Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul XVI

Era o frumoasă duminică de toamnă, la şaisprezece ani după ce Silas Marner îşi găsise noua comoară în faţa vetrei. Clopotele vechii biserici din Raveloe sunau cu un dangăt vesel care anunţau că liturghia de dimineaţă se isprăvise; iar enoriaşii bogaţi, care deciseră că această duminică splendidă este portivită pentru a merge la biserică, ieşeau încet de sub uşa arcuită a turnului, oprindu-se să stea de vorbă cu prieteni care le puneau întrebări. Era un obicei rustic al vremurilor acelora, ca cei mai importanţi membri ai comunităţii să plece primii, în timp ce vecinii lor umili aşteptau şi priveau ca la spectacol, aplecându-şi brusc capetele şi făcând reverenţe oricărui gospodar al cărui impozit era mai măricel.
Printre cei dintâi aflaţi în grupurile acestea de oameni bine îmbrăcaţi şi grăbiţi, se aflau câţiva pe care îi vom recuoaşte, în ciuda timpului care i-a marcat. Bărbatul acela înalt şi blond de patruzeci de ani nu se deosebeşte atât de mult de Godfrey Cass, cel de douăzeci şi şase de ani: numai că este mai gras şi şi-a pierdut aerul din tinereţe, ceea ce se remarcă chiar dacă ochii lui nu şi-au stins strălucirea şi ridurile n-au apărut încă. Poate că frumoasa femeie, nu mult mai tânără decât el, care se reazămă de braţul său, e mult mai schimbată decât soţul ei: frumoşii bujori ce-i înfloreau totdeauna în obraji sunt acum capricioşi, apărând numai odată cu aerul proaspăt al dimineţii sau întovărăşind vreo surpriză; totuşi, pentru toţi cei ce îndrăgesc chipurile omeneşti în măsura în care reprezintă o experienţă umană, frumuseţea lui Nancy este mai interesantă. Adeseori sufletul ajuns la maturitate se face mai bun, pe când vârsta îl împresoară într-o ceaţă respingătoare care face ca privirile celorlalţi să nu poată niciodată ghici preţul fructului interior. Dar anii n-au fost atât de cruzi faţă de Nancy. Gura ei fermă şi totuşi liniştită, privirea cinstită şi limpede a ochilor căprui vorbesc acum despre o natură ce a fost încercată dar îşi păstrează înaltele-i calităţi; chiar şi veşmintele sale, cu simplitatea şi curăţenia lor rafinată, sunt mai grăitoare acum, când cochetăria tinereţii a dispărut.
Domnul şi doamna Godfrey Cass (orice alt titlu de nobleţe a dispărut de pe buzele celor din Raveloe, de când bătrânul moşier a trecut în rândul strămoşilor şi moştenirea lăsată de el a fost împărţită) s-au întors să-l privească pe bătrânul înalt şi pe femeia îmbrăcată fără gust care se află puţin în urma lor, Nancy atrăgând atenţia că trebuie să-i aştepte pe "tata şi pe Priscilla", şi acum cotesc cu toţii pe o cărare îngustă, ce duce prin cimitir la o mică poartă peste drum de Red House. Nu-i vom urma; oare nu mai sunt şi alţii printre aceşti enoriaşi care pleacă, pe care am dori să-i revedem, pe câţiva dintre cei despre care nu s-ar putea spune că sunt îmbrăcaţi elegant şi pe care nu i-am putea recunoaşte cu atâta uşurinţă ca pe stăpânul şi stăpâna de la Red House?
Ar fi cu neputinţă să ne înşelăm asupra lui Silas Marner. Ochii săi mari şi căprui par să vadă mai bine acum, aşa cum se întâmplă cu ochii ce au fost miopi în tinereţe şi capătă apoi o privire mai puţin vagă, mai directă; în rest, se vede că a slăbit mult în răstimpul celor şaisprezece ani. Umerii încovoiaţi şi părul său alb îi dau înfăţişarea unui om de vârstă înaintată, deşi nu numără mai mult de cincizeci şi cinci de ani; dar are alături pe cel mai proaspăt mugure al tinereţii, o fată bălaie de optsprezece ani, cu gropiţe în obraji, care s-a străduit în zadar să-şi strângă sub boneta maro părul castaniu buclat: şuviţele se ondulează ca un pârâiaş, bătute de vântul lui martie, şi buclele cad din strânsoarea pieptenului de la spate, ieşind de sub bonetă. Eppie este tare supărată din pricina părului ei. Nu există altă fată în Raveloe cu un păr ca al ei, şi părerea ei este că părul trebuie să stea lins. Nu îi place să i se poată reproşa  nici cel mai mic lucru: toţi o admiră cât de frumos şi-a învelit cartea de rugăciuni în batista cu picăţele.
