Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul V

Atunci când Dunstan Cass întorcea spatele casei, Silas Marner nu se afla la mai mult de o sută de yarzi de acolo, trudind cu greu dinspre sat cu un sac gol azvârlit peste umeri în loc de pardesiu şi cu un felinar din corn în mână. Picioarele îi erau ostenite, dar mintea slobodă de orice presentiment al vreunei schimbări. Sentimentul securităţii izvorăşte de cele mai multe ori dintr-un obicei, nu dintr-o convingere, şi din această pricină deseori persistă după apariţia unor condiţii noi de la care te-ai aştepta să stârnescă panică. Perioada de timp în care un eveniment n-a avut loc, în cadrul logici obiceiului, este citată ca motiv pentru a demonstra că evenimentul nu se va petrece niciodată, chiar şi atunci când aceeaşi perioadă de timp reprezintă condiţia necesară pentru ca evenimentul să devină iminent. Oricine a lucrat timp de patruzeci de ani într-o mină fără să aibă nici un accident, îţi poate prezenta acest fapt ca motiv că nu are de ce se teme, deşi tavanul a început să ameninţe; şi adesea poţi observa că pe măsură ce un om înaintează în vârstă, îi este tot mai greu să creadă că va muri. Obiceiul este în mod necesar a doua fire la un om cu o viaţă atât de monotonă ca Marner, care nu vedea pe altcineva şi nu auzea despre nici un eveniment nou, lucru ce ar fi putut păatra vie în el noţiunea imprevizibilului şi a schimbării; asta deasemenea explică cu destulă uşurinţă de ce putea să nu fie îngrijorat, deşi îşi lăsase casa şi comoara mai puţin apărate ca de obicei. Silas se gândea în timpul cinei cu o dublă satisfacţie: întâi pentru că mâncarea avea să fie fierbinte şi gustoasă; în al doilea rând, pentru că nu-l costa nimic. Doarece bucata de carne de porc îi fusese dăruită de către acea excelentă gospodiină, domnişoara Priscilla Lammeter, căreia îi dusese acasă în ziua aceea o bucată de pânză frumoasă; şi numai dacă era de dar, îşi îngăduia Silas carne friptă. Cina era masa lui favorită, deoarece coincidea cu timpul visării, când inima i se încălzea datorită aurului; ori de câte ori mânca friptură, o făcea cu ocazia cinei. Dar în seara aceasta, nici n-apucase bine să-şi înnoade zdravăn şi ingenios sfoara în jurul hălcii şi s-o înfăşoare după regulile artei pe cheie, s-o petreacă pe mâner şi s-o agaţe strâns pe cârlig, că îşi aminti de un şnur foarte bun de care avea nevoie pentru a fixa în război a doua zi dis-de-dimineaţă, o pânză nouă. Uitase cu desăvârşire, deoarece întorcându-se de la domnul Lammeter, nu fusese obligat să treacă prin sat; dar nici nu încăpea vorbă că nu-şi putea îngădui să piardă vremea cu târguielile în cursul dimineţii. Era îngrozitor să pleci pe o ceaţă ca asta, dar Silas ţinea la anumite lucruri mai mult decât la propriul său confort; aşa că, trăgându-şi bucata de carne la capătul  cârligului şi înarmându-se cu felinarul  şi cu sacul cel vechi, porni la drum. Pe vreme obişnuită, n-ar fi întârziat decât douăzeci de minute. Nu şi-ar fi putut zăvorî uşa fără să nu dezlege sfoara atât de bine înnodată şi deci să-şi întârzie cina; n-ar fi meritat să facă acest sacrificiu. Ce hoţ ar fi putut nimeri pe o astfel de vreme la cariera de piatră? Şi de ce să fi venit tocmai în noaptea aceasta, când nu venise niciodată în cei doisprezece ani ce trecuseră? Aceste întrebări nu erau formulate distinct în mintea lui Silas; ele ne slujesc numai pentru a ne închipui de ce nu era îngrijorat.
