Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul XI

Pun mâna în foc că unele femei nu sunt avantajate când stau înşa, îmbrăcate în cafeniu deschis, cu o căciuliţă de castor, tot cafeniu deschis şi o coroniţă semănând cu o crăticioară; pentru că un veşmânt sugerând halatul unui vizitiu, croit din prea puţină stofă, ce reprezintă de fapt material suficient numai pentru o manta în miniatură, nu e potrivit pentru a ascunde defectele siluetei, nici cafeniul deschis nu e o culoare care să favorizeze obrajii gălbejiţi. Cu atât mai mult triumfa frumuseţea domnişoarei Lammeter care te vrăjea de-adevăratelea, înveşmântată astfel, cum şedea în şa în spatele tatălui său, înalt şi drept, ţinându-şi un braţ în jurul lui şi privind în jos, cu ochii măriţi de teamă, băltoacele înşelătoare, acoperite de zăpadă, ce împroşcau noroiul sub piciorul lui Dobbin. Poate că un pictor ar fi preferat-o în acele clipe, când nu era stăpânită de conştiinţa de sine; cu siguranţă, bujorii obrajilor săi erau în plină floare, contrastând cu cafeniul deschis din jur, atunci când ajunsese în faţa lui Red House şi-l zări pe domnul Godfrey Cass, care se pregătea să coboare din şa. Ar fi vrut ca sora ei Priscilla să fi venit împreună cu ea, pentru a-l obliga pe domnul Godfrey s-o ridice întâi pe Priscilla, ca între timp ea să-l convingă pe tatăl ei să ocolească grajdurile, în loc de a trage la treptele intrării principale. Era foarte penibil ca un tânăr să continuie să fie deosebit de atent cu itne, atunci când tu i-ai dat limpede de înţeles că eşti hotărâtă să nu te măriţi cu el, oricât ar dori el; şi apoi, de ce nu era întotdeauna la fel de atent, dacă era sincer, de ce câteodată nu vroia să-i vorbească, nici s-o bage în seamă săptămâni în şir, ca apoi, pe neaşteptate, să fie iar îndrăgostit de ea? Mai mult decât atât, era limpede de tot că nu o iubea cu adevărat, că dacă ar fi fost aşa, n-ar fi dat prilej oamenilor să vorbească aşa cum vorbeau pe socoteala lui. Îi trecea cumva prin minte că domnişoara Lammeter avea să se lase câştigată de un bărbat, fie el moşier sau nu, care-şi făcea de cap? Nu aşa o obişnuise tatăl său, care era sobru şi omul cel mai bun din părţile acelea, de n-ar fi fost puţin cam iute şi mânios din când în când, dacă nu-i făceai pe plac cât ai clipi din ochi.
Toate aceste gânduri năvăliră în mintea domnişoarei Lammeter în succesiunea lor obişnuită, din momentul în care îl văzu pe domnul Godfrey Cass stând în picioare în faţa uşii, până ce ea ajunse în dreptul ei. Din fericire, moşierul Cass ieşi şi el şi-i făcu o primire zgomotoasă tatălui ei, aşa încât, la adăpostul acestei exuberanţe, păru să găsească o motivare propriei sale confuzii şi neglijări în comportarea formală de rigoare, în momentul în care fu ridicată din şa de nişte braţe puternice, pentru care  era ridicol de mică şi de uşoară. Şi motivul cel mai bun pentru a se grăbi să intre pe dată-n casă, era că începuse să ningă din nou, invitaţii ce se mai flau încă pe drum fiind ameninţaţi de o călătorie neplăcută. Dar aceştia reprezentau o minoritate; după-amiaza era pe sfârşite şi n-ar mai fi rămas vreme pentru ca doamnele ce veneau din depărtare să se poată aranja, ca să fie gata pentru ceaiul ce urma să le înflăcăreze în vederea dansului.
Când intră domnişoara Nancy, casa era plină de zumzetul glasurilor şi de scârţâitul unei viori ce se auzea cântând în bucătărie; dar cei din familia Lammeter erau oaspeţi a căror sosire fusese atât de mult aşteptată, înât îi pândiseră de la geamuri. Doamna Kimble, care făcea onorurile la Red House cu prilejul acestor ocazii însemnate, se îndreptă spre domnişoara Nancy în hol, şi o conduse sus. Doamna Kimble era sora moşierului şi totodată soţia doctorului, o dublă demnitate ce se  potrivea cu înfăţişarea ei; călătoria până sus fiind foarte obositoare pentru ea, nu se opuse domnişoarei Nancy care ceru să i se îngăduie să se ducă singură în camera albastră unde fuseseră depozitate cutiile ei de pălării, când sosiseră dimineaţă.
Cu greu ai fi putut găsi un dormitor în casă unde femeile să nu-şi facă atâtea complimente şi să nu se schimbe atâtea toalete feminine, într-un spaţiu restrâns din cauza paturilor suplimentare, aşezate de jur împrejur, aşa că domnişoara Nancy fu obligată, atunci când intră în camera albastră, să se încline în faţa unui grup compus din şase persoane. Unele doamne erau ca cele două domnişoare  Gunn, fiicele neguţătorului de vin din Lytherly, îmbrăcate după ultima modă, cu fustele cele mai strâmte cu putinţă şi taliile cele mai înalte şi care erau urmărite de privirile ruşinate şi critice ale domnişoarei Ladbrook (din Old Pastures). Domnişoara Ladbrok bănuia că domnişoarele Gunn consideră fusta ei prea largă şi pe de altă parte  îşi spunea că e păcat că domnişoarele Gunn n-au acelaşi gust cu ea, care nu era exagerată în privinţa modei. Domnişoara Ladbrook stătea în picioare, cu o căciuliţă pe creştet, cu turbanul în mână, înclinându-se şi zâmbind cu amabilitate în timp ce spunea "după dumneavoastră, doamnă", adresându-se unei alte doamne care-i oferise să se  privească prima în oglindă.
