Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul XII

În timp ce Godfrey Cass se lăsa ameţit de prezenţa dulce a lui Nancy, uitând de acea legătură tainică a cărei amintire, în alte momente, îl hărţuia şi-i făcea sânge rău, într-atât încât să confunde iritarea cu însăşi lumina soarelui, soţia lui Godfrey mergea cu paşi înceţi şi nesiguri de-a lungul uliţelor acoperite de zăpadă din Raveloe, purtându-şi copilul în braţe.
Această călătorie din ajunul Anului Nou era o răzbunare premeditată pe care o legănase în inimă de pe când Godfrey, într-un ceas de patimă, îi spusese că mai curând ar muri, decât să o recunoască drept soţia sa. Probabil era petrecere mare la Red House cu prilejul Anului Nou, ştia ea, şi soţul ei de bună seamă surâdea şi i se surâdea; iar pe ea o zăvora în colţul cel mai întunecos al inimii, dar avea să-i strice plăcerea; avea să se  ducă în zdrenţele ei murdare, cu faţa veştejită, cândva la fel de frumoasă ca cele mai frumoase, cu copilaşul ei ce avea părul şi ochii tatălui său, şi să se prezinte moşierului ca soţie a fiului său mai mare. Rareori se întâmplă ca cei nenorociţi să-şi poată privi nenorocirea ca un rău pricinuit lor de cei care sunt mai puţin nenorociţi. Molly ştia că pricina pentru care purta zdrenţe murdare nu era neglijenţa suţului ei, ci demonul opiului, căruia i se înrobise, trup şi suflet, cu excepţia afecţiunii sale materne, ce-i refuza să-i încredinţeze şi copilul înfometat. Ştia bine aceasta; şi totuşi, în momente de luciditate, simţământul scalviei şi al degradării sale se transforma necontenit în ură faţă de Godfrey. El era liber; şi dacă s-ar fi bucurat şi ea de drepturi, ar fi fost şi ea liberă. Credinţa că el se căia din cauza căsătoriei sale şi că suferea din pricina ei, îi întărea şi mai mult dorinţa de răzbunare. Gânduri drepte şi de căiţă nu ne vin prea multe, nici chiar în mediul cel mai pur, ori sub influenţa celor mai temeinice lecţii ale cerului şi pământului; cum să poată acei emisari delicaţi, cu aripi albe, să-şi facă drum spre odaia otrăvită a lui Molly, bântuită numai de amintirile paradisului unei chelneriţe, paradis cu panglici trandafirii şi glume bărbăteşti?
Pornise de timpuriu, dar zăbovise pe drum, fiind înclinată, datorită indolenţei sale, să creadă că dacă aşteaptă sub un şopron călduros, zăpada va înceta să cadă. Aşteptase mai mult decât bănuise, şi acum se trezise în sălbăticia uliţelor lungi, ascunse sub zăpadă. Până şi însufleţirea determinată de dorinţa răzbunării nu o mai putea întări. Er aora şapte şi nu se afla prea departe de Raveloe, dar nu era suficient de familiarizată cu uliţele monotone, pentru a şti cât de aproape era de capătul călătoriei sale. Simţea nevoia unei reconfortări şi nu cunoştea decât un singur stimulent, demonul familiar din sânul ei, dar ezită o clipă după ce scoase fărâma de otravă de culoare închisă şi înainte de a-l ridica la buze. În acel moment dragostea mamei pledă în favoarea unei conştiinţe acute şi împotriva uitării, ca să se lase mai curând pradă oboselii dureroase decât să-i amorţească braţele împreunate pentru a-şi purta povara dragă. O clipă mai târziu Molly aruncă ceva, dar nu era otrava neagră, ci o fiolă goală. Şi-şi continuă drumul sub norul ameninţător, ce îngăduia rar să se vadă lumina unei stele degrabă acoperite, deoarece se stârnise un vânt îngheţat de când încetase ninsoarea. Dar păşea din ce în ce mai adormită, strângând din ce în ce mai automat copilul care-i dormea la piept.
Demonul o înrobise încetul cu încetul, contribuind la aceasta frigul şi oboseala. Curând nu mai simţi nimic altceva decât o dorinţă puternică ce înăbuşea orice aspiraţie, dorinţa de a zace şi a dormi. Ajunsese într-un loc unde nu-şi mai putea orienta paşii după linia gardului viu şi rătăci neputând să distingă nimic, cu excepţia întinderilor albe ce o împresurau şi a luminii stelelor. Se prăbuşi lângă o răchită; stratul de zăpadă era ca un pat moale. Nu simţi că patul era rece şi nici nu luă seama de faptul că copilul se va trezi şi va plânge. Dar braţele ei nu se desfăcură din îmbrăţişarea cu care cuprinse fetiţa care moţăia mai departe, liniştită ca şi când ar fi fost legănată într-un leagăn împodobit cu dantele.
