Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul III

Omul cel mai de seamă din Raveloe era moşierul Cass, care locuia într-o casă mare roşie, cu trepte elegante de piatră la intrare şi cu grajduri înalte ăn spate, peste drum de biserică. Era singurul mare proprietar funciar cu titlu de nobleţe; deşi familia domnului Osgood descălecase în vremuri imemoriale, închipuirea celor din Raveloe neaventurându-se niciodată în acea perioadă înspăimântătoare când nu existaseră membrii familiei Osgood, el de-abia putea îngriji de ferma în care trăia; pe când moşierul Cass avea în slujbă unul sau doi arendaşi care răspundeau de vânat, de parcă ar fi fost lord.
Minunatul război, mană a Providenţei pentru interesele funciare, nu se isprăvise şi scăderea preţurilor încă nu ajunsese să împingă neamul micilor moşieri pe drumul ruinei; ba chiar obiceiurile extravagante şi proasta gospodărire le ungeau roţile cât se poate de bine. Aceasta cât priveşte satul Raveloe şi parohiile de-o seamă cu el; pentru că viaţa demodată de la noi de la ţară avea mai multe aspecte deosebite, aşa cum este bine când viaţa e răspândită pe suprafeţe variate şi e trăită în chip divers din cauza vremii sau a oamenilor. Raveloe se târa printre copaci stufoşi şi uliţe îngropate, departe de industrie şi de puritanism; bogaţii mâncau şi beau în voie şi acceptau guta şi apoplexia ca pe nişte lucruri ce-şi făceau de cap într-un mod misterios în sânul familiilor respectabile, iar săracii gândeau că băgaţii aveau depline drepturi să huzurească; pe deasupra, benchetuiala lor ducea la o înmulţire a resturilor de mâncare ce constituiau bijuteriile de familie ale sărăcimii. Betty Jay adulmeca fiertul slăninii moşierului Cass, dar pofta ei se împiedica de licoarea onctuoasă în care fierbea; iar când sosea vremea marilor petreceri, acestea erau socotite ca un lucru binevenit pentru săraci din toate punctele de vedere. Aceasta, pentru că petrecerile din Raveloe erau pe măsura hălcilor de carne de vită şi a butoaielor de bere, petreceri îmbelşugate şi de lungă durată, îndeosebi iarna. Atunci când doamnele îşi împachetau cele mai bune rochii şi pompoanele în cutii de pălării şi îşi asumau riscul de a trece râurile în şei duble, cu preţioasele lor poveri, prin ploi şi zăpezi; atunci când nu puteai şti cât de sus va urca apa, nici nu te puteai gândi să pleci la o petrecere scurtă. Din această pricină se obişnuia ca în anotimpul rece, atunci când era puţin de lucru şi când ceasurile erau mai lungi, vecinii să primească musafiri pe rând. Când bucatele moşierului Cass scădeau şi se învecheau, oaspeţilor săi nu le rămânea altceva de făcut decât să meargă puţin mai la deal, la domnul Osgood sau la familia Oschard, unde îi aşteptau şunci şi muşchi de porc netăiat, plăcinte cu carne de porc neatinse de cuţit, ce miroseau a fum, unt cum nu se poate mai proaspăt, orice şi-ar fi dorit, mai bun poate decât la moşierul Cass, dar nu şi mai mult.
