Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul II

Chiar şi oamenilor a căror viaţă şi-a pierdut monotonia datorită învăţăturii li se pare câteodată greu să rămână consecvenţi vederilor obişnuite asupra vieţii, credinţei lor în nevăzut - mă refer la momentul când, bucuriile şi necazurile lor din trecut constituind o experienţă reală, se văd deodată mutaţi într-un ţinut în care trăiesc fiinţe care nu ştiu nimic despre viaţa lor şi nu împărtăşesc niciuna din ideile lor - acolo unde maica glie are alte poale, şi viaţa omului ascultă de alte porunci decât de cele ce le-au hrănit sufletele. Minţile ce au fost sm,ulse din balamalele vechii lor credinţe şi iubiri au jinduit poate după această influenţă a exilului, binefăcătoare ca râul Lethe, datorită căreia trecutul devine un vis, simbolurile sale pierind, şi datorită căreia prezentul însuşi se preschimbă în vis, nefiind legat de nicio amintire. Dar chiar şi propria lor experienţă îi poate cu greu face să înţeleagă în profunzime ce efect a avut asupra unui simplu ţesător ca Silas Marner faptul că şi-a părăsit ţinutul şi cunoştinţele şi că s-a aşezat in Raveloe. Nimic nu putea fi mai deosebit de oraşul său natal, în care aveai posibilitatea să te bucuri de perspectiva dealurilor întinse până hăt departe, decât această regiune joasă şi împădurită, în care până şi cerul parcă era ascuns de paravanul copacilor şi al gardurilor vii. Când se trezea în zorii liniştiţi şi privea la rugii de mure înrouraţi şi la iarba bogată, plină de flori, nimic din jur nu părea să aibă vreo legătură cu viaţa trăită în preajma lui Lantern Yard, care fusese cândva pentru el piatra de altar a unei sfâşietoare disperări. Pereţii văruiţi; micile strane în care luau loc chipuri binecunoscute, mişcându-se cu băgare de seamă, şi din care un glas după altul se înăşţa unit într-o singură cântare, rostea fraze oculte şi intime în acelaşi timp, aidoma amuletei pe care o porţi în dreptul inimii; amvonul de unde preotul împărtăşea doctrina neîndoielnică şi în care se legăna încoace şi încolo mânuind o carte într-un fel demult familiar tuturor; înseşi  pauzele dintre strofele imnului, aşa cum era executat, şi unduirile ritmice ale vocilor ce cântau; toate acestea alcătuiseră izvorul influenţelor divine pe care le primise Marner, ele erau căminul ocrotitor al emoţiilor sale religioase, ele erau creştinismul şi împărăţia pământească a lui Dumnezeu. Un ţesător care găseşte că există cuvinte greu de înţeles chiar şi în careta sa de imnuri nu poate surprinde nicio abstracţiune, tot astfel cum copilaşul nu percepe din dragostea părintească decât un chip şi o poală către care îşi întinde mânuţele în căutarea adăpostului şi a hranei.
Şi ce s-ar fi deosebit mai mult de Lantern Yard decât Raveloe, livezi într-un belşug dat uitării; biserica cea mare din cimitirul întins, la care oamenii priveau tândălind în praguri în timpul slujbei; ţăranii cu feţe roşii, bălăbănindu-se pe uliţi sau bând la Curcubeul; gospodării în care bărbaţii beau pe cinste şi dormeau la lumina vetrei, şi în care femeile păreau să adune maşdăre de pânză pentru viaţa următoare. Nu se aflau buze în Raveloe care să-i poată şopti lui Silas Marner cuvântul ce să-i trezească credinţa amorţită, preschimbându-i-o în durere. După cum ştim, în copilăria omenirii se credea că fiecare ţinut e locuit şi condus de zeităţi proprii, astfel încât un om străbătând înălţimile hotarnice ale ţinutului se elibera în felul acesta de zeităţile natale a căror prezenţă era limitată la apele curgătoare şi la dealurile în mijlocul cărora trăise el de la naşterea sa. Şi sărmanul Silas Trăia un simţământ destul de apropiat de cel pe care îl încercau primitivii atunci când fugeau, cum am spus, de teamă sau întristaţi, de o divinitate neocrotitoare. I se părea că puterea în care crezuse zadarnic, pe străzi şi la adunările religioase, era foarte ăndepărtată de acest loc în care se adăpostise şi unde oamenii vieţuiau lipsiţi de griji, neştiind nimic despre acea credinţă şi neavând nevoie de ea, credinţa care pentru el se preschimbase în amărăciune. Scânteia din el îşi împrăştia razele cu atâta zgârcenie, încât credinţa rănită era o perdea suficient de bogată ca să-l întunece ca noaptea.
