Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul XIX

În acea seară, Eppie şi Silas şedeau singuri în casa lor. După puternicele emoţii prin care trecuse ţesătorul, ca urmare a evenimentelor din după-amiaza respectivă, Silas tânjise după linişte şi îi rugase pe doamna Winthrop şi pe Aaron, care, aşa cum era normal, zăboviseră mai îndelung decât ceilalţi, să-l lase singur cu copilul său. Emoţiile nu dispăruseră, ci dimpotrivă, deveniseră atât de puternice, încât făceau de nesuportat orice eveniment exterior, oboseala dispărând cu totul şi frământatrea lăuntrică intensificându-se, în aşa fel încât somnul deveni o imposibilitate. Oricine a urmărit astfel de stări la alţii, îşi aminteşte de strălucirea ochilor şi de ciudata accentuare a trăsăturilor celor mai grosolane ale feţei. E ca şi când o nouă sensibilitate a auzului, atent la toate glasurile cereşti, ar răspândi în structura greoaie şi muritoare a trupului, vibraţii aducătoare de minuni, ca şi când "frumuseţea născută din sunet şoptitor" ar fi străbătut chipul ascultătorului.
Obrazul lui Silas era oglinda acestei transfigurări, aşa cum stătea în fotoliul său privind-o pe Eppie. Ea îşi trăsese scaunul în apropierea genunchilor lui şi se aplecase înainte, ţinându-l de ambele mâini şi privind în sus spre el. Pe masa de lângă el, luminat de lumânare, se vedea aurul, acum din nou al lor, vechiul aur mult îndrăgit, ordonat în grămezi, aşa cum obişnuia Silas să-l aranjeze în zilelel când constituia unica sa bucurie. Îi povestise lui Eppie cum avea obiceiul să-l numere în fiecare noapte şi cum era foarte trist înainte de venirea ei.
- La început, mă cuprindea uneori un fel de presentiment că te-ai putea preschimba în aur, spuse cu glas stins, deoarece oriunde întorceam capul mi se părea că văd aur şi socoteam că aş fi fericit să-l pot pipăi iar şi să constat că e din nou al meu. Dar n-a ţinut mult. Curând am ajuns să consider eventualitatea de a te pierde drept un nou blestem, deoarece începusem să mă obişnuiesc cu privirea ta, cu glasul tău şi cu mângâierea degetelor tale mici. Nu ştiai atunci, Eppie, căci erai prea mică, ce simţea bătrânul tău tată.
- Dar acum ştiu, tăticule, răspunse Eppie. Dacă n-ai fi fost tu, aş fi fost dusă la azilul săracilor şi acolo nu m-ar fi iubit nimeni.
- Ei, scumpul meu copil, eu am fost cel binecuvântat. Dacă nu mi-ai fi fost trimisă ca să mă salvezi, suferinţa m-ar fi doborât. Banii mi-au fost luaţi la timpul potrivit; au fost păstraţi până când ai avut tu nevoie de ei. E minunat, viaţa noastră e minunată. Silas tăcu câteva minute privind banii. Acum ei nu mai au nici o putere asupra mea, rosti el apăsat. Mă-ntreb dacă ar mai avea vreodată; mă-ndoiesc. Dacă te-aş pierde, Eppie, s-ar putea să cred că sunt din nou părăsit şi aş pierde credinţa că Dumnezeu este bun cu mine.
Când rostea aceste cuvinte auziră o bătaie în uşă; şi Eppie fu obligată să se ridice fără a-i răspunde lui Silas. Era foarte frumoasă îndreptându-se spre uşă s-o deschidă, avea ochii tandri şi umezi de lacrimi, iar obrajii uşor îmbujoraţi. Roşeaţa i se accentuă când îi văzu pe domnul şi doamna Godfrey Cass. Făcu o mică reverenţă şi ţinu uşa larg deschisă pentru a-i lăsa să intre.
- Te deranjăm foarte târziu, draga mea, spuse doamna luându-i mâna şi privindu-i chipul cu o expresie interesată, de îngrijorare şi admiraţie. Cât despre Nancy, ea era palidă şi tremura toată.
