Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul X

Judecătorul Malam era pe bună dreptate socotit în Tarley şi Raveloe ca un om cu o inteligenţă de seamă, avându-se în vedere faptul că era în stare să tragă, fără probe, concluzii mai importante decât s-ar fi aşteptat vecini să, care nu făceau parte din comisia de pace. O astfel de persoană nu era omul care să neglijeze cutia de iască şi s-a pornit o anchetă în legătură cu un  negustor ambulant, cu nume necunoscut, cu păr negru şi accent străin, care ducea cu sine o ladă cu cuţite şi bijuterii şi care purta cercei mari. Dar, fie că ancheta se desfăşura într-un pas prea lent pentru a-l ajunge din urmă, fie că descoperirea se potrivea prea multor negustori ambulanţi, încât ancheta nu ştia pe care să-l aleagă, trecură săptămâni întregi fără vreun alt  rezultat în privinţa tâlhăriei, în afară de scăderea treptată a interesului stârnit în Raveloe. Absenţa lui Dunstan Cass de-abia dacă era băgată în seamă: pe vremuri i se întâmplase odată să se certe cu tatăl său şi să plece fără să-i mai ştie nimeni urma, pentru a se întoarce după şase săptămâni, trăgând iar la vechea reşedinţă, fără să fie pedepsit, şi fălos ca de obicei. Propria sa familie, care de asemeni se aştepta la ceva similar şi de data aceasta, cu singura diferenţă că moşierul era  hotărât cu acest prilej să-i interzică folosirea vechii reşedinţe, nu-i pomenea niciodată absenţa; şi când unchiul său, Kimble, sau domnul Osgood o pomeniră, povestea că l-ar fi ucis pe Wildfire sau că avea vreo vină faţă de tatăl său, era suficientă pantru a stăvili curiozitatea. A face  o legătură între dispariţia lui Dunsey şi furtul săvârşit în aceeaşi zi, era cu neputinţă chiar şi pentru Godfrey care putea şti mai bine ca oricine de ce este capabil fratele său. Nu-şi amintea să-l fi pomenit vreodată pe ţesător de când, cu doisprezece ani în urmă, avea obiceiul să-şi bată joc de el; şi pe deasupra, închipuirea lui îi crea lui Dunstan, în chip constant, un alibi; îl vedea permanent în vreo casă, către care se îndreptase când l-a părăsit pe Wildfire, îl vedea trăind pe socoteala unor cunoştinţe întâmplătoare şi rumegându-şi întoarcerea acasă pentru a se distra, chinuindu-şi fratele mai mare. Chiar de ar fi fost vreo minte în Raveloe care să facă legătura între cele două incidente, mă îndoiesc că un raţionament atât de jignitor la adresa respectabilităţii unei familii cu monument şi halbe venerabile, să nu fi fost spulberat ca o tendinţă nesănătoasă. Dar budincile de Crăciun şi abundenţa băuturilor spirtoase, împingând originalitatea intelectuală pe calea coşmarului, alcătuiesc puternice mijloace de protecţie împotriva unei spontaneităţi periculoase, în ceea ce priveşte trezirea gândurilor.
De câte ori se discuta despre tâlhărie, la Curcubeul şi într-altă parte în societatea bună, balanţa continua să oscileze între explicarea raţională pornind de la cutia de iască şi trăirea unui mister de nepătruns ce îşi bătea joc de investigaţii. Apărătorii teoriei despre cutia de iască şi negustorul ambulant, considerau aripa cealaltă un grup de bigoţi cu capul în nori, care fiind mărginiţi, îi considerau şi pe ceilalţi la fel de zăpăciţi; iar partizanii inexplicabilului dădeau mai mult decât de înţeles că duşmanii lor erau nişte animale înclinate să spună hop înainte de a sări, profunzi ca nişte farfurii de smântână, şi a căror viziune consta în a spune că strugurii sunt acri pentru că nu puteau ajunge la ei; astfel că, deşi controversa nu folosea la elucidarea tâlhăriei în sine, ea scotea însă la iveală anumite opinii adevărate, de importanţă colaterală.
