Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul XVII

În timp ce Silas şi Eppie şedeau pe mal discutând la umbra pestriţă a unui frasin, domnişoara Priscilla Lammeter rezista argumentelor surorii ei, şi-anume că ar fi fost mai bine să se servescă ceaiul la Red House şi să-l lase pe tatăl lor să tragă un pui de somn decât să meargă acasă, la Warrens, atât de repede după-masă. Familia (doar cu patru reprezentanţi) era aşezată în jurul mesei din salonul întunecos lambrisat, cu desertul de duminică în faţă, compus din alune proaspete de grădină, mere şi pere, frumos împodobite cu frunze de către Nancy înainte să se fi tras clopotele la biserică.
Salonul lambrisat trecuse prin mari schimbări din zilele burlăciei lui Godfrey şi ale domniei fără consoartă a bătrânului moşier. Acum totul era lustruit, şi nu se îngăduia nici o urmă de praf, începând de la scândurile de stejar din încăperea mare cât curtea, şi până la puşca, biciuştile şi bastoanele moşierului orânduite pe coarnele cerbului de deasupra căminului.
Orice obiecte sportive fuseseră mutate de Nancy în altă cameră; ea însă, introducând la Red House un cult al tatălui decedat, păstră cu sfinţenie într-un loc de onoare, relicvele părăsite de părintele soţului său. Halbele sunt încă pe masa de lângă perete, dar argintăria nu mai e uzată de folosire şi nu mai există urme pe ea care să stârnească închipuirea unor lucruri neplăcute: singurul miros ce persistă e cel al lavandei şi al petalelor de trandafir ce se află în vasele de spat de Derbyshire. Totul e numai ordine şi curăţenie în această odaie, cîndva mohorâtă, deoarece cu cinsprezece ani în urmă un nou spirit a pătruns în ea.
- Tată, rosti Nancy, spune-mi te rog, simţi cu adevărat nevoia să-ţi bei ceaiul acasă? Nu-i la fel de bine şi la noi, într-o seară frumoasă ca asta?
Bătrânul domn discutase cu Godfrey despre impozitele crescânde ale săracilor şi despre vremurile dezastruoase şi nu auzise dialogul purtat de cele două fiice ale sale.
- Draga mea, ar trebui s-o întrebi pe Priscilla, spuse cu un glas, altădată ferm. Ea ne conduce, atât pe mine cât şi ferma.
- Şi trebuie să mă ocup de tine, tată, zise Priscilla, că de nu, te îmbolnăveşti de reumatism. Cât despre fermă, dacă se-ntâmplă să meargă ceva anapoda, nici că s-ar putea altfel în timpurile astea, nimic n-ar putea ucide mai repede un bărbat decât să n-aibă pe altcineva la îndemână pe care să dea vina. Cea mai bună metodă pare să fie atunci când conduci singur, dar în realitate e mai bine să laşi pe altul să dirijeze, şi de fapt tu să ţii frânele în mână. Socot că mulţi bărbaţi ar fi scutiţi astfel să sufere de vreun atac.
- Uşurel, uşurel, draga mea, rosti râzând domol tatăl ei, n-am spus că nu le scoţi pe toate la capăt spre binele tuturor.
- Dacă-i aşa, atunci fă bine şi rămâi la ceai, Priscilla, insistă Nancy, apucând cu dragoste braţul surorii sale. Hai să ne plimbăm prin grădină câtă vreme o să tragă tata un pui de somn.
- Scumpă fetiţă, o să tragă un pui straşnic de somn în cabrioletă, căci plecăm. Cât despre ceai nici să n-aud; că lăptăreasa asta, de când ştie c-o să se mărite după Sfinţii Arhangheli, e-n stare să pună laptele în troaca porcilor în loc să-l pună în bidon. Aşa fac toţi: le vine a crede că lumea o să fie creată din nou dacă ei se căsătoresc. Aşa că lasă-mă să-mi pun boneta şi avem toată vremea să ne plimbăm prin grădină pân' înhamă calul.