Eppie, după ce aduse scaunele pentru domnul şi doamna Cass, se îndreptă spre Silas, să stea lângă el.
- Marner, rosti Godfrey, străduindu-se să vorbească calm, e o mare uşurare pentru mine să văd că eşti iar în posesia banilor dumitale, de care ai fost lipsit atâţia ani de zile. Cineva din familia mea ţi-a făcut acest rău; cu atât mai mare este durerea mea şi mă simt dator s-o repar în orice chip posibil. Orice aş putea face pentru dumneata, n-ar reprezenta decât plata unei datorii, chiar dacă mă refer doar la furt. Dar mai sunt şi alte lucruri care mă obligă, care mă vor obliga faţă de dumneata, Marner.
Godfrey se înfrână pe neaşteptate. Se înţelesese cu soţia sa că subiectul paternităţii va fi atins cu mare băgare de seamă şi că, de va fi cu putinţă, dezvăluirea va fi rezervată pentru viitor, astfel încât Eppie să afle treptat. Nancy insistase asupra acestui lucru, deoarece îşi dădea bine seama de lumina neplăcută în care Eppie urma, în chip inevitabil, să întrevadă relaţiile dintre tatăl şi mama ei.
Silas, care nu se simţea niciodată la îndemână când i se adresau "superiorii" săi, de felul domnului Cass, bărbaţi înalţi, puternici, înfloritori, umblând mai totdeauna călare, răspunse cu oarecare stingherire:
- Sunt multe lucruri pentru care trebuie să vă mulţumesc. Cât despre hoţie, nu socot să fi pierdut nimic. Şi chiar de-aş fi pierdut, n-aţi putea face nimic: nu puteţi răspunde de ea.
- S-ar putea să iei lucrurile prea în uşor, Marner, dar eu nu voi putea niciodată să fac aşa şi nădăjduiesc că-mi îngădui să acţionez cum socotesc eu că este drept. Ştiu că te mulţumeşti cu puţin: toată viaţa ai muncit din greu.
- E adevărat, rosti Marner gânditor. Mi-ar fi mers toate anapoda de n-ar fi fost munca: de ea m-am agăţat când am pierdut toate celelalte.
- Ei, spuse Godfery, legând vorbele lui Marner într-un mod simplist, numai de nevoile sale trupeşti, ai avut o meserie tare bună pentru această regiune, deoarece a fost mare nevoie să se ţeasă pânză. Dar ţi-a cam trecut vremea pentru o muncă atât de grea, Marner: e timpul să laşi toate baltă şi să te mai şi odihneşti. Pari cam obosit, deşi nu eşti bătrân, nu-i aşa?
- Am aproape cincizeci şi cinci de ani, răspunse Silas.
- Apoi, ai mai putea trăi treizeci, uită-te la bătrânul Macey. Cât despre banii de pe masă, nu-s prea mulţi. Nu te poţi bizui pe ei multă vreme, fie că-i dai cu dobândă, fie că ar fi să trăieşti din ei atât cât te-or ţine; n-o duci mult cu ei chiar de n-ar fi să te îngrijeşti decât de dumneata, dar acum snteţi doi de care trebuie să ai grijă şi încă mulţi ani de aici înainte.
- Ştiu, domnule, răspunse Silas fără să se lase impresionat de vorbele lui Godfrey. Nu mă tem de nevoie. O să ne descurcăm foarte bine Eppie şi cu mine.  Sunt foarte puţini muncitori care să aibă atâţia bani puşi deoparte. Nu ştiu cum gândiţi dumneavoastră, dar eu socot că banii ăştia sunt foarte mulţi, chiar prea mulţi. Iar nouă, zău că nu ne trebuie mult.
- Doar grădina, tată, ştii... spuse Eppie înroşindu-se  pe dată până în vârful urechilor.
- Ţi-ar plăcea o grădină? o întrebă Nancy, gândind că această discuţie i-ar putea veni în ajutor soţului ei. Avem acelaşi gust; eu mă ocup mult timp cu grădinăritul.