Soţia moşierului murise de mult, lipsind conacul Red House de prezenţa soţiei şi a mamei, izvorul dragostei sănătoase şi al fricii, atât în salon cât şi în bucătărie; aceasta explicî de ce proviziile pentru sărbători erau mai curând îmbelşugate decât rafinate, şi mai lămurea de ce mândrul moşier binevoia să prezideze în salonul Curcubeului mai curând decât în umbra propriului său salon întunecos; poate acesta se datora şi pricinii că fiii săi se dovediseră a nu fi pe măsura aşteptărilor. În Raveloe morala nu era prea severă, totuşi faptul că moşierul îşi ţinuse fiii acasă, fprp nicio ocupaţie, era socotit o slăbiciune din partea sa; şi, deşi se arăta oarecare îngăduinţă tinerilor, de dragul părinţilor, oamenii clătinau din cap văzând purtările mezinului Dunstan, sau cum i se spunea Dunsey Cass, al cărui gust pentru schimburi în natură şi pariuri s-ar fi putut dovedi cu timpul a fi mai rău decât a semăna ghindă pe ogor. De fapt, spuneau vecinii, n-avea nicio importanţă că Dunsey devenea un flăcău batjocoritor şi pizmaş, care părea să se bucure de paharul plin cu atât mai mult cu cât ceilalţi n-aveau ce bea, atâta vreme cât faptele lui nu prilejuiau necazuri unei familii ca acea a moşierului Cass, cu monument în biserică şi căni de bere mai străvechi ca ale regelui George. Dar ar fi fost o nenorocire de o mie de ori mai mare dacă domnul Godfrey, primul născut, un tânăr de treabă, plăcut, cu o privire deschisă, cel ce urma să fie moştenitor într-o bună zi, ar fi apucat-o pe calea fratelui său, aşa cum se pare că făcea în ultima vreme. Continuând aşa, avea s-o piardă şi pe domnişoara Nancy Lammeter; toată lumea ştia cât se ruşinase de el, cu prilejul ultimelor Rusalii, când se vorbise atâta pe socoteala dispariţiei lui îndelungate de acasă. Ceva nu mergea bine, ceva mai mult decât s-ar fi cuvenit, era limpede; domnul Godfrey nu mai arăta nici pe jumătate atât de senin şi de proaspăt ca pe timpuri. Înainte vreme toată lumea se minuna cât de frumoasă pereche vor alcătui el cu domnişoara Nancy Lammeter. Şi dacă ea ar fi putut deveni stăpână la Red House, s-ar fi produs o schimbare în bine, asta pentru că cei din neamul Lammeter aşa fuseseră crescuţi, adică să nu îngăduie să se risipească niciun grăunte de sare, celor din casă nelipsindu-le totuşi nimic. O asemenea noră ar fi însemnat o mare economie pentru bătrânul moşier, chiar dacă n-ar fi adus zestre nicio leţcaie, existând multe motive de bănuială că, indiferent de veniturile sale, el avea multe găuri în buzunar. Dar dacă domnul Godfrey nu întorcea foaia, putea să-şi ia adio de la domnişoara Nancy Lammeter.
În al cincisprezecelea an de când trăia Silas Marner la Raveloe, Într-o după-amiază de la sfârşitul lunii noiembrie, Godfrey, cel cândva plin de nădejdi, stătea în picioare în salonul întunecos şi lambrisat, cu mâinile în buzunare şi cu spatele la foc. O lumină cenuşie şi palidă înceţoşa pereţii ornaţi cu pistoale, bice şi cozi de vulpi, hainele şi pălăriile aruncate pe scaune, cănile de bere răspândind până departe un iz de băutură răsuflată, focul pe jumătate stins şi pipele de pe cămin: semne ale unei vieţi casnice lipsite de orice farmec sfânt, cu care privirea posomorâtă a bălaiului Godfrey era într-un trist acord. Părea că pândeşte apropierea cuiva, şi nu peste mult se auzi un pas apăsat, întovărăşit de un şuierat ce străbătea marele hol pustiu de la intrare.
Uşa de deschise, şi un tânăr îndesat, cu privire tulbure, intră. Avea faţa roşiatică şi ceva vesel în ţinută, semne ale unui început de beţie. Era Dunsey, şi la vederea sa chipul lui Godfrey deveni mai puţin mohorât căpătând o expresie activă, de ură. Eşegantul prepelicar maro, ce sătea întins pe vatră, se retrase subscaunul din colţul căminului.
- Ei, maestre Godfrez, ce pofteşti de la mine? Întrebă Dunsey, pe un ton batjocoritor. Îmi eşti frate mai mare şi mai bun; era de datoria mea să vin, dacă m-ai chemat.