Când cele două surori se plimbau pe aleile curate ale grădinii, printre straturile de gazon strălucitor ce contrastau în chip plăcut cu tisa în formă de con, de arcadă şi de zid, Priscilla spuse:
- Mă bucur nespus de mult că soţul tău face schimbul acela de pământ cu vărul Osgood şi că se va ocupa de producţia de lapte. E mare păcat că n-aţi făcut-o mai din vreme; ar fi fost o ocupaţie bună. Nimic nu-i mai potrivit ca laptele, dacă vrei bătaie de cap. Că dacă-i să vorbim de ştersul prafului, după ce-ai ajuns să-ţi vezi odată chipul în luciul unei mese, nu-ţi mai rămâne nimic altceva de făcut; laptele însă îţi dă mereu altă bătaie de cap; că oricât de înaintată ar fi iarna, tot îţi face plăcere să ai unt, chiar dacă n-ai de unde. Draga mea, adăugă Priscilla, strângând cu dragoste mâna surorii sale pe când păşeau alături, niciodată n-o să fi prost dispusă când o să vă ocupaţi de lapte.
- Ah, Priscilla, îi spuse Nancy strângându-i şi ea mâna cu o privire recunoscătoare, n-o să hotărăsc eu în locul lui Godfrey: o fermă de vaci nu însemnă mare lucru pentru un bărbat. Şi tocmai faptul că e mereu preocupat, mă deprimă. Eu însă, mă mulţumesc cu ce avem, numai de-ar fi şi el mulţumit.
- E peste puterile mele să rabd felul asta de a fi al bărbaţilor, rosti cu înflăcărare Priscilla, vor mereu şi nu-s niciodată mulţumiţi de cît au; nu pot sta locului chiar de nu-i doare nimic, fie că-şi înfundă o pipă-n gură, aşa ca să se afle-n trebă, fie că dau pe gât câte ceva tare, între feluri la masă. Din fericire tata n-a fost niciodată aşa. Şi dacă Dumnezeu ar fi vrut să fii utâtă ca mine, ca să nu se fi ţinut bărbaţii de fusta ta, am fi putut rămâne-n familia noastră, să n-avem de-a face cu indivizi care n-au astâmpăr.
- Să nu spui asta, Priscilla, o opri Nancy, având remuşcări pentru că declanşase această izbucnire, nimeni nu-l poate acuza pe Godfrey. E normal să fie dezamăgit că n-are copii, orice bărbat îşi doreşte să aibă pe cineva pentru care să lucreze şi să pună deoparte, şi întotdeauna a visat să se zbenguie cu ei când sunt mici. Mulţi alţi bărbaţi vor mai mult. Godfrey e soţul cel mai de treabă cu putinţă.
- Sigur, ştiu eu, zâmbi sarcastic Priscilla, cunosc eu cum sunt soţiile, pun pe om să le insulte bărbatul şi apoi tabără pe el şi-l laudă pe soţ ca şi când l-ar avea de vânzare. Dar tata mă aşteaptă, să ne-ntoarcem.
Cabrioleta cu bătrânul cal liniştit şi cenuşiu aştepta la uşa principală şi domnul Lammeter şedea pe treptele de piatră, vorbindu-i lui Godfrey de semnele particulare ale lui Speckle, pe vremea când îl călărea el.
- Întotdeauna mi-a plăcut un cal bun, spuse bătrânul domn, căruia nu-i plăcea ca vremurile acelea minunate să dispară complet din amintirea celor mai tineri.
- Bagă de seamă, domnule Cass, s-o aduci până într-o săptămână pe Nancy la Warrens, porunci Priscilla la plecare, pe când luă frăul în mână şi-l trase uşor, îndemnându-l prieteneşte pe Speckle.
- Dau o raită pe câmp, Nancy, pe la cariera de piatră, să văd cum merge cu drenajul, spuse Godfrey.
- Ai să fii acasă la ora ceaiului, dragul meu?
- Desigur, mă-napoiez până într-un ceas.
Godfrey obişnuia duminicile după-amiaza să se ocupe puţin de treburile agricole, mai curând privind, în timp ce se plimba. Rareori îl întovărăşea Nancy; asta, deoarece femeile din generaţia sa, dacă nu se ocupau direct, ca Priscilla, de câmp, nu îşi îngăduiau să se plimbe dincolo de casa şi grădina lor, având destulă treabă în gospodărie. Aşadar, dacă nu era Priscilla cu ea, şedea cu Biblia lui Mant deschisă în faţă şi după ce urmărea un timp un text, privirea şi gândurile sale începeau să rătăcească.