Tânărul acela înlat, cu un costum nou de barhet, care păşeşete în urma ei, nu se pricepe prea bine la problema teoretică a părului, atunci când Eppie îl pune s-o rezolve, şi socoteşte că părul neondulat e cel mai frumos, dar n-ar vrea ca Eppie să aibă alt păr decât cel pe care îl are. Ea ştie că există cineva care se gândeşte la ea în mod special şi îşi face curaj s-o întâlnească când ea pleacă de acasă, că de nu ar fi aşa, atunci de ce ar părea atât de timidă şi de ce ar avea atâta grijă să nu cumva să-l scape din privire pe tatăl ei, căruia nu încetează să-i şuşotească câteva vorbe în legătură cu cine a fost şi cine n-a fost la biserică şi cât de frumos este scoruşul-păsăresc roşu de pe zidul casei parohiale?
- Tăticule, mi-ar plăcea să avem o grădiniţă cu margarete, ca a doamnei Winthrop, spuse Eppie când ajuseră pe uliţă; dar mi se pare că pământul trebuie săpat şi împrospătat şi nu-i aşa că n-ai putea face asta, tăticule? N-aş vrea s-o faci, că ar fi prea greu pentru tine.
- Ba aş putea, fetiţo, dacă îţi doreşti o grădiniţă: în serile astea lungi aş putea să sădesc câteva flori; şi dimineaţa, înainte de a mă aşeza la război, aş putea să sap puţin. De ce nu mi-ai spus până acum că vrei o grădiniţă?
- Pot să sap eu în locul dumitale, meştere Marner, se amestecă în vorbă tânărul în barhet, care ajunsese alături de Eppie şi intrase în discuţie, renunţând la formalităţi. Pentru mine ar fi o joacă după ce-mi termin lucrul sau oricând am o clipă liberă. Şi o să aduc nişte pământ din grădina domnului Cass, care o să-mi dea, şi încă cu plăcere.
- Hei Aaron, flăcăule, erai pe-aici? întrebă Silas, nu băgasem de seamă, că dacă-ncepe Eppie să-mi spună de-ale ei, nu mai am ochi şi urechi decât pentru ea. Apoi, dacă m-ai putea ajuta la săpat, i-am face o grădină foarte curând.
- Iacătă, dacă n-aveţi nimic împotrivă, spuse Aaron, vin la cariera de piatră azi după-masă, hotărâm ce fel de pământ vom folosi, mă scol cu un ceas mai devreme mâine dimineaţă şi mă apuc de treabă.
- Da, numa' dacă-mi făgăduieşti că n-o să sapi unde-i greu, tăticule, rosti Eppie. Că n-aş fi spus nimica, adăugă pe jumătate sfioasă, pe jumătate ştrengăreşte, dacă daomna Winthrop n-ar fi zis că Aaron ar fi atât de bun să.
- Ai fi putut s-o ştii şi fără s-o spună mama, zise Aaron. Şi ştie şi meşterul Marner, nădăjduiesc, că sunt în stare şi vreau din toată inima să-i dau o mână de ajutor, şi n-o să-mi facă-n ciudă să nu mă lase.
- Aşa, tăticule, până nu va fi uşor de săpat, n-ai să sapi, rosti Eppie, şi tu şi cu mine putem însemna cuiburile, putem face găurile şi putem sădi rădăcinile. O să fie mult mai vesel la cariera de piatră după ce-o să avem câteva flori, că-ntotdeauna mi s-a părut că florile ne văd şi ştiu despre ce vorbim. Şi o să am rosmarin,  şi bergamote, şi cimbru,  şi toate miros atât de bine; da levănţică n-au decât cei bogaţi.
- Asta nu înseamnă că nu poţi să ai şi tu, spuse Aaron, îţi pot aduce răsaduri de care vrei; trebuie să tai o mulţime, pentru ca apoi să arunc foarte multe. E o groază de levănţică la Red House: îi plac foarte mult doamnei.
- Bine, bine, încuviinţă grav Silas, vezi să nu mergi prea deprate de dragul nostru, sau să nu ceri ceva de prea mare preţ la Red House; domnul Cass a fost bun cu noi şi ne-a clădit o aripă nouă la casă şi ne-a dat paturi ş alte lucruri şi nu-l pot obliga să ne dea şi flori pentru grădină sau altele de felul ăsta.
- Dar nu-i nici o obligaţie, spuse Aaron, nu există nici o grădină-n parohie care să n.-aibă pământ de prisos pe care să-l poată folosi şi alţii. Tocma' la asta mă şi gândesc câteodată, că nimeni n-ar mai duce lipsă de alimente, dacă s-ar folosi pământul cum trebuie. Grădinăritul te face să te gândeşti la asta. Numa' că acu' trebuie să mă-ntorc, ca să nu se necăjească mama că lipsesc.