- Se practică mult grădinăritul la Red House, rosti Godfrey, surprins de dificultatea pe care o simţea, apropiindu-se de propunerea care i se păruse atât de uşoară de la distanţă. Ai făcut o mulţime pentru Eppie, Marner, timp de şaisprezece ani. Ai fi foarte mulţumit s-o vezi că are de toate, nu-i aşa? Pare înfloritoare şi sănătoasă, dar nu pare făcută pentru munci grele: nu arată a fi o fată robustă ce s-ar trage din părinţi muncitori. Ţi-ar plăcea, nu, să vezi că e îngrijită de cineva care să-i poată oferi de toate şi să facă din ea o doamnă? E mai potrivită pentru asta decât pentru o viaţă aspră, la care ar putea ajunge în puţini ani de acum înainte.
Chipul lui Marner se îmbujoră uşor, apoi îşi reveni, luminat parcă de o licărire trecătoare. Eppie se miră că domnul Cass putea discuta despre lucruri ce nu păreau a avea nici o legătură cu realitatea; Silas însă, se simţea jignit şi stânjenit.
- Nu vă înţeleg, domnule, răspunse el, negăsind nici un cuvânt pentru a-şi exprima amestecul de sentimente provocat de vorbele domnului Cass.
- Marner, iată ce vreau să spun, rosti Godfrey, hotărât să atingă punctul principal. Doamna Cass şi cu mine, după cum ştii, n-avem copii, n-avem pe nimeni care să se bucure de căldura căminului nostru şi de toate câte avem, care reprezintă mai mult decât este necesar. Şi am vrea să avem pe cineva pe care s-o socotim fiica noastră, ne-ar plăcea s-o avem pe Eppie şi să ne purtăm cu ea ca şi cu propriul nostru copil. Cred c-ai avea o mare bucurie ştiind-o fericită, după câte greutăţi ai întâmpinat în creşterea ei. Şi e drept să primeşti o răsplată pentru asta. Sunt sigur că Eppie te va iubi întotdeauna şi-ţi va fi recunoscătoare: ar veni să te vadă foarte des, iar noi vom fi mereu atenţi să facem tot ce va fi posibil ca să te simţi bine.
Când un om cinstit ca Godfrey Cass vorbeşte stingherit, foloseşte în mod inevitabil nişte cuvinte care sunt mai brutale decât le doreşte el şi care sună strident pentru firile sensibile. Pe când Godfrey vorbea, Eppie cuprinse capul lui Silas şi-l mângâie: îl simţea tremurând puternic. El tăcu câtva timp după ce isprăvi domnul Cass, neputincios în faţa atâtor emoţii, toate la fel de dureroase. Inima lui Eppie era înfiorată la gândul că tatăl ei suferea. Tocmai intenţiona să se aplece şi să-i vorbească, când, determinat de spaimă, Silas îi spuse fără vlagă:
- Eppie, fetiţa mea, hotărăşte tu. N-o să-ţi stau în drum. Mulţumeşte doamnei şi domnului Cass.
Eppie îşi retrase mâna de pe capul tatălui ei şi înaintă cu un pas. Obrajii îi erau îmbujoraţi, dar de data asta nu din pricina ruşinii: sentimentul că tatăl ei se îndoia şi suferea, o ajută să uite de sine. Făcu o reverenţă adâncă, întâi doamnei Cass şi apoi domnului Cass, şi rosti:
- Mulţumesc doamnă, mulţumesc domnule. Dar nu-l pot lăsa pe tata, nici nu pot accepta să-mi fie altcineva mai aproape decât el. Şi nu vreau să fiu doamnă, totuşi vă mulţumesc. Eppie făcu o nouă reverenţă. Nu pot părăsi oamenii cu care m-am obişnuit.
Rostind ultimele cuvinte, buzele lui Eppie începură să tremure uşor. Se retrase către scaunul tatălui ei şi-l luă iar de după gât, pe când Silas, cu un suspin înăbuşit, îşi ridică mâinile s-o strângă în braţe.
Ochii lui Nancy se umplură de lacrimi, dar simpatia ei pentru Eppie era în mod evident împărţită cu grija pentru soţul său. Nu îndrăzni să vorbească, întrebându-se ce se petrecea în mintea soţului ei.