- Iată ce vreau, încearcă să fii mai serios şi să asculţi. Răspunse Godfrey furios. Băuse mai mult decât putea suporta, încercând să-şi preschimbe amărăciunea în furie nechibzuită. Vroiam să-ţi spun că trebuie să-i înmânez moşierului arenda lui Fowler, sau să-i mărturisesc că ţi-am dat-o ţie; ameninţă să pună poprire pentru ea, aşa că tot o să afle curând, fie că-i spun ori nu. Tocmai zicea, înainte de a pleca, că o să-i trimită vorbă lui Coss să pună poprire, dacă Fowler nu vine să-şi plătească restanţele săptămâna asta. Moşierul duce lipsă de bani şi nu-i arde de prostii; ştii ce-a spus că o să facă, dacă s-ar întâmpola să descopere că iar ai şters-o cu banii lui. Aşa că vezi şi fă rost de bani, şi încă repejor, ai înţeles?
- Da, răspunse Dunsey rânjind, apropiindu-se de fratele său şi privindu-l drept în ochi. Ce-ar fi dacă ai face rost chiar tu de bani şi m-ai scoate din încurcătură? Ce părere ai? Din moment ce ai fost atât de drăguţ să mi-i dai, n-o să-mi refuzi amabilitatea de a-i plăti pentru mine; ai facut-o doar din dragoste frăţească, nu-i aşa?
Godfrey îşi muşcă buzele şi-şi încleştă pumnii.
- Nu te apropia de mine cu privirea asta, că te năucesc în bătaie.
- N-o s-o faci, spuse Dunsey răsucindu-se totuşi pe călcîie. Şi asta pentru că sunt un frate inimos, nu-i aşa? Îmi stă-n putere să te dau afară din căminul tău şi să rămâi fără o para chioară pentru tot restul zilelor. I-aş  putea spune moşierului cum s-a însurat drăgălaşul meu fecior cu tânăra aia nostimă, Molly Forren, şi cât de nefericit neputând trăi cu beţiva de nevastă-sa, şi aşa ţi-aş putea lua locul foarte comod. Însă n-o fac, sunt bun ca pâinea caldă. O să te străduieşti şi tu niţel pentru mine. Găseşti tu, de dragul meu, o sută de lire, ştiu c-o să găseşti.
- Cum să fac rost de bani? spuse Godfrey tremurând. N-am un şilong nici pentru sufletul meu. Cât despre a-mi lua locul, asta-i o prostie; te-ar alunga şi pe tine. Dacă spui ceva, mă pornesc şi eu. Bob e favoritul bătrânului , o ştii prea bine. O să fie încântat să scape de tine.
- Nu-mi pasă. Spuse Dunsey privind pe fereastră şi clătinând negativ din cap. Ar fi o pleaşcă pentru mine să plec cu tine, eşti un frate tare bun şi ne place la amândoi să ne ciorovăim, nici nu ştiu ce m-aş face fără tine. Dar tu socoteşti că-i mai bine pentru amândoi să stăm acasă; ştiu că asta vrei. Aşa că o să te descurci singur cu părăluţele astea; cât despre mine, o să-mi îngădui să-mi iau rămas bun, deşi mă doare nespus să ne despărţim.
Dunstan tocmai pornise spre ieşire, când Godfrey se năpusti asupra lui, îl înşfăcă de braţ înjurându-l şi răcnind:
- Îţi spun că n-am bani: nu pot face rost.
- Împrumută de la bătrânul Kimble.
- Să-ţi intre bine în cap că nu-mi mai împrumută, şi nici n-am de gând să-i mai cer.
- Păi, atunci vinde-l pe Wildfire.
- Sigur, e uşor să spui. Îmi trebuie banii acum.
- Atunci n-ai decât să-l mâni la vânătoare mâine. Mai mult ca sigur c-or să fie acolo Bryce şi Keating. O să fie o adevărată licitaţie.
- Nu-ţi fie cu supărare, adică să mă întorc la ora opt seara, stropit până-n creştet! Merg să dansez la ziua de naştere a doamnei Osgood.
- Oho! exclamă Dunsey privind în altă parte şi încercând să se sclifosească cu glas subţire. Şi acolo vine dulcea domnişoară Nancy; o să dansăm cu ea, şi vom făgădui să nu mai fim niciodată neascultători, şi ne vom ruga să fim iarăşi socotiţi prieteni şi...
- Ţine-ţi gura despre domnişoara Nancy, dobitocule, că te strâng de gât, spuse Godfrey înroşindu-se.
