Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul IV

Dunstan Cass, pornind dis-de-dimineaţă, cu pasul măsurat şi liniştit al omului care este obligat să călărească la pas cu câinele său de vânătoare, trebuia să străbată uliţa ce se prelungea peste locul neîngrădit numit cariera de piatră, unde se afla casa locuită în ultimii cincisprezece ani de Silas Marner şi care pe vremuri adăpostise un pietrar. Locul era foarte întunecos în acea perioadă a anului, cu lutul umed şi morfolit de picioare; apa năclăită ce umplea cariera până la suprafaţă era roşie. Acesta fu primul lucru la care se gândi Dunstan apropiindu-se; în al doilea rând îi trecu prin minte că bătrânul ţesător nebun, al cărui război îl auzea chiar şi de acolo făcând zgomot, avea o mulţime de bani ascunşi pe undeva. Cum se făcea că el, Dunstan Cass, care adesea auzise vorbindu-se despre zgârcenia lui marner, nu se gândise niciodată să-i sugereze lui Godfrey să-l sperie sau să-l hotărască pe bătrân să-i împrumute bani în schimbul admirabilei cauţiuni oferite de pespectivele sale ca viitor moşier. Soluţia i se păru atât de la îndemână şi de atractivă, îndeosebi economiile lui Marner părând a fi destul de mari pentru a-i rămâne lui Godfrey un surplus bunicel peste nevoile sale urgente şi astfel să-i îngăduie să facă faţă şi nevoilor credinciosului său frate, încât aproape că întoarse calul din nou spre casă. Godfrey era pregătit sufleteşte să accepte sugestia: se va agăţa cu nesaţ de un plan ce l-ar putea salva de la despărţirea de Wildfire. Dar în clipa în care meditaţia lui Dunstan ajunse la acest punct, dorinţa de a continua drumul deveni mai puternică şi învinse. Nu vroia să-i ofere această plăcere lui Godfrey: prefera ca maestrul Godfrey să fie amărât. Mai mult: Dunstan se simţea bine având un cal de vânzare şi prilejul de a încheia un târg, de a face pe grozavul şi, după cum era foarte probabil, de a înşela pe cineva. Putea să aibă atât satisfacţia de a se ocupa de vânzarea calului cât şi pe aceea de a-l îndemna pe Godfrey să împrumute bani de la Marner. Aşadar călări mai departe.
Bryce şi Keating se aflaua colo, după cum fusese Dunstan sigur că o să se întâmple. Era doar un băiat atât de norocos.
- Ei, spuse Bryce, care de mult pusese ochii pe Wildfire, eşti cu calul fratelui tău, azi; cum vine asta?
- Am făcut schimb cu el, răspunse Dunstan a cărui plăcere de a minţi, fără ca aceasta să fie direct legată de nevoile immediate, nu putea fi micşorată de posibilitatea ca ascultătorul să nu-l creadă. Wildfire e al meu acum.
- Cum ? L-a schimbat pe gloaba aia costelivă pe care o aveai? Întrebă Bryce, perfect convins că-i va răspunde cu o nouă minciună.
- Ei, aveam şi noi o mică socoteală ce s-a lămurit când mi l-a dat pe Wildfire, spuse Dunsatn indiferent. De altfel, i.am făcut un serviciu luându-i calul, deşi nu-mi convenea, pentru că mi-a căzut cu tronc o iapă a lui Jortin, un pursânge cum nu s-a mai pomenit. Acum însă, că l-am căpătat, o să-l păstrez pe Wildfire, deşi mi-au fost vârâte în buzunar mai deunăzi o sută cincizeci de monede pentru el; un tip de la Flitton, geambaşul lordului Cromleck, un cetăţean cam saşiu cu o vestă verde. Însă am de gând să-l păstrez pe Wildfire: nu găsesc altul mai bun cât ai bate din palme. Iapa are sângele mai curat, dar e puţin mai slabă în crupă.
Desigur că Bryce ghicise intenţia lui Dunstan de a-şi vinde calul, şi Dunsatn ştia că el ghicise (geambaşia este numai una dintre numeroasele tranzacţii omeneşti ce se fac în acest mod ingenios); şi ambii socotiră că târgul era la început, când Bryce replică ironic:
- Mă mir de asta; mă mir că vrei să-l păstrezi; pentru că vezi, niciodată n-am auzit ca cineva să nu fie de acord să-şi vândă calul, dacă obţine cu jumătate mai mult decât face. Ai fi norocos să poţi lua un sutar.