Godfrey simţi o iritare firească oricui întâmpină un obstacol neaşteptat. Fusese pătruns de remuşcări şi de hotărârea de a-şi plăti greşeala atât cât i-o va îngădui timpul; era stăpânit de simţăminte nobile, ce urmau să-l conducă la un şir de acţiuni dinainte stabilite, pe care le judecase ca fiind drepte, şi nu era pregătit să se apropie cu aprecieri binevoitoare de simţămintele celorlalţi oameni care erau împotriva deciziilor sale virtuoase. Agitaţia ce-l făcu să vorbească din nou, nu era complet străină de mânie.
- Dar am un drept asupra ta, Eppie, cel mai puternic dintre drepturi. Este de datoria mea, Marner, s-o cresc pe Eppie ca pe copilul meu şi să am grijă de ea. Este propriul meu copil, mama ei mi-a fost soţie. Am un drept natural asupra ei, care trebuie să fie luat în seamă înaintea oricărui alt drept.
Eppie se cutremură şi deveni palidă, Silas, care fusese liniştiti de răspunsul lui Eppie, văzând că gândurile lui nu se opuneau gândurilor ei, simţi o rezistenţă asemănătoare dârzeniei părinteşti.
- Atunci domnule, răspunse el, cu o amărăciune existentă în el de pe vremea memorabilei zile când speranţa tinereţii lui pierise, de ce n-ai spus acum şaisprezece ani şi n-ai cerut-o înaite să încep s-o iubesc, în loc să vii să mi-o iei acum, când ai putea la fel de bine să-mi smulgi inima din trup? Dumnezeu mi-a dat-o mie pentru că i-ai întors spatele, şi Domnul o socoteşte a mea; n-ai nici un drept asupra ei. Dacă cineva îndepărtează o binecuvântare din pragul său, ea se revarsă asupra celor ce o primesc.
- Ştiu asta, Marner. Am greşit. Mă căiesc de felul în care m-am purtat, răspunse Godfrey, care simţea ascuţişul vorbelor lui Silas.
- Mă bucură că spuneţi lucrul acesta, domnule, rosti Marner, din ce în ce mai nervos, dar căinţa nu schimbă cu nimic toate câte s-au întâmplat în aceşti şaisprezece ani. Dacă veniţi acum şi spuneţi: "Sunt tatăl ei", simţămintele noastre nu se schimbă. Eu sunt cel căruia i-a spus tată încă de când a început să vorbească.
- Sunt însă de părere că s-ar cuveni să cugeţi mai rezonabil, Marner, spuse Godfrey, speriat pe neaşteptate de modul direct al ţesătoruilui de a spune adevărul. Nu ţi-o luăm de tot, ca să n-o mai vezi niciodată. O să fie foarte aproape de dumneata şi va veni să te vadă foarte des. O să te iubescă la fel de mult.
- La fel de mult? întrebă Marner, mai amar ca oricând. Cum să mă poată iubi la fel de mult ca acum, când muşcăm din aceeaşi bucăţică şi bem din aceeaşi ceaşcă, şi cât e ziulica de lungă ne gândim la aceleaşi lucruri? La fel de mult? Astea-s vorbe spuse de dragul de-a vorbi. Ne-aţi tăia în două.
Godfrey, neobişnuit să înţeleagă adevărul cuvintelor simple ale lui Marner, simţi din nou furia năpădindu-l. I se părea că ţesătorul era foarte egoist, (sentinţă dată întotdeauna în pripă de către cei care nu şi-au pus niciodată la încercare propria lor putere de sacrificiu) opunându-se la ceea ce constituia fără îndoială, bunăstarea lui Eppie; şi simţi că-i de datoria lui să-şi impună autoritatea.