Domnişoara Nancy se înclinase zadarnic, căci înaintea ei intrase o doamnă mai în vârstă, cu un şal de muselină albă şi o bonetă acoperindu-i buclele de păr cărunt şi mătăsos ce contrastau cu mătăsurile galbene şi căciuliţele cu funde în vârf ale vecinilor ei. Se apropie de domnişoara Nancy cu preţiozitate şi-i grăi cu un glas suav de soprană:
- Sper, nepoată, că eşti bine, sănătoasă.
Domnişoara Nancy sărută, pătrunsă de simţul datoriei, mâna mătuşii şi răspunse cu aceeaşi preţiozitate prietenoasă:
- Mulţumesc, mătuşă, sunt destul de bine şi sper că şi dumneata te simţi la fel.
- Mulţumesc, nepoată, sunt încă sănătoasă. Cum îi merge cumnatului meu?
Aceste întrebări şi răspunsuri politicoase continuară până se asigurară reciproc că toţi cei din neamul lui Lammeter erau bine, deasemeni şi cei din neamul Osgood, şi că nepoata Priscilla trebuia să sosească foarte curând, sau că, a călări în şa pe zăpadă este neplăcut, deşi o haină groasă reprezintă un adăpost straşnic. După aceasta, domnişoara Nancy fu prezentată după toate regulile domnişoarelor Gunn, care o vizitau pe mătuşa ei, ca fiind fiica unei cunoştinţe de-a mamei lor. Era pentru prima oară că se hotărâseră să facă o călătorie prin părţile astea; acele doamne fură atât de surprinse descoperind un chip şi o siluetă foarte drăguţă într-un sat izolat, încât simţiră oarecare curiozitate să-i vadă rochia, după ce avea să-şi scoată haina. Domnişoara Nancy, ale cărei gânduri erau totdeauna stăpânite de o decenţă şi moderaţie uşor de observat în comportarea sa, remarcă în sinea ei că trăsăturile domnişoarelor Gunn erau mai curând grosolane şi că rochii atât de decoltate ca cele purtate de ele, ar fi putut fi justificate de vanitate, dacă umerii lor ar fi fost frumoşi, dar fiindcă nu erau, nu se putea bănui că-şi arătau gâtul din dorinţa de etalare, ci mai curând din vreo îndatorire contrazicând bunul simţ şi modestia. Era convinsă, pe când îşi deschidea cutia, că aceasta trebuie să fie şi părerea mătuşii Osgood, deoarece mintea domnişoarei Nancy semăna cu a mătuşii sale atât de mult, încât toată lumea recunoştea că e cu adevărat surprinzător, mai ales alianţa fiind din partea domnului Osgood; şi deşi putea fi greu de presupus din modul formal în care se întâlniseră, exista totuşi un ataşament devotat şi o admiraţie mutuală între mătuşă şi nepoată. Chiar şi refuzul domnişoarei Nancy de a se mărita cu vărul său, Gilbert Osgood (numai pe temeiul că îi era văr), deşi o jignise groznic pe mătuşă sa, nu diminuase câtuşi de puţin afecţiunea ultimei, care hotărâse să-i lase lui Nancy câteva dintre bijuteriile moştenite, oricine ar fi urmat să fie viitoarea nevastă a lui Gilbert.
Trei dintre doamne se retraseră degrabă, dar  domnişoarele Gunn erau foarte mulţumite că înclinaţia doamnei Osgood de a rămâne cu nepoata sa, le dădea şi lor un motiv de a rămâne să vadă toaleta frumuseţii rustice. Şi într-adevăr, fu o delectare, încă de la deschiderea cutiei de pălării, în care totul mirosea a lavandă şi a petale de trandafir, şi până la închiderea colierului mic de coral, ce se înfăşura strâns în jurul gâtului ei alb. Tot ce aparţinea domnişoarei Nancy era delicat şi cochet: nici măcar o cută nu se afla în altă parte decât trebuia, nici un peticel din lenjeria ei nu părea alb fără să fie, chiar şi acele cu gămălie din perniţa ei de ace erau înfipte într-un fel special; iar întrega ei fiinţă respira o curăţenie desăvârşită, ca trupul unei păsărele. E adevărat că părul ei castaniu deschis era tuns la spate ca al unui băiat şi în faţă era coafat cu bucle plate ce atârnau în părţi; dar nu exista coafură care să nu scoată în evidenţă frumuseţea obrajilor şi a gâtului domnişoarei Nancy; şi când în cele din urmă stătea în picioare, înfăşurată toată într-o mătase argintie, cu guler de dantelă, şirag şi cercei de coral, domnişoarelor Gunn nu le rămăsese să critice altceva decât mâinile ei care purtau urmele fabricării untului, a brânzii şi chiar a unor munci mai aspre. Dar domnişoara Nancy nu se ruşina din pricina asta, deoarece chiar  în timp ce se îmbrăca, îi povesti mătuşii sale cum împachetaseră cu Priscilla, cu o zi înainte lucrurile, deoarece în dimineaţa plecării fusese zi de copt şi trebuia să facă plăcinte  cu carne pentru servitorii de la bucătărie, iar pe când termina de spus toate acestea se întoarse spre domnişoarele Gunn, pentru a nu comite impoliteţea de a nu le include în conversaţie. Domnişoarele Gunn surâseră acru şi meditară că era păcat că aceşti săteni bogaţi, care îşi puteau îngădui să cumpere haine atât de bune, (într-adevăr, mătasea domnişoarei Nancy era foarte  costisitoare) să fie crescuţi în ignoranţă şi vulgaritate. Pronunţase, printre altele, "căşi" în loc de "case", "mânurile" în loc de "mâinile", şi "ghine" în loc de "bine", ceea ce pentru nişte tinere din societatea bună din Lytherly, chiar  dacă vorbeau aşa numai în familie, era de-a dreptul şocant. Domnişoara Nancy nu frecventase decât şcoala lui madame Tedman; contactul ei cu literatura profană nu depăşea versurile brodate pe ştergare mari cu miei şi ciobăniţe; iar pentru a face o socoteală corectă, trebuia să efectueze scăderea cu mâna, scoţând o parte din bani din întreg. Cu greu poţi găsi azi vreo servitoare care să nu ştie mai multe decât domnişoara Nancy; totuşi, avea calităţile esenţiale ale unei doamne, un înalt simţ al adevărului şi al onoarei în ceea ce privea acţiunile proprii, respect faţă de ceilalţi şi obiceiuri rafinate şi, în cazul când acestea nu ar fi suficiente pentru a convinge învăţatele domnişoare bălaie că sentimentele ei sunt egale cu ale lor, voi adăuga că era mândră şi  exigentă, şi tot atât de fidelă unei păreri neîntemeiate ca şi unui iubit păcătos.