- De ce? întrebă Dunsey pe acelaşi ton prefăcut, dar apucând un bici de pe masă şi lovindu-şi palma cu capătul mai gros. E un prilej minunat. Te sfătuiesc să te strecori iar în poala ei: ai câştiga timp, în cazul în care s-ar întîmpla ca într-o bună zi Molly să înghită mai mult laudanum şi să te lase văduv. Domnişoarei Nancy nu i-ar păsa că e doua, dacă nu află. Cât despre tine, tu ai un frate cumsecade, care-o să tacă, asta pentru că tu o să te porţi mereu frumos cu el.
- Una şi cu una fac două, rosti Godfrey tremurând şi îngălbenindu-se iarăşi. Simt că nu mai pot răbda. Dacă ţi-a mai rămas cât de cât puţină minte, ai şti că mergi prea departe şi că mă poţi împinge la acte necugetate. Eu unul simt că am ajuns la limită; i-aş spune tot moşierului, măcar să mă descotorosesc de tine, dacă nu am alt avantaj. Şi, în definitiv, tot o să afle. Ea ameninţă că o să vină singură să dea totul în vileag. Nu-ţi face iluzia că tăcând poţi obţine cât bani îţi închipui. Îţi dau atâta că n-o să-mi mai rămână nimic s-o potolesc pe ea, şi o să-şi pună ameninţarea în practică. Mi-e totuna. O să mărturisesc singur totul, şi tu o să te duci dracului.
Dunsey înţelese că întrecuse măsura şi că există o limită ce odată atinsă îl putea împinge pe însuşi nehotărâtul de Godfrey să nu mai ezite. Totuşi spuse, ca şi când toate acestea nu l-ar fi privit:
- Cum vrei; dar aş trage o duşcă de bere mai întâi. Şi spunând asta se trânti de-a latul a două scaune şi porni să bată darabana cu mânerul biciului pe scaunul de lângă fereastră.
Godfrey rămase în picioare, tot cu spatele la foc, jucându-se stingherit cu buzunarele sale şi examinând podeaua. Statura lui impunătoare dezvăluia un mare curaj animalic, dar acesta nu-i folosea ca să ia o hotărâre atunci când primejdiile cărora le făcea faţă erau de aşa natură încât nu puteau fi nici doborâte, nici înlăturate. Nehotărârea lui naturala şi laşitatea sa morală erau de data aceasta amplificate de situaţia în care consecinţele temute păreau săţl ameninţe din toate părţile deopotrivă; abia reuşise să se hotărască să-l sfideze pe Dunstan şi să anticipe toate trădările lui posibile, că nenorocirile pe care le atrăgea asupra sa prin pasul acesta păreau şi mai de neîndurat decât dezastrul în care se afla; urmările mărturisirii erau certe; în schimb trădarea nu părea la fel de inevitabilă. Închipuindu-şi această certitudine, acceptă incertitudinea şi nehotărârea cu un sentiment de linişte. Fiul dezmoştenit al unui moşier oarecare, care era tot atât de puţin înclinat să sape cât şi să cerşească, era la fel de neajutorat ca şi un copac dezrădăcinat care cu ajutorul cerului şi al pământului a ajuns un frumos putregai în acelaşi loc unde se înălţase la început. Poate că ar fi mers cum ar fi mers, dacă Nancy Lammeter ar fi putut fi câştigată, dar, deoarece trebuia s-o piardă în mod irevocabil şi la fel de sigur ca şi moştenirea, şi deoarece trebuia să rupă orice legătură cu excepţia celor ce-l degradaseră şi-i răpiseră şi ultimul motiv pentru care s-ar mai fi străduit să se îndrepte, nu-şi mai putea imagina alt viitor ca urmare a mărturisirii decât cătănia, pasul cel mai disperat ce putea fi făcut, un fel de sinucidere în ochii familiilor respectabile. Nu. Mai curând se lăsa la voia întâmplării, decât să rezolve singur această situaţie, mai curând mergea să petreacă şi să bea vinul ce-i plăcea, deşi o făcea cu o sabie deasupra capului şi cu spaima în suflet, decât să se năpustească în bezna rece a viitorului, în care nu se mai întrevedea nicio plăcere. Concesia extremă făcută lui Dunstan în legătură cu calul începea să i se pară acceptabilă în comparaţie cu punerea a propriei sale ameninţări. Mândria însă nu-i îngăduia să reînnoade conversaţia altfel decât prin continuarea certei. Dunstan tocmai asta aştepta şi îşi sorbea berea în inghiţituri mai mici ca de obicei.