- Eu socotisem, Marner, i se adresă el cu severitate, că iubirea dumitale pentru Eppie trebuia să te îndemne să te bucuri de tot ce ar fi spre binele ei, chiar dacă ţi s-ar cere să renunţi la ceva. E de datoria dumitale să-ţi aminteşti că viaţa pe care o duce este nesigură şi că ea se află acum la o vârstă când soarta i se poate pecetlui într-un mod foarte hotărâtor: s-ar putea să se mărite cu un muncitor, şi atunci orice aş face, n-aş mai putea s-o introduc în societatea bună. Te pui în calea bunăstării ei; şi deşi îmi pare rău să te rănesc după toate câte le-ai făcut şi după cât am greşit eu, simt că este de datoria mea acum să insist să mă îngrijesc de propria-mi fiică. Vreau să-mi fac adtoria.
Ar fi greu de spus dacă Silas a fost mai zguduit de ultimele cuvinte ale lui Godfrey decât Eppie. Mintea ei se frământase cât timp ascultase disputa dintre bătrânul ei tată, iubit de atâta vreme, şi acest tată nou, cu care nu era obişnuită şi care venise pe neaştepate să dea consistenţă acelei umbre negre, fără contur limpede, care ţinuse verigheta în mână şi o pusese pe degetul mamei sale. Închipuirea ei se cufunda în situaţii trecute şi alerga înainte în previziuni legate de ceea ce reprezenta această rudenie descoperită recent; şi printre  ultimele cuvinte ale lui Godfrey erau unele care îngăduiră previziunilor să apară deosebit de clare. Dar nu aceste gânduri ale ei, legate fie de trecut, fie de viitor, i-au determinat hotărârea; ea era determinată de simţămintele ce vibrau la fiece cuvânt pronunţat de Silas, dar ele treziră, chiar şi dacă n-am ţine seama de aceste sentimente, o repulsie faţă de bunăstarea oferită, ca şi faţă de noul tată apărut.
Silas era chinuit şi alarmat ca nu cumva acuzaţia lui Godfrey să fie adevărată, ca nu cumva să-şi interpună propria voinţă asemeni unui obstacol, în faţa fericirii lui Eppie. Tăcu îndelung, luptându-se cu sine însuşi pentru a putea vorbi din nou. Cuvintele dificile fură rostite cu glas tremurat.
- Nu mai spun nimic. Fie cum vreţi. Vorbiţi cu fetiţa. N-o să mă opun.
Chiar şi Nancy, cu sensibilitatea ascuţită de propriile ei suferinţe, era de aceeaşi părere cu soţul ei, şi anume că dorinţa lui Marner de a o reţine, nu era dreaptă, acum,după ce tatăl ei adevărat se făcuse cunoscut.
Îşi dădea seama că bietul ţesător trecea printr-un moment greu, dar codul ei moral nu punea sub semnul îndoielii drepturile unui tată adevărat faţă de cele  ale unui tată adoptiv. În afară de aceasta, Nancy, care întreaga sa viaţă se preocupase de întâmplările fericite şi de privilegiile "respectabilităţii", nu putea pătrunde taina plăcerii pe care educaţia şi obiceiuruile le leagă de scopurile şi eforturile mărunte ale săracilor ce s-au născut săraci; din punctul ei de vedere, Eppie, recăpătându-şi drepturile prin naştere, dobândea un bun adevărat, îndelung refuzat, dar neîndoielnic. Aşadar, ascultă ultimele cuvinte ale  lui Marner cu o vădită uşurare şi socoti, ca şi Godfrey, că dorinţa lor este pe punctul de a se realiza.
- Eppie, draga mea, rosti Godfrey, privindu-şi fiica, nu fără oarecare stânjenire, ştiind că este suficient de vârstnică pentru a-l judeca, dorim ca întotdeauna să-ţi arăţi dragostea şi recunoştinţa celui care ţi-a fost tată atâţia ani şi ne vom strădui să te ajutăm să-i uşurezi viaţa în toate chipurile. Dar sperăm să ajungi să ne iubeşti şi pe noi la fel de mult, şi, deşi nu ţi-am fost în tot acest răstimp tată, doresc ca în restul viaţii mele să fac tot ce-mi va sta în putinţă pentru tine şi să-ţi pun la dispoziţie, ca unicului meu copil, tot ce ai nevoie. Iar soţia mea va fi pentru tine cea mai bună mamă din câte există, ceea ce va fi o binecuvântare pe care n-ai cunoscut-o niciodată.