Prima sa pornire după acea locitură fusese să lucreze la război; ci continuă aşa fără odihnă, fără să se întrebe vreodată de ce face acest lucru: acum, de când venise la Raveloe, muncea până noaptea târziu, să termine pânza pentru faţa de masă a doamnei Osgood mai curând decât se aştepta ea, fără să se gândească la banii pe care ea îi va pune în mâna lui în schimbul trudei sale. Părea că ţese ca păianjenul, doar din instinct, fără participarea gândirii. Oricine ar lucra aşa, cu îndărătnicie, şi.ar preschimba munca într-un scop în sine, prin asta transformându-se într-un pod peste hăurile văduvite de iubire ale vieţii sale. Mâna lui Silas se mulţumea să mânuie suveica şi ochiul său să vadă pânza ţesându-se de la sine datorită eforturilor lui. Apoi veneau chemările foamei, şi Silas, în singurătatea sa, trebuia să facă faţă micului dejun, prânzului şi cinei, să-şi aducă singur apa de la puţ, să-şi pună singur ceainicul pe foc şi toate aceste nevoi imediate îl ajutau, împreună cu ţesutul, să-şi reducă viaţa la o activitate de insectă ţesătoare. Ura amintirea trecutului, nimic nu-i atrăgea dragostea şi camaraderia spre străinii în mijlocul cărora trăia; cât despre viitor, era doar beznă, deoarece nue xista nicio dragoste nevăzută care să aibă grijă de el. Gândirea îi era încătuşată de o totală dezorientare, a cărei cărare veche şi strâmtă se pierduse acum, iar afecţiunea părea să i se fi stins, sensibilitatea lui fiind tocită.
Dar în cele din urmă pânza pentru faţa de masă a doamnei Osgood fu gata, şi Silas primi aur. Câştigul lui din oraşul natal, unde lucrase pentru un negustor angrosist, fusese mai mic; fusese plătit săptămânal şi majoritatea banilor îi cheltuia pe obiecte de pietate şi în acţiuni de caritate. Acum, pentru prima oară în viaţă, i se puneau în mână cinci guinee strălucitoare; nu exista nimeni care să pretindă o parte din ei şi nu ţinea la nimeni ântr-atât de mult încât să-i ofere o parte. Dar ce însemnau guineele pentru el, care nu avea nicio perspectivă dincolo de zilele când ţesea tot timpul? I-ar fi fost de altfel inutil să-şi pună această întrebare, deoarece îi plăcea să le simtă în palmă şi să le privească aspectul lucitor, căci toate îi aparţineau; erau un element nou al vieţii, la fel ca ţesutul sau satisfacerea foamei, având o existenţă total deosebită de viaţa întru credinţă şi dragostea din care fusese smuls. Mâna ţesătorului cunoscuse pipăitul banilor câştigaţi din greu, cu mult înainte ca palma lui să fi ajuns la dimensiunile ei normale; timp de douăzeci de ani banii misterioşi fuseseră pentru el simbolul bunului lumesc şi scopul direct al trudei. Se părea că ţinuse prea puţin la ei atunci când fiecare bănuţ avea pentru el o ţintă porecisă; asta pentru că atunci iubea ţinta pentru ea însăşi. Acum însă, când orice ţintă dispăruse, obiceiul de a aştepta banii şi a-i strânge în mână cu sentimenul efortului împlinit alcătuia în sine un sol destul de adânc pentrru ca seminţele dorinţei să poată încolţi în el, şi pe când Silas se îndrepta spre casă, peste câmp, la apus, scotea banii şi vedea că sunt tot mai strălucitori în întunericul ce creştea.