Însă gândurile duminicale ale lui Nancy rareori nu se îngemănau cu intenţia pioasă şi smerită, determinată de cartea larg deschisă în faţa ei. Nu avea o cultură suficient de mare pentru a putea discerne limpede legătura dintre scrierile sfinte ale trecutului pe care le citea fără metodă şi viaţa ei simplă şi obscură; dar spiritul dreptăţii şi simţul răspunderii în ce priveşte efectul comportării ei faţă de ceilalţi, care o caracterizau pe Nancy, îi creaseră obiceiul de a analiza sentimentele şi acţiunile cu mult interes. Mintea ei nefiind solicitată de o prea mare varietate de subiecte exterioare, ea îşi umplea clipele libere trăind necontenit în sine, prin intermdiul amintirilor sale, cele din cei cinsprezece ani de căsnicie, când viaţa sa şi sensul ei se modificaseră. Îşi rememora detalii, cuvinte, intonaţii şi priviri din momentele critice ce-au deschis o nouă epocă în existenţa ei şi care au făcut-o să înţeleagă mai bine viaţa sau i-au impus un mic efort de răbdare ori de aderare la vreo îndatorire reală sau imaginară, tot întrebându-se dacă nu cumva purtarea ei fusese condamnabilă. Această frământare continuă e poate un obicei morbid, inevitabil, în cazul unei mari sensibilităţi, dacă afectul ne este suficient solicitat, lucru inevitabil pentru o femeie cu suflet nobil şi fără copii. "Sunt atât de neputincioasă!" îşi spunea mereu, fără să poată fi sustrasă de alt gând.
Exista o experienţă dureroasă în viaţa de soţie a lui Nancy, şi de-a lungul ei, unele scene impresionante erau adesea retrăite de ea. Dialogul scurt purtat cu Priscilla în grădină, îi orientase amintirile, cu prilejul acestei duminici, în direcţia obişnuită. Prima evadare a gândurilor de la textul pe care încerca să-l urmărească cu ochii şi cu mişcarea tăcută a buzelor, îndemnată de datorie, era o evadare în numele unei pledoarii imaginare, provocate de  mustrările Priscillei la adresa soţului ei. Reabilitarea fiinţei iubite este cel mai bun balsam ce l-ar putea găsi sentimentele pentru rănile lor: "Un bărbat are atâtea pe capul lui...!" cu aceste cuvinte pline de credinţă, adeseori o soţie îşi explică nişte răspunsuri aspre şi unele cuvinte dure. Şi cele mai adânci răni ale lui Nancy proveneau din faptul că îşi dădea seama că soţul ei nu se putea împăca cu lipsa unui copil.
Totuşi, era de aşteptat ca blînda Nancy să sufere mult din lipsa unei binecuvântări pe care o dorea cu atâta putere, trecând prin cele mai nuanţate aşteptări şi pregătiri, unele solemne, altele obişnuite, care preocupă o femeie iubitoare atunci când aşteaptă să fie mamă. Umpluse un sertar cu hăinuţe lucrate de mână, nepurtate şi neatinse, azi aranjate întocmai ca acum paisprezece ani, dar lipsea una singură, ce devenise veşmânt de înmormântare. Prinsă de probleme urgente, Nancy renunţă însă brusc la obiceiul de a mai deschide acel sertar, ca nu cumva să menţină un sentiment ce nu se va putea concretiza niciodată.