Dar , în timp ce pierderea lui Silas înviora discuţiile domoale din Raveloe, Silas trăia pustietatea apăsătoare a acelei pierderi, despre care vecinii săi discutau pe larg. Oricine l-ar fi observat înainte de a-şi pierde aurul, ar fi socotit că o viaţă atât de searbădă şi de retrasă ca a sa, cu greu ar fi putut fi zdrobită, cu greu ar fi putut suporta o lovitură care să n-o curme în acelaşi timp. De fapt fusese o viaţă însetată, îndreptată spre un scop accesibil ce îl ferise ca un gard de imensul şi tristul necunoscut care îl înconjura. Fusese o viaţă asemănătoare unei plante agăţătoare; şi, deşi obiectul în jurul căruia această  plantă se agăţase era un lucru dezonorant şi lipsit de viaţă, el satisfăcuse totuşi nevoia de protecţie. Dar acum, când gardul se fărâmase, suportul fusese înlăturat. Gândurile lui Marner nu mai putea urma cercul vicios în care se învârtiseră şi erau derutate de un gol asemenea celui întâlnit de o furnică truditoare în drumul ei spre furnicar, când pământul se crapă de-a curmezişul cărării. Mai exista războiul şi urzeala, şi o bună parte din ţesătură; dar  tezaurul strălucitor din groapa de sub picioarele sale, dispăruse; prilejul de a-l atinge cu mâinile şi de a-l număra, dispăruse; serile nu mai erau pline de bucuria care îi liniştea sufletul chinuit. Gândul la banii pe care urma să-i ia pentru munca prezentă, nu-l putea înveseli, imaginea lor ştearsă, fiind doar un prilej de împrospătare a pierderii; cât despre nădejdea de a-şi lăsa închipuirea să se hrănească cu adunarea unei noi comori, plecând de la acest neînsemnat început, era strivită de lovitura neaşteptată.
Pe când ţesea, gemea într-una, încet, ca un om ce suferă: acesta era semnul că gândurile sale ajunseseră din nou în dreptul durerii recente, la ceasul de taină al serii, acum pustiu. Iar seara întreagă, stând în singurătate, lângă focul ce ardea încet, îşi sprijinea coatele pe genunchi, îşi cuprindea capul în mâini şi gemea încet, nu ca cei care ar dori să fie auziţi.
Şi totuşi, nu era complet părăsit în necazul său. Repulsia pe care Marner o trezise dintotdeauna vecinilor, era în parte risipită de noua lumină în care apărea datorită nenorocirii sale. În locul unui om ce era mai şiret decât puteau accepta oamenii cinstiţi, şi ceea ce era şi mai rău, un om ce nu vădea nici o înclinaţie în a-şi folosi şiretenia în avantajul vecinilor, vedeau acum că Silas nu era destul de iscusit nici pentru el însuşi. În general, se vorbea despre el ca despre un "biet om de nimic"; vecini săi îşi dădeau seama că modul lor de a-l evita, datorat relei sale voinţe şi bănuitei înclinaţii spre o tovărăşie cu necuratul, era o nebunie.
Trecerea la un sentiment mai bun, se manifesta în chipuri deosebite. Aerul fiind înmiresmat de pregătirile pentru Crăciun, era vremea când prisosul de carne de porc şi de caltaboşi, îi umple de milă pe cei înstăriţi; şi nenorocirea lui Silas deveni prezentă în mintea unor gospodine ca doamna Osgood. Domnul Crackenthorp, de asemeni, în timp ce-l mustra pe Silas, spunându-i că banii i-au fost cu siguranţă furaţi pentru că se gândea prea mult la ei şi pentru că nu dădea niciodată pe la biserică, îşi făcea predica mai consistentă, dăruindu-i nişte picioare de porc, dorind astfel să risipească prejudecăţile nefondate asupra clericului. Vecinii, care nu puteau face altceva decât să-l consoleze cu vorbele, nu numai că-l salutau pe Silas şi discutau cu el despre nenorocirea lui atunci când îl întâlneau în sat, ci, mai mult, făceau efortul să îl viziteze şi să-l pună să repete toate detaliile la faţa locului; după aceea obişnuiau să-i ridice moralul, spunând: "Apoi, meşeter Marner, nu stai mai rău decât alţi oameni săraci; şi de s-ar întâmpla să te schilodeşti, ţi-ar da parohia un ajutor".
