Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul XIII

Era după începutul cinei de la Red House şi cheful se afla în acel stadiu în care timiditatea se preschimbase într-o voioşie uşuratică, când domnii, conştienşi de situaţie, puteau fi convinşi în cel mai bun caz să danseze un dans marinăresc şi când moşierul preferra să vorbească cu glas tare, scuturându-şi tabachera de prizat şi bătându-i pe musafiri pe spate ca să nu se ridice imediat de la masa de joc, gest ce îl exaspera pe unchiul Kimble, care fiind totdeauna nedisciplinat în ocupaţiile grave, devenea înverşunat şi dur când era vorba de cărţi  sau băutură; amesteca cărţile cu o privire bănuitoare, înainte de a-l lăsa pe adversar s-o facă, şi dădea o carte mică cu un imens dezgust, de parcă ar fi vrut să spună că într-o lume în care se petrec asemenea lucruri, îţi vine s-o apuci pe calea nesăbuitului desfrâu. Când serata ajungea la această culme a libertăţii şi amuzamentului, slujitorii erau obişnuiţi, nemaiavând niciuna din îndatoririle cinei, să se bucure şi ei de petrecere, venind să privească dansul; aşadar, dependinţele casei fură părăsite.
Din hol se intra în salonul alb prin două uşi, ce rămâneau deschise ca să vină aerul prin ele: cea de jos era înţesată de slugi şi săteni, numai cea de sus rămăsese liberă. Bob Cass participa la un dans marinăresc, şi tatăl lui, foarte mândru de fiul său, despre care declara într-una pe un ton ce dovedea că acesta era un merit al tinereţii, că îi seamănă leit când era el în floare, stătea în mijlocul unui grup ce se plasase vizavi de instrumentist, nu departe de uşa de sus. Godfrey stătea în picioare, puţin mai la o parte, nu pentru a-l admira pe fratele său dansând, ci pentru a o putea zări pe Nancy, care şedea în grup, lângă tatăl ei. Rămăsese singur, deoarece dorea să evite glumele părinteşti ale moşierului în legătură cu căsătoria şi frumuseţea domnişoarei Nancy Lammeter, glume ce tindeau să devină din ce în ce mai directe. Avea însă perspectiva de a dansa din nou cu ea, de îndată ce urma să se isprăvească dansul marinăresc, iar între timp, putea s-o privească îndelung, fără să fie văzut.
Dar când Godfrey îşi ridică ochii după una din aceste lungi contemplaţii, văzu ceva ce nu putea fi comparart decât cu apariţia unei stafii. Era într-adevăr o fantomă apărută din viaţa lui necunoscută, întunecoasă ca o stradă lăturalnică ascunsă de clădirile frumos ornamentate, care primesc din plin lumina soarelui şi se bucură de privirea admiratorilor respactabili. Era propriul său coppil, purtat de Silas Marner în braţe. Aceasta fu impresia lui de moment, şi deşi nu-şi mai văzuse copilul de luni de zile şi, tocmai atunci când spera că s-ar fi putut înşela, domnul Crackenthorp şi cu domnul Lammeter înaintară spre Silas, uimiţi de această apariţie stranie. Godfrey li se alătură de îndată, neputându-se împiedica  să nu asculte fiece cuvânt şi încercând să se controleze pentru a nu se trăda, dar îşi dădu seama că dacă cineva s-ar fi uitat la el, l-ar fi văzut cu buzele palide şi tremurând.
Acum însă, toţi ochii din cameră erau îndreptaţi spre Silas Marner; moşierul se ridicase întrebând furios:
- Ce înseamnă asta? De ce ai intrat aşa?
- Am venit după doctor, am nevooie de doctor, îi spuse Silas din prima clipă domnului Crackenthorp.
- De ce, ce s-aîntâplat Marner? întrebă parohul. Doctoruul este aici, dar explică liniştit de ce ai nevoie de el.
- O femeie, rosti Silas vorbind încet şi gâfâind, tocmai când Godfrey ajunse lângă el. Cred că a murit în zăpadă, la cariera de piatră, nu departe de casa mea.
Godfrey simţi inima zvâcnindu-i puternic; era înspăimântat; groaza lui era ca nu cumva femeia spă fie încă vie. Simţea o teroare îngrozitoarae, care i se cuibărise în inimă; oricât de omenească ar fi fost prima reacţie a sa, o cuplită spaimă îl făcea să şi-o închipuie moartă, fericirea lui depinzând de asta.