Poate tocmai această sinceritate faţă de orice regret o făcea să nu se comporte dur cu soţul ei. "A fost mult mai greu pentru el , ca bărbat, să suporte această dezamăgire: o femeie îşi găseşte întotdeauna satisfacţie devotându-se soţul ei, dar un bărbat doreşte ceva care să-l ajute să privească mai departe, şi îl plictiseşte, ceea ce nu se întâmplă unei femei, să stea la gura sobei". În orice caz, când Nancy ajungea la acest punct al meditaţiilor sale, străduindu-se, cu o compătimire cerebrală,  să vadă toate exact cum le vedea Godfrey, era întotdeauna invadată de aceleaşi întrebări. Făcuse oare într-adevăr tot ce era omeneşte cu putinţă pentru a uşura suferinţa lui Godfrey? Avusese ea oare dreptate cu adevărat să se opună cu şase ani în urmă, ceea ce îi adusese atâta suferinţă, şi apoi, din nou, doi ani mai târziu, dorinţei lui de a adopta un copil? Adoptarea era mult mai firească în acele vremuri, căci se potrivea cu ideile şi obiceiurile epocii; totuşi Nancy avea părerea ei despre adoptarea unui copil. Îi era tot atât de necesar să aibă formulată o părere despre acest subiect, precum simţea nevoia să aibă un loc hotărât pentru tot ce îi aparţinea; şi opiniile ei constituiau întotdeauna principii în baza cărora acţiona cu fermitate. Erau de neclintit nu din pricina temeiniciei lor, ci pentru că le aplica cu o tenacitate egală cu gândirea ei. Drăguţa Nancy Lammeter, pe vremea când avea douăzeci şi trei de ani, poseda un mic cod personal al tuturor îndatoririlor şi drepturilor vieţii, de la comportarea faţă de părinţi şi până la aranjarea toaletei de seară, toate obiceiurile ei corespunzând acestui cod. Asculta cu modestie de aceste prejudecăţi care se înrădăcinau în mintea ei şi creşteau tot atât de liniştite ca iarba. Cu ani în urmă, după cum ştim, insistase să se îmbrace ca Priscilla, pentru că "era firesc ca surorile să se îmbrace la fel" şi pentru că "ar fi făcut ce era firesc chiar de ar fi fost să se îmbrace într-o rochie de culoarea brânzei". Aceasta reprezenta un caz banal,  dar tipic, al modului în care trăia Nancy.
Un asemenea principiu, şi nu egoismul, fusese temeiul pentru care Nancy se opusese dorinţei soţului. A adopta un copil, proprii tăi copii fiindu-ţi refuzaţi, înseamnă să-ţi ispiteşti şi să-ţi alegi soarta în pofida providenţei; era convinsă că copilul adoptat nu avea să crească ca lumea şi că urma să fie o pacoste pentru cei care cu bună-ştiinţă îl doriseră. E greu de presupus că până şi cel mai înţelept dintre  oameni ar putea să argumenteze mai bine principiul ei. Dar circumstanţele, în care ea socotea că era vizibil că un lucru nu era de dorit, depindeau de un anume mod de gândire. Ea ar fi renunţat să cumpere ceva dintr-un anume loc, dacă de trei ori succesiv, ploaia sau alte intemperii ar fi constituit un obstacol; şi ar fi prezis o fractură sau o altă nenorocire gravă oricui ar fi persistat în ciuda unor astfel de avertismente fatidice.
- Dar de ce să crezi că fetiţa n-ar fi crescut cum trebuie la noi? o întrebă Godfrey, obiectând. A crescut cât se putea de bine alături de ţesător; şi el a adoptat-o. Nu mai există în parohie o altă fetiţă atât de drăguţă. De ce consideri adoptarea o pacoste pentru cineva?
- Aşa-i dragă Godfrey, răspundea Nancy, care şedea cu mâinile împreunate şi privirile pătrunse de o dragoste plină de regrete şi compătimire. Se poate ca copilul să n-o apuce pe un drum rău alături de ţesător. Dar bagă de seamă că el n-a căutat-o, aşa cum am fi făcut noi. Ţii minte ce ne-a spus doamna acea pe care am întâlnit-o la Royston Baths despre copilul adoptat de sora ei? E singurul caz de care am auzit vreodată: şi copilul a fost adoptat la douăzeci şi trei de ani. Dragă Godfrey, nu-mi cere să fac ce nu-i bine: niciodată n-aş mai putea fi fericită. Ştiu că pentru tine a fost greu, pentru mine însă e mai uşor, dar asta-i voia soartei.