Neliniştea crescândă provocată de sora Priscilla luă sfârşit din fericire, atunci când Nancy îşi închidea colierul. Apăru veselă, cu chipul îmbujorat de frig şi de umezeală. După primele întrebări şi bineţe, se întoarse spre Nancy şi o privi atentă din creştet până-n tălpi, după aceea o întoarse pentru a se asigura că şi de la spate era la fel de frumoasă.
- Ce zici de rochiile astea, mătuşă Osgood? întrebă Priscilla, pe când Nancy o ajuta să se dezbrace.
- Sunt foarte  elegante, nepoată, răspunse doamna Osgood pe un ton uşor formal. Întotdeauna socotise pe nepoata Priscilla, lipsită de rafinament.
- Sunt obligată să port o rochie la fel cu a lui Nancy, deşi sunt cu cinci ani mai mare şi mă face mai palidă; pentru că nu-şi pune nimic dacă nu port şi eu la fel, dorind ca lumea să fie convinsă că suntem surori. Eu îi tot zic că lumea o să spună că-s proastă să cred că-mi vine bine ce-i vine şi ei bine. Că eu sunt urâtă, nu glumă, semăn doar cu neamul tatii. Ei, da nici că-mi pare rău! Spunând acestea, Priscilla se întoarse spre domnişoare le Gunn, trăncănind în continuare, prea preocupată de satisfacţia vorbăriei pentru a băga în seamă că nu-i era apreciată candoarea. Alea de-s drăguţe sunt ca hârtiile de muşte, ne mai uşurează de bărbaţi. Mie nu-mi spun prea multte bărbaţii, domnişoarelor Gunn; nu ştiu care-i părerea dumneavoastră. Cât despre a-ţi bate capul şi a-ţi muşca buzele de dimineaţă până seara în legătură cu ce-or să spună despre tine, şi a-ţi mânca sufletul în legătură cu ce-or fi făcând când nu-i vezi, aşa cum îi zic şi lui Nancy, e-o prostie pe care nici o femeie n-ar trebui s-o facă, dacă are un tată vrednic şi un cămin ca lumea. Las' s-o facă alea care n-au după ce bea apă şi nu le rămâne decât asta. După cum mi-e vorba: Domnul vezi-ţi-de-ale-tale e cel mai bun soţ şi singurul căruia i-am făgăduit ascultare.  Ştiu că nu-i plăcut când te-ai obişnuit să trăieşti pe picior mare şi să ai gospodărie cu toate cele trebuincioase, să pleci şi să te încălzeşti lângă vatra altcuiva; dar, slavă Domnului, tata nu-şi bea minţile şi pare să mai aibă ceva anişori de trăit; şi dacă ai un bărbat lângă vatră, chiar dacă a dat în mintea copiilor, tot nu merită să renunţi la viaţa ta.
Grija de a-şi strecura capul prin rochia strâmtă, fără să-şi strice buclele mătăsoase, o obligă pe Priscilla să se oprească o clipă din considerentele ei generale asupra vieţii, şi doamna Osgood folosi prilejul pentru a se ridica şi a spune:
- Ei, nepoată, ai să vii pe urmă. Domnişoarele Gunn poate vor să coboare.
- Sunt sigură, soră dragă, zise Nancy când rămaseră singure, că le-ai jignit pe domnişoarele Gunn.
- Da ce-am făcut? întrebă Priscilla, uşor speriată.
- Cum, păi le-ai întrebat dacă le pasă că-s urâte, eşti prea sinceră.
- Ei, nu! Chiar aşa?! Ce zici! Am spus fără să vreau, noroc că n-am spus mai multe; tare-i greu să trăieşti cu mine, dacă nu-ţi place adevărul. Acum uită-te la mine şi spune-mi cum arăt în mătasea asta argintie, sunt galbenă ca o narcisă. Oricine poate spune că ai vrut să arăt ca o sperietoare.
- Nu, Priscy, să nu zici asta. Te-am tot rugat şi nu ştiam ce să fac ca să nu luăm mătasea asta, dacă-ţi plăcea alta mai mult. Ştii bine că eram de acord să alegi tu, spuse Nancy, apărându-se cu tărie.
- Prostii, doar ţi-a părut foarte bine şi pe bună dreptate, căci tu ai tenul ca crema. Nu ţi-ar sta bine să te-mbraci în aşa fel ca să se potrivească cu carnaţia mea. Ce nu-mi place, e ideea ta că eu trebuie să mă-mbrac exact ca tine. Da tu îţi faci de cap cu mine, întotdeauan ai făcut aşa, de când ai început să mergi. Dacă îţi plăcea să alergi cât e câmpul de lung, alergai; şi cin' să te bată, când tu erai drăguţă şi curată ca o margaretă.
- Priscy, rosti Nancy cu blândeţe, pe când prindea colierul de coral, identic cu al ei, la gâtul Priscillei care nu era nici pe departe atât de frumos ca al său, eu sunt gata să renunţ, dar cine să umble îmbrăcate la fel, dacă nu două surori? Vrei să ieşim în lume ca şi când n-am fi rude, tocmai noi care n-avem nici mamă, nici altă soră-n lumea asta? Era mai bine să mă fi îmbrăcat  cu o rochie de culoarea brânzei; şi să ştii că aş prefera să alegi tu şi să port ce-ţi place ţie.
- Ei, asta-i! Tot despre asta vorbeşti, orice ţi-ar spune omul! Ce-o să mai râd când o să-l ţii pe bărbat-tu sub papuc, fără să vorbeşti însă mai tare decât susurul ceainicului. Îmi place să-i văd pe bărbaţi sub papuc.
