Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul XIV

În săptămâna aceea fu îngropat un om sărac în Raveloe, iar sus la Kench Yard, în Batherley, se ştia că femeia cu părul negru şi cu copila bălaie, care veniseră în ultima vreme să locuiască acolo cu chirie, plecaseră din nou. Aceasta era singura explicaţie clară a dispariţiei lui Molly. Dar faptul că ea murise fără a fi plânsă de nimeni, lucru care pentru mulţi e la fel de banal ca frunza umbrarului de vară, era încărcat de semnificaţii pentru o anume fiinţă pe care o cunoaştem din paginile anterioare, modelându-i bucuriile şi tristeţile cu puterea unui destin. Hotărârea lui Silas Marner  de a păstra copilul acelei nefericite femei, fu obiectul unor vorbe purtate din gură-n gură prin sat şi a unei surprize cu puţin mai mici decât furtul banilor săi. Acea îmblânzire a sentimentelor faţă de el, care-şi găsea originea în prima sa nenorocire, acea unire a suspiciunii cu dezgustul, într-o milă mai curând dispreţuitoare pentru el, socotit un singuratic şi un nebun, erau întovărăşite acum de simpatie, îndeosebi în rândul femeilor. Mame model, care ştiau ce înseamnă să creşti copii ca în puf, şi mame leneşe, cărora nu le plăcea să fie întrerupte din şederea cu mâinile în sân şi din scărpinatul coatelor, pentru a îngriji de copiii care de-abia se puteau ţine pe picioare, erau la fel de interesate să ştie cum va fi capabil un om singuratic să se  descurce cu un copil de doi ani, şi în acelaşi timp erau gata să îl ajute cu sugestiile lor: mai ales mamele model îi spuneau ce e mai bine să facă, iar cele leneşe îi arătau ce nu va fi niciodată în stare să facă.
Printre mamele model, Dolly Winthrop era cea ale cărei servicii prieteneşti Marner le primea cu plăcere, deoarece ea le făcea fără o instruire specială şi ostentativă. Silas i-a arătat jumătatea de guinee pe care i-o dăruise Godfrey, întrebând-o ce să facă ca să-i cumpere ceva copilului.
- Meştere Marner, spuse Dolly, nu-i nevoie să cumperi nici măcar o pereche de pantofi, căci mi-au rămas hăinuţele pe care le-a purtat Aaron acu cinci ani, şi-i păcat să zvârli banii, copilul creşte ca iarba de mai; să-i dea Dumnezeu sănătate şi creşte el.
Şi în aceeaşi zi, Dolly aduse o legătură şi întinse în faţa lui Marner, una câte una, după mărime, hăinuţele, care mai toate erau peticite şi cârpite, dar  curate ca iarba verde. Cu acest prilej avu loc o mare ceremonie cu apă şi săpun, după care fetiţa ieşi strălucind de-o nouă frumuseţe şi fu aşezată pe genunchii lui Dolly, în timp ce-şi mişca degetele de la picioare, în timp dce gângurea şi-şi plesnea palmele. Avea aerul de-a fi descoperit o serie de lucruri în legătură cu ea şi încerca să le comunice alternând sunetele "bu,bu,bu" cu ""mămico". "Mămico" nu era  strigătul ajutorului sau al durerii; copila se obişnuise  să-l rostească, fără să aştepte un cuvânt tandru sau o mângâiere.
- Nici îngerii din rai nu-s mai gingaşi, spuse Dolly , spălându-i buclele aurii şi sărutându-le. Şi când te gândeşti c-a fost învelită în nişte zdrenţe murdare... şi că biata maică-sa a murit îngheţată; dar Dumnezeu a avut grijă de ea şi i-a îndreptat paşii până la uşa dumitale, meştere Marner. Uşa era deschisă şi ea a venit prin zăpadă şi a intrat ca un pui de prihor înfometat. Ziceai că uşa a fost deschisă, nu-i aşa?
- Da, răspunse Silas gânditor. Da... uşa era deschisă. Banii s-au dus nu ştiu unde şi ea a venit de nu ştiu unde.