Dar în cele din urmă o doborî o sfârşeală totală; apoi căpşorul căzu departe de sân şi ochii albaştri se deschiseseră mari spre lumina rece a stelelor. La început se auzi numai un ţipăt ursuz: "mămico", urmat de un efort de a ajunge din nou pe perna braţului şi a pieptului; dar urechea mamei era surdă şi perna părea să se depărteze, alunecând înapoi. Deodată, pe când copilul se rostogoli în jos pe genunchii mamei, ud în întregime din pricina zăpezii, ochii săi fură atraşi de o lumină strălucind undeva pe întinderea albă şi, cu inconsecvenţa copilăriei, fu pe dată absorbită de acea lumină ce venea parcă în întâmpinarea ei. Acea lumină vie şi strălucitoare trebuie prinsă; şi într-o clipă copilul se afla în patru labe şi întinse o mânuţă să prindă sclipirea. Dar sclipirea nu se lăsă prinsă, şi atunci copilul îşi ridică fruntea pentru a vedea de unde venea şireata licărire. Venea dintr-un punct luminos; copilul, ridicându-se în picioare, merse şovăitor prin zăpadă, ţinând basmaua soioasă în care era înfăşurat şi boneţica atârnându-i pe spate. Se îndreptă fără siguranţă spre uşa deschisă a casei lui Silas Marner, intră, apoi se  duse direct la vatra caldă, unde ardea un  foc strălucitor din buşteni şi aşchii, ce încălzise sacul vechi (paltonul lui Silas) întins peste cărămizi, la uscat. Copilul, obişnuit să stea singur ore întregi, fără nici un semn de atenţie din partea mamei, se ghemui pe sac şi-şi întinse mâinile mici spre flacără, pe deplin mulţumit, bolborosind şi comunicând focului vesel, multe gânduri nearticulate, ca un boboc de gâscă de curând ieşit din ou, care începe să se simtă bine. Îndată, căldura îl adormi şi căpşorul auriu se prăbuşi pe sacul vechi, iar ochi albaştri fură acoperiţi de pleoapele delicate, uşor străvezii.
Dar unde era Silas Marner, când acest ciudat musafir îintrase în căminul său? Era acasă, dar nu-l văzuse pe copil. În timpul ultimelor săptămâni, de când pierduse banii, luase obiceiul de a deschide uşa şi a privi afară din când în când, crezând că poate primeşte banii înapoi, cine ştie cum, ori că află ceva despre ei sau vede pe drum vreo urmă. Îndeosebi noaptea, când nu mai lucra la război, era sclavul acestui obicei căruia nu i-ar fi putut atribui nici un scop precis, şi care cu greu poate fi înţeles de cineva, exceptând pe cei pe cei ce-au pierdut lucrul cel mai de preţ. Seara şi noaptea când nu era prea întuneric, Silas privea afară la peisajul din jurul carierei de piatră, ascultând şi uitându-se fără nici o speranţă, dar tânjind neliniştit după ceea ce pierduse.
În acea dimineaţă, nişte vecini îi spuseseră că este ajunul Anului Nou şi că trebuie să vegheze şi să asculte cum vechiul an este alungat de clopote, iar cel nou, adus de aceleaşi clopote, deoarece în felul acesta, ar fi putut avea noroc să primească banii înapoi. Aceasta era singura glumă pe care şi-o mai îngăduiau cei din Raveloe pe seama ciudăţeniilor zgârcitului pe jumătate aiurit, dar poate că aceeaşi glumă îl făcuse pe Silas mai neliniştit ca de obicei. De când apunea soarele, deschidea uşa, deşi o închidea pe dată, văzând depărtările vălurite de zăpadă ce cădea. Dar ultima dată când o deschise, ninsoarea încetase, şi norii se spărseseră ici şi colo. Rămase în picioare, ascultă şi privi mult timp, tăcut. Ceva pe drum se îndrepta spre el, dar nu văzu ce anume; liniştea şi zăpada nesfârşită, fără urme, părea să micşoreze singurătatea şi să întregească dorul cu o disperare rece. Intră în casă şi vru să tragă zăvorul, dar se opri, cum i se mai întâmplase de când pierduse banii, lovit de bagheta magică a catalepsiei. Rămase în picioare ca o statuie, cu ochii larg deschişi, dar orbi, ţinând uşa în lături, neputincios să înfrunte binele sau răul ce ar fi putut pătrunde în casă.