- Nu mai vorbi aşa, Priscy, zise Nancy, înroşindu-se. Ştii bine că nu am de gând să mă căsătoresc.
- Tu n-ai de gând nimic, spuse Priscilla, pe când îşi aranja rochia şi închidea cutia de pălării. Pentru cine să muncesc eu când s-o duce tata, dacă-ţi pui în cap să rămâi fată bătrână, din pricină că unii nu sunt mai buni decât sunt? Nici că mai pot răbda să te văd clocind un ou stricat, ca şi când n-ar mai fi ouă proaspete pe lumea asta. O fată bătrână la două surori, e prea mult; şi eu o să trăiesc cum trebuie, că Domnul mi-a rătat drumul. Hai să coborâm acum. Arăt ca o sperietoare, sunt numai bună să speriu ciorile, acum când mi-am pus şi cercei.
Pe când cele două domnişoare Lammeter intrau împreună în salonul mare, cel ce nu le-ar fi cunoscut felul de a fi, putea presupune că Priscilla, cea cu umerii pătraţi, stăngace şi cu trăsături grosolane, purta o rochie identică cu a frumoasei sale surori, fie din cauza vanităţii, fie dintr-o născocire diabolică a surorii sale, care dorea să-şi scoată în evidenţă frumuseţea. Dar veselia blândă a Priscillei, care nu-şi dădea aere, şi bunul ei simţ, puteau înlătura orice suspiciune; cât despre calmul şi modestia celor spuse de Nancy, ca şi a manierelor sale, se putea spune că trădează un temperament fără prejudecăţi.
Domnişoarelor Lammeter li s-au rezervat locuri de onoare lângă capul mesei, în salonul lambrisat, care era foarte plăcut datorită crengilor frumoase de stejar verde, de tisă şi laur, luate din grădină; şi Nancy simţi un fel de agitaţie lăuntrică, pe care n-o putea tempera fermitatea nici unui scop, atunci când îl văzu pe domnul Godfrey Cass îndreptându-se spre ea ca s-o aşeze pe un scaun între ele şi domnul Crackenthorp, în vreme ce Priscilla stăte în partea opusă, între tatăl ei şi moşier. Desigur că avea oarecare importanţă pentru Nancy că iubitul pe care-l refuzase era un tânăr cu o poziţia atât de importantă în parohie şi care avea un salon venerabil şi unic, ce reprezenta după părerea ei, culmea grandorii, un salon în care într-o zi ar fi putut fi stăpână şi i s-ar fi spus "madame Cass", soţia moşierului. Aceste circumstanţe accentuară în ochii ei drama pe care o trăia şi îi întăriră declaraţia pe care şi-o făcea sie însăşi că nici cel mai înalt rang social nu ar putea-o determina să se căsătorească cu un bărbat a cărui conduită trăda lipsă de caracter, dar tot ele o făceau să gândească că o femeie pură şi cinstită trebuie să trăiască ascultând de zicala "o dragoste ai în viaţă" şi că nu e bărbat care să aibă vreun drept vreodată asupra ei, drept ce i-ar putea impune să distrugă florile uscate pe care le culesese şi urma să le păstreze veşnic în amintirea lui Godfrey Cass. Şi Nancy era în stare să-şi ţină cuvântul în condiţii foarte vitrege. Nimic altceva, în afară de o roşeaţă ce-i şedea de minune, nu-i trăda gândurile atunci când se aşeză pe scaun lângă domnul Crackenthorp; asta pentru că era atât de sinceră şi de îndemânatică în toate gesturile sale, şi pentru că buzele ei frumoase se rotujeau cu atâta fermitate liniştită, încât ar fi fost greu să pară agitată.
Nu stătea în obiceiul parohului să lase o fată să roşească fără a-i face un compliment potrivit. Nu era un bărbat distins sau aristocrat, ci pur şi simplu un om cu o privire veselă, cu trăsături regulate, cu părul cărunt, cu bărbia proptită de lavaliera bogată, albă cu multe cute, ce se remarca imediat ca lucrul cel mai important şi-i atribuia o prestanţă caracteristică; astfel, încât a socoti farmecele sale ca având o existenţă aparte de cea a lavalierei lui, ar fi reprezentat un efort sever şi poate periculos, de abstractizare.
- Domnişoară Nancy, spuse el lăsând capul în jos, spre lavalieră, şi zâmbindu-i cu o superioritate binevoitoare, dacă cineva pretinde că am avut o iarnă grea, o să-i spun că am văzut trandafirii înflorind în ajun de Anul Nou. Godfrey, ce părere ai?
Godfrey nu răspunse şi evită s-o privească prea insistent pe Nancy; asta pentru că  deşi aceste personalităţi iscusite în coplimente erau socotite oameni de gust în societatea de modă veche din Raveloe, dragostea smerită posedă o politeţe aparte ce învaţă pe bărbaţi altceva decât îi învaţă şcoala vieţii. Dar moşierul era destul de neliniştit de comportatrea lipsită de strălucire a lui Godfrey. La această oră înaintată a zilei, moşierul era întotdeauna mai bine dispus decât aşa cum l-am văzut la micul dejun şi socoti că e foarte plăcut să-l înlocuiască pe fiul său, fiind jovial, zgomotos şi condescendent. Folosea tabachera mare de argint oferind ţigări din când în când, fără excepţie, tuturor vecinilor. Moşierul saluta în mod special pe fiecare cap de familie, pe măsură ce aceştia apăreau; dar cu cât seara înainta, ospitalitatea lui deveni intimitate, ajungând să-i bată pe spate pe cei mai tineri musafiri şi să le demonstreze ce plăcere deosebită îi făceau ca invitaţi ai lui, crezând că ei trebuie să se considere mai fericiţi, fiind membri ai unei parohii în care exista un om atât de inimos ca moşierul Cass, care-i invita şi le dorea tot binele. Chiar şi în acest stadiu timpuriu al stării sale joviale de spirit, era natural să dorească să suplinească lipsurile fiului său privind şi vorbind în locul lui.