Cam în acea vreme se întâmplă ceva ce parcă i-ar fi oferit un prilej de apropiere de vecinii săi. Într-o zi, pe când venise cu o pereche de pantofi la reparat, o văzu pe soţia cârpaciului şezând lângă foc şi prezentând simptomele cumplite ale bolii de inimă şi ale hidropsiei care îi anunţaseră moartea mamei sale. Se simţi cuprins de milă, atât din pricina celor văzute cât şi din pricina amintirii, şi aducându-şi aminte cât de mult îi uşurau suferinţele mamei sale un simplu preparat din degeţel-roşu îi făgădui lui Sally Oates să-i aducă un leac, având în vedere faătul că doctorul nu o ajutase cu nimic. O dată cu această acţiune de binefacere, Silas simţi pentru prima dată de când venise în Raveloe o legătură între viaţa lui dinainte şi cea actuală, lucru ce putea însemna izbăvirea din existenţa de insectă pe care o ducea. Dar boala lui Sally Oates o schimbase într-un personaj deosebit de interesant şi de important printre vecini, aşa încât faptul că se simţea mai bine bând "şmecheria" lui Silas Marner deveni subiectul conversaţiei generale. Dacă doctorul Kimble i-a dat medicamente, era foarte natural ca ele să fie folositoare; atunci însă când un ţesător, despre care nimeni nu aflase nici măcar de unde vine, a făcut minuni cu o sticlă de licoare castanie, caracterul ocult al procesului era evident. O atare întîmplare nu se mai petrecuse de când murise vrăjitoarea din Tarley; făcea farmece şi avea "şmecherii", de aceea toţi mergeau la ea când copiii lor sufereau de ceva. Silas Marner era desigur făcut din acelaşi aluat, că de nu, de unde să ştie el ce o poate întoarce pe Sally Oates din lumea celor duşi, dacă n-ar fi deprins meşteşugul lui ducă-se pe pustii. Vrăjitoarea cunoştea cuvinte pe care le mormăia numai pentru sine, încât nu le puteai auzi, şi dacă lega un căpeţel de aţă roşie în jurul unui deget de la piciorul unui copil, aceasta împiedica apa să coboare din cap. Mai existau femei în Raveloe care purtaseră un săculeţ de-al vrăjitoarei la gât, şi ca urmare nu avuseseră copii imbecili, cum i se întâmplase lui Ann Coulter. Şi Silas marner putea face toate acestea, şi chiar mai multe; aşadar, acum era pe deplin limpede cum a putut să răsară din tărâmuri necunoscute şi să aibă o înfăţişare atât de "caraghioasă". Dar Sallz Oates trebuia să bage de seamă să nu-i scape vreo vorbă doctorului, căci altfel e de la sine înţeles că s-ar fi aprins împotriva lui Marner: era întotdeauna mânios din pricina vrăjitoarei şi obişnuia să-i ameninţe pe cei ce mergeau la ea că n-o să le mai dea nicio mână de ajutor.
Silas se trezi peste noapte că îi năvălesc în casă mame care-i cereau să alinge prin vrăji tusea măgărească a copiilor lor, sau să dea sânilor sterpi lapte, bărbaţi care doreau ceva împotriva reumatismului sau a bătăturilor din palme; şi, pentrru a se asigura împotriva unui eventual refuz, veneau cu arginţii în palmă. Silas ar fi putut face un comerţ avantajos cu vrăjile şi cu scurta sa listă de leacuri, dar banii câştigaţi în aceste copndiţii nu-l atrăgeau: niciodată nu se simţise îndemnat spre minciună şi îi alingă unul după altul, tot mai iritatm deoarece zvonul că ar fi vrăjitor se întinsese până la Tarley şi trebui să treacă mult timp până ce oamenii să înceteze a mai face drumuri lungi pentru a-i solicita ajutorul. Însă nădejdea stârnită de ştiinţa lui se preschimbă în teamă. Căci cu timpul nimeni nu voia să-l creadă când afirma că nu cunoaşte vrăji şi că nu e în stare să vindece, şi că orice bărbat sau femeie care suferea vreun accident sau de o boală, după ce fusese pe la el, punea nenorocirea pe seama răuvoitorului refuz al meşterului Marner sau a privirilor sale mânioase. Astfel se întâmplă că mila arătată lui Sally Oates, care îi prilejuise un sentiment trecător de apropiere, amplifică repulsia existentă între el şi vecinii săi şi îi adînci izolarea şi mai mult.