- Bine, răspunse domnul Crackenthorp. Du-te afară, acolo, în hol. Îl aduc pe doctor. A găsit o femeie în zăpadă şi crede că e moartă, adăugă adresându-se încet moşierului. Mai bine să nu se afle, le-ar impresiona pe doamne. Spune-le doar că i s-a făcut rău unei femei sărmane din pricina frigului şi a foamei. Mă duc după Kimble.
Cam la această vreme, doamnele se apropiaseră, curioase să ştie ce vânt îl adusese pe ţesătorul singuratic acolo, în împrejurări atât de ciudate şi interesate de copilul drăguţ care, pe jumătate alarmat şi pe jumătate atras de lumină şi de societateta numeroasă, se încrunta şi-şi ascundea faţa sau îşi ridica capul şi privea în jur împăcat, până în clipa când o mângâiere sau o vorbă blândă îl făcea să se încrunte din nou şi să-şi ascundă faţa hotărât.
- Ce-i cu copilul ăsta? îl întrebară pe Godfrey mai multe doamne deodată, printre care, Nancy Lammeter.
- Nu ştiu, mi se pare că a fost găsită în zăpadă o femeie săracă, fu răspunsul pe care Godfrey reuşi să-l smulgă din adâncul său, cu un efort teribil. La urma urmelor, sunt oare sigur? se grăbi să adauge în sine, anticipând glasul conştiinţei sale.
- Mai bine ai lăsa copilul aici, jupâne Marner, spuse cu bunătate doamna Kimble, ezitând totuşi să apropie veşmintele acelea jerpelite de corsajul ei de satin înflorat. O să-i spun uneia dintre fete să-l aducă.
- Nu, nu mă pot despărţi de el, nu-l pot lăsa, răspunse tăios Silas. A venit singur, am dreptul să-l păstrez.
Propunerea de a i se lua copilul fu o lovitură năprasnică pentru Marner, şi vorbele ce-i ieşeau din gură, rostite sub un impuls puternic şi neaşteptat, constituiră aproape o revelaţie pentru el; cu o clipă înainte nu avusese nici o intenţie precisă în ceea ce priveşte copilul.
- A-i mai auzit aşa ceva? şopti uşor surprinsă doamna Kimble, vecinei sale.
- Îngăduiţi-mi doamnelor să vă deranjez, rugându-vă să-mi faceţi loc, spuse domnul Kimble, apărând dinspre sala de joc, cam amărât din pricina întreruperii, dar obişnuit în îndelunga practică a profesiei, să facă faţă chemărilor neplăcute, chiar dacă aceasta îl deranja.
- E o treabă neplăcută, nu, Kimble? întrebă moşierul. Putea să-l caute pe ajutorul dumitale, cum îi zice?
- Ei, ce să mai vorbim, desigur că putea! mârâi unchiul Kimble, ieşind grăbit cu Marner, urmat de domnul Crackenthorp şi de Godfrey. F-mi rost de o pereche de ghete solide, Godfrey, vrei? Şi, ia stai, vezi să dea cineva o fugă până la Winthrop şi s-o aducă pe Dolly, e femeia cea mai potrivită. Era şi Ben pe-aici înainte de cină; o fi plecat?
- Da domnule, l-am întâlnit pe drum, răspunse Marner; da nu mă puteam opri să-i spun nimic, i-am zis doar că merg după doctor şi el mi-a răspuns că doctorul e la moşier. Iar eu m-am grăbit şi am fugit, şi cum nu era nimeni la bucătărie, am intrat acolo unde era lume
Copilul, pe care nu-l mai distrau lumina strălucitoare şi chipurile surâzătoare ale femeilor, începu să plângă şi s-o strige pe mămica, deşi tot timpul stătea lipit de Marner, care după toate aparenţele, îi câştigase încrederea. Godfrey se  întorsese cu cizmele şi ţipătul copilului îl sfâşie parcă, pe dinăuntru.
- Mă duc eu, spuse el grăbit, nerăbdător să plece; mă duc şi o aduc pe femeie, pe doamna Winthrop.
- Ţi-ai găsit! Trimite pe alticineva, spuse unchiul Kimble, grăbindu-se să plece cu Marner.
- Dă-mi de ştire dacă pot fi de vreun folos, Kimble, spuse domnul Crackenthorp. Dar doctorul nu-l mai putea auzi.