Când Silas îşi reveni în fire, închise uşa, inconştient de golul produs în conştiinţa sa, inconştient de a fi trecut printr-o stare nefirească, conştient doar că lumina se înceţoşase şi că era îngheţat şi sleit. Socoti că stătuse prea mult timp la uşă, privind afară. Întorcându-se spre vatră, unde cei doi buşteni se despărţiseră şi răspândeau o slabă licărire roşie, să aşeză pe scaunul de lângă cămin şi se aplecă să rezeme buştenii unul de celălalt, când, privirile sale înceţoşate părură să distingă aur pe podea, în dreptul vetrei. Aur! Aurul lui, readus la fel de misterios, cum îi fusese luat. Îşi simţi inima bătând violent şi, timp de câteva clipe, nu fu capabil să-şi întindă mâinile şi să-şi apuce comoara reîntoarsă. Grămada de aur părea să lucească şi să crească sub privirea lui neliniştită. În cele din urmă se aplecă şi întinse mâna, dar în locul monedelor, cu marginea tare şi binecunoscută, degetele sale întâlniră nişte bucle moi şi calde. În stupoarea sa, Silas căzu în genunchi şi-şi aplecă mult capul pentru a cerceta minunea: era un copil adormit, ceva rotund şi blond, cu capul acoperit de inele mătăsoase, galbene. Să fie sora lui cea mică, care revenise într-un vis, surioara lui pe care o purtase în braţe aproape un an, după care murise, atunci când el era un băieţaş desculţ? Acesta fu primul gând ce-i veni în minte. Să fi fost oare vis? Se ridică în picioare din nou, apropie buştenii şi, zvârlind peste ei câteva frunze moarte şi câteva beţe, focul reînvie, dar flacăra nu alungă vedenia, lumina doar mai bine copilul şi îmbrăcămintea sa jerpelită. Semăna mult cu surioara lui. Silas se prăbuşi fără putere pe un scaun, copleşit de dubla lovitură a surprizei inexplicabile şi a amintirilor năvalnice. Cum şi când intrase, fără ştirea lui? Nu ieşise din casă. O dată cu această întrebare şi aproape izgonind-o din minte, Silas revedea căminul bătrânesc şi vechile străzi ce duceau spre Lantern Yard, iar împreună cu această imagine, îi reveniră gândurile de altădată. Acum aceste gânduri erau străine, aşa cum sunt vechile prietenii, cu neputinţă de reînviat; totuşi trăia un sentiment vag ce îi spunea că acest copil era, într-un anume mod, trimis lui dintr-o viaţă îndepărtată; se simţea cuprins de fiori, emoţionat cum nu mai fusese niciodată de când se afla în Raveloe, subjugat de vechi freamăte ale unei inimi tandre, de impresii ale unei spaime vechi stârnite de presimţirea unei forţe ce i-ar conduce viaţa; asta pentru că închipuirea sa nu se smulsese încă din senzaţia de mister, trezită de neaşteptata prezenţă a copilului.
Dar se auzi un strigăt dinspre vatră: se trezise copilul şi Marner se aplecă să-l ridice pe genunchi. I se agăţă de gât şi începu să strige "mămico" şi alte cuvinte de neînţeles, exprimându-şi zăpăceala de a fi trezită. Silas îl lipi de piept şi aproape inconştient, scoase câteva sunete de o tandreţe reţinută. Îşi aminti că mâncarea sa, ce se răcise lângă focul stins, ar fi putut hrăni copilul, dacă ar fi încălzit-o puţin.
În decursul orei următoare, nu-şi mai văzu capul de treburi. Terciul, îndulcit cu nişte zahăr vechi şi înnegrit, dintr-o provizie de demult, din care nu folosise pentru sine, linişti ţipetele şi, atunci când îi duse lingura la gură, copilul îşi ridică ochii albaştri şi mari, privindu-l pe Silas, liniştit. Pe dată îi alunecă de pe genunchi şi începu să ţopăie prin jur clătinându-se, din care cauză Silas sări în picioare pentru a-l prinde, ca nu cumva să cadă şi să se lovească de ceva. Căzu în şezut pe jos şi începu să tragă de ghete şi să plângă, de parcă ghetele ar fi strâns-o. El o sui din nou pe genunchi, dar numai după câtva timp îşi dădu seama că plângea din cauza pantofiorilor uzi ce-i strângeau gleznele calde. Le scoase cu greutate şi copilul, fericit, începu imediat să fie preocupat de degetele de la picioare, îmbiindu-l pe Silas cu nenumărate chicoteli, să le studieze şi el. În cele din urmă, pantofiorii uzi îi sugerară lui Silas că copilul a umblat prin zăpadă şi se gândi cum a ajuns singur în casă.