Godfrey izbucni pe un ton amar:
- Parcă pe tine te doare că-l vând pe Wildfire, ultimul lucru despre care mai pot spune că-mi aparţine şi cel mai bun cal pe care l-am avut în viaţa mea! Şi dacă ai mai avea o fărâmă de mândrie în tine, ţi-ar fi ruşine să vezi grajdurile golite şi pe toţi rânjind din pricina asta. Dar bănuiesc că te-ai vinde şi pe tine de-ar fi să te poţi bucura că ai împins pe cineva să facă un târg prost.
- Tţ, ţţ, făcu Dunstan foarte blând, văd că vrei să mă măguleşti. Ştii că sunt o comoară când e vorba să trag pe cineva pe sfoară într-o afacere. Tocmai de-aia te sfătuiesc să nu te ocupi tu, şi să mă laşi pe mine să-l vând pe Wildfire. Îl mân cu plăcere în locul tău mâine la vânătoare. N-o să arăt în şa la fel de chipeş ca tine, dar eo cumpără calul, nu călăreţul.
- Mda, adică să-ţi încredinţez tocmai ţie calul?
- Cum vrei, spuse Dunstan, bătând din nou darabana pe scaunul de lângă fereastră, cu acleşi aer indiferent. În definitiv, tu trebuie să plăteşti banii lui Fowler; pe mine nu mă priveşte. Tu eşti cel care a primit banii de la el, când ai mers la Bramcote, şi tot tu i-ai povestit moşierului că nu plătise. Eu n-am niciun amestec, tu ai hotărât să fii atât de îndatoritor încât să mi-i dai mie, asta-i tot. Dacă nu vrei să plăteşti banii, las-o baltă. Eu vroiam numai să-ţi fiu de folos vânzând calul, înţelegând că nu-ţi venea la socoteală să pleci mâine dimineaţă atât de departe.
Godfrey tăcu câteva clipe. Ar fi vrut să sară asupra lui Dunstan, să-i smulgă biciul din mână şi să-l lovească până la ultimul strop de viaţă; şi nu exista teamă fizică din pricina căreia să fi şovăit; altă temere îl stăpânea, hrănită de sentimente mai puternice decât însăşi ura sa. Vorbind din nou, o făcu pe un ton pe jumătate împăciuitor:
- Sper să nu te gândeşti la nicio prostie în legătură cu calul, nu? Îl vinzi cinstit şi îmi dai banii? De nu, bănuieşti, dau iama-n toate, că nu-mi rămâne nimic de care să m-agăţ. Şi te asigur că o să-ţi facă mai puţină plăcere să-mi ridic casa în cap, când şi căpăţâna ta urmează să fie zdrobită.
- Bine, bine, răspunse Dunstan ridicându-se, e-n regulă. Bănuiam că o să ne înţelegem. Eu sunt omul nimerit să-l execut pe bătrânul Bryce. Dacă e să-ţi aduc vreo leţcaie, apoi ţi-aduc o sută douazeci de la el.
- Dar mâine s-ar putea să plouă cu găleata, ca ieri, şi atunci nu poţi merge, spuse Godfrey, neştiind nici el dacă ar fi vrut sau nu să fie aşa.
- N-o să toarne, zise Dunstan. Am întotdeauna noroc la vreme. S-ar putea să plouă, dacă ai merget tu. Ţie nu-ţi pică când trebuie, nu? Mie întotdeauna. Tu ai frumuseţe, eu noroc, aşa că trebuie să mă ţii lângă tine, de dragul sunătorilor; ni-cio-da-tă n-o să te descurci fără mine.
- Lua-te-ar naiba, muşcă-ţi limba! Strigă Godfrey impetuos.
- Şi bagă de seamă să nu tragi la măsea mâine, ca să nu-ţi spargi căpăţâna pe drum seara şi mai cu seamă să nu păţească Wildfire ceva rău.
