn; acuma, nu că aş fi eu croitor, da de dragu' lui Dumnezeu care  asta m-a făcut sunt mândru de asta, că "Macey, croitor" stă scris pe uşa noastră, chiar  de când capul reginei era pe monede. Da' lui Cliff îi era ruşine să se  spună că-i croitor şi era tare necăjit că se  râdea de felul cum călărea el şi că nici unu' dintre nobilii din jur nu-l putea înghiţi.oricum, bietu' flăcău s-a îmbolnăvit şi  a murit şi nici tat-su n-a trăi mult după aceea, că ajunsese mai ciudat ca-ntotdeauna, de se  spunea că ieşea la cumpăna nopţii cu felinaru-n mână, la grajduri, şi aprindea toate lumânările că n-avea somn; şi stătea acolo-n picioare, plesnind din bici şi uitându-se la cai şi, spun oamenii c-a fost mare minune că n-au ars grajdurile cu bietu' om înăuntru. La urmă a murit aiurând şi s-a flat că-şi lăsase tot avutu' şi Warrens şi tot, unei societăţi de binefacere din Lunnon, de aceea Warrens s-a numit Pământul milei; cât despre grajduri, domnu' Lammeter nu le foloseşte niciodată, sunt demolate. De-ar trânti cineva uşa lor, ţi-ar suna ca trăsnetu' în juma de parohie.
- Ei, dar nu-i aşa că se-ntâmplă multe prin grajdurile acelea pe care nu le pot vedea oamenii, domnu' Macey? insistă hangiul.
- Vai! Treci doar pe-acolo într-o noapte întunecoasă, atât pot să-ţi zic, răspunse domnul Macey, clipind misterios din ochi şi-apoi încearcă să mă faci să te cred, dacă pofteşti, că n-ai văzut văzut lumini în grajduri, nici că n-ai fi auzit tropăit de cai sau plesnet de bici şi urlete când se crapă de ziuă. "Sărbătoarea lui Cliff" i se zice de când sunt copil; adică spun unii că ar fi ziua liberă pe care i-o dă ucigă-l toaca, înţelegi! Asta-ii ce mi-a spus tata şi el a fost un om cu scaun la cap, deşi azi sunt unii care ştiu mai bine ce s-a întâmplat pe vremuri de cât ce-i doare pe ei.
- Ce-ai de spus la asta, Dowlas? întrebă hangiul întorcându-se spre veterinar, care ardea de nerăbdare să-i vină rândul. Asta-i la adresa dumitale, nu?
Domnul Dowlas era  spiritul negativist al grupului şi era mândru că ocupă această poziţie.
- Ce-am de spus? Spun ce-i dator să spună orice bărbat care priveşte lucrurile în faţă. Spun că-s gata să plătesc zece lire  oricărui bărbat dacă stă cu mine pe-o noapte fără ploaie în păşunea din dreptu' grajdurilor Warrens, căci n-o să vedem nici lumini, nici n-o să auzim zgomote, decât poate de ne-om sufle nasu'. Asta-i ce-am de spus şi-am tot spus de multe ori; da nu-i nimeni să-ncerce norocul c-o hârtie de zece lire de dragu' duhurilor despre care se vorbeşte.
- Ei, Dowlas, e uşor să pui rămăşag, zise Ben Winthrop. Poţi să te prinzi cu unu' că nu face reumatism dacă stă pe-o noapte îngheţată-n baltă? Ar fi ceva ca unu' să câştige rămăşagu', făcând reumatism. Ăia de cred în "Sărbătoarea lui Cliff" n-o să-ndrăznească să se apropie pe-acolo de dragu' a zece lire.
- Dacă meşterul Dowlas vrea să afle adevărul, spuse domnul Macey, zâmbind sarcastic şi lovindu-şi uşor degetele mari unul de celălalt, n-are nevoie să pună nici un rămăşag, să meargă să vegheze singur. Nimeni n-o să-i pună beţe-n roate; ş-apoi poate veni să le spună ţăranilor cum stă vorba.
- Mulţumescu-ţi dumitale cu plecăciune, vorbi veterinarul, ţâfnind zeflemitor. Dacă ţăranii-s proşti, ce mă priveşte? Eu unul nu ţin să arăt adevărul despre duhuri. Îl ştiu de mult. Dar nu-s împotriva unui rămăşag, totu-i pe faţă şi cinstit. Oricine vrea să pună rămăşag cu mine pe zece lire că merg să văd "Sărbătoarea lui Cliff" şi mă şi duc şi stau singur acolo. N-am nevoie de nimeni. O fac cu inima tot atât de uşoară ca şi cum mi-aş umple pipa.
- Apoi, cine să te urmărească, să ştie c-o faci, Dowlas? Ăsta nu-i rămăşag cinstit, spuse măcelarul.
- Nu-i cinstit rămăşagul? reluă supărat domnul Dowlas. Vreau să-l văd pe ăla de se scoală în două picioare să-mi spună că eu fac rămăşaguri necinstite. Haide, meştere Lundy, mi-ar plăcea să te aud c-o spui.
- Pesemne că ţi-ar plăcea, replică măcelarul. Dar nu mă priveşte. Eu fac altfel de afaceri şi n-am de gând să cobor preţul. Dacă-i vreunu' să-ţi ofere cât preţuieşte, fie. Eu mi-s pentru pace şi linişte.
- Da, aşa-s toate javrele când ridici băţu' la ele, spuse tăios veterinarul. Da mie nu mi-e teamă nici de om, nici de duhuri şi-s gata să pun rămăşag cinstit, eu nu-s javră.
- Ei, da vezi că mai e şi altceva, Dowlas, adăugă hangiul, vorbind pe un ton de mare candoare şi toleranţă. Unii nu văd duhurile chiar  dacă le stau ca o ţeapă-n ochi. Şi asta nu-i chiar un lucru de nimic. Uite, nevastă-mea nu simte nici cea mai puturoasă brânză, chiar dacă i-o pui sub nas. Eu unu' n-am văzut duhuri, da spun: "Pe mine, că n-am miros pentru ele, dacă m-ai pune să miros un duh rău, tot nu l-aş simţi". Aşadar trebuie să ţin cu ambele părţi; căci, după cum spun, adevăru-i la mijloc. Dac-ar fi să meargă Dowlas şi să pândească şi ar spune că n-a văzut nimic din "Sărbătoarea lui Cliff" cât e noaptea de lungă, sunt de partea lui; iar dacă s-ar găsi cineva să zică că "Sărbătoarea lui Cliff" e adevărată, i-aş ţine partea tocmai de-aia, că eu mă ţin după miros.
Argumentul bazat pe analogie adus de hangiu nu a fost deloc pe placul veterinarului, om ce nu admitea compromisul, din principiu.
- Ţţ. Ţţ, făcu el lăsând din mână paharul, mai puţin iritat; ce are mirosu' de-a face? S-a întâmplat vreodată ca un duh să lovească pe un om? Asta aş vrea să aflu. Dacă duhurile vor să cred în ele, să mai lase jocul de-a v-aţi ascunselea prin întuneric, în locuri singuratice şi să vină pe unde-s oameni şi lumânări.