Nu pomenise nimănui faptul că nu ştiuse când intrase copilul, evitând întrebări ce ar fi putut dezvălui faptul de care se  temea singur, şi anume că acel copil intrase în timpul uneia din transele sale.
- Ah, spuse Dolly cu gravitate blândă, e ca noaptea şi zorii, ca somnu' şi trezirea, ca ploaia şi secerişul, unu' se duce, altu' vine şi noi săracii, nu ştim nici cum, nici unde. Putem să ne luptăm, să ne luăm de păr, să ne apărăm, dar de fapt putem face foarte puţin, căci în cele din urmă, lucrurile importante se întâmplă fără ca noi să ridicăm nici măcar un deget; şi eu zic că ai dreptate s-o păstrezi pe asta mică, meştere Marner, că după câte se vede ţi-a fost trimisă de Sus, deşi unii gândesc altfel. O să se mai ude niţel, cât e aşa de mică; da mai vin eu şi de bună voie, şi-o să am grijă de ea în locul dumitale, că mai pot pierde puţin timp. Când se scoală omu' cu noaptea-n cap, ceasu' pare să se-oprească pe la zece. Aşa că după cum ziceam, vin şi văd cu drag de copil în locul dumitale.
- Mulţumesc... din tot sufletul, spuse Silas, ezitând puţin. M-ar bucura să-mi mai spui câte ceva. Dar, adăugă el stingherit, aplecându-se înainte şi privind copila cu oarecare gelozie, cum îşi rezema capul de braţul lui Dolly, şi se uita la el de la distanţă şi cu mulţumire, dar vreau să mă ocup eu de ea, ca nu cumva să-ndrăgească pe altu' în locul meu. M-am obişnuit să mă păzesc de ceilalţi închizându-mă în casă, pot învăţa, pot învăţa s-o cresc.
- Desigur, rosti Dolly cu blândeţe. Am mai văzut bărbaţi pricepuţi în creşterea copiilor. Bărbaţii-s stângaci şi te contradixesc, Domnu' să-i ajute, da' când băutura iese din ei, nu-s lipsiţi de suflet, deşi-s nepricepuţi la doftoricit şi la-nfăşat, că-s nervoşi şi n-au răbdare. Bagă de seamă, asta se pune întâi, continuă Dolly, ridicând cămăşuţa şi îmbrăcând-o pe fetiţă.
- Da, încuviinţă Marner, ascultător şi atent, ca să înveţe aceste mistere; în acest timp, fetiţa îl apucă cu mâinile ei mici şi-şi lipi buzele de faţa lui.
- Uită-te, spuse Dolly cu tact şi căldură, pe dumneata te iubeşte cel mai mult. Vrea să stea la dumneata în poală, zău aşa. Hai, ia-o meştere Marner, îmbrac-o şi poţi spune c-ai făcut totul pentru ea chiar de la început.
Marner o luă în poală, tremurând din pricina unei emoţii misterioase pentru el, asemeni unui necunoscut care îl întâmpina. Gândirea şi simţirea se confundau într-atât în el, încât dac-ar fi încercat să le dea glas, n-ar fi putut spune decât că fetiţa sosise în locul aurului, că aurul se preschimbase în fetiţă. Luă hainele de la Dolly şi îmbrăcă fetiţa, ascultând de îndrumările ei, în timp ce dădea din picioruşe.
- Aşa, aşa! Apoi merge destul de uşor, meştere Marner, spuse Dolly, da' ce-o să faci când o să trebuiască să lucrezi la război? Că ea o să tot crească şi-o să ai bătaie de cap cu ea pe zi ce trece, zău aşa, să-i dea Dumnezeu sănătate. Slavă Domnului, că ai căminul ăsta înalt în loc de unu' cu grilaj, că ăsta ţine focu' mai la distanţă de ea, dar dacă ai ceva ce se poate vărsa sau sparge, sau ceva ascuţit, ai grijă că direct acolo se va duce, să ştii asta.