- Ei, începu el, oferind ţigări domnului Lammeter care îşi înclina capul pentru a doua oară şi făcu un gest cu mâna în semn de refuz categoric, noi, flăcăii bătrâni, ne-am dori să fim tineri în seara asta, văzând creanga de vâsc din salonul alb. Adevărat, multe au rămas în urmă în aceşti ultimi treizeci de ani, ţara se duce de râpă de când s-a îmbolnăvit bătrânul rege. Da când mă uit la domnişoara Nancy, îmi vine să cred că fetele nu-şi pierd stofa; să mă ia naiba dacă-mi amintesc vreo femeie cu care s-o pot compara; nu, n-am mai văzut alta atât de frumoasă nici când eram chipeş şi plesneam de mândrie. Nu vă supăraţi doamnă, adăugă, înclinându-se către doamna Crackenthorp, care şedea lângă el, nu v-am cunoscut când eraţi de vârsta lui Nancy.
Doamna Crackenthorp, o femeie de statură mică, clipi într-una, îşi agită necontenit dantela, panglicile şi lanţul de aur, mişcându-şi capul şi scoţând sunete înăbuşite, foarte asemănătoare cu ale unui cobai care se schimonoseşte în indiferent ce tovărăşie. Clipi, se întoarse de data aceasta spre moşier şi spuse:
- Oh, nu-i nici o ofensă.
Acest compliment emfatic al moşierului la adresa lui Nancy fu interpretat şi de alţii, în afară de Godfrey, ca având un scop diplomatic; tatăl ei îşi îndreptă şi mai mult spinarea, privind-o peste masă cu gravitate şi mulţumire de sine. Acel domn grav şi paşnic n-avea de gând să renunţe deloc la demnitatea sa, părând entuziasmat de înrudirea între familia sa şi cea a moşierului; îl satisfăcea onoarea făcută fiicei sale; dar trebuia să vadă şi alte schimbări înainte de a-şi da consimţământul. Persoana sa slabă, dar sănătoasă, chipul său ferm, cu trăsături mari, ce nu părea să fi fost vreodată foarte rumen, contrasta puternic nu numai cu al moşierului, ci şi cu al agricultorilor din Raveloe, căci după dictonul lui favorit, specia e mai de preţ ca păşunea.
- Totuşi, domnişoara Nancy seamănă uluitor cu mama ei, nu-i aşa, Kimble? spuse doamna cea vânjoasă cu acelaşi nume, căutându-şi din privire soţul.
Dar doctorul Kimble, (farmaciştii de pe vremuri de la ţară, se bucurau de acest titlu şi fără autoritatea unei diplome) fiind un om agil şi subţire, se mişca prin cameră cu mâinile în buzunar, făcându-se agreat de pacienţii săi de sex feminin şi fiind pretutindeni bine primit, ca un doctor cu drepturi ereditare, nu ca unul dintre acei farmacişti nenorociţi care  se luptă pentru drept de practică prin împrejurimi şi-şi risipesc tot venitul ucigându-şi calul prin înfometare, ci ca un om cu stare, capabil să aibă o cină la fel de extravagantă ca oricare dintre pacienţii săi. Din vremuri imemoriale, doctorul din Raveloe făcuse parte din familia Kimble; era în mod inerent un nume de doctor; şi cu greu te puteai împăca cu gândul trist că actualul Kimble nu avea nici un fiu, astfel încât dreptul său de practică putea fi transferat într-o zi, succesorului cu alt nume, ca de exemplu Taylor sau Johnson. Dar în acel caz, oamenii de vază din Raveloe l-ar folosi pe doctorul Blick din Flitton, aceasta fiind o reacţie mai naturală.
- Mi-ai spus ceva, dragă? întrebă doctorul, apropiindu-se în grabă de soţia sa, ca şi când ar fi prevăzut că şi-ar pierde complet sufletul dacă ar repeta cele spuse, apoi continuă imediat: Domnişoară Priscilla, când vă văd, îmi amintesc de gustul acelei excelente plăcinte cu carne de porc. Sper că nu s-a isprăvit încă.
- Ba da, doctore, răspunse Priscilla, dar vă asigur că următoarea o să fie la fel de bună. Plăcintele mele cu carne de porc nu ies bine, la întâmplare.
- Nu cum se-ntâmplă cu tratamentele tale, Kimble, pentru ca oamenii să-şi ia medicamentele, nu? spuse moşierul care privea medicamentele şi doctorii tot aşa cum mulţi credincioşi privesc biserica şi clerul, atunci când sunt sănătoşi, dar umblând după ajutorul lor, atunci când li s-a întâmplat ceva. Îşi ciocăni tabachera şi privi în jur, râzând trimfător.
- Are o minte ascuţită prietena mea Priscilla, zău că da, spuse doctorul preferând să acorde mai mult unei doamne decât să îngăduie cumnatului să-i fie superior. Şi totdeauna îşi sărează şi-şi pipărează vorbele, de aceea nu pune peste măsură în plăcinte. Soţia mea, de pildă, n-are niciodată răapunsul pregătit; dar dacă o jignesc e sigur că ziua următoare îmi răneşte gâtul cu piper sau, de nu, mă-mbolnăveşte de stomac. Doctorul făcu o grimasă patetică.
- Aţi mai auzit vreodată aşa ceva? întrebă doamna Kimble râzând cu multă poftă lângă doamna Crackenthorp, care clipea şi dădea din cap şi surâdea parcă, dar din cauza efortului se crispă şi scoase nişte zgomote nedesluşite.
- Cred că la fel te porţi şi tu în meseria ta, Kimble, când ai pică pe vreun pacient, rosti parohul.
- Niciodată nu le purtăm pică pacienţilor, spuse domnul Kimble, decât atunci când ne părăsesc; şi, înţelegeţi, atunci nu mai avem nici o şansă să le prescriem ceva. Ei, domnişoară Nancy, continuă el, apărând brusc alături de ea, n-o să-ţi uiţi făgăduiala? Trebuie să-mi acorzi un dans, ştii?