Guineele, coroanele şi jumătăţile de coroană alcătuiră treptat o grămăjoară, şi Marner lua pentru nevoile sale din ce în ce mai puţin din ea, străduindu-se să-şi împrospăteze puterile pentru o muncă de şaisprezece ore pe zi, cu o cât mai neînsemnată cheltuială. E cunoscut cazul deţinuţilor care zgârie pe peretele celulei câte o linie pentru fiecare clipă ce trece, orânduindu-le în triunghiuri, până ce, în loc să mai ajute la însemnarea timpului, această activitate devine un scop în sine, dominant. Noi înşine nu lăsăm oare să treacă un gol sufletesc sau o oboseală tot repetând mecanic o mişcare sau un sunet banal, până ce repetiţia alăptează nevoia, care ea însăşi este o obişnuinţă în stare incipientă? Aceasta ne va ajuta să pricepem cum plăcerea de a aduna bani se transformă într-o pasiune covârşitoare la oamenii a căror imaginaţie, chiar de la primele monede adunate la ciorap, nu le-a făurit niciun ţel dincolo de cel al comorii crescânde. Marner dorea ca fişicurile de zece să se preschimbe într-un cub de fişicuri, apoi într-un cub mai mare; şi fiecare guinee adăugată, deşi reprezenta o satisfacţie în sine, aprindea o nouă dorinţă. În această lume ciudată, transformată într-o şaradă pe care nu spera s-o dezlege vreodată ar fi putut, dacă firea lui ar fi fost mai puţin năvalnică, să tot ţeasă privind marginea gherghefului sau capătul pânzei, până uita de şaradă şi de orice altceva, în afară de senzaţiile lui momentane; dar banii ajunseseră să-i împartă activitatea ţesutului în perioade, şi ei, nu numai că se adunau, dar rămâneau alături de el. Începu să creadă că banii lui erau conştienţi de existenţa sa, exact ca şi războiul său, şi cu niciun preţ n-ar fi schimbat acele monezi care îi deveniseră familiare, pe altele noi şi necunoscute. Le învârtea între degete, le număra până ce forma şi culoarea lor îi sătura setea lăuntrică; dar asta se întâmpla numai noaptea, după ce îşi isprăvea munca; numai atunci îi scotea şi se bucura de tovărăşia lor. Desprinsese nişte cărămizi din podea, de sub război, şi în locul acela săpase o groapă în care pusese tingirea cu guinee şi monezi de argint, acoperind cărămizile nu nisip ori de câte ori le punea la loc. Nu îl frământa gândul că ar putea fi prădat, era în obicei în acele vremuri la ţară să aduni bani; erau plugari în Raveloe care îşi păstrau economiile acasă, probabil în saltelele de lână; dar vecinii, deşi nu toţi atât de cinstiţi ca strămoşii lor de pe vremea regelui Alfred, nu aveau suficientă fantezie pentru a alcătui planul unui jaf. Cum ar fi putut ei să cheltuiască bani în sat, fără să se trădeze? Ar fi fost obligaţi să fugă, o fugă prevestitoare de rele şi nesigură ca şi o călătorie cu balonul.
Aşa trăia Silas Marner, an după an, singur, adunând tot mai multe guinee în tingire, limitându-şi tot mai mult orizontul şi duncând o viaţă din ce în ce mai tristă, o viaţă ce ăl înstrăinase definitiv de orice altă fiinţă, mărginindu-se doar la satisfacerea dorinţelor imediate. Existenţa se redusese doar la două funcţii: a ţese şi a aduna, două funcţii neîndreptate către niciun scop. Acelaşi lucru se petrece şu ci oamenii superiori lui Marner atunci când sunt liupsiţi de credinţă şi dragoste, numai că în locul mirajului unei grămezi de guinee, aceştia se adâncesc într-un studiu erudit, sau într-un proiect ingenios, ori însăilează vreo teorie sofisticată. Chipul şi silueta lui Marner s-au micşorat şi încovoiat într-un fel ciudat, datorită unor relaţii mecanice cu obiectele alături de care îşi ducea viaţa, aşa încât privindu-l îţi dădea impresia unui mâner ori unui tub îndoit, lucruri ce nu au un înţeles dacă sunt smulse din angrenajul din care fac parte. Ochii săi bulbucaţi, pe vremuri plini de încredere şi visare, priveau acum ca şi când ar fi fost meniţi să vadă numai lucruri foarte mici, cum ar fi pătrăţelele minuscule ale pânzei, după care se roteau în toate direcţiile, şi chipul îi era atât de veştejit şi de galben, încât, deşi nu împlinise încă patruzeci de ani, copiii îl strigau fără contenire "batrânul meşter Marner".
