Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul XVIII

Cineva deschise uşa din celălalt capăt al camerei şi Nancy intui că e soţul ei. Se întoarse de la fereastră, cu ochii plini de bucurie, liniştindu-se în parte.
- Sunt atât de mulţumită, dragul meu, că ai venit, spuse ea mergând în întâmpinarea lui, începusem să...
Se opri brusc, deoarece Godfrey, lăsând pălăria din mâna-i tremurătoare, se întoarse spre ea cu chipul palid şi privirea stranie, fără să-i răspundă, ca şi cum n-ar fi văzut-o. Puse mâna pe braţul lui, neîndrăznind să-i vorbească din nou; dar el păru să nu bage de seamă atingerea ei şi se lăsă să cadă pe un scaun.
Jane era la uşă cu ceainicul fierbinte în mână.
- Vrei să-i spui să plece? O rugă Godfrey; iar când uşa se închise din nou, se strădui să vorbescă mai lămurit. Ia loc acolo, Nancy, îi zise, arătându-i un scaun din faţa lui. M-am întors cât s-a putut mai repede, să nu apuce altcineva să-ţi spună înaintea mea. A fost un mare şoc pentru mine, dar m-am temut pentru tine.
- Nu cumva tata şi Priscilla...? întrebă Nancy cu buzele tremurânde şi împreunându-şi mâinile în poale.
- Nu, nimeni dintre cei vii, răspunse Godfrey, fără priceperea cu care ar fi dorit să aducă veştile. E vorba de Dunsey, fratele meu Dunstan, despre care nu mai ştiam nimic de şaisprezece ani. L-am găsit, i-am găsit trupul, scheletul.
Teama puternică pe care apariţia lui Godfrey i-o stârnise lui Nancy o făcu să simtă o uşurare când auzi aceste cuvinte. În comparaţie cu starea de dinainte, acum era calmă, ascultând cele adăugate de el:
- Cariera de piatră a secat pe neaşteptate, probabil din pricina canalizărilor; şi el zace acolo, zace de şaisprezece ani, înfipt între două stânci. Se află acolo ceasul şi sigiliile lui şi biciul meu de vânătoare cu mâner de aur, cu numele meu gravat pe el; l-a luat fără să ştiu, în ziua când s-a dus să vâneze cu Wildfire, ultima oară când a mai fost văzut.
Godfrey făcu o pauză: lucrul pe care urma să-l spună nu era uşor de rostit.
- Crezi că s-a sinucis? întrebă Nancy, aproape uimită de faptul că soţul ei putea fi atât de zguduit de ce se întâmplase cu atâţia ani în urmă unui frate pe care nu-l iubise şi de la care te-ai fi putut aştepta la lucruri şi mai rele.
- Nu, a căzut, răspunse Godfrey cu glas stins, dar răspicat, ca şi cum ar fi bănuit alte lucruri în această întâmplare. Apoi adăugă imediat: Dunstan e cel care l-a jefuit pe Silas Marner.
Obrajii şi gâtul lui Nancy se împurpurară din pricina surprizei şi a ruşinii, deoarece fusese educată să socotească o dezonoare chiar şi delictul unei rude îndepărtate.
- Vai, Godfrey! exclamă ea cu milă, dându-şi seama pe loc că soţul ei suporta mai greu această dezonoare.
- Banii sunt în carieră, continuă el. Toţi banii ţesătorului. S-au adunat toate lucrurile şi scheletul a fost dus la Curcubeul. Eu însă m-am întors să-ţi spun; nu mai sunt în stare de nimic; trebuia să-ţi spun.
Tăcu, aţintindu-şi privirea în pământ câteva minute. Nancy ar fi vrut să spună câteva cuvinte de îmbărbătare, dar se abţinu, simţind că în spatele acestei nenorociri mai era ceva, că Godfrey mai avea ceva să-i spună. Curând ridică privirile spre chipul ei, fixând-o în timp ce vorbea:
- Toate ies la iveală, Nancy, mai devreme sau mai târziu. Tainele noastre sunt descoperite atunci când vrea Dumnezeu. Am trăit apăsat de o taină, dar nu mai vreau să ţi-o ascund. N-aş vrea s-o afli de la altcineva, n-aş vrea s-o aflil după ce voi muri. Ţi-o spun acum. Toată viaţa m-am chinuit dacă trebuie să-ţi mărturisesc sau nu. Acum însă, m-am hotărât.