- Potoleşte-ţi inimioara simţitoare, spuse Dunstan, deschizând uşa. N-ai avut prilejul să mă prinzi că văd în dublu exemplar atunci când plec să-nchei un târg; s-ar duce tot farmecul. Pe deasupra, ori de câte ori aş cădea, am contract să cad tot în picioare.
Spunând acestea, Dunstan trânti uşa în urma lui şi-l şăsă pe Godfrey să reflecteze cu amărăciune asupra stării lui din ce în ce mai grele, din care nu ieşea decât făcând sport, bând, jucând cărţi sau, deşi mult mai rar şi mai puţin plictisitor, vizitând-o pe domnişoara Nancy Lammeter. Durerile subtile şi variate izvorâte dintr-o sensibilitate rafinată, întovărăşind o cultură superioară, sunt mai puţin demne de milă decât lipsa mohorâtă a bucuriilor impersonale şi a consolărilor ce nu se lasă la îndemână minţilor primitive decât tovărăşia eternă şi stăruitoare a propriilor necazuri şi nemulţumiri. Vieţile acelor strămoşi ai noştri de la ţară, pe care suntem gata să-i socotim nişte persoane foarte prozaice - oameni a căror unică trudă era să galopeze în jurul moşiei lor, atârnând tot mai grei în şei, şi să-şi petreacă restul zilelor în molcoma desfătare, de fapt neatractivă, a simţurilor tocite de monotonia vieţii lor - aveau totuşi în ele un oarecare patetism. Şi asupra lor veneau calamităţile, iar greşelile lor din tinereţe aveau consecinţe grele; poate că dragostea unei dulci fecioare, imaginea purităţii, a ordinii şi calmului le deschisese sufletele spre o viaţă în care zilele să nu pară prea lungi, chiar dacă erau lipsite de bucurii; fecioara dispărea şi viziunea pierea, şi ce le rămânea atunci, îndeosebi când deveneau prea greoi pentru vânătoare, sau pentru a căpra o puşcă peste brazde, decât să bea şi să se înveselească sau să bea şi să se întristeze, astfel încât să poată schimba făgaşul întâmplător şi să nu mai repete întruna, cu emfază, lucrurile pe care le-au tot spus în decursul ultimelor douăsprezece luni. Cu siguranţă, printre acei oameni cu chip roşu şi priviri prostite, existau câţiva care, mulţumită bunătăţii lor emeneşti înnăscute, nu deveneau brutali nici măcar datorită bătăliilor, bărbaţii care în tinereţe simţiseră şfichiul durerii sau al remuşcării, fuseseră străpunşi de săgeţile pe care se rezemaseră, sau cu uşurinţă îşi încătuşaseră membrele în fiare din care niciun efort nu-i mai putea elibera; şi aşa cum se întâmplă cu noi toţi, gândurile lor nu-şi aflau odihnă în afara cercului vicios al măruntei lor poveşti.
Aceasta este în mare situaţia lui Godfrey Cass în cel de-al douăzeci şi şaselea an al vieţii sale. O remuşcare neaşteptată, sprijinită de acele influenţe nedefinite pe care toate relaţiile personale le exercită asupra unei firi labile, l-au împins spre o căsătorie tainică, ce se dovedise o pacoste pentru existenţa sa. Fusese povestea urâtă a unei pasiuni josnice, a înşelării şi trezirii la realitate, lucruri ce nu se cuvine să le smulgem din adâncurile amintirilor amare ale lui Godfrey. A ştiut prea bine că înşelătoria făcuse parte dintr-o capcană pe care i-o întinsese Dunstan, care vedea în căsătoria degradantă a fratelui său un mijloc de a-şi potoli pe dată ura geloasă şi cupiditatea. Iar dacă Godfrey s-ar fi putut simţi numai victimă, zăbala de fier pe care soarta i-o pusese în gură l-ar fi mâniat mult mai puţin. Dacă blestemele pe care le rostea cu jumătate de gură când era singur n-ar fi avut altă ţintă decât şiretenia diabolică a lui Dunstan, s-ar fi cutremurat mai puşin de frica urmărilor acestei mărturisiri. Dar el mai blestema ceva, propria lui prostie, ce părea acum atât de absurdă şi de inexplicabilă pentru