Silas medită câtăva vreme, încurcat.
- O s-o leg de piciorul războiului, rosti în cele dinn urmă, o s-o leg cu sfoară rezistentă şi lungă.
- Apăi, poate c-o să meargă, că e fetiţă, şi ele-s mai uşor de îndemnat decât băieţii să stea locului, ştiu ce sunt băieţii, că am patru, patru am, ştie Domnu', şi de-ar fi să-i prinzi şi să mi-i legi la un loc, numai o agitaţie şi-un zbieret ar fi, ca atunci când pui belciuge porcului. O să-ţi aduc scăunelu' meu şi câteva bucăţi de cârpă roşie şi câteva lucruri să se joace cu ele, şi-o să şadă, şi-o să se tot joace cu ele, ca şi când ar fi vii. Ehei, de n-ar fi păcat să doreşti ca băieţii să nu fie băieţi, să le dea Domnu' sănătate, mi-ar fi plăcut ca unu' din ei să fi fost fetiţă; şi când te gândeşti cum aş învăţa-o să spele şi să cârpească şi să croşeteze şi toate cele... da' pot s-o învăţ pe asta mică, meştere Marner, când s-o face mai mare.
- Dar asta mică o să fie a mea şi numai a mea, răspunse Marner destul de grăbit, nu va fi a nimănui altcuiva.
- Nu, bineînţeles; ai tot dreptu' asupra ei, dacă-i eşti tată şi-o creşti ca atare, dar, adăugă Dolly, ajungând la un punct pe care se hotărâse dinainte să-l atingă, trebuie s-o creşti ca pe un copil de creştin şi s-o duci la biserică, şi s-o înveţi catehismul, cum ştie Aaron al meu Crezul pe deasupra şi toate celelalte, ca şi cum ar fi paracliser. Asta-i ce-ai de făcut, meştere Marner.
Chipul palid al lui Marner se-nroşi pe neaşteptate, sub impulsul unei noi nelinişti. Mintea lui era prea preocupată cu strădania lui de a da un înţeles limpede cuvintelor lui Dolly, pentru ca să se mai gândească să-i răspundă.
- Şi cred, continuă ea, că biet copilaşu' n-a fost niciodată botezat şi tocma' asta se cuvine să vorbeşti cu parohu'; sau, dacă n-ai nimic împotrivă, o să vorbesc eu cu domnu' Macey, chiar azi. Să nu i se întâmple ceva pruncului înainte de a-ţi face datoria de tată, meştere Marner. Vaccinu' ăsta de care vorbesc şi toate de câte-i nevoie ca s-o păzeşti de rău, o să-ţi stea veşnic ca un ghimpe-n suflet cât oi zăbovi pe partea astălaltă a mormântului; şi nici nu cred că i-ar fi uşor să doarmă liniştit cui trece în altă lume, dacă nu şi-a făcut datoria faţă de copiii neajutoraţi.
Chiar şi Dolly era dispusă să tacă câtva timp, deoarece vorbise din adâncurile propriei sale credinţe şi era foarte îngrijorată să ştie dacă cuvintele sale avuseseră efectul dorit asupra lui Silas. El era încurcat şi neliniştit, deoarece cuvântul "botezat" nu avea nici un înţeles pentru el. Auzise numai despre botez, şi asistase doar la botezul adulţilor, bărbaţi şi femei.
- Ce vrei să spui cu "botezat"? întrebă el cu timiditate în cele din urmă. N-o să se poarte bine oamenii cu ea, fără asta?
- Doamne, Doamne, meştere Marner, exclamă Dolly cu blândă tristeţe şi compasiune. N-ai avut niciodată un tată sau o mamă care să te-nveţe să spui rugăciuni şi că există cuvinte bune şi lucruri bune ce ne păzesc de rău?
- Ba da, răspunse Silas încet; ştiu o mulţime, adică ştiam. Da' voi faceţi altfel; prin părţile mele, obiceiurile sunt foarte deosebite. El se  opri câteva clipe, apoi adăugă mai hotărât: dar vreau să fac toate câte pot fi făcute pentru copil. Şi orice-i folosit prin părţile astea şi crezi că-i bine, o să se facă, dacă-mi zici.