- Ad-o cu tine azi după-masă, Aaron, spuse Eppie; n-aş vrea să iau vreo hotărâre în ce priveşte grădina, înainte de a şti şi ea. Nu-i aşa, tăticule?
- Păi da, ad-o dacă poţi, Aaron, rosti Silas; mai mult ca sigur că poate să ne dea un sfat să facem lucrurile cum trebuie.
Aaron se înapoie în sat, pe când Silas şi cu Eppie îşi continuară drumul pe uliţa pustie şi umbrită.
- Ah, tăticule, începu ea, când rămaseră singuri, apucând şi strângând braţul lui Silas şi  săltându-se pentru a-i da un sărut energic. Bătrânul meu tăticuţ, sunt atât de bucurosă! Cred că n-o să-mi mai doresc nimic, dacă o să am o grădiniţă; eram sigură că Aaron o să sape pentru noi, continuă ea triumfând ştrengăreşte. Eram atât de sigură!
- Eşti o pisicuţă tare isteaţă, aia eşti, spuse Silas, purtând pe chip semnul fericirii liniştite şi blânde a vârstei încununate de dragoste. Dar te îndatorezi cam mult faţă de Aaron.
- Nu, nu mă-ndatorez, răspunse Eppie râzând şi zbenguindu-se; îi place.
- Bine, bine, lasă-mă pe mine să-ţi duc cartea de rugăciuni, că o să-ţi pice, aşa cum ţopăi tu.
Eppie îşi dădu seama că purtarea ei era observată de cineva, dar observatorul era un măgar prietenos, că păştea cu un buştean prins de un picior, un măgar blajin ce nu critica dispreţuitor banalităţile omeneşti, ci era bucuros să înveţe din ele, în timp ce Eppie îi scărpina botul şi-l răsplătea cu atenţie, deşi urmarea a fost că se luă după ei şi-i însoţi cu pasul lui greoi până în pragul casei.
Dar zgomotul unui lătrat ascuţit dinăuntru, în timp ce Eppie băga cheia în broască, îl făcu pe măgar să se îndepărteze şchiopătând, fără să-şi mai ia rămas bun. Lătratul cel ascuţit era semnul unui bun venit plin de pasiune cu care îi întâmpina un terier ce-i recunoştea şi care, după ce sări nebuneşte în jurul lor, se năpusti cu un zgomot îngrozitor la un pui de pisică, cu blana ca o carapace de broască ţestoasă, ce stătea sub război, şi apoi se repezi înapoi cu un lătrat ascuţit, ca şi când ar fi vrut să spună: "Mi-am făcut datoria faţă de această fiinţă neputincioasă, după cum vedeţi şi dumneavoastră", pe când mama puiului şedea să-şi încălzească pieptul alb la fereastră şi privea jur împrejur cu un aer somnoros, în aşteptarea mângâierilor, deşi nici prin gând nu-i trecea să facă vreun efort pentru a le obţine.
Prezenţa acestor vieţuitoare fericite nu constituia singura schimbare suferită în interiorul casei de piatră. Nu mai exista nici un pat în living-room, şi puţinul spaţiu era umplut cu mobilă decentă, strălucitoare şi curată, cum îi plăcea lui Dolly Winthrop.  Cu greu te-ai fi aşteptat să găseşti într-o casă atât de sărăcăcioasă masa şi scaunele de stejar, în formă de triunghiuri: fuseseră aduse odată cu paturile şi celelalte lucruri de la Red House, pentru că domnul Godfrey Cass, după cum spunea toată lumea din sat, se purta foarte drăguţ cu ţesătorul; şi era şi firesc ca cei ce-şi puteau îngădui să aibă grijă şi să ajute un om care crescuse un copil orfan şi îi fusese şi tată şi mamă - şi pe deasupra îşi pierduse şi banii, şi trăia de la o săptămână la alta, într-o perioadă în care ţesutul mergea din ce în ce mai prost, fiind din ce în ce mai puţin de tors, mai ales că meşterul Marner nu mai era chiar atât de tânăr. Nimeni nu-l invidia pe ţesător, deoarece era socotit un om aparte, faţă de care vecinii erau mai îndatoraţi decât faţă de oricine din Raveloe. Modul superstiţios de a-l privi se schimbase complet; iar domnul Macey, acum un om foarte bătrân şi neputincios de optzeci şi şase de ani, ce nu putea fi niciodată văzut altundeva decât la colţul vetrei sau şezând la soare în pragul uşii, era de părere că atunci când un om face pentru un copil orfan câte făcuse Silas, e semn că şi banii vor ieşi la iveală, ori că cel puţin hoţul va trebui să răspundă pentru ei - şi asta pentru că, aşa cum remarca domnul Macey despre sine însuşi, facultăţile sale intelectuale se păstraseră ca mai înainte.