Ar putea părea ciudat că Nancy, religioasă şi cu prejudecăţi sociale - adevărate citate din  doctrina bisericii înţelese incomplet şi raţionamente de fată bazate pe o experienţă redusă - ajunsese singură la o gândire foarte înrudită cu cea bigotă, a cărei credinţă face parte din structura unui sistem destul de îndepărtat de cunoştinţele ei, ceea ce este ciudat, dacă ne gândim că credinţele omeneşti, ca orice altă evoluţie firească, elimină limitele sistemului.
Godfrey, dintru început, o menţionase pe Eppie, pe atunci în vârstă de doisprezece ani, ca fiind un copil potrivit adoptării. Niciodată nu-i trecuse prin minte că Silas s-ar fi despărţit mai curând de propria sa viaţă decât de Eppie. Cu siguranţă ţesătorul dorea numai binele copilului care i-a dat atâta bătaie de cap şi ar fi fost fericit să aibă parte de un astfel de noroc: fetiţa urma să-i poarte recunoştinţă permanentă, iar el ar fi trăit în bunăstare tot restul vieţii, drept recompensă pentru rolul jucat în viaţa copilului. Nu se cuvenea ca cei cu situaţie bună să-şi asume greutăţile unui om cu o situaţie mai proastă? Lui Godfrey i se părea lucrul cel mai potrivit, pentru motive cunoscute doar de sine însuşi. Şi, dintr-o eroare comună tuturor, îşi închipuia că era uşor de trecut la fapte, deoarece avea motive personale să dorească acest lucru. Acesta însă, era un mod superficial de a aprecia relaţiile dintre  Silas şi Eppie; dar nu trebuie să uităm că  multe dintre impresiile pe care probabil le dobândise Godfrey în privinţa muncitorilor agricoli din jurul său, favorizau ideea că sentimentele profunde se potriveau greu cu palmele bătătorite şi mijloacele precare de trai şi nu avusese prilejul, chiar de i-ar fi fost în putere, de a pătrunde mai adânc în tot ceea ce era excepţional în experienţa ţesătorului. Numai lipsa unor cunoştinţe potrivite putea face ca Godfrey să nutrească deliberat un proiect ce dovedea atâta insensibilitate; bunătatea lui naturală depăşise vremea vătămătoare a dorinţelor crude şi laudele pe care i le aducea Nancy, nu se bizuiau numai pe o iluzie voită.
"Am avut dreptate, îşi spuse ea reamintindu-şi scenele tuturor discuţiilor lor, simt că am avut dreptate să nu-i spun da, deşi mă costă mai mult decât orice; dar cum a primit-o bietul Godfrey! Mulţi bărbaţi s-ar fi înfuriat pe mine dacă mă ridicam împotriva dorinţelor lor; şi mi-ar fi azvârlit în faţă cuvintele că a fost un ghinion că s-au căsătorit cu mine; dar Godfrey n-a fost niciodată omul care să-mi spună o vorbă nelalocul ei. Un singur lucru nu-l poate ascunde: toate i se par serbede, ştiu, chiar şi pământul; ce deosebire ar fi dacă, atunci când se ocupă de el, ar face-o pentru copiii săi! Dar nu îndrăznesc să spun nimic; şi dacă s-ar fi însurat cu vreo femeie care să fi avut copii, poate l-ar fi necăjit într-altfel."
Această posibilitate reprezenta cea mai de seamă mângâiere a lui Nancy; de aceea se străduia să fie cea mai bună soţie cu putinţă. Fusese obligată să-l îndurereze cu acel refuz. Godfrey nu era insensibil la efortul ei în privinţa dragostei şi nu o nedreptăţea pe Nancy cât priveşte încăpăţânarea ei. Era cu neputinţă să trăieşti cu ea cincisprezece ani şi să nu fi conştient că principalele ei caracteristice sunt devoţiunea lipsită de egoism faţă de adevăr şi o sinceritate limpede ca roua pe floare; într-adevăr, Godfrey simţea asta cu atâta putere, încât propria lui fire, mai nestatorniocă, prea potrivnică luării unei poziţii făţişe împotriva dificultăţilor, pentru a fi simplă şi sinceră necontenit, nutrea un oarecare respect faţă de această soţie blândă care îl urmărea cu privirea, nerăbdătoare să-i fie pe plac. I se părea cu neputinţă să ajungă vreodată să-i mărturisească adevărul despre Eppie: niciodată nu şi-ar putea reveni din scârba pe care ar provoca-o povestea vechii lui căsătorii, istorisită azi, după o îndelungă tăinuire. Şi copilul, se gândea el, ar deveni un obiect al scârbei: chiar şi o simplă privire a fetiţei ar provoca durere. Şocul pe care l-ar suferi mândria lui Nancy, împletit cu neştiinţa ei despre răul din lume, ar fi prea mult pentru firea sa delicată. Deoarece se căsătorise cu ea, păstrând secretul pentru el, trebuia să continue aşa până la sfârşit. Nimic n-ar fi putut duce la o despărţire între el şi soţia lui mult iubită.