Godfrey dispăruse de asemeni: se dusese să-şi ia pălăria şi haina, dându-şi seama cu greu că nu trebuie să arate ca un nebun, dar se năpusti în zăpada de afară, neţinând seama de pantofii săi subţiri.
Peste câteva minute se îndreptă grăbit spre cariera de piatră, alături de Dolly, care  deşi simţea că e datoria ei să meargă pe frig şi zăpadă în numele milei, era foarte îngrijorată ca tânărul domn să nu-şi ude picioarele din aceeaşi cauză.
- Zău că mai bine v-aţi întoarce, domnule, spuse Dolly, pătrunsă de o compasiune plină de respect. Nu-i pentru 'mneavoastră să răciţi; şi v-aş ruga, când vă-ntoarceţi, să fiţi bun şi să-i ziceţi lu' bărbatu'meu să vină, că-i la Curcubeul, deşi m-ar mira să fie bun de ceva după ce-a tras la măsea. Sau, mai curând, doamna Snell să-şi trimită fecioru' să aducă câte ceva, că o să aibă doctoru' nevoie de multe.
- Nu, rămân, acum că am ieşit, rămân aici afară, spuse Godfrey când ajunse în dreptul casei lui Marner. Vino să-mi spui dacă pot fi de folos.
- Bine, domnule, sunteţi tare bun; aveţi inimă, spuse Dolly, îndreptându-se spre uşă.
Godfrey era prea copleşit de durere ca să mai simtă vreo remuşcare pentru această laudă nemeritată. Se plimba în sus şi-n jos, inconştient că intra în zăpadă până la glezne, inconştient de orice în afară de încordarea febrilă provocată de ceea ce  se petrecea în casă şi de efectul posibil al fiecăreia dintre alternativele pe care le  rumega în legătură cu soarta lui viitoare. Nu, nu chiar inconştient de toate. Undeva, în adâncul fiinţei sale, pe jumătate sufocat de dorinţa plină de patimă a spaimei, exista simţământul că nu trebiue să aştepte realizarea acelor alternative, că trebiue să accepte consecinţele faptelor sale, să-şi ia soţia nenorocită şi să facă faţă nevoilor copilului neajutorat. Dar nu avea suficient curaj pentru a se gândi să renunţe la Nancy, care-i era atât de aproape: n-avea conştiinţă, nici curaj, decât atât cât îi trebuia pentru a se azvârli singur în braţele neliniştii din cauza slăbiciunii care nu-i îngăduia să renunţe. Şi acum mintea sa se smulse din strânsoare, îndreptându-se spre perspectiva neaşteptată a eliberării din îndelunga sa robie.
- Să fi murit oare? se întreba cu glas cu lăuntric. Dacă a murit, mă pot căsători cu Nancy; apoi voi fi un om de treabă şi nu voi mai avea taine şi o să am grijă de copil. Dar această posibilitate fu umbrită de cealaltă: poate că trăieşte, şi atunci sunt distrus.
Godfrey n-a aflat niciodată cât timp a trecut până când s-a deschis uşa casei şi a ieşit domnul Kimble. Înaintă spre unchiul său, gata să-şi curme neliniştea căreia urmna să-i cadă pradă, indiferent de vestea primită.
- Te-am aşteptat, fiindcă tot am venit până aici, vorbi el primul.
- Ce prostie să ieşi; de ce n-ai trimis pe una din slugi? Nu-i nimic de făcut. Cred că a murit de mai multe ore.
- Ce fel de femeie era? întrebă Godfrey, simţind sângele năvălindu-i în obraji.
- O femeie tânără dar vlăguită, cu păr lung, negru. Vreo nenorocită, numai zdrenţe. Avea totuşi o verighetă. Trebuie s-o duc mâine la azil. Hai, vino.
- Vreau s-o văd, spuse Godfrey. Am impresia că am văzut-o ieri. Te ajung din urmă peste un minut, două.
Domnul Kimble plecă înainte, iar Godfrey intră în casă. Aruncă o singură privire spre chipul mort de pe perna pe care Dolly o netezise cu o grijă deosebită; dar acea ultimă privire aruncată nefericitei sale soţii, pe care o urâse, o ţinu minte cu atâta tărie, încât după şaisprezece ani, când istorisi povestea acelei nopţi, fiecare linie de pe faţa ei pustiită, îi era încă prezentă în minte.