Silas se aşeză şi o privi pe Eppie cu satisfacţie, pe când întinse pânza curată şi aşeză pe ea plăcintă cu cartofi încălzită, după un bun obicei de duminică, într-o tigaie, pe foc mocnit. Asta pentru că Silas nu voia să adauge la câte avea în gospodărie, un grătar şi un cuptor; ţinea la vatra lui de cărămidă veche, tot aşa cum îşi iubise oala cafenie, şi pe deasupra vatra îi amintea de perioada când o găsise pe Eppie. Divinităţile vetrei mai trăiesc încă; şi orice credinţă nouă trebuie să fie tolerantă faţă de acest fetişism, ca să nu-şi distrugă propriile rădăcini.
Silas îşi mâncă prânzul mai tăcut ca de obicei, punându-şi deoparte cuţitul şi furculiţa şi privind pe jumătate absent la joaca lui Eppie cu Snap şi cu pisica, lucru care o înpiedica să mănânce. Cum să nu stai să priveşti? Eppie, cu părul ondulat şi lucios, cu bărbia rotundă şi gâtul alb, pus în evidenţă de rochia de bumbac albastru-închis, râzând veselă pe când puiul de pisică era agăţat de umărul ei cu cele patru labe, ca o toartă de urcior, iar Snap pe dreapta, şi Puss de cealaltă parte se ridicau pe labe ca să prindă mâncarea pe care Eppie o ţinea mai sus decât puteau ei ajunge. Snap renunţa când şi când pentru a dojeni pisica cu un mârâit mustrător şi încerca să o convingă că se poartă uşuratic şi ca o lacomă; până ce Eppie se înduioşă, îi mângâie pe amândoi şi împărţi bucata între ei.
Dar în cele din urmă, Eppie, uitându-se la ceas, întrerupse joaca şi spuse:
- Ah, tăticule, e vremea să mergi la soare, să-ţi fumezi pipa. Eu însă, trebuie să strâng întâi, ca să fie camera curată când vine naşa. O să mă grăbeesc, nu întârziu.
Silas se obişnuise în ultimii doi ani să fumeze câte o pipă zilnic, determinat de către înţelepţii din Raveloe, ca o îndeletnicire "bună împotriva atacurilor"; şi acest sfat fusese dat şi de doctorul Kimble, pe temeiul că e bine să încerci ceea ce nu poate face rău, principiu născocit pentru a înlocui o parte din munca lui de medic. Lui Silas nu-i plăcea în chip deosebit să fumeze, şi adesea se întreba cum de erau vecinii săi atât de încântaţi de asta; dar felul umil de a accepta tot ce era  socotit bun, devenise parte integrantă a noului om care se născuse în el de când o descoperise pe Eppie lângă vatră: a fost unicul punct de sprijin de care s-a putut agăţa mintea sa năucită pe când îndrăgea tânăra viaţă ce-i fusese trimisă din beznele în care-i dispăruse aurul. Căutând ceea ce i-ar fi putut fi de folos lui Eppie, împărţind cu ea toate cele, ajunsese să-şi însuşească obiceiurile şi credinţele ce alcătuiau tiparul vieţii din Raveloe: şi cum odată cu trezirea sensibilităţii sale îi renăscu şi memoria, începu să cântărească elementele vechii sale credinţe şi să le amestece cu noile lui impresii, până ce dobândi conştiinţa unităţii dintre trecut şi prezent. Credinţa în bunătatea oamenilor îi aduse pace şi bucurie, îi strecură o vagă impresie că o eroare, o greşeală îi învăluise într-o umbră deasă anii săi cei mai frumoşi, şi se încredinţa din ce în ce mai uşor lui Dolly Winthrop, îi dezvălui treptat tot ce era capabil să descrie din viaţa sa anterioară. Această mărturisire decurgea în mod necesar şi greoi, deoarece puterile lui rudimentare de a explica nu erau ajutate de o repeziciune în interpretare din partea lui Dolly, ale cărei experienţe exterioare erau la îndemână şi nu-i puneau la îndemână nici o cheie pentru înţelegerea obiceiurilor străine şi preschimbau fiece lucru nou într-un izvor de uimire, întrerupându-l la fiece pas din povestire. Doar în etape şi la intervale de timp care îi îngăduiau lui Dolly să rumege ceea ce auzise, până ce ajungea să se familiarizeze cu ele, putu Silas să ajungă la punctul culminant al povestirii lui triste, tragerea sorţilor şi mărturia falsă depusă împotriva lui, şi trebui să repete aceasta cu prilejul mai multor întâlniri, răspunzând mereu la noi întrebări în legătură cu natura acestei metode de detectare a vinovatului şi de absolvire a inocentului.
- Şi eşti sigur, meştere Marner, că acolo aveai aceeaşi Biblie, cu aia de-o au la biserică şi după care învaţă să citească Eppie?