- Apoi, meştere Marner, continuă Dolly, bucurându-se în sinea ei, o să-i cer domnului Macey să vorbească cu parohul despre asta; şi trebuie să-i dai un nume, că trebuie să aibă un nume la botez.
- Numele mamei mele era Hephzibah, spuse Silas, şi surioara mea a purtat acelaşi nume.
- Ce nume! exclamă Dolly uimită. Îmi vine să cred că nu-i creştinesc.
- E nume biblic, spuse Silas, reamintindu-şi nume din alte vremuri.
- Atunci n-am de ce să fiu împotriva lui, spuse Dolly destul de mirată de cunoştinţele lui Marner în această direcţie; însă bagă de seamă, n-am prea multă carte şi mi-e greu până prind cuvintele. Da' a fost ciudat să o numească pe surioara ta cu un nume ca ăsta, când era aşa de mititică, nu-i aşa, meştere Marner?
- Îi spunea Eppie, răspunse Marner.
- Apăi, dacă nu socoteşti că e rău să-i scurtaţi numele, în orice caz e mai la-ndemână. Aşa că eu mă duc acu', meştere Marner şi-o să vorbesc până deseară de chestia cu botezul, şi-ţi urez numa' noroc, şi zău că o să ai din plin dacă faci ce se cade pentru copilu' ăsta orfan; şi mai e chestia cu vaccinu', de care trebuie s-avem grijă; cât priveşte spălatu' fleacurilor ăstora, să nu te frămânţi, că mă ai pe mine, şi să ştii, le spăl c-o singură mână dacă face clăbuc săpunu'. Ah, îngeraş drag! O să-mi dai voie să-l aduc pe Aaron zilele astea şi-o să-i arate căruţa de jucărie ce i-a făcut-o tat'su şi căţeluşu' ăla pătat cu alb şi negru, ce-a-nceput să crească.
Pruncul a fost botezat; şi cu această ocazie Silas, curat şi îngrijit pe cât îi sta în putinţă, îşi făcu prima apariţie la biserică şi se supuse regulilor pe care vecinii săi le socoteau sacre. Era complet incapabl, neajutându-l nimic din câte auzise ori văzuse, să pună pe acelaşi plan religia din Raveloe cu propria sa credinţă, iar dacă ar fi putut-o face pe vremuri, s-ar fi datorat trăirilor sale puternice şi nu comparării exprimărilor sau ideilor; şi acea simţire era acum adormită de ani întregi. Nu avea nici o idee precisă despre botez ori despre mersul la biserică, cu excepţia faptului că Dolly îi spusese că aceasta era folositor copilului şi astfel, săptămânile preschimbându-se-n luni, copilul creă tot mai multe legături noi între viaţa sa şi vieţile de care fugise până atunci, închizându-se într-o izolare tot mai adâncă. Spre deosebire de aur, care nu necesită nimic şi trebuie adorat într-o singurătate zăvorâtă şi care e tăinuit de lumina zilei, fiind surd la cântecul păsărelelor şi insensibil la glasurile omeneşti, Eppie era fiinţa tuturor acţiunilor şi dorinţelor fără număr, căutând şi iubind raza soarelui, plăcându-i sunetele şi mişcarea, transformând orice într-o încercare, crezând mereu în bucurie şi aprinzând bunătatea omenească în toţi ochii ce o priveau. Aurul îi îndreptase gândurile spre un cerc vicios ce nu ducea nicăieri; Eppie reprezenta însă o schimbare plină de nădejdi ce-i reţinea gândurile şi le târa departe, le atrăgea spre anii viitori, atunci când Eppie avea să înţeleagă cât de mult ţinea Silas la ea, şi îl făcea să-şi închipuie acele timpuri ce urmau să sosească în legăturile pe care le crease fără voia lui cu vecinii săi. Aurul îl determinase să stea în casă şi să ţeasă din ce în ce mai mult, tot mai surd şi mai orb faţă de orice, în afară de monotonia războiului şi de modelul pânzei; Eppie însă îl făcea să abandoneze ţesutul şi să privească aceste pauze ca pe o sărbătoare care-l înviora aducându-i multă prospeţime, îl chema să vadă până şi muştele bătrâne, rămase peste iarnă, ce se târau spre soarele primăverii. Ea îi dădea căldura bucuriei pentru că era bucuroasă.