Ajunse la uşă foarte satisfăcut de a-şi fi făcut cumpărătura; o deschise şi toate se înfăţişară ochilor săi miopi precum le lăsase, cu excepţia focului ce dogorea într-un chip binevenit. Pe când punea felinarul la loc şi-şi lepăda pălăria şi sacul, călcă bine podeaua ca şi când ar fi intenţionat să amestece urmele de nisip ale picioarelor lui Dunstan cu urmele propriilor sale ghete ţintuite. Apoi îşi apropie carnea de foc şi se  aşeză, cu plăcuta perspectivă de a o veghea şi de a se încălzi în acelaşi timp. Oricine l-ar fi privit acum, cu chipul palid luminat  de flăcări, cu privirea încordată şi silueta subţire, ar fi înţeles poate sentimentul de milă dispreţuitoare, de teamă şi suspiciune cu care era privit de către vecinii săi din Raveloe. Nu mulţi oameni însă, puteau fi mai puţin dăunători decât bietul Marner. Nici măcar lăcomia ce se  dezvoltase în  el şi cultul aurului, nu puteau genera în sufletul său simplu şi cinstit vreun viciu care să dăuneze celorlalţi în chip direct. Lumina credinţei fiindu-i stinsă pe de-a-ntregul şi afecţiunile fiindu-i pustiite, se agăţase cu toată vlaga fiinţei sale de  munca şi banii lui; şi, întocmai cum fac toate obiectele cărora omul li se dăruieşte, ele îl şlefuiseră conform lor. Tot aşa cum Silas lucrase la război fără încetare, şi banii, la rândul lor, îl înfluenţaseră, mărind tot mai mult lăcomia omului pentru sunetul lor monoton. Aurul, pe  când Marner şedea aplecat asupră-i şi îl veghea înmulţindu-se, îi împresură puterea dragostei într-o izolare grea, precum a sa proprie.
Pe când se încălzea, gândi că ar fi trebuit să aştepte prea mult până să ia cina şi să-şi scoată la iveală guineele, şi că ar fi fost mai plăcut să le vadă pe masă, în faţa lui, pe când se înfrupta din ospăţul său neobişnuit. Bucuria fiind cel mai bun vin, guineele lui Marner constituiau un excelent vin auriu.
Se ridică şi îşi aşeză lumânarea, nebănuind nimic, pe podea, mătură nisipul într-o parte fără să bage de seamă vreo schimbare şi dădu la o parte cărămizile. Când văzu groapa goală, inima începu să-i bată puternic, dar nu-i venea să creadă că-i dispăruse aurul; doar teroarea îl biciui şi un efort aprins de a pune capăt terorii. Îşi băgă mâna ce-i tremura prin toată groapa, încercând să se convingă că l-au înşelat ochii; apoi coborî lumânarea şi cercetă groapa curios, dârdâind din ce în ce mai tare. Tremura atât de puternic, încât scăpă lumânarea şi-şi duse mâinile la cap străduindu-se să-şi redobândească cumpătul ca să poată cugeta. Să-şi fi pus aurul altundeva, în urma unei hotărâri luate pe neaşteptate, noaptea trecută, şi să fi uitat? Un om care cade într-o apă mâloasă, caută pe moment să-şi rezeme piciorul chiar şi pe o piatră lunecoasă; şi Silas, acţionând ca şi cum ar fi dat crezare speranţelor înşelătoare, se ferea de clipa deznădejdii. Căută prin fiecare colţ, întoarse patul, îl scutură şi-l cercetă peste tot; privi în cuptorul de cărămidă unde îşi ţinea bastoanele. Când nu i-a mai rămas nici un loc de cercetat, îngenunchie din nou şi pipăi încă o dată groapa de jur împrejur. Nu mai avea cum să scape, nici măcar pentru o clipă, de cumplitul adevăr.
Ba da, mai exista un refugiu, care întotdeauna apare odată cu sleirea puterii de a gândi, mistuită de o obsesie peste puteri: era aşteptarea lucrurilor imposibile, acea încredere în imagini contradictorii, care poate fi deosebită de nebunie, fiind capabilă să fie negată de realitatea exterioară. Silas se ridică tremurând şi îşi întoarse privirile spre masă: nu cumva o fi zăcând aurul acoclo? Masa era goală. Apoi se răsuci şi privi în spatele său, cercetă cu căutătura întreaga locuinţă, forţându-şi ochii căprui în speranţa că va zări sacii acolo unde căutase până atunci în van. Vedea fiecare obiect din casă, dar aurul nu era nicăieri.