Totuşi, chiar şi în această decădere, o întâmpolare neînsemnată dovedi că gingăşia din sufletul său nu pierise cu totul. Una din activităţile sale zilnice era să-şi aducă apă de la un puţ îndărtat, aşezat între două ogoare; în acest scop, de când venise în Raveloe, folosea un urcior cafeniu de lut pe care-l socotea cel mai preţios vas de bucătărie dintre cele câteva obiecte utile pe care şi le cumpărase. Îi fusese tovarăş bun timp de doisprezece ani, ţinându-l merteu în acelaşi loc, de unde îi vedea toarta în fiecare dimineaţă, ea părând să exprime bunăvoinţa de a-l ajuta, şi când apuca toarta cu mâna avea o satisfacţie în plus pe lângă aceea de a avea apă limpede şi proaspătă. Într-o zi, pe când se întorcea de la puţ, se împiedică de treapta pârleazului şi urciorul cafeniu, izbindu-se cu putere de pietrele ce bolteau canalul de sub el, se sparse în trei. Silas ridică cioburile şi le duse îndurerat în casă. Urciorul cafeniu nu-i mai putea fi de folos, dar lipi cioburile şi-l puse la loc, ca pe o relicvă de preţ.
Aşa trăise Silas Marner cincisprezece ani în Raveloe. Cât e ziua de lungă şedea la război, urechile vâjâindu-i de zgomotul monoton, cu ochii aplecaţi asupra pânzei, cu muşchii mişcându-i-se atât de regulat încât orice întrerupere părea o constrângere la fel de mare ca şi reţinerea respiraţiei. Dar odată noaptea venită, se destindea: trăgea obloanele, zăvora uşile şi scotea aurul la iveală. Grămada de monezi crescuse prea mult pentru a mai încăpea în tingire, şi confecţionase în acest scop doi saci groşi de piele care nu acopereau mult spaţiu acolo unde erau puşi, luând forma gropii. Cât de tare străluceau guineele când se revărsau din saci! Avea mai mult aur şi mai mult argint, deoarece bucăţile mari de pânză, care reprezentau munca sa principală, erau întotdeauna plătite în aur. În afară de aceasta, cheltuielile de rând le făcea cu monedele de argint. Cel mai mult ţinea la guinee, dar asta nu însemna că ar fi dat monedele de argint, coroanele şi jumătăţile de coroană, ce reprezentau câştigul lui, rodul trudei sale; le iubea pe toate. Le împrăştia în mormane şi-şi cufunda mâinile în ele; apoi le număra şi le orânduia în fişicuri egale şi le pipăia marginea exterioară rotundă, între degetul mare şi arărător, şi visa cu drag la guineele care erau încă num ai pe jumătate câştigate, deoarece pânza nu era isprăvită, visa la ele ca şi când ar fi fost nişte copii nenăscuţi, visa la guineele venind agale de-a lungul anilor irmători, îndreptându-se spre el, străbătându-i întreaga viaţă, guinele care se aliniau în depărtări nemărginite, ultimele fiind complet ascunse în ceaţa zilelor fără număr, petrecute ţesând. Nu e de mirare că atunci când străbătea ogoarele sau păşea pe uliţe, aducându-şi lucrul acasă, gândurile sale tot la război şi la bani se opreau; nu mai rătăcea pe malurile cu gard viu, sau pe marginile drumului în căutarea ierburilor, ca altădată; şi ele aprţineau trecutului de care fugise, ca un pârâu adâncit mult sub franjurile ierboase ale vechiului său pat ce devine un firişor tremurător croindu-şi făgaş prin nisipul arid.