Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul XX

Nancy şi Godfrey merseră tăcuţi spre casă, luminaţi de stele. Când intrară în salonul de stejar, Godfrey se lăsă să cadă pe un scaun, pe când Nancy îşi scaose boneta şi şalul şi rămase în picioare, lângă şemineu, alături de soţul ei, nevrând să-l părăsească nici măcar câteva minute şi temându-se să rostească vreun cuvânt, ca nu cumva să-i rănească sensibilitatea. În cele din urmă, Godfrey îşi întoarse capul spre ea, şi ochii lor se întâlniră fără ca unul din ei să facă vreo mişcare. Acest schimb de priviri liniştite, între doi soţi încrezători, se  aseamănă cu primul moment de odihnă sau de refugiu după o mare oboseală sau un mare pericol, şi nu trebuie întrerupt nici prin vorbă, nici prin fapte, căci şi una şi alta pot spulbera bucuria şi odihna.
Curând însă, el  el întinse mâna şi Nancy i-o apucă cu ambele mâini. Atunci o trase spre el, rostind:
- S-a sfârşit.
Ea se aplecă să-l sărute, apoi i se adresă, rămânând în picioare:
- Mă tem că trebuie să renunţăm la nădejdea de a o avea  ca fiică. N-ar fi drept s-o forţăm să vină la noi, în pofida voinţei sale. Nu-i mai putem influenţa educaţia şi urmările sale.
- Nu, răspunse Godfrey, pe un ton foarte hotărât, deosebit de cel obişnuit, monoton şi fără nuanţări, există unele datorii ce nu pot fi plătite ca cele băneşti, dând dobândă pentru anii trecuţi. Tot amânând mereu, copacii au crescut şi acum e prea târziu. Marner avea dreptate când vorbea despre ce înseamnă să alungi o binecuvântare din pragul casei tale: o primeşte altcineva. Cândva am vrut să nu se ştie că am copil, acum se va şti, în ciuda dorinţei mele, că n-am copii.
Nancy nu răspunse pe dată, dar după un timp întrebă:
- N-o să spui că Eppie este fiica ta?
- Nu, cui să-i folosească? Ar provoca doar rău. Trebuie să fac pentru ea tot ce-i cu putinţă pe calea pe care şi-o alege singură. Trebuie să aflu cu cine vrea să se căsătorească.
- Dacă tot nu socoteşti că-i de folos să se afle, rosti Nancy, care gândea că-şi poate acum îngădui să-şi uşureze inima de un simţământ pe care şi-l înăbuşise, ţi-aş fi foarte recunoscătoare dacă tata şi Priscilla n-ar fi niciodată tulburaţi aflând lucruri noi despre trecutul tău, după cum au aflat în legătură cu Dunsey; cel puţin, pe acestea n-am putut evita să le spunem.
- Am s-o trec pe Eppie în testament, cred că am s-o trec în testament. N-aş vrea să iasă nimic la iveală, aşa cum s-a întâmplat cu povestea cu Dunsey, spuse Godfrey gânditor. Dacă aş recunoaşte-o acum, n-aş avea decât necazuri. Trebuie să fac tot ce-mi stă în putinţă să fie fericită după placul ei. Cred, adăugă după un răgaz, că s-a referit la Aaron Winthrop când vorbea de logodnicul ei. Îmi amintesc să-l fi văzut ieşind din biserică împreună cu Marner.
Godfrey căzu din nou pe gânduri. Se uită pe neaşteptate, îndurerat la Nancy şi spuse:
- E o fată tare drăguţă, tare scumpă, nu-i aşa, Nancy?
- Da, dragul meu, şi are exact ochii şi părul tău. Mă mir că n-am observat înainte.
- Cred că nu mă poate suferi la gândul că-i sunt tată, am văzut că şi-a schimbat comportarea când a aflat.
- N-ar putea să nu-l mai considere pe Marner tatăl ei, spuse Nancy, nevrând să confirme părerea dureroasă a soţului său.
- Socoteşte că şi mamei ei i-am făcut rău aşa cum i-am făcut şi ei. Mă crede mai ticălos decât sunt. Dar aşa trebuie să fie şi nu altfel: niciodată nu va afla tot adevărul. E pedeapsa mea, Nancy: fiica mea trebuie să mă urască. Niciodată n-aş fi avut aceste necazuri, dacă aş fi fost  corect cu tine, dacă n-aş fi fost prost. Nu mă puteam aştepta la lucruri bune în acea căsătorie, şi mai ales după ce m-am sustras de la îndatoririle de părinte.
Nancy tăcea: simţul dreptăţii o împiedica să facă vreo încercare de a diminua ceea ce intuia a fi o remuşcare dreaptă. După puţin timp el vorbi din nou, dar cu un ton schimbat, în care tandreţea se  îmbina cu remuşcarea:
- Te-am câştigat pe tine, Nancy, în această situaţie grea, şi totuşi îmi lipseşte ceva ce simt că aş merita să am.
- Niciodată nu te-ai purtat urât cu mine Godfrey, spuse Nancy cu sinceritate. Singura mea grijă ar dispărea, dacă te-ai mulţumi cu soarta ce ne-a fost rezervată.