Şi atunci când soarele fu puternic şi străluci îndelung pe cer, iar pintenul cocoşului crescu mult pe pajişti, Silas putea fi văzut pe la amiaza însorită sau târziu după-masă, atunci când umbrele se alungeau sub gardurile vii, rătăcind pe-afară, cu capul gol, şi ducând-o pe Eppie dincolo de cariera de piatră, unde creşteau florile. Mergeau până ajungeau la un loc preferat, unde se aşezau, în timp ce Eppie culegea flori şi sporovăia cu gângăniile ce bâzâiau fericite deasupra petalelor strălucitoare, atrăgându-i necontenit atenţia lui "tăticuţu", căruia îi aducea flori. Apoi asculta trilul neaşteptat al unei păsări şi Silas o învăţa, ducând degetul la gură în semn de tăcere, să stea liniştită pentru a mai putea asculta odată trilul; atunci când îl auzea din nou, îşi îndrepta spatele şi râdea triumfătoare. Şezând pe maluri, Silas începu să caute din nou ierburile ce îi fuseseră cândva familiare, rememorând, în timp ce le privea, amintiri tulburi pe care le alunga cu timiditate, refugiindu-se în mica lume a lui Eppie.
Pe măsură ce mintea copilului se  îmbogăţea în cunoştinţe, mintea lui scormonea amintirile; pe măsură ce viaţa ei îşi deschidea porţile mai larg, sufletul său, mult timp închis ca-ntr-o temniţă strâmtă şi rece, se deschidea şi el tremurător către o conştiinţă deplină.
Era o influenţă ce se accentua în fiecare an: gângurelile ce-i înfioraseră inima lui Silas se schimbară în sunete articulate  şi cereau răspunsuri tot mai limpezi; formele şi sunetele se precizau tot mai mult în ochii şi urechile lui Eppie, şi tot mai des Silas trebuia să i le explice. Deasemeni, când Eppie împlini trei ani, începu să facă tot felul de prostii care îi dădeau bătaie de cap lui Silas, cerându-i răbdare, supraveghere şi înţelegere. Dar  bietul de el nu ştia ce să facă din cauza afecţiunii ce i-o purta fetiţei. Dolly Winthrop i-a spus că trebuie s-o pedepsească pe Eppie şi că nu se poate să creşti un copil fără să dai din când în când şi dovezi mai usturătoare de dragoste, în locuri moi şi sănătoase.
- Şi mai e ceva ce-ai putea face, meştere Marner, adăugă Dolly dusă pe gânduri, ai putea s-o închizi în pivniţa cu cărbuni. Şi au am făcut asta cu Aaron, căci am fost atât de proastă când era el mic, încât nu mă lăsa inima să-l pedepsesc. N-am avut destulă tărie să-l las să stea mai mult de un minut în pivniţa cu cărbuni, dar a fost destul ca să se înnegrească din cap până-n picioare, şi a trebuit să-l spăl şi să-l îmbrac din nou, şi a fost nenorocit de parcă l-aş fi bătut cu nuiaua. Te las să chibzuieşti, meştere Marner, că ceva tot trebuie să faci, fie c-o atingi, fie c-o duci în pivniţă, că altfel o să ţi se  suie-n cap şi n-o s-o mai poţi stăpâni.