Se întoarse imediat spre căminul lângă care şedea Silas Marner, legănând copila. Se liniştise, dar nu aţipise, o potolise terciul dulce şi căldura; privea cu ochii mari deschişi; avea acel calm ce ne face pe noi, oamenii maturi, să resimţi oarecare teamă în prezenţa unui copil, aşa cum simţim în faţa maiestăţii sau a frumuseţii pământului sau cerului, în faţa lumii întregi sau a unui trandafir sălbatic înflorit, a copacilor ce străjuiesc o cărare liniştită. Ochii albaştri, mari, deschişi, îl priviră pe Godfrey fără stingherire sau semn de recunoaştere; copilul nu se putea plânge în nici un fel de tatăl său; iar tatăl fu cuprins de un amestec straniu de sentimente, de regrete şi bucurii, ca nu cumva bătaia acelei inimioare să răspundă dorului său, când ochii albaştri ai copilului se întoarseră încet de la el şi se opriră pe faţa ciudată a ţesătorului, mult aplecată asupră-i, în timp ce mânuţa începu să tragă de obrazul ofilit al lui Marner, desfigurându-l din dragoste.
- Duci mâine copilul la Parohie? Întrebă Godfrey, interesându-se, în aparenţă indiferent.
- Cine a zis? rosti tăios Marner. Mi-o dau mie?
- Păi, nu vrei doar s-o ţii dumneata? Eşti sigur şi bătrân.
- Până nu dovedeşte cineva că are dreptul s-o ia, răspunse Marner, o ţin. Maică-sa e moartă şi bănui că n-are tată, copilul e singur ca şi mine. Banii mi s-au dus nu ştiu unde, în schimb mi-a venit acest copil de nu ştiu unde. Nu ştiu nimic, sunt complet năucit.
- Bietul copil! exclamă Godfrey. Dă-mi voie să-ţi dau ceva, să-i faci rost de hăinuţe.
Băgă mâna în buzunar şi găsi o jumătate de guinee, i-o puse lui Silas în mână şi se grăbi să plece ca să-l ajungă din urmă pe domnul Kimble.
- Nu, nu e femeia pe care am văzut-o, îi spuse când îl ajunse  din urmă. Drăguţ copilaş; bătrânul pare că vrea să-l ţină; ciudat, un zgârcit ca el! I-am dat ceva să se descurce la început; nu prea cred că parohia o să se dea peste cap să-i ia copilul.
- Nu, dar a fost o vreme când m-aş fi certat cu el pentru copil. Acum e prea târziu. Dacă ar cădea copilul în foc, mătuşă-ta e prea grasă să-l prindă; n-ar mai putea decât să şadă şi să grohăie ca o scroafă speriată. Dar ce prost eşti, Godfrey, că ai ieşit din casă în pantofi de dans şi în ciorapi subţiri, tu, unul dintre filfizonii seratei! Ce vrei să arăţi cu asta? A fost rea domnişoara Nancy şi vrei s-o enervezi stricându-ţi pantofii de lac?
- Oh, toate au fost neplăcute astă-seară. Am obosit îngrozitor să tot dansez şi să fac curte şi m-au plictisit dansurile marinăreşti. A trebuit să dansez şi cu cealaltă domnişoară Gunn, spuse Godfrey, bucuros de subterfugiul oferit de unchiul său.
Gândul curat se simte totdeauna stânjenit de vorbele cu mai multe înţelesuri şi de minciuni, tot aşa cum un mare pictor se cutremură de atingerile de penel greşite, pe care însă nici un ochi nu le poate detecta în afară de privirea lui; dar când acţiunile tale se confundă cu minciuna, ele sunt suportate cu uşurinţa cu care porţi nişte bijuterii.
Godfrey reapăru în salonul alb cu picioarele uscate, şi, ca să spunem adevărul, cu o senzaţie de uşurare şi de veselie prea puternică pentru ca gândurile îndurerate să mai persiste. Nu putea el oare să se aventureze acum să-i spună lui Nancy Lammeter, de îndată ce se ivea prilejul, cele mai calde vorbe, să-i făgăduiască, ca şi sieşi, că întotdeauna se va comporta aşa cum dooreşte ea? Nu era nici o primejdie ca soţia sa ce murise să fie recunoscută: nu trăia în vremurile anchetelor insistente şi a cercetărilor amănunţite; cât despre înregistrarea căsătoriei lor, ea data de mult şi zăcea îngropată sub alte hârtii care nu interesau pe nimeni în afară de el. Dunsey l-ar fi putut trăda, dacă se întorcea; dar tăcerea lui Dunsey putea fi cumpărată.