- Haide, haide, Kimble, nu merge prea departe, spuse moşierul. Lasă-le tinerilor prilejul. Uite, fiul meu Godfrey te poate provoca, dacă i-o răpeşti pe domnişoara  Nancy. I-a rezervat primul dans, fac pariu. Ei, ce-ai de spus? continuă el lăsându-se pe spate şi privindu-l pe Godfrey. Nu i-ai cerut domnişoarei Nancy să deschidă dansul cu tine?
Godfrey, foarte jenat de insistenţa semnificativă la adresa lui Nancy şi înfricoşat la gândul că tatăl său ar putea să continiue aşa, bând şi după cină, nu văzu ce ar putea face altceva decât să se întoarcă spre Nancy şi să spună cât mai puţin stângaci cu puţinţă:
- Nu; nu i-am cerut încă, dar sper că va consimţi, dacă nu cumva a rugat-o altcineva înaintea mea.
- Nu, n-am făgăduit nimănui, răspunse Nancy liniştită, dar înroşindu-se. (Dacă domnul Godfrey îşi făcea vreo speranţă în legătură cu faptul că ea consimţea să danseze cu el, avea să fie curând trezit la realitate; nu era însă necesar să fie nepoliticoasă.)
- Atunci nădăjduiesc că nu aveţi nici o obiecţie să dansaţi cu mine, adăugă Godfrey, începând să nu se mai simtă stânjenit.
-  Nu, n-am nici o obiecţie, răspunse Nancy pe un ton rece.
- Eşti un flăcău norocos, Godfrey, spuse unchiul Kimble; doar îmi eşti fin, n-o să-ţi stau în drum. De altfel nu-s chiar atât de bătrân, nu, draga mea? continuă el, apărând iar pe neaşteptate, lângă soţia sa. N-o să te superi dac-o să mă-nsor după ce mori, bineînţeles după ce plâng mai întâi?
- Haide, haide, ia o ceaşcă cu ceai şi taci, spuse bine dispusă doamna Kimble, mândrindu-se cu un bărbat care trebuie să fie privit de cei din jur ca fiind foarte deştept şi amuzant. De n-ar fi măcar supărăcios la cărţi!
Pe când oamenii de vază şi de bun gust înviorau astfel atmosfera, cântecul viorii se  auzea tot mai clar. Tinerii se priveau cu nerăbdare şi plini de compătimire reciprocă, aşteptând sfârşitul mesei.
- Ei, auzi-l pe Solomon, exclamă moşierul, care cântă melodia mea preferată "Plugarul cu păr de in"; pentru că nu ne grăbim să-l ascultăm, vrea să ne anunţe că e şi el pe-aici.
- Bob, strigă el pe cel de-al treilea fiu al său, cel cu picioare lungi care se afla în celălalt capăt al odăii, deschide uşa şi spune-i lui Solomon să intre. Să cânte ceva aici.
Bob ascultă, şi Solomon intră mânuind arcuşul pe când păşea, deoarece nu s-ar fi întrerupt în mijlocul unui cântec, pentru nimic în lume.
- Aici, Solomon, spuse moşierul cu condescendenţă. Pe-aici, prietene. Ei, am ştiut eu că ce cântă e "Plugarul cu păr de in". Nu-i cântec mai frumos ca ăsta.
Solomon Macey, un bătrânel robust, cu o claie de păr alb în cap, ajungându-i aproape de umeri, înaintă spre locul indicat, înclinându-se reverenţios pe când cânta, în semn de respect faţă de societate, deşi respecta mai mult melodia pe care-o cânta. După ce repetă melodia şi lăsă jos vioara, se înclină din nou în faţa moşierului şi a parohului şi spuse:
- Sper că domnia voastră şi sfinţia vostră o duc bine, şi vă urez sănătate şi viaţă îndelungată şi un an nou fericit. La fel vă urez şi dumneavoastră, domnule Lammeter, şi tutror celorlalţi domni, doamne şi domnişoare.
Pe când Solomon rostea ultimile cuvinte se înclină respectuos de jur împrejur, ca nu cumva să nu fie politicos. După aceea cântă o melodie despre care ştia că domnul Lammeter o va considera o favoare specială.
- Mulţumesc Solomon, mulţumesc, spuse domnul Lammeter, când vioara tăcu. Asta-i "Peste câmnpuri şi depărtări". Tata obişnuia să-mi spună ori de câte ori auzea melodia aceasta: "Hei, flăcăule, eu sunt cel care de vine de peste câmpuri şi din depărtări." Sunt multe cântece care nu-mi spun nimic, dar ăsta-mi răsună-n suflet ca un fluierat de mierlă, cred că nu greşesc; multe mai ascunde un titlu de cântec.
Dar Solomon era nerăbdător să cânte din nou şi începu cu mult suflet "Sir Roger din Coverley". Cu acest prilej se auziră scaune împinse înapoi şi râsete.
- Ei, Solomon, ştim ce-nseamnă asta, spuse moşierul ridicându-se. E vremea să-ncepem dansul, nu? Atunci, ia-o înainte şi te urmăm cu toţii.
Solomon, cu capul alb aplecat într-o parte şi cântând plin de entuziasm se îndreptă în fruntea veselei procesiuni spre salonul alb, unde era agăţată ramura de vâsc şi lumânările de seu de tot felul, aveau un efect strălucitor, licărind printre ramurile de stejar şi reflectându-se în oglinzile ovale de modă veche, prinse în lambriul alb. O procesiune ciudată! Bătrânul Solomon, în hainele sale ponosite şi cu bucle labe lungi, părea să-i vrăjească pe bărbaţi cu cântul magic al viorii sale, părea să vrăjească matroane discrete, cu căciuliţele în formă de turban, ba chiar pe însăşi doamna Crackenthorp, care avea pe cap o pană perpendiculară ce ajungea până la umărul moşierului, părea să vrăjească copile bălaie, părinţi corpolenţi în jiletce largi şi pestriţe şi copii rumeni, timizi asemenea mieilor.