Silas fu impresionat de tristul adevăr al acestei ultime remarci; dar încetă să mai judece în faţa ultimelor două metode ce i se înfăţişau, nu numai că-l durea s-o lovească pe Eppie, ci şi pentru că tremura de teama unei dispute momentane cu ea, ca nu cumva din pricina acesteia, să fie mai puţin iubit. Iar dacă un Goliat sentimental s-ar ataşa de o mogâldeaţă gingaşă, temându-se să o atingă şi cu vârful degetului, şi cu atât mai mult să pună mâna pe nuia, care din cei doi, mă rog, ar fi stăpânul? Era limpede că Eppie, cu paşii ei nesiguri, îl făcea pe Silas să danseze după bunul ei plac, în orice dimineaţă în care împrejurările îi favorizau răutăţile.
De pildă alesese cu grijă o fâşie largă de pânză pe care s-o folosească pentru a o lega de război, atunci când era ocupat: îi prindea mijlocul cu această fâşie, care era suficient de lungă pentru a-i îngădui să ajungă la pat şi să şadă pe el, dar nu destul de lungă ca să-i permită să se aventureze în alte părţi. Într-o dimineaţă frumoasă de vară, Silas fu mult mai prins ca de obicei cu lucrul său şi avea nevoie de foarfece lângă el. Aceste foarfece, datorită avertismentului special al lui Dolly, fuseseră ţinute cu grijă departe de Eppie, dar zgomotul lor o atrăgea în mod special. Silas se aşezase la război; lăsase însă foarfecele aproape, într-un loc unde Eppie putea să ajungă cu braţul; asemeni unui şoricel care pândeşte o ocazie favorabilă, se furişă tiptil din colţul ei, puse mâna pe foarfece şi se îndreptă din nou spre pat, cu spatele drept ca să-şi ascundă fapta. Era hotărâtă să folosească foarfecele; şi tăind neelegant dar bine fâşia de pânză, o şterse cât ai clipi din ochi pe uşa deschisă, atrasă de soare, în timp ce Silas credea că este mai cuminte decât de obicei. Doar atunci când avu întâmplător nevoie de foarfece, îşi dădu seama de cele petrecute: E ppie fugise singură şi se temu să nu fi căzut în cariera de piatră. Cuprins de o spaimă cumplită, se năpusti afară, strigând-o pe nume şi alergând ca un fulger spre locul prăpăstios. Cercetă gropile uscate, în care ar fi putut să cadă, apoi privi cu groază mută suprafaţa roşie şi netedă a apei. Sprâncenele îi erau asudate. De câtă vreme plecase ea? Exista o singură nădejde: să se fi târât pe sub pârleaz şi să fi mers pe câmpul unde obişnuiau să rătăcească împreună. Dar iarba era înaltă, şi nu exista altă posibilitate s-o zărească dacă se afla acolo, decât făcând o cercetare amănunţită, ceea ar fi însemnat să calce în picioare recolta domnului Osgood. Totuşi, n-avea altceva de făcut; şi sărmanul Silas, după ce scrută cu privirea gardurile vii dimprejur, păşi prin iarbă, înşelându-se într-una cu imagini amăgitoare ce i-o arătau pe Eppie în spatele unei  tufe de măcriş roşu, îndepărtându-se într-una. Cutreieră pajiştea în zadar, sări peste pârlez în ogorul vecin, privind fără nădejde spre o baltă mică ce era aproape secată vara şi care avea marginile înecate într-o întindere mare de noroi lipicios. Aici o găsi pe Eppie, conversând veselă cu gheata ei mică, pe care o folosea în loc de găleată pentru a lua apă din urma  adâncă a unei copite, pe când picioruşele goale-i erau băgate într-un noroi verzui ca măslinele. Un viţel cu capul roşu o urmărea cu o îndoială îngrijorătoare prin gardul viu din faţa ei.
Era limpede că acest copil botezat nu fusese cuminte şi trebuia s-o pedepsească; Silas însă, covârşit  de bucuria regăsirii comorii sale, nu putu face altceva decât s-o înşface şi să o acopere de sărutări pe jumătate sugrumate de hohote de plâns. Dar alergând cu ea acasă şi începând să se găndească că trebuie s-o spele, îşi aminti că trebuie s-o pedepsească. Gândul că ar mai putea fugi şi că şi-ar putea face singură rău, îl determină pentru prima oară să încerce s-o bage în pivniţă, care de fapt, era o cămară mică, aşezată lângă vatră.