Keating încălecă şi plecă, şi târgul deveni din ce în ce mai complicat. Se încheie prin cumpărarea calului de către Bryce cu o sută douăzeci de monede, ce urmau să fie plătite la predarea lui Wildfire, nevătămat, la grajdurile Batherley. Lui Dunsey îi trecu prin minte că cel mai înţelept lucru ar fi să renunţe la vânătoare, să pornească pe dată spre Batherley şi, aşteptând întoarcerea lui Bryce, să închirieze un cal ca să se întoarcă acasă, cu banii în buzunar. Dar ispita unei goane, încurajată de încrederea în norocul său şi de aldămaşul de rachiu, nu era uşor de înlăturat, mai ales având un cal sub sine, ce ar fi putut sări gardurile, spre admiraţia tuturor oamenilor de pe câmp. Dunstan totuşi sări peste un gard mai mult decât s-ar fi cuvenit şi-şi priponi calul. Persoana sa dizgraţioasă, care nu şi-ar fi găsit muşteriu la o eventuală vânzare, scăpă nevătămată, pe când bietul Wildfire, care era inconştient de valoarea sa, căzu într-o rână şi-şi dădu duhul într-un mod jalnic. Se întâmplase ca Dunstan, cu puţin înainte, trebuind să descalece pentru a-şi aranja scara, să înjure copios această oprire, din cauza căreia rămase în urmă la vânătoare, tocmai aproape de clipa victoriei, şi împins de exasperare sărise orbeşte peste garduri. În curând ar fi ajuns din urmă copoii, dar accidentul fatal avu loc: aşadar se afla la mijloc de drum între călăreţii înfocaţi ce îl depăşiseră şi pe care nu-i interesa ce se petrece în urma lor şi hăitaşii foarte distanţaţi, despre care se putea bănui că vor trece destul de departe de locul în care căzuse Wildfire. Dunstan, a cărui fire era făcută să se preocupe mai curând de necazurile imediate decât de consecinţele îndepărtate, de-abia apucă să se ridice în picioare şi să vadă ce se petrecuse cu Wildfire, că se şi simţi satisfăcut neavând niciun martor într-o situaţie pe care nicio lăudăroşenie nu ar fi făcut-o de invidiat. După şoc, adunându-şi noi puteri, cu ajutorul a puţin tachiu şi multe blesteme, se îndreptă cât putu de iute spre un crâng din dreapta, prin care gândea că ar putea ajunge la Batherley, fără a fi în pericol să întâlnească pe vreunul dintre vânători. Primul lucru pe care vroia să-l facă era să închirieze un cal şi să se întoarcă cu el numaidecât acasă, deoarece pentru el, ca şi pentru oricare alt tânăr isteţ, să mergi pe jos atâtea mile pe drumul mare, fără şă ţii o pişcă în mână, era exclus. Nu îl necăjea prea mult că trebuia să-i ducă lui Godfrey veşti proaste, deoarece în acelaşi timp îi oferea şi ideea banilor lui Marner; şi dacă Godfrey s-ar fi împotrivit, după obicei, ideii de a face noi împrumuturi, de pe urma cărora el însuşi avea avantajul cel mai neîmsemnat, nu s-ar fi pus totuşi multă vreme. Dunstan ştia că îi stă la îndemână să tulbure liniştea lui Godfrey indiferent de motivul folosit. Ideea cu banii lui Marner părea din ce în ce mai strălucită, nevoia lor devenind imperioasă; perspectiva de a trebui să-şi facă apariţia la Batherley cu cizmele murdare de noroi, ca ale unui pedestru de rând, şi de a face faţă întrebărilor batjocoritoare ale grăjdarilor, se ridica în mod neplăcut în faţa nerăbdării sale de a se întoarce la Raveloe şi de a duce la bun sfârşit planul ce părea să apară la momentul oportun. O cercetare întâmplătoare a buzunarelor vestei îi trezi amintirile, aducându-i aminte de faptul că cele două sau trei monezi pe care le întâlnise degetul său arătător erau prea neînsemnate pentru a acoperi acea  mică datorie faţă de Jennings, care declarase că niciodată n-o să mai facă vreo afacere cu Dunsey Cass. La urma urmelor, având în vedere direcţia în care-l dusese hăituitul, nu era tot atât de departe de casă cât de Batherley; dar Dunsey, nefiind prea ager la minte, ajunse la această concluzie cu greutate, percepând încetul cu încetul că mai existau şi alte motive, ca să-l îndemne să opteze pentru întoarcerea acasă. Era aproximativ ora patru şi se lăsa ceaţa; cu cât ajungea mai repede la drumul mare, cu atât era mia bine. Îşi amintise că pe drum văzuse un indicator puţin înainte ca Wildfire să dea ortul popii; astfel, încheindu-şi nasturii