Domnul Macey şi aslţi câţiva săteni privilegiaţi, care erau primiţi ca spectatori la aceste ocazii, şedeau pe băncile puse pentru ei lângă uşă; admiraţia şi satisfacţia lor fură de nedescris când se formară cuplurile şi moşierul deschise dansul cu doamna Crackenthorp, dând mâna cu parohul şi doamna Osgood. Se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple, aşa cum se obişnuise toată lumea, şi carta târgului Raveloe părea să fie reînnoită cu prilejul acestei ceremonii. Nu era o frivolitate deplasată dacă bătrânii şi cei între două vârste dansau puţin înainte de a se aşeza la jocul de cărţi, ci mai curând, o îndatorire socială. Căci ce altceva reprezentau acestea, dacă nu datoria de a se veseli la timpul cuvenit, de-a face vizite şi plecăciuni reciproce, de a-şi face unul altuia confidenţe în termeni cunoscuţi şi glume răsuflate, de a-şi îndemna musafirii să bea şi să mănânce peste măsură în numele ospitalităţii sau în semn că ţi-a plăcut şi te-ai simţit bine? Şi parohul, după cum era firesc, dădea exemplu în privinţa acestor îndatoriri sociale. Deoarece n-ar fi fost posibil pentru mintea unui cetăţean de rând din Raveloe, fără ca aceasta să se facă prin intermediul unei revelaţii speciale, să gândească că un cleric ar trebui să fie un exemplu de solemnitate, cu chipul palid, în loc să fie un om destul de păcătos, a cărui exclusivă autoritate întru citirea rugăciunilor şi a predicii, a botezului, căsătoriei şi înmormântării, coexista în mod necesar cu dreptul de a-ţi vinde pământul în care urma să fii îngropat şi de a lua dijma în natură; asupra ultimului punct, bineînţeles că existau unele opinii contrare, dar nu până la transformarea lor într-o atitudine potrivnică religiei.
Nu existau motive, deci, ca faptul că parohul dansa, să nu fie primit ca fiind un lucru firesc, la fel cu acela că moşierul dansa. Pe de altă parte, domnul Macey se abţinea să supună spectacolul dat de paroh criticii cu care minţile de o extraordinară ascuţime trebuie în mod necesar să contemple lipsurile semenilor lor supuşi greşelii.
- Moşierul e sprintenel pentru greutatea lui, remarcă domnul Macey şi dansează foarte bine. Dar domnul Lammeter îi întrece pe toţi cât privişte figurile; observi, îşi ţine capul ca o cătană, şi nu-i dolofan ca alţi bătrânei, care se cam îngraşă; şi are un picior, o frumuseţe. Parohul e destul de spriten şi el, dar n-are picior grozav; niţel cam gros în partea de jos şi genunchii, de-ar fi mai propiaţi, n-ar fi rău; dar ar putea dansa şi mai prost; da, se poate şi mai prost. Totuşi, nu-şi mişcă mâna la fel de frumos ca moşierul.
- Pentru că vorbeai de sprinteneală, uită-te la doamna Osgood, spuse Ben Winthorp, care-şi ţinea fiul, pe Aaron, între genunchi. Tropăie cu paşii ăia mici ai ei, că nimeni nu poate vedea cum merge, parcă are roţi la picioare. Nu pare nici cu o zi mai bătrână decât este; e cea mai bine femeie din câte există, fie a doua care-o vrea.
- Nu bag de seamă cu îs făcute femeile, spuse domnul Macey cu oarecare dispreţ. Nu poartă nici haină, nici pantaloni: n-ai cum să le vezi formele.
- Tăticule, spuse Aaron, care bătea cu picioarele ritmul, cum e prinsă pana aia mare de cocoş în pălăria doamnei Crackenthorp? Are o gaură mică ca mingea mea cu pene?
- Taci, băiete, taci; aşa se îmbracă doamnnele, răspunse  tatăl, adăugând cu glas scăzut pentru domnul Macey: să ştii că într-adevăr e caraghioasă, parcă-i o sticlă cu gâtul scurt şi o pană lungă înfiptă-n ea. Ei, dar uite-l pe tânărul moşier dansând acum cu domnişoara Nancy. Asta zic şi eu fată! Ca un buchet da trandafiri albi. Nu-i nimeni mai drăguţ ca ea. Nu m-ar mira s-ajungă într-o bună zi doamna Cass, şi nimeni n-ar fi mai potrivit, că-s ca doi porumbei. Nu poţi zice nimic rău nici despre jupân Godfrey, Macey, pun rămăşag cu tine.
Domnul Macey îşi ţuguie buzele, îşi aplecă într-o parte capul şi îşi învârti degetele mari cu o mişcare repezită, în timp ce-l urmărea pe Godfrey dansând. În cele din urmă îşi spuse din nou părerea:
- Binişor jos, da puţin cam rotunjor la umeri. Cât despre hainele alea, de le face croitorul Flitton, prea-s prost croite ca să dai preţ dublu.
- Hei, dom'le Macey, noi doi nu ne potrivim, zise Ben uşor indignat de această critică. Dacă am o halbă de bere bună îmi place s-o dau pe gât, să-mi încălzesc măruntaiele în loc să stau s-o miros şi să mă zgâiesc la ea, să văd de nu-i aflu vreun defect de fabricaţie. Aş vrea să te văd că-mi găseşti un flăcău mai bine legat ca jupân Godfrey, unul să se  bată mai uşor sau să arate mai chipeş şi mai vesel când e băut.
- Aş, spuse domnul Macey, astfel provocat la o severitate şi mai mare, nu s-a copt încă, e ca o plăcintă nedospită şi mă îndoiesc că ar avea ceva în cap, că de-ar fi aşa, nu s-ar lăsa dus de nas de ticălosul ăla de Dunsey, pe care nu l-a văzut nimeni în ultima vreme şi nu l-ar fi lăsat să-i omoare bunătate de cal de vânătoare, de-a vorbit toată lumea. Şi se ţine într-una de poalele domnişoarei Nancy, ş-apoi aleargă după treburile lui, uitând-o pe loc. Eu, unu, nu făceam curte aşa.
- Da poate domnişoara Nancy nu-l vrea, spuse Ben.