- Da, răspunse Silas, exact aceeaşi; şi se trage la sorţi răsfoind Biblia, adăugă mai încet.
- Doamne, Doamne! exclamă Dolly necăjită, ca şi când ar fi primit veşti proaste despre un bolnav. Tăcu câtăva vreme; în cele din urmă dăugă: se-ntâmplă să fie unii de le ştiu pe toate; mă prind că parohul le ştie; dar ca să le spună, folosesc tot felu' de cuvinte grele, că bieţii oameni de felul meu nu pricep prea multe. Niciodată n-am înţeles bine ce-a vrut să spună la biserică, doar pe ici, pe colo câte ceva, dar ştiu că-s cuvinte de preţ, aia ştiu, meştere Marner: dacă Dumnezeuu de sus s-ar fi purtat bine cu dumneata, n-ar fi îngăduit să te dea drept un hoţ şi-un ticălos când erai nevinovat.
- Ah! exclamă Silas, care reuşi în cele din urmă să înţeleagă rostirea încâlcită a lui Dolly, tocma' asta m-a străpuns ca un fier roşu; că, pricepi, nimănui nu-i păsa de mine. Şi cel cu care-am mers la bine şi la rău timp de zece ani şi mai bine, încă de pe când eram doi flăcăiandri şi le făceam pe toate pe din două, prietenul meu ăl mai bun, în care credeam, şi-a ridicat călcâiul asupra mea, muncindu-se să mă zdrobească.
- Apoi, ăla a fost un nemernic, nici nu-mi vine a crede să-şi afle seamăn, spuse Dolly. Da, e peste puteri, meştere Marner; mă simt ca şi când m-aş fi trezit şi n-aş şti de e noapte sau zi. Vezi, cred că e oarecum la fel ca şi când aş fi când aş fi pus ceva sus de tot şi de fapt nu-l pot atinge cu mâna, că trebuie să ţi se fi întâmplat ceva ce e drept, şi n-ai dreptu' să te descumpăneşti aşa cum ai făcut. Da mai vorbim noi de asta; mi se întâmplă să pricep lucrurile mai bine când pun ventuze sau cataplasme cu muştar, decât atunci când stau liniştită.
Dolly era o femeie prea săritoare ca să-i lipsească prilejuri de iluminare de felul celor la care făcuse aluzie, şi nu trecu mult până ce reveni la acest subiect.
- Meştere Marner, spuse într-o zi, aducând de la spălat rufele lui Eppie, m-am tot frământat cu necazul acela al dumitale cu tragerea sorţilor; şi mi se tot învârtea prin minte de nu ştiam de care capăt să-l apuc. Da uite, mi s-a limpezit deodată în noaptea aia când am vegheat-o pe biata Bessy Fawkes, de-a murit şi-a lăsat copiii, aibă Domnu' grijă de ei, mi s-a limpezit de văd acum ca lumina zilei; da dacă oi fi nimerit-o de data asta sau de-o pot pune-n cuvinte, asta n-o mai ştiu. Că de multe ori se-adună mai ştiu eu câte-n mine, care niciodată nu le pot spune; cât despre ce mi-ai vorbit de oamenii de prin părţile cele care nu spun niciodată rugăciunile pe deasupra, nici după carte, trebuie să fie grozav de deştepţi; că eu nu ştiu Tatăl nostru, şi cât pot prinde eu în biserică, încerc să repet când stau seara în genunchi, dar nu iese nimic.
- Totuşi spune ceva să pricep şi eu, doamnă Winthrop, o rugă Silas.
- Apoi de, meştere Marner, cam aşa e: nu-nţeleg nimic din tragerea sorţilor şi din greşeala care s-a întâmplat; poate că ar trebui să-i spunem parohului de asta şi el să ne explice cu cuvinte de-alea grele. Da ce mi-e limpede ca lumina zilei, şi am înţeles când mă necăjeam cu biata Bessy Fawkes, şi-n totdeauna-mi trece prin minte când îmi pare rău pentru cineva şi simt că n-am nici o putere să-l ajut, chiar de m-aş trezi la miezu'nopţii, mi-e limpede că Dumnezeu de sus are o inimă mai bună decât a mea, că eu nu pot fi mai bună decât m-a făcut Dumnezeu, şi dacă e ceva de mi se pare greu, asta-i pentru că-s lucruri pe care eu nu le ştiu; cât despre chestia aia, trebuie să fie multe lucruri de care să fi auzit, căci zău că ştiu puţine, aia e.  Aşa că, pe când mă munceam eu cu astea, mi-am amintit de dumneata, meştere Marner, a început să iasă la iveală, ca şi cum aş fi simţit in mine ce era drept pentru dumneata şi pentru cei care se rugau şi trăgeau sorţii, toţi afară de ăla nemernicu', că ăilalţi ţi-ar fi făcut dreptate de-ar fi stat în puterile lor, că ştiu mai bine toate şi-s mai binevoitori. Şi numai de asta pot fi sigură, cât despre celelalte mi se-ncâlceşte mintea dacă mă gândesc. E ca atunci când cu vecina de-a murit. Că apoi a venit febra şi a luat-o şi a lăsat copiii singuri; ş-apoi bătaia; că ăi de-ar trebui să fie drepţi şi să nu se-mbete trebuie să rabde de ăilalţi de sunt tocma' pe dos, ehei, sunt multe necazuri pe lumea asta, şi-s lucruri de nu le scoţi niciodată la cap. Şi tot ce ne rămâne de făcut este s-avem încredere, meştere Marner, şi să facem ce-i drept, cât ne pricepem şi s-avem încredere. Că dacă de-alde noi pricepem câte puţin din câte-s bune şi drepte, apoi e sigur că-s lucruri bune şi drepte mai multe decât putem noi înţelege, simt eu, uite aici, că aşa trebuie să fie. Şi dacă ai fi putut avea încredere, meştere Marner, n-ai fi fugit de semenii dumitale, să stai atât de singur.