el, cum ne apar toate nebuniile pe care le facem, atunci când şoaptele lor atrăgătoare sunt de mult stinse. Timp de patru ani o visase pe Nancy Lammeter şi o curtase în tăcere, într-o adorare plină de răbdare, văzând în ea femeia care-i dăduse prilejul să mediteze la bucuria viitoare: urma să-i fie soţie şi să-i facă agreabil căminul, aşa cum nu fusese nicicând casa tataălui său; şi ar fi fost uşor, ea fiindu-i mereu aproape, să se scuture de toate acele obiceiuri prosteşti, ce nu erau de fapt plăceri, ci numai un mod de a umple golul vieţii. Firea lui Godfrey era fundamental legată de casă;  născut într-un cămin din care lipsea surâsul şi în care obiceiurile rele nu erau pedepsite de ordinea gospodăriei, uşurinţa sa l-a depărtat în mod irezistibil de familie, dar nevoia unei afecţiuni tandre permanente, dorul după o influenţă care să realizeze fericirea pe care vroia s-o obţină fără dificultăţi făcu ca puritatea, curăţenia, ordinea liberă din gospodăria familiei Lammeter, însoţite de surâsul lui Nancy, să se asemene cu acele ore strălucitoare şi proaspete ale dimineţii când ispitele dorm şi îngăduie urechii să asculte glasul îngerului bun, ce îmbie la hărnicie, sobrietate şi pace. Şi totuşi nădejdea unui asemenea rai nu fusese îndeajuns pentru a-l apăra de o cale care îl azvârlise pentru totdeauna în afara paradisului. În loc să rămână agăţat de funia de mătase cu ajutorul căreia Nancy l-ar fi scos cu bine la mal, s-a lăsat din nou târât în noroi şi lături, dându-i sentimentul că e inutil să se mai lupte. Se legase pe sine însuşi, curmându-şi orice elan sănătos şi lăsându-se pradă exasperării.
Totuşi exista o situaţie şi mai rea decât cea actuală: situaţia în care s-ar fi trezit când taina ar fi fost descoperită; şi, dintre cele două dorinţe, aceea care triumfa permanent era dorinţa de a îndepărta ziua nefastă în care urma să suporte consecinţele resentimentului violent al tatălui său faţă de rănirea mândriei familiei, când poate urma să-şi ia gândul de la acea demnitate şi de la acel confort ereditar, care în cele din urmă reprezentau un fel de raţiune de a trăi, şi când urma să ducă cu sine certitudinea că este surghiunit pentru totdeauna din preajma lui Nancy Lammeter şi din stima ei. Cu cât trecea timpul, cu atât avea mai multe şanse să scape de cel puţin o parte din consecinţele sinistre cărora li se vânduse, şi cu atât îi rămâneau mai multe şanse să se bucure de răsplata ciudată de a o vedea pe Nancy şi de a sorbi privirea ei blândă, plină de dor. Era îndemnat spre această răsplată în mod capricios, când şi când, după ce petrecea săptămâni întregi în care o evita, ca pe o răsplată îndepărtată cu aripi strălucitoare, ce-l făcea doar să sară înainte pentru a-şi descoperi lanţurile mai exasperante. Trăia acum unul dintre acele accese de dorinşă arzătoare ce fusese suficient de puternic pentru a-l convinge să-l încredinţeze pe Wildfire lui Dunstan, mai degrabă decât să-şi dezamăgească dorinţa, chiar de n-ar fi existat şi alt motiv pentru care să evite vânătoarea. Celălalt motiv era faptul că întâlnirea urma să aibă loc lângă Bartherleym târgul în care locuia nefericita al cărei chip îi devenea tot mai odios, şi în închipuirea lui toate împrejurimile erau bântuite de ea, ca de un duh rău. Jugul pe care omul, acţionând într-un chip nepermis, şi-l pune singur, hrăneşte ura până şi în cel mai blând sân; şi veselul şi inimosul Godfrey se preschimba văzând cu ochii într-un om înveninat, bântuit de dorinţe crude, ce păreau să vină, să plece, să revină, ca nişte demoni care-l foloseau ca pe o casă mobilată.