De ce oare nu se putea hotărî să se lipsească de prezenţa copiilor în căminul luminat de o asemenea soţie? De ce se gândea într-una la această absenţă, ca şi când ar fi fost unicul motiv pentru care viaţa lui nu era cu adevărat fericită? Cred că asta se întâmplă tuturor bărbaţilor şi femeilor care ajung la jumătatea vieţii fără să înţeleagă că viaţa nu poate însemna cu adevărat fericire: în umbra plictiselii orelor cenuşii, nemulţumirea îşi caută un obiect definit şi îl găseşte în privirea de un bun din care n-ai gustat. Şi, cuibărită în gândurile unui soţ fără copii, îl face pe acesta să râvnească ca la înapoierea acasă să fie primit de glasuri tinere, să stea la masa în jurul căreia se ridică unul peste celălalt capete mici ca nişte plante într-o pepinieră, să vegheze asupra lor şi să mediteze la împulsurile ce îi fac pe oameni să abandoneze libertatea şi să alerge după legături care, desigur, nu sunt decât o nebunie de moment. În cazul lui Godfrey, existau şi alte motive în baza cărora gândurile sale erau necontenit solicitate de către acest impas al sorţii: conştiinţa sa, niciodată împăcată pe deplin în ceea ce o privea pe Eppie, atribuia acum casei sale fără copii aspectul unei răsplăţi şi, pe măsură ce timpul trecea, Nancy refuzând să adopte fetiţa lui, orice compensare a erorii sale devenea din ce în ce mai dificilă.
În această  după-amiază de duminică se împlineau patru ani de când nu se mai făcuse nici o aluzie la acest subiect, iar Nancy presupunea că nu mai era de actulitate.
"Mă-ntreb dacă aceste griji se vor adânci, pe măsură ce anii vor trece, cugetă ea; mi-e teamă că da. Bătrânii simt lipsa copiilor: ce-ar face tata fără Priscilla? Şi dacă aş muri, Godfrey ar rămâne foarte singur, neînţelegându-se pre bine cu fraţii săi. Dar să nu mă frământ prea tare, şi să nu mă grăbesc când nu-i nevoie; să fac tot ce pot pentru ziua de azi."
Şi cu aceasta Nancy se trezi din visare şi îşi îndreptă din nou privirea spre pagina abandonată. O uitase mai mult decât îşi închipuise şi fu surprinsă văzând servitoarea intrând cu ceaiul. De fapt era puţin înainte de ora ceiului; dar Jane avea motivele sale.
- A intrat domnul în curte, Jane?
- Nu, doamnă, accentuă Jane uşor, fără ca stăpâna ei să-şi dea seama. Nu ştiu dacă i-aţi văzut, doamnă, continuă Jane după o pauză, toţi se grăbesc într-acolo; trec prin dreptul ferestrei din faţă. Cred că s-a-ntâmplat ceva. Nu-i nimeni prin curte, că aş fi trimis pe cineva să vadă ce-i. M-am suit în pod, dar nu se vede nimic din cauza pomilor. Dea Domnu' să nu fie nimic rău.
- Da, răspunse Nancy. Probabil că iar a scăpat taurul domnului Snell, ca data trecută.
- Cred că n-o să împungă pe nimeni, spuse Jane, nedispreţuind nici ipoteza unor nenorociri imaginare.
"Fata asta  mă înspăimântă întotdeauna, gândi Nancy, de-ar veni Godfrey odată!"

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]