- Eh, dar asta ar fi fost greu, spuse  Silas cu jumătate de glas; atunci ar fi fost greu să ai încredere.
- Aşa-i, rosti Dolly aproape cu remuşcare; e mai uşor să vorbeşti decât să faci, aproape mi-e ruşine c-am pălăvrăgit.
- Nu, nu, spuse Silas, ai dreptate, doamnă Winthrop, ai dreptate. Există şi lucruri bune pe lumea asta, o simt acum; şi-ţi vine să crezi că e mult mai bine decât poţi vedea, în ciuda necazurilor şi a răutăţilor. Tragerea aia la sorţi rămâne de ne-nţeles; da mi s-a trimis copilul; au alţii grijă de noi.
Acest dialog avu loc când Eppie era mică, atunci când Silas trebuia să se despartă de ea două ore în fiecare zi, pentru ca să poată merge să înveţe să citească la şcoala de fete, asta după ce se străduise în zadar să-i călăuzească el primii paşi spre citire. Acum, când crescuse, Silas fusese adesea împins în acele clipe de tihnită efuziune a oamenilor ce trăiesc o dragoste armonioasă, să-i vorbească şi ei despre trecut şi cum trăise în singurătate până să-i fie ea trimisă. I-ar fi fost imposibil să-i tăinuiască lui Eppie că nu e copilul lui: chair dacă te puteai aştepta din partea bârfitorilor din Raveloe la o discreţie plină de delicateţe în legătură cu aceasta, propriile ei întrebări despre mama sa, n-ar fi putut fi evitate, atunci când crescu mare, fără să învăluiască în tăcere trecutul, care ar fi stabilit între ei o barieră de netrecut. Aşa că Eppie aflase cu mult în urmă felul în care murise mama sa în zăpadă şi cum fusese ea însăşi găsită în faţa vetrei de către Silas, care crezuse că buclele ei aurii erau guineeele lui restituite. Dragostea caldă şi atentă cu care Silas o izolase într-o tovărăşie în doi aproape inseparabilă, ajutat de faptul că locuinţa lor era retrasă, o apărase de influenţele degradante ale sporovăielilor şi obiceiurilor satului şi îi păstrase cugetul în acea atmosferă  de prospeţime ce-i socotită câteodată greşit ca un atribut inevitabil rusticităţii. Iubirea deplină respiră o poezie ce poate spiritualiza chiar şi relaţiile fiinţelor celor mai puţin instruite; şi această poezie o împresurase pe Eppie, încă de pe vremea când pornise în căutarea acelei licăriri ce o chema spre vatra lui Silas: prin urmare, nu este de mirare că este nu numai drăgălaşă şi delicată, ci că are o urmă de rafinament şi fervoare ce nu se datorează unei învăţături, doar unui sentiment curat, hrănit de căldură sufletească. Era prea copilăroasă şi naivă ca închipuirea ei să rătăcească pe urmele întrebărilor legate de tatăl său; o bucată de vreme nici nu-i trecuse prin minte că ar fi avut un tată; şi prima dată când se gândise că mama ei a avut un soţ, a fost când Silas îi arătase verigheta ce fusese scoasă din degetul mamei şi păstrată de el cu grijă într-o cuite lăcuită, în formă de pantof. Încredinţă această cutie lui Eppie când crescu, şi ea o deschidea adeseori pentru a privi inelul, totuşi abia se gândea la tatăl de care îi amintea acest inel. Nu avea ea un tată alături, care o iubea mai mult decât îşi iubea oricare tată adevărat din sat, fiica? În schimb, cine îi fusese mama, şi cum ajunsese să moară în această singurătate, erau întrebări ce adesea o frământau pe Eppie. Cele ştiute despre doamna Winthrop, cel mai bun prieten al ei în afară de Silas, o făceau să presupună că o mamă trebuie să fie ceva foarte preţios; şi îl tot ruga pe Silas să îi povestească cum arăta mama ei şi cum o descoperise lângă răchită, condus de paşii ei mărunţi şe de braţele-i întinse. Răchita era tot acolo; şi în după-amiaza despre care vorbim, atunci când Eppie ieşi la soare cu Silas, primul lucru asupra căruia i se opriră ochii şi gândurile, fu acest copac.