- Haimana mică, începu el s-o dojenească ţinând-o pe genunchi şi arătându-i cu degetul picioarele şi hainele pline de noroi, şi rea, care a tăiat pânza cu foarfecele şi a fugit. Eppie trebuie să se ducă în pivniţa cu cărbuni că a fost rea. Tăticul trebuie s-o închidă în pivniţa cu cărbuni.
Spera că aceste cuvinte să fie destul de dure şi că Eppie va începe să plângă. Dar ea începu să tresalte pe genunchii lui, ca şi când propunerea îi oferea o noutate plăcută. Văzând că trebuie să treacă la măsuri drastice, o băgă în pivniţa cu cărbuni şi închise uşa, neliniştit că trebuie să folosească o măsură atât de aspră. O clipă nu se auzi nimic, apoi însă,  răzbi un plâns firav şi Silas o scoase spunându-i:
- Acum n-o să mai fi rea, că de nu, pivniţa te aşteaptă, un loc negru şi îngrozitor.
În acea dimineaţă fu nevoit să întrerupă ţesutul pentru o bucată de vreme, căci Eppie trebuia spălată şi îmbrăcată cu haine curate; dar nădăjdui că pedeapsa va avea un efect de lungă durată şi astfel va economisi timp pe viitor, deşi poate că n-ar fi stricat dacă Eppie ar fi plâns mai mult.
Peste jumătate de ceas era din nou curată şi Silas aruncă fâşia de pânză pe jos, gândindu-se că Eppie va fi cuminte şi nu va mai trebui s-o lege tot restul dimineţii. Se întoarse spre ea, vrând s-o aşeze pe scăunaşul de lângă război, dar ea îl privi pe furiş cu chipul şi mâinile negre, spunându-i:
- Eppie a fost în pivniţă.
Insuccesul pedepsei cu beciul de cărbuni, îi zgudui încrederea în eficacitatea acestei metode.
- Toate le ia în glumă, îi mărturisi Silas lui Dolly. Ar trebui s-o bat, dara sta nu pot face, doamnă Winthrop. Dacă nu mă deranjează prea tare, pot s-o rabd. O să-nveţe numai ce vede la mine.
- În parte-i adevărat, meştere Marner, spuse Dolly cu înţelegere, şi dacă nu te poţi hotărî s-o sperii ca să nu mai pună mâna pe lucruri, trebuie să faci tot ce poţi ca să nu le mai aibă la îndemână. Aşa fac eu cu căţeii pe care băieţii mei îi răsfaţă. Se tot joacă cu ei şi-i necăjesc, de parcă ar fi o pălărie de sărbătoare atârnată undeva şi ei încearcă s-o tragă şi s-o târască pe jos. Nu-şi dau seama, drăguţii de ei, numa' când o să le crească dinţii, or să se mai potolească, aia e.
Aşadar, Eppie fu crescută fără pedepse, povara răutăţilor ei fiind suportată de Silas. Coliba de piatră deveni un cuib moale pentru ea, aşternut cu răbdare pufoasă; şi nmic în lumea ce se întindea dincolo de coliba de piatră, nu ştia ce e o încruntare ori un refuz.