Bănuiesc că una din pricinile pentru care rareori suntem în stare să ne consolăm vecinii, este că bunăvoinţa se alterează, în pofida noastră, înainte de a fi exprimată. Putem trimite caltaboşi şi picioare de porc fără să le aromăm cu propriul nostru egoism; limbajul însă e în râu, ce împrumută cu siguranţă izul pământului cu care se amestecă. Oamenii din Raveloe erau destul de amabili; dar adesea, această amabilitate era ca o bere botezată sau ca un lucru făcut de mântuială, asemănându-se cu complimentul sau cu ipocrizia.
Domnul Macey, de pildă, venind într-o seară, special pentru a-i spune lui Silas că datorită ultimelor evenimente îl privea cu mai multă bunăvoinţă, deşi era un om care nu-şi făcea uşor o părere despre oameni, deschise  discuţia şi spuse de îndată ce se aşeză şi-şi împreună mâinile:
- Meştere Marner, n-ai motiv să te tot plângi. Mai bine că ţi-ai pierdut banii, decât să-i păstrezi într-un chip necinstit. Mă tot gândeam, când ai venit prima oară în locurile astea, că nu era nimic de capul tău şi nici n-ar fi putut fi; erai doar ceva mai tânăr decât acum; da' tot timpul căscai ochii şi erai alb la faţă; nu numai cu lucrurile ciudate îşi face de lucru necuratul, adică nu numai cu broaştele râioase şi cu celelalte; adesea nu fac nici un rău, dimpotrivă, sunt folositoare împotriva paraziţilor. La fel şi cu 'mneata, după câte-mi dau seama. Deşi în ceea ce priveşte ierburile şi cele folositoare respiraţiei, dacă ai adus învăţătura lor din locuri îndepărtate, puteai să le foloseşti mai des. Dar dacă învăţătura nu era bună, puteai să renunţi la ea şi să vii regulat la biserică; ştii că şi cu copiii de i-a descântat vrăjitoarea, am fost de faţă de câte ori i-au botezat şi nu ziceau nu, apei sfinte. Şi aşa se şi cuvine, că dacă necuratul îşi pune-n cap să facă ceva, ca să mai petreacă puţin, cine are ceva împotrivă? Aşa socot eu; şi am fost paracliser în parohia asta patruzeci de ani. Aşa că, meştere Marner, cum ziceam, există gânduri ce te poartă prin cartea de rugăciuni înainte de a reveni de unde au plecat şi sfatul meu este să nu-ţi pierzi cumpătul, căci eşti sănătos la minte şi nu arăţi nimic din ce porţi în suflet şi eu nu-s de părerea vecinilor care spun că meşteru' Marner ne-ar duce de nas, dacă ar fi mai isteţ, dar e speriat ca un iepure.
În tot acest timp, Silas a rămas nemişcat, cu coatele pe genunchi şi capul în mâini. Domnul Macey, convins că fusese ascultat, se opri aşteptând un răspuns, dar  Marner tăcea.
- N-ai nimic de spus, meştere Marner? întrebă domnul Macey în cele din urmă, cu o uşoară nerăbdare în glas.
- Oh, spuse Marner încet, clătinându-şi capul între mâini. Mulţumesc, mulţumesc din toată inima.
- Bănuiam eu că aşa o să faci, spuse domnul Macey, şi sfatul meu este acelaşi, ai haine de duminică?
- Nu, răspunse Marner.
