Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul XXII

Exista o anumită perioadă a anului socotită în Raveloe ca fiind deosebit de potrivită pentru nunţi. Atunci când liliacul din grădinile de modă veche îşi scotea la iveală comoara purpurie deasupra zidurilor pătate de licheni şi când viţeii erau încă destul de tineri pentru a vrea găleţi întregi de lapte înmiresmat. Oamenii nu sunt atunci atât de ocupaţi ca în plin sezon de fabricare a brânzei, sau ca în timpul cositului; în afară de aceasta, era şi o perioadă în care o rochie vaporoasă de mireasă putea fi purtată cu plăcere şi admirată de cei din jur.
Din fericire, în dimineaţa în care se căsători Eppie, soarele încălzea mai tare decât de obicei liliacul; rochia ei era dintre cele mai vaporoase. Adeseori se gândise, deşi trebuia să renunţe, că rochia ideală de nuntă ar trebui să fie din bumbac alb, cu rămurele minuscule roşii ţesute la intervale foarte mari; aşadar, atunci când doamna Godfrey Cass se oferi să-i dăruiască rochia de mireasă şi o rugă pe Eppie să-şi aleagă una, visul ei de demult îi îngădui să-i răspundă îndată şi hotărât.
Privită de la o mică distanţă, străbătând cimitirul şi coborând în sat, părea îmbrăcată numai în alb, şi părul părea liliac stropit cu aur. Cu o mână ţinea braţul soţului, iar cu cealaltă străngea mâna lui Silas.
- Nu mă dai pe mine, tată, spuse ea înainte de a se îndrepta spre biserică, ci îl iei pe Aaron ca fiu.
Dolly Winthrop venea în spate, împreună cu soţul ei. Cu ei se isprăvea cortegiul nupţial.
Mulţi ochi îi priveau, şi domnişoara Priscilla Lammeter era veselă că ea şi cu tatăl ei sosiseră din întâmplare cu cabrioleta la Red House în ziua aceea, tocmai la timpul cuvenit pentru a vedea această frumoasă privelişte. Veniseră să-ţi ţie tovărăşie lui Nancy, deoarece domnul Cass trebuia să se ducă la Litherly pentru treburi importante. Altfel ar fi mers, ca domnii Crackenthorp şi Osgood, să privească la petrecerea nunţii pe care o comandase la Curcubeul. Se interesa, cum e şi normal, de ţesătorul păgubit de cineva din familia sa.
- Mi-ar fi plăcut ca Nancy să fi avut norocul să găsească o fată ca asta şi s-o crească, spuse Priscilla tatălui ei, când stăteau în cabrioletă; de-ar fi fost aşa, aş fi putut să mă gândesc şi la altceva în afară de miei şi viţei.
- Da, draga mea, zise Lammeter, aşa e omul când îmbătrâneşte. Viaţa e cam mohorâtă pentru bătrâni; au nevoie de oameni tineri lângă ei, ca să-i încredinţeze că lumea e aceeaşi ca pe vremea lor.
Nancy ieşi să-şi întâmpine tatăl şi sora. Grupul nuntaşilor trecu pe lângă Red House, îndreptându-se spre partea sărăcăcioasă a satului.
Dolly Withrop fu prima care-şi dădu seama că bătrânul domn Macey, care stătea în fotoliu în pragul uşii, aştepta un omagiu special când urmau să treacă pe acolo, deoarece era prea bătrân  pentru a veni la petrecere.
- Domnu' Macey aşteaptă un cuvânt din partea voastră, zise Dolly, o să sufere dacă trecem şi nu-i spunem nimic, căci e atât de chinuit de reumatism.
De aceea se opriră să dea mâna cu bătrânul. El se aşteptase la asta şi îşi pregătise discursul din vreme.
- Ei, meştere Marner, spuse el cu glas tremurător, am trăit să-mi văd cuvintele devenite realitate. Eu am fost primu' care-a spus că nu eşti om rău, oricum te-ar arăta ochii, şi tot eu am fost primu' care-a zis că o să capeţi banii înapoi. Şi toate-s drepte, cum şi trebuie. Şi să ştiţi c-aş fi spus şi eu ceva la slujba sfintei cununii, da' Tookey slujeşte de multă vreme, şi nădăjduiesc că n-o să vă poarte ghinion.
În curtea dn faţa Curcubeului, musafirii se şi adunaseră, deşi mai era aproape un ceas până la ora stabilită. Dar, venind mai devreme, puteau nu numai să se bucure de apropierea  treptată a plăcerilor, ci aveau şi răgazul să discute despre ciudata poveste a lui Silas Marner şi să ajungă la concluzia că se bucurase de binecuvântarea Domnului, purtându-se ca un tată adevărat cu un copil orfan. Nici chiar veterinarul nu negă această părere; dimpotrivă, şi-o însuşi ca şi când ar fi fost a lui şi invită să-l contrazică orice persoană îndrăzneaţă s-ar fi aflat de faţă. Dar nimeni nu-l contrazise: părerile tuturor se contopiră într-una singură, în cea  a domnului Snell, şi anume că atunci când un om îşi merită norocul, e datoria vecinilor să-i ureze bucurie.
Când cortegiul nupţial se apropie, din curta Curcubeului izbucniră urale din toată inima; Ben Winthrop, ale cărui glume erau savuroase, se gândi că e bine ca tinerii căsătoriţi să intre şi să primească felicitări, fără să fie nevoie să se oprească la cariera de piatră, pentru a se reculege înainte de a pătrunde în mijlocul oamenilor.
Eppie se bucura acum de o grădină mai mare decât s-ar fi aşteptat vreodată; se mai făcuseră şi alte schimbări, pe socoteala domnului Cass, moşierul, pentru a satisface nevoile familiei mărite  a lui Silas. Asta deoarece atât el cât şi Eppie spuseseră că preferau să locuiască la cariera de piatră, decât într-o casă nouă. Grădina era împrejmuită din două părţi de un zid de piatră, dar în faţă avea o poartă prin care se vedeau florile vesele ce păreau să-i întâmpine pe cei patru oameni care apăruseră.