Îşi duse iarăşi mâinile la cap şi scoase un ţipăt sălbatic şi răsunător, urletul deznădejdii. Următoarele câteva clipe le petrecu în nemişcare; dar ţipătul îl uşurase de prima sugrumare înnebuitoare a adevărului. Se întoarse şi călcă şovăitor spre război, se aşeză acolo unde lucra, făcând aceasta instinctiv, ca şi când ar fi vrut să se asigure cu toată fiinţa de adevărul realităţii trăite.
Iar acum, când orice nădejde falsă dispăruse şi când primul şoc al certitudinii trecuse, ideea hoţului veni de la sine şi o rumegă cu sete, hoţul putând fi prins şi obligat să înapoieze aurul. Gândul aduse cu sine o umbră de tărie; se îndreptă spre uşă. Deschizând-o, ploaia năvăli înăunt ru; ploua tot mai puternic. Oare nu existau urme care să constituie un indiciu? Când o fi venit hoţul? Cât timp a lipsit Silas, uşa fuseses zăvorâtă şi când se întorsese pe lumină, nu văzuse nimic deosebit. Seara, îşi spunea el, totul fusese precum lăsase. Nisipul şi cărămizile arătau ca şi când n-ar fi fost mişcate. Oare să fi fost hoţ cel ce luase banii, sau poate vreo putere haină şi neomenească, pe care nici o mână n-o poate ajunge şi care se desfătase lăsându-l singur pentru a doua oară? Înlătură această teamă mai puţin capabilă să-i absoarbă gândirea, îndreptându-se asupra tâlharului ce avea mâini şi putea fi ajuns de alte mâini. Se gândea la toţi vecinii care făcuseră vreodată o remarcă, sau puseseră vreo întrebare ce putea fi luată acum adrept temei pentru bănuială. Jem Rodney, braconier cunoscut şi cu reputaţie proastă, îl întâlnise adesea pe Marner în drumurile sale peste câmpii şi glumise pe seama banilor ţesătorului. Odată, când intrase să-şi aprindă pipa, îl sâcâise pe Marner zăbovind lângă foc, în loc să plece la treburile lui. Da, Jem Rodney era vinovatul, iată un gând liniştitor. Jem putea fi găsit şi obligat să înapoieze banii; Marner nu voia să-l pedepsească, doar să-şi ia îndărăt aurul ce dispăruse lăsându-i sufletul asemeni unui călător părăsit într-un pustiu necunoscut. Tâlharul trebuia prins. Cunoştinţele lui despre autoritatea legală erau confuze, dar simţea că trebuie să anunţe furtul; şi oamenii cu vază din sat - preotul, poliţistul şi moşierul Cass - îl vor obliga pe Jem Rodney, sau pe oricare altul, să restituie banii. Fugi prin ploaie, sub imboldul acestei nădejdi, uitând să-şi pună ceva pe cap şi să închidă uşa; simţea că nu-i mai rămăsese nimic de pierdut. Alergă iute, până când, înăbuşindu-se, simţi că trebuie să-şi domolească pasul la intrarea în sat, alături de cotitura de lângă Curcubeu.
Curcubeul, după părerea lui Marner era un loc luxos al bărbaţilor bogaţi şi viguroşi, ale căror soţii adunaseră prea puţine pânzeturi; dar era locul unde probabil urma să întâlnească oamenii de vază, reprezentanţii oficialităţii din Raveloe, şi unde ar fi fost cel mai potrivit să îşi anunţe pierderea. Deschise  uşa şi întră în sala mică sau bucătăria din dreapta, unde obişnuiau să se adune clienţii mai puţin distinşi. Salonul din stânga fiind rezervat societăţii selecte, în sânul căreia moşierul Cass se bucura de dubla plăcere a veseliei şi a condescendenţei. Dar salonul era întunecos în seara aceea, personalităţile marcante fiind invitate la ziua de naştere a doamnei Osgood, unde se afla şi Godfrey Cass. Ca o consecinţă a acestui fapt, grupul aşezat pe scaunele cu spătar înalt din bucătărie era mai numeros decât de obicei; mai multe persoane, admise  în salon pentru a mări prilejul lăudăroşeniilor şi al condescendenţei superiorilor lor, se mulţumeau în astă seară să se bucure cu rachiu botezat şi-şi îngăduiau să facă pe fanfaronii şi pe condescendenţii, în tovărăşia băutorilor de bere.