- M-aş fi mirat  să fie altminteri, adăugă domnul Macey. Mda, îngăduie-mi să te sfătuiesc să-ţi iei un costum de sărbătoare: uite, Tookey, un om de treabă care se ocupă de hainele mele, poate să-ţi facă un costum ieftin, pe încredere, şi după aia o să poţi veni la biserică şi-o să fii şi dumneata om ca ceilalţi. Nici nu m-ai auzit spunând "Amin", de când ai venit pe meleagurile noastre. Şi ascultă-mă, nu pierde vremea, că n-o să fie prea bine când o să rămână Tookey de capul lui, că pe mine nu mă ţin puterile să mai predic încă o iarnă de acu' încolo. Domnul Macey se întrerupse, în aşteptarea, poate, a unui semn de emoţie din partea ascultătorului său; dar neobservând nimic, continuă: cât despre bani pentru costumul de haine, tot câştigi cam o liră pe săptămână cu ţesutul, meşter Marner, şi eşti om tânăr, chiar dacă arăţi aşa dărâmat. Că trebuie să fi avut vreo douăş'cinci când ai venit încoa', nu?
Silas tresări puţin când auzi tonul devenind interogativ şi răspunse  blând:
- Nu ştiu; nu pot spune exact, e mult de-atunci.
După ce primi un astfel de răspuns, nu e de mirare că domnul Macey, mai târziu, în aceeaşi seară, la Curcubeul, remarcă anume că Marner e "zăpăcit rău" şi că ar fi fost îndoielnic până şi dacă ştie vreodată când e duminică, ceea ce îl dovedea mai păgân decât fiarele înseşi.
O altă persoană dintre cei ce-l mângâiau pe Silas, în afară de domnul Macey, veni la el cu mintea plină de idei, având acelaşi scop. Aceasta era doamna Winthrop, soţia rotarului. Locuitorii din Raveloe nu erau deosebit de punctuali în ceea ce privea mersul la biserică, şi cu greu s-ar fi găsit vreo persoană în parohie care să nu susţină că a merge la biserică în fiecare duminică înseamnă să demonstrezi  o dorinţă nesăţioasă de a fi protejat de cer şi de a dobândi un avantaj necinstit faţă de vecinii tăi, o dorinţă de a fi mai bun decât cei de rând, ceea ce s-ar fi reflectat implicit asupra  celor ce a veau naşi şi naşe şi drept egal la slujba de îmnormântare. În acelaşi timp, se înţelegea de la sine că era obligatoriu ca toţi cei ce nu făceau parte din rândurile slugilor sau tineretului să se împărtăşească cu prilejul uneia din sărbătorile importante: chiar şi moşierul Cass se împărtăşea de Crăciun; cei care erau socotiţi bogaţi, mergeau la biserică mai des, dar erau mai reţinuţi.
Doamna Winthrop făcea parte dintre aceştia; era  în toate privinţele o femeie cu conştiinţa scrupuloasă, atât de  însetată de datorii, încât i se  părea că viaţa i le oferă prea rar, dacă nu s-ar scula dimineaţa la patru şi jumătate, deşi aceasta sărăcea orele mai înaintate ale dimineţii, cât priveşte treburile pe care le avea de făcut, fapt ce îi crease o problemă permanentă în legătură cu umplerea acelor ore târzii. Totuşi n-avea temperamentul de vulpe, ce se presupunea câteodată că ar fi o condiţie necesară pentru astfel de obiceiuri: era o femeie blândă, răbdătoare, a cărei fire o împingea să cerceteze toate elementele triste şi grave ale vieţii şi să le rumege în minte. Era cea dintâi persoană la care se gândeau cei din Raveloe când boala sau moartea năpăstuiau vreo familie, când trebuiau puse lipitori, sau când vreo îngrijitoare cu luna te dezamăgea pe neaşteptate. Era o femeie agreabilă, plăcută la vedere, cu tenul proaspăt, vorbind totdeauna în şoaptă, de parcă ar fi fost în camera unui bolnav, cu doctorul saui preotul alături. Niciodată nu se plângea, nimeni n-a văzut-o lăcrimând; era gravă, simplă şi clătina mereu capul şi suspina, aproape pe neobservate, aşa cum se poartă o bocitoare care nu face parte din rude. Părea surprinzător că Ben Winthrop, care-şi îndrăgea ulcica cu băutură şi câte-o glumă, să se fi împăcat atât de bine cu Dolly; dar ea accepta glumele şi jovialitatea soţului cu aceeaşi răbdare cu care accepta orice lucru, socotind că "aşa-s bărbaţii" şi privind sexul tare ca fiind format din nişte animale pe care cerul se complăcuse să le facă ca pe tauri sau curcani.