hainei, înfăşurând strâns şfichiul biciului de vânătoare în jurul mânerului şi lovind tocurile cizmelor cu un aer triumfător, de parcă ar fi vrut să se asigure că nu i se întâmplase nimic neprevăzut, o luă la pas cu sentimentul că făcea faţă unui exerciţiu fizic remarcabil, pe care într-un fel sau altul  şi într-un moment oarecare din viitor putea să-l exagereze şi să-l amplifice, spre admiraţia unui cerc select da la Curcubeul. Când un tânăr domn cu situaţia lui Dunsey este obligat să practice un mijloc de locomoţie atât de ieşit din comun ca mersul pe jos, un bici în mână este corectivul de dorit; şi Dunstan, înaintând prin ceaţa ce se  îndesea, izbea într-una cu biciul pe unde apuca. Se grăbise să ia biciul lui Godfrey, pentru că avea mâner de aur; nimeni nu putea zări atâta vreme cât Dunstan îl ţinea în mână, că pe mânerul lui de aur era săpat, cu litere adânci, numele lui Godfrey Cass; se vedea doar că e un bici foarte frumos. Dunsey se temea să nu  întâlnească vreo cunoştinţă faţă de care să se facă de râs, ceaţa nefiind un ascunziş suficient de bun atunci când oamenii se apropie prea mult; dar când se trezi, în sfârşit, pe binecunoscutele uliţe din Raveloe, fără să fi întâlnit nici o fiinţă, recunoscu în sinea sa că aceasta făcea parte din norocul lui obişnuit. Acum însă ceaţa, împreună cu întunericul serii, era mai deasă decât dorise el, tăinuind şanţurile în care putea aluneca, ascunzând toate cele, încât pentru a păşi era obligat să pipăie cu biciul tufişurile scunde ce ieşeau din alinierea gardului viu. Socotea că în curând urma să ajungă în dreptul carierei de piatră; o va ghici după întreruperea gardului viu. O descoperi însă după alte indicii la care nu se aşteptase; anume după nişte lumini ce bănuise că veneau dinspre casa lui Silas Marner. Casa cu banii ascunşi în ea n-o uitase nici o clipă şi-şi tot închipuise diverse feluri de a-l linguşi şi ispiti pe ţesător să se despartă de bani, de dragul dobânzilor ce urma să le primească. Dunstan intuia că pe lângă linguşire trebuia să-l şi înspăimânte, propriile sale convingeri în materie de aritmetică nefiindu-i destul de limpede ordonate pentru a-i îngădui vreo demonstraţie spectaculoasă în favoarea dobânzilor; cât priveşte posibilitatea de a-l face pe om să creadă că va fi plătit cu siguranţă, era considerată în mare, ca un mijloc autentic  de escrocare. Operaţia ce urma să fie efectuată asupra minţii avarului era o sarcină pe care Godfrey trebuia în mod sigur s-o încredinţeze întru totul fratelui său mai îndrăzneţ şi mai şiret. Dunstan se hotărâse în această privinţă, şi când văzu lumina sclipind printre crăpăturile obloanelor lui Marner, ideea discuţiei cu ţesătorul fiindu-i atât de familiară, i se păru că e în firea lucrurilor să lege cunoştinţă pe dată. Mai erau şi alte avantaje ce pledau pentru aceasta: poate că ţesătorul avea o lanternă, căci Dunstan ostenise să tot caute drumul. Se afla însă la trei sferturi de milă de casă şi uliţa devenise neplăcut de alunecoasă, ceaţa preschimbându-se în ploaie. Ocoli de-a lungul malului, nu fără a se teme că ar putea pierde drumul, neştiind exact dacă lumina venea din faţă sau dintr-o parte a casei. Dar pipăi prudent cu mânerul biciului locul unde călca, şi în cele din urmă ajunse cu bine în dreptul uşii. Bătu cu putere, bucurându-se la gândul că bătrânul se va speria de zgomotul neaşteptat. Nu auzi drept răspuns nici o mişcare; totul era liniştit în casă. Să se fi culcat oare ţesătorul? De-ar fi aşa, de ce să fi lăsat lumina aprinsă? Ar fi o neglijenţă neîngăduită unui om zgârcit. Dunstan bătu şi mai tare, şi fără să mai aştepte răspunsul, îşi strecură degetele prin deschizătura zăvorului, intenţionând să zgâlţâie uşa  şi să mişte zăvorul în sus şi în jos, fără să se gândească că uşa ar putea să nu fie zăvorâtă. Dar spre uimirea sa, uşa se deschise şi se pomeni în faţa unui foc strălucitor ce lumina până şi cel mai întunecos colţişor la casei - patul, războiul, cele trei scaune şi masa - şi care-i dovedea în acelaşi timp că Marner nu se  afla  acolo.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]