Neţinând seama de greutatea de a o căra în acelaşi timp cu tortul de in sau cu pânza; Silas o lua cu sine în mai toate drumurile sale pe la ferme, nevrând s-o lase lui Dolly Winthrop, care ar fi fost întotdeauna gata să aibă grijă de ea; şi fetiţa ţesătorului, cu părul numai cârlionţi, deveni obiectul interesului general, atât al celor din sat, cât şi al celor din aşezările îndepărtate. Până atunci Silas fusese tratat în mare parte ca şi când ar fi fost un duh, o fiinţă stranie şi misterioasă, care trebuie privită cu o curiozitate plină de uimire şi cu repulsie, şi cu care omul nu trebuie să fie în legătură, dar cu care trebuie să te porţi în aşa fel încât să ţi-l faci binevoitor, şi din când în când să-i dăruieşti o halcă de carne de porc sau ceva zarzavaturi, socotind că fără el nu se poate ţese inul. Acum însă, Silas era primit cu surâsul pe buze şi cu întrebări vesele, ca o persoană ale cărei bucurii şi greutăţi puteau fi înţelese. Pretutindeni era obligat să ia loc puţin şi să vorbească despre copil, şi întotdeauna îl aşteptau cuvinte pline de interes: "Ah, meştere Marner, ce norocos ai fi dacă fetiţa ar face pojar repede şi într-o formă uşoară!" sau: "De, nu-s prea  mulţi flăcăi tomnatici să vrea să tragă ponoase de pe urma uneia ca ea; dar aşa-i că ţesutul te face mai îndemânatic decât munca câmpului? De fapt, eşti aproape la fel de îndemânatic ca şi o femeie, că ţesutul e doar niţel mai altfel ca torsul". Domni şi doamne vârstnice, aşezaţi pe scaune în bucătărie, atenţi, clătinau capul la adresa dificultăţilor ce însoţeau creşterea copiilor, pipăiau braţele şi picioarele rotunde ale lui Eppie şi le decretau remarcabil de tari şi-i spuneau lui Silas că, dacă fetiţa continua aşa, (ceea ce nu putea fi totuşi prezis) era un lucru bun pentru el să aibă o fată de încredere care să se ocupe de casa lui când va fi neajutorat. Slujnicele nu mai puteau de drag s-o ducă pe afară, să vadă găinile şi puii sau dacă nu pot fi scuturate cireşe din pom; iar băieţaşii şi fetiţele se apropiau încet de ea, cu mişcări prudente şi privirea fixă, ca şi căţeluşii când sunt în faţa unui semen de-al lor, până ce atracţia devenea atât de irezistibilă, încât o sărutau. Nici unui copil nu-i era teamă să se apropie de Silas când se afla Eppie lângă el; acum nu mai era înconjurat de scârbă nici de tineri, nici de bătrâni, deoarece copilul îl legase din nou de lume. Dragostea dintre ei doi îi preschimbase într-o singură fiinţă; copilul iubea pe toţi oamenii şi florile şi pietricelele rotunde.
Acum Silas se gândea la viaţa din Raveloe numai în măsura în care era în legătură cu Eppie; vroia să aibă tot ce era socotit bun în Raveloe; şi asculta cuminte, ca să poată ajunge să priceapă mai bine ce însemna această viaţă de care  timp de cincisprezece ani se ţinuse la distanţă ca faţă de un lucru ciudat, cu care nu avea nimic comun: întocmai cum un om care are o plantă de preţ pe care vrea s-o păstreze într-un pământ bun şi hrănitor, se gândeşte la ploaie şi la soare şi la toate influenţele exterioare legate de cultivarea ei, şi se interesează neostenit de orice îl va ajuta să satisfacă nevoile rădăcinilor însetate sau să păzească frunza şi mugurele de orice vătămare. Renunţase complet la încllinaţia spre tezaurizare, încă de când pierduse aurul îndelung păstrat; monedele câştigate mai târziu erau la fel de inutile ca şi pietrele aduse să refacă o clădire dărâmată de cutremur; pierderea îl apăsase prea greu pentru ca vechea satisfacţie să renască la atingerea noilor bani câştigaţi. Şi acum ceva venise să-i înlocuiască comoara, ceva ce punea în faţa câştigului său un scop care-l făcea să spere şi să se înveselească mereu.
De mult au existat îngeri care  veneau şi luau oamneii de mână pentru a-i conduce departe de cetattea pierzaniei. Acum nu mai vedem îngeri albi. Totuşi oameni sunt îndepărtaţi de la pierzania ameninţătoare; sunt luaţi de o mână ce-i duce înainte cu blândeţe spre un  tărâm liniştit şi luminos, în aşa fel încât să nu mai poată privi înapoi; şi acea mână poate fi a unui copil.