- Se poate, răspunse domnul Macey, semnificativ. Înainte de a întinde eu degetul, aveam grijă să aflu dacă o să întindă ea mâna; şi încă repede. N-aveam de gând să deschid gura ca un câine după muşte şi s-o închid fără să prind nimic.
- Apoi, îmi vine a crede că domnişoara Nancy e iar dispusă, zise Ben, că jupân Godfrey nu pare prea abătut astă-seară. Şi văd că o conduce să stea jos, acum, după ce au terminat dansul: asta-i dragoste, nu glumă.
Motivul pentru care Godfrey şi Nancy părăsiseră dansul, nu era atât de tandru pe cât şi-l închipuise Ben. În aglomeraţia aceea avusese loc un mic accident cu rochia lui Nancy care era suficient de scurtă în faţă pentru a lăsa să i se  vadă glezna albă şi destul de lungă la spate ca să poată fi călcată de tânărul moşier. De aceea se desfăcu din talie, ceea ce provocă o agitaţie din partea Priscillei, precum şi o îngrijorare serioasă a lui Nancy. Gândurile noastre, chiar dacă se ocupă de frământările iubirii, cu greu rămân insensibile la aspectul veşmintelor. Nancy, de îndată ce termină o figură a dansului, îi spuse lui Godfrey, roşind sputernic, că trebuie să se  aşeze până va putea Priscilla să vină la ea, căci surorile schimbaseră deja o privire grăitoare şi o şoaptă. Nici un alt motiv mai puţin urgent decât acesta, nu ar fi putut s-o convingă pe Nancy să-i dea lui Godfrey prilejul de a sta singur cu ea. În ceea ce-l priveşte pe Godfrey, el se simţea atât de fericit şi de năuc sub farmecul dansului rustic alături de Nancy, încât deveni suficient de îndrăzneţ, încurajat de zăpăceala ei, pentru a o conduce, fără să-i mai ceară îngăduinţa, de-a dreptul în salonul mic alăturat, unde erau aşezate mesele de joc.
- Oh, nu, mulţumesc, spuse Nancy cu răceală, de-ndată ce pricepu unde se îndrepta. O să aştept aici până va putea veni Priscilla. Îmi pare rău că te-am scos din dans şi am produs deranj.
- O să te simţi mai bine singură aici, adăugă Godfrey cu şiretenie, te las aici până va putea veni sora ta, continuă el pe un ton indiferent.
Aceasta era  o propunere agreabilă şi exact ce-şi dorise Nancy; atunci de ce se simţea puţin jignită? Intrară şi ea se a şeză pe un scaun lângă una din mesele de joc, într-o poziţie ţeapănă şi incomodă.
- Mulţumesc, domnule, spuse ea pe loc. N-ar fi trebuit să vă deranjaţi. Îmi pare  rău că aţi avut parte de un partener atât de ghinionist.
- E foate urât din partea dumitale, răspunse Godfrey, stând în picioare lângă ea şi fără a da vreun semn că intenţionează să plece, să-ţi pară rău că ai dansat cu mine.
- Ah, nu domnule, nici prin gând nu-mi trece s-o spun cu răutate, r plică Nancy fermecându-l cu frumuseţea şi felul ei preţios de a fi. Când aveţi atâtea plăceri la dispoziţie, un dans nu poate însemna decât foarte puţin.
- Ştii doar că nu-i adevărat. Ştii că un dans cu dumneata e cea mai mare plăcere pentru mine.
Urmă o pauză foarte lungă, deoarece Godfrey nu i se mai adresase niciodată atât de direct, şi Nancy era surprinsă, dar demnitatea ei instinctivă şi aversiunea faţă de orice trădare a emoţiei o făcură să rămână întru totul liniştită şi să-şi întărească şi mai mult hotărârea din glas când spuse:
- Nu, într-adevăr, domnule Godfrey, nu ştiam şi am motive serioase să gândesc altminteri. Dar, de-i adevărat, nu doresc numai s-o aud.
- Niciodată n-o să mă ierţi, Nancy, niciodată n-o să te gândeşti cu drag la mine, niciodată n-o să socoteşti că prezentul poate răscumpăra trecutul? Nici chiar dacă-ţi dovedesc că sunt băiat bun şi renunţ la tot ce nu-ţi place?
Godfrey era  pe jumătate conştient că acest prilej neaşteptat de a vorbi singur cu Nancy îl dusese mai departe decât se aşteptase, dar un simţământ orb pusese stăpânire pe el. Nancy se simţea într-adevăr foarte tulburată de posibilitatea pe care o sugerau vorbele lui Godfrey, dar chiar  această emoţie, pe care era în pericol s-o socotească prea puternică, îi trezi întreaga capacitate de autodominare.
- M-ar bucura să văd pe oricine schimbându-se în bine, domnule Godfrey, răspunse ea cu o deosebire de ton de-abia sesizabilă, dar ar fi bine să nu se simtă nevoia unei schimbări.
- Ai inima împietrită, Nancy, spuse Godfrey, necăjit. Ai putea să mă încurajezi să fiu mai bun. Sunt foarte nenorocit, în schimb tu n-ai sensibilitate.
- Cred că cei mai puţin sensibili sunt cei care acţionează greşit, spuse Nancy jignindu-l.
Godfrey era încântat de această mică săgeată înveninată şi ar fi dorit să continue cearta; Nancy era însă exasperant de liniştită şi de fermă. Cu toate acestea, nu-i era indiferent.
Intrarea grăbită a Priscillei şi cuvintele ei: "Inimioara mea, fetiţo hai să uităm la rochie", îi retezară lui Godfrey orice nădejde de ceartă.
- Bănuiesc că trebuie să plec acum, se adresă el Priscillei.
- Mie nu-mi pasă dacă pleci sau stai, spuse această doamnă cinstită, căutând ceva  în buzunar şi încruntându-se preocupată.
- Dar dumneata vrei să plec? întrebă Godfrey, privind-o pe Nancy care acum se ridicase la cererea Priscillei.
- Cum vrei, spuse Nancy, încercând să-şi redobândească răceala anterioară şi privind în jos la tivul rochiei sale.