Această femeie de treabă şi sănătoasă cu greu s-ar fi putut împiedica să nu-şi oprească gândul asupra lui Silas Marner, acum când apărea în lumina suferinţei; şi într-o duminică după-amiază, îşi luă băieţelul, pe Aaron, şi merse în vizită la Silas, ducând în mână nişte prăjituri mici cu untură, foarte apreciate în Raveloe. Aaron, un băieţel de şapte anişori, cu obrajii ca merele, cu o cămaşă cu volane, apretată, curată şi colorată ca o farfurie plină de mere, trebuise să-şi ia inima în dinţi, în eventualitatea că ţesătorul cu ochii mari avea intenţia să-i facă vreun rău şi îndoiala sa crescuse şi mai mult când ajunseră la cariera de piatră şi auziră zgomotul războiului de ţesut.
- Ah, e aşa cum  credeam, spuse cu tristeţe doamna Winthrop.
Fură obligaţi să bată cu putere la uşă, înainate ca Silas să-i audă, dar când le deschise nu se arătă nervos, aşa cum ar fi făcut altădată, cu prilejul vreunei vizite care nu era nici solicitată, nici aşteptată. Pe vremuri, inima îi fusese ca o casetă zăvorâtă, cu o comoară înăuntru; dar acum caseta era goală şi lacătul spart. Lăsat să bâjbâie la voia întâmplării prin beznă, fără nici un reazem, Silas simţea în mod inevitabil, deşi era o senzaţie nedesluşită şi aproape deznădăjduită, că dacă primea vreun ajutor, acesta nu putea fi decât din afară; în prezenţa semenilor săi, trăia un sentiment nedesluşit de dependenţă faţă de bunăvoinţa lor. Deschise uşa larg pentru a o primi pe Dolly; dar nu.-i răspunse la bineţe ci, stânjenit, mişcă din  loc un fotoliu, puţin mai departe, ca şi când ar fi poftit-o să ia loc. Dolly, de îndată ce se aşeză, dădu la o parte pânza albă ce acoperea prăjiturile cu untură şi spuse pe tonul cel mai grav:
- Ieri a fost zi de copt, meştere Marner, şi prăjiturile cu untură au ieşit bine ca de obicei, şi te-aş ruga să primeşti câteva. Eu una nu mănânc, de-abia iau o bucăţică o dată pe an; dar stomacul bărbaţilor e altfel făcut, vrea mereu altceva, zău aşa, să le dea Dumnezeu sănătate.
Întinzându-i prăjiturile, Dolly oftă cu blâneţe. Silas îi mulţumi şi le privi de aproape, absent, fiind obişnuit să privească aşa orice lucru pe care-l lua în mână. În tot acest timp a fost supravegheat de ochii strălucitori şi uimiţi ai micului Aaron, care  transformase scaunul pe care  stătea mama sa într-o fortificaţie, privind pe furiş din spatele lui.
Sunt nişte litere lipsă, spuse Dolly. Eu nu le pot citi şi nu cred că ar putea cineva, nici măcar domnu' Macey, să zică ce-nseamnă; dar să ştii că-nseamnă ceva de bine, că-s la fel ca alea de pe ştergarul ce acoperă amvonul din biserică. Ce-nseamnă asta, Aaron, scumpete?