- Tată, exclamă ea, cu tonul unei gravităţi blânde, care câteodată suna ca o cadenţă mai tristă şi mai lentă, nepotrivită cu firea ei jucăuşă, vom lua răchita în grădină; o să se potrivească în colţ, şi în apropiere o să pun ghiocei şi brânduşe. Aaron zicea că ghioceii nu dispar iarna, ci răsar din ce în ce mai mulţi.
- Ehei, copilule, spuse Silas, întotdeauna gata de vorbă când ţinea pipa în mână, părând să se bucure mai mult de pauze decât de pufăituri, nici că s-ar face să lăsăm afară răchita; şi cred că nici nu există ceva mai frumos ca atunci când e toată înflorită şi galbenă. Da, uite, tocma' îmi trecu prin minte ce-o să facem cu gardu', poate că Aaron ne poate da şi el o idee, că trebuie să avem un gard, că de nu, o să vină măgarii şi alte animale şi-o să calce totul în picioare. Şi cred că-i greu de făcut gardu', după câte-mi dau seama.
- Stai să-ţi spun eu, tăticule, sări Eppie, bătând deodată din palme, după o clipă de gândire. Sunt o mulţime de pietre prin apropiere, şi unele nu-s mari şi le-am putea pune una peste alta ca să facem gardul. Tu şi cu mine le-am putea căra pe cele mai mici, iar Aaron pe celelalte, ştiu eu c-ar face asta.
- Fetiţă scumpă, spuse Silas, nu-s destule pietre să-mprejmuim grădina, cât despre cărat, apoi, cu mânuţele tale, n-ai putea căra o piatră mai mare decât un nap. Eşti firavă, draga mea, adăugă el cu intonaţie tandră, aşa zice doamna Winthrop.
- Nu, sunt mai puternică decât îţi închipui, tăticule, rosti Eppie, şi de n-ar fi destule pietre să împrejmuim grădina, începem cu ele o parte şi pentru rest o să fie mai uşor să găsim beţe sau altceva. Ia uită-te aici, în jurul carierei mari, câte pietre sunt!
Sări ca un ied spre gura carierei, vrând să ridice unul din bolovani şi să arate câtă putere are, dar se întoarse surprinsă.
- Oh, tăticule, vino şi te uită, exclamă ea, vino să vezi cum a scăzut apa de ieri. Păi, n-a fost ieri cariera plină?
- Ba da, cum să nu, răspunse Silas, venind alături de ea. Cred că din cauza secării pe care au început-o încă de pe vremea culesului, pe pământurile domnului Osgood. Administratorul îmi zicea mai deunăzi, când am trecut pe-acolo: "Meştere Marner, nu m-ar mira să-ţi uscăm bucăţica de pământ ca pe un os." Cică domnul Godfrey Cass a început să dreneze; a cumpărat pământul ăsta de la domnul Osgood.
- Ce ciudată o să fie cariera veche uscată, spuse Eppie întorcându-se şi aplecându-se să ridice un bolovan cam mare. Vezi tăticule, pot căra ăsta destul de uşor, zise ea făcând câţiva paşi cu multă vigoare, dar lăsând imediat să-i pice bolovanul din mâini.
- Da puternică mai eşti! exclamă Silas, pe când Eppie îşi scutura braţele ce-o dureau şi râdea. Hai pe mal, vreau să stau acolo lângă gardul viu şi să lăsăm bolovanii în pace. Te-ai putea lovi, fetiţo dragă. Ar trebui altcineva să muncescă-n locul tău, şi braţu'meu nu-i prea puternic.
Silas rosti rar ultima frază, ca şi când ar fi spus mai mult decât s-a auzit; când se aşezară pe mal, Eppie se cuibări lângă el apucându-l de o mână, pe când Silas pufăia iar, îndeplinind parcă o datorie de onoare. Un frasin din gardul viu ce se afla în spate era ca o perdea ce-i apăra de soare învăluindu-i în umbre jucăuşe.
- Tăticule, începu Eppie cu multă blândeţe, după ce tăcură o bucată de vreme, dacă mă căsătoresc, trebuie să pun inelul mamei?
Silas tresări aproape imperceptibil, deşi întrebarea se potrivea cu gândurile sale, şi apoi rosti coborând tonul:
- Te-ai gândit şi la asta?