- Draga mea, o să reprezinţi pentru mine tot ce am mai scump, spuse Nancy cu glasul ei blând. Având o fiică a noastră, nu vom mai avea nevoie de nimic.
Eppie nu îanintă şi nu-şi făcu reverenţa ca mai înainte. Ţinea mâna lui Silas într-a ei şi strângea cu putere mâna ţesătorului, cu palma şi degetele sensibile la astfel de strânsoare. Vorbi cu o hotărâre mai rece decât înainte:
- Mulţumesc, doamnă, mulţumesc, domnule, pentru oferta dumneavoastră, e minunată, depăşeşte orice dorinţă a mea. Dar n-aş mai avea mulţumire în viaţă, dacă aş fi obligată să plec de lângă tatăl meu, ştiind că ar sta acasă şi s-ar gândi la mine, simţindu-se singur. Ne-am obişnuit să fim fericiţi împreună şi nu pot fi mulţumită fără el. El n-a avut pe nimeni pe lume până să-i fiu trimisă şi ar rămâne singur dacă eu aş pleca. El m-a îngrijit şi m-a iubit de la început şi-o să rămân lângă el şi nimeni n-o să ne despartă.
- Dar trebuie să fii sigură, Eppie, spuse Silas încet, trebuie să fii sigură că n-o să-ţi pară niciodată rău că ai ales să trăieşti printre  săraci, cu haine şi lucruri proaste, când ai fi putut avea dintre cele mai bune.
Sensibilitatea lui Silas se ascuţise pe măsură ce ascultase cuvintele de afecţiune credincioasă ale lui Eppie.
- Nu mi-ar părea niciodată rău, tată, răspunse Eppie. Nu ştiu la ce m-aş putea gândi sau ce-aş putea dori având lucruri frumoase pe mine, căci n-am fost obişnuită. Şi n-ar fi mare lucru pentru mine să îmbrac haine frumoase şi să merg cu o cabrioletă şi să am strană în biserică, aşa cum fac cei despre care îmi place să gândesc că nu le sunt o tovărăşie potrivită. Şi-atunci, ce să mă lege de ei?
Nancy privi spre Godfrey, întrebător şi cu durere. Dar el privea fix în podeaua în care mişca vârful bastonului, ca şi când purtat de gânduri departe, ar fi cumpănit ceva. Ea socoti că trebuie să-i răspundă.
- Ceea ce spui e foarte firesc, draga mea copilă, e normal să rămâi alături de cei care te-au crescut, spuse ea cu blândeţe, dar ai o datorie şi faţă de tatăl tău adevărat. Poate că trebuie să renunţi la multe lucruri, nu numai la unul. Când tatăl său îţi deschide uşa casei sale, socotesc că nu este drept să-i întorci spatele.
- Nu am decât un singur tată, răspunse Eppie cu impetuozitate, în timp ce lacrimile îi umpleau ochii. Întotdeauna am visat un cămin în care el să şadă într-un colţ şi eu să-l păzesc şi să fac toate pentru el; nu pot să visez alt cămin. N-am fost crescută să fiu doamnă şi nu mă pot gândi la asta. Îmi plac muncitorii şi casele lor şi felul lor de-a fi. Şi, încheie cu pasiune, izbucnind în plâns, m-am făgăduit unui muncitor, care o să locuiască cu tata şi o să mă ajute să-l îngrijesc.
Godfrey ridică privirea spre Nancy, cu chipul înroşit şi ochii măriţi de suferinţă. Acest eşec al unui scop către care pornise cu conştiinţa exaltată, socotind  că era pe punctul de a compensa în oarecare măsură ca mai mare  nesocotinţă a vieţii sale, îl făcu să simtă că se înăbuşă.
- Să mergem, spuse cu jumătate de glas.
- Nu mai discutăm despre asta acum, zise Nancy ridicându-se. Îţi dorim tot binele, draga mea, şi dumitale, Marner, de asemenea. Vom veni să te revedem. S-a făcut târziu.