Teama lui Nancy devenise din nou foarte puternică. Privirile celor doi soţi se întâlniră îngrozite, ca şi când ar fi trecut printr-un moment de criză ce le destrăma iubirea.
- Nancy, rosti rar Godfrey, atunci când m-am însurat, ţi-am ascuns ceva ce ar fi trebuit să-ţi spun. Femeia pe care Marner a găsit-o moartă în zăpadă, mama lui Eppie, acea femeie nenorocită a fost soţia mea: Eppie este copilul meu.
Se întrerupse, aşteptând cu teamă efectul mărturisirii sale.
Dar Nancy nu reacţionă în nici un fel, îşi coborî doar privirile fără să le mai întâlnească pe ale lui. Era palidă şi liniştită ca o statuie gânditoare, ţinându-şi mâinile împreunate în poală.
- Niciodată n-ai să mai poţi să mă priveşti ca înainte, spuse Godfrey peste puţin timp, cu glasul uşor tremurând.
Ea tăcea.
- N-ar fi trebuit să las copilul singur; n-ar fi trebuit să mă despart de el. Dar nu puteam suporta să renunţ la tine. Am fost obligat să mă căsătoresc cu acea femeie şi am suferit din pricina asta.
Nancy continua să tacă, privind în jos; el se aştepta ca ea să se ridice dintr-un moment într-altul şi să-l anunţe că pleacă la tatăl ei. Cum ar fi putut să aibă îngăduinţă pentru nişte păcate atât de urâte, ea având idei atât de simple şi de severe?
Dar în cele din urmă îşi ridică ochii spre el şi vorbi. Nu se simţea nici o urmă de indignare în glasul ei, doar un mare regret.
- Godfrey, dacă mi-ai fi încredinţat această taină cu şase ani în urmă, am fi putut îndeplini măcar o parte din îndatoririle noastre faţă de acest copil. Crezi că m-aş fi opus s-o aducem la noi, ştiind că este a ta?
În acea clipă Godfrey simţi gustul amar al unei erori ce nu numai că fusese inutilă, dar se şi anulase pe sine însăşi. Nu-şi cunoscuse soţia alături de care trăise atâta vreme. Ea însă continua să vorbească, mai agitată:
- Şi... ah, Godfrey... dacă am fi luat-o de la început, dacă ai fi iubit-o aşa cum era firesc, m-ar fi iubit şi ea ca pe propria ei mamă... şi ai fi fost şi tu mai fericit alături de mine; aş fi suportat mai uşor absenţa unui copil al meu şi viaţa noastră ar fi fost mai aproape de ceea ce speram amândoi să fie.
Lacrimile începură să-i cadă şi Nancy încetă să vorbească.
- Dar nu te-ai fi măritat cu mine, Nancy, dacă ţi-aş fi spus, zise Godfrey, într-un elan stârnit de amărăciunea reproşurilor pe care şi le făcea, ca să-şi dovedească faptul că comportatrea lui nu fusese nebunească. Acum s-ar putea să crezi că aşa ai fi făcut, dar atunci n-ai fi făcut. Mândria ta şi a tatălui tău te-ar fi determinat să eviţi orice legătură cu mine, după ce ai fi aflat.
- Nu pot spune cum aş fi reacţionat, Godfrey. Nu m-aş fi căsătorit însă niciodată cu altcineva. Şi n-aş fi făcut ceva rău pentru... pentru nimic în lume. Nimic nu rămâne ca la început, nici măcar căsătoria noastră, precum vezi. Pe faţa lui Nancy apăru un surâs trist şi fără vlagă, când rosti ultimele cuvinte.
- Sunt mai rău decât credeai, Nancy, spuse Godfrey tremurând. O să mă poţi ierta vreodată?
- Răul pe care mi l-ai făcut e mic, Godfrey; l-ai pregătit din vreme, ai fost bun cu mine timp de cincisprezece ani. Ai mai făcut însă rău şi altcuiva, şi mă-ndoiesc că pe acesta l-ai putea repara vreodată.
- Dar o putem lua acum pe Eppie la noi, răspunse Godfrey. Nu-mi pasă dacă lumea o să afle. Vreau să trăiesc cinstit cât mai am de trăit.
- E altceva acum, când a crescut, replică Nancy, clătinând tristă din cap. Dar e datoria ta să-i spui şi să ai grijă de ea; şi o să-mi fac şi eu datoria, rugându-l pe Dumnezeu s-o fac să mă iubească.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]