- De săptămâna trecută, tată, răspunse Eppie cu nevinovăţie în glas, de când mi-a vorbit Aaron.
- Şi ce-a spus? se interesă Silas pe acelaşi ton reţinut, ca şi când i-ar fi fost teamă să n-o emoţioneze pe Eppie.
- A spus că i-ar plăcea să se căsătorească pentru că va împlini în curând douăzeci şi patru de ani şi are mult de lucru cu grădinăritul, acum că a renunţat la domnul Mott, şi e chemat cu regularitate de două ori pe săptămâna la domnul Cass şi o dată la domnul Osgood, şi-l vor lua şi la casa parohială.
- Şi cine-i aia de i-ar plăcea să se însoare cu ea? întrebă Silas cu un zâmbet destul de trist.
- Cum, păi bineînţeles că eu, tăticule, răspunse Eppie, râzând cu gropiţe în obraji şi sărutându-l pe tatăl său; întrebi ca şi când i-ar trece prin minte să  ia pe altcineva.
- Îl vrei şi tu, nu-i aşa? întrebă Silas.
- Da, într-o bună zi, răspunse Eppie, nu ştiu când. Toată lumea se căsătoreşte într-o bună zi, aşa spune Aaron. Da eu i-am spus că nu este adevărat; că, i-am zis, uită-te la tata, el n-a fost niciodată însurat.
- Nu, fetiţo, spuse Silas, tatăl tău a fost un singuratic până i-ai fost trimisă tu.
- Dar niciodată n-o să mai fii singur, tăticule, şopti Eppie cu căldură. Uite ce a spus Aaron: "Nici prin gând nu mi-ar trece să te iau de la meşterul Marner". Şi eu i-am răspuns că nici n-ar fi cazu' să-ncerce. Şi el vrea să locuim toţi împreună, ca să nu trebuiască să lucrezi deloc, tăticule, decât atât cât îţi place, şi o să se poarte cu tine ca un fiu, uite, chiar aşa a zis.
- Şi ţi-ar plăcea aşa, Eppie? o întrebă Silas privind-o.
- Da, tăticule, răspunse Eppie firesc, şi mi-ar plăcea să se aranjeze lucrurile în aşa fel încât să nu trebuiască să lucrezi prea mult. Da de n-ar fi aşa, mai curând mi-ar plăcea să nu se schimbe nimic. Sunt foarte fericită; îmi place să-i fiu dragă lui Aaron şi să vină des să ne vadă şi să fie bun cu tine, întotdeauna e bun cu tine, nu-i aşa, tată?
- Aşa e, copila mea, nimeni n-ar putea fi mai bun ca Aaron, spuse Silas din inimă. Doar e fiul mamei lui.
- Dar nu vreau nici o schimbare, zise Eppie. Aş vrea să rămânem aşa, împreună. Numai că Aaron vrea să schimbe lucrurile şi m-a şi făcut să plâng niţel, da numa' niţel, deoarece a zis că nu-mi pasă de el, că de mi-ar păsa de el, aş vrea să mă mărit cu el, aşa cum vrea şi el.
- Fetiţo dragă, interveni Silas, renunţând la lulea ca şi când ar fi fost inutil să fumeze mai departe, eşti prea tânără să te măriţi. O s-o întrebăm pe doamna Winthrop, o s-o întrebăm pe mama lui Aaron ce gândeşte şi ea; că dacă se poate face ceva bun, ea e prima s-o facă. În orice caz trebuie să ne gândim la asta, Eppie: lucrurile, vrând-nevrând, se vor schimba; nu pot merge tot aşa înainte, fără nici o schimbare. O să îmbătrânesc şi o să ajung şi mai neputincios, şi o să fiu o povară pentru tine, mai mult ca sigur, dacă nu cumva o să plec pentru totdeauna. Nu vreau să spun că m-ai socoti o povară, ştiu că n-ai face-o, dar ţi-ar fi greu; şi când mă gândesc la asta, mi-ar plăcea să ştiu că mai ai pe cineva în afară de mine, pe cineva tânar şi puternic, care să trăiască la fel de mult ca tine,  să-ţi poarte de grijă până la sfârşit. Silas se opri, şi odihnindu-şi braţele pe genunchi, privi în pământ.
- Atunci ţi-ar plăcea să mă mărit, tăticule? întrebă Eppie cu un uşor tremur în glas.
- Nu spun nu, Eppie, răspunse Silas accentuând cele spuse, dar s-o întrebăm pe naşa ta. Ea vă doreşte, fiului ei şi ţie, cei mai bun.
- Uite-i că vin, spuse Eppie. Hai să-i întâmpinăm. Vai, dar luleaua n-o mai aprinzi,  tată? întrebă Eppie ridicând-o de jos.