Aaron se retrăsese complet în spatele fortificaţiei sale.
- Să ştii că nu eşti cuminte, îi spuse mama cu blândeţe.
- În orice caz, să ştii că-i de bine; e un pistornic de-ai casei noastre, zice Ben că de când era de-o şchioapă îl punea mă-sa pe prăjituri şi l-am pus întotdeauna; să ştii că de tot ce-i bun e mare nevoie în lumea asta.
- Scrie I.H.S, spuse Silas, dând dovadă de înaltă ştiinţă. Aaron privi iar de după scaun.
- Apoi de, se vede că le poţi citi pe dinafară, rosti Dolly. Ben mi-le-a citit demulte ori, dar le tot uit; şi de-aia îmi pare şi mai rău, că-s litere ce aduc noroc, că altfel n-ar fi şi-n biserică; aşa că le pun cu pistornicul pe orice prăjitură sau pâine, deşi câteodată nu se prind, când creşte aluatul, că, aşa cum spuneam, de tot ce-i bun e mare nevoie în lumea asta a noastră; şi nădăjduiesc să-ţi poarte noroc, meştere Mearner, că de-aia ţi-am adus prăjiturile.
Silas era tot atât de neputincios ca şi Dolly, să găsească vreun înţeles literelor, dar intenţia ei de a-l consola reieşea limpede din tonul său liniştit. Răspunse cu mai mult suflet decât înainte:
- Mulţumesc, mulţumesc frumos.
După aceea puse jos prăjiturile şi se aşeză absent, văzând cu tristeţe că nu e capabil să înţeleagă ce câştig lămurit i-ar putea aduce prăjiturile, literele sau chiar amabilitatea lui Dolly.
- Că de tot ce-i bun e mare nevoie-n lumea asta, adăugă Dolly, care nu renunţa cu uşurinţă la o vorbă potrivită. Şi, continuând să vorbească, îl privi cu milă pe Silas: Da n-ai auzit azi-dimineaţă clopotele bisericii, meştere Marner? Că nu cred că nu ştiai că-i duminică. Trăind atât de singur aici, pierzi şi şirul zilelor; apoi, când războiul zbârnâie, n-auzi nici clopotele, mai ales acum, că gerul înăbuşă sunetele.
- Ba de, le-am auzit, spuse Silas. Pentru el, clopotele de duminică sunau întâmplător, nu se armonizau cu sfinţenia zilei. În Lanteern Yard nu erau clopote.
- Săracul de tine! exclamă Dolly, întrerupându-se înainte de a continua. E păcat mare că lucrezi duminica, în loc să te găteşti şi să mergi la biserică; că dacă ai ceva pe foc, se poate întâmpla să nu poţi lăsa, că eşti singur. Da vezi că e şi brutăria, şi poţi zvârli acolo doi gologani din când în când, bineînţeles nu săptămânal, nici mie nu mi-ar plăcea, şi ţi-ai putea duce acolo ce ai de gătit, că e la mintea cocoşului să vrei să mănânci ceva cald duminica, şi nu gătit de sâmbătă. Da mai ales acum, de Crăciun, de sfântu' Crăciun care vine, dacă ţi-ai aduce mâncarea s-o fiarbă la brutărie şi ai merge la biserică să vezi ramurile de stejar verde şi de tisă şi să asculţi imnul şi să te-mpărtăşeşti, ţi-ar marge mai bine şi a-i şti cum stai, şi te-ai putea lăsa în voia Domnului care ştie toate mai bine ca noi, socotind că ţi-ai făcut datoria faţă de cele sfinte, aşa cum trebuie cu toţii să ne-o facem.
Îndemnul lui Dolly, care constituia un efort de vorbire neobişnuit de lung pentru ea, fusese rostiti cu tonul alinător şi convingător cu care ar  fi încercat să hotărască pe un bolnav să-şi ia medicamentul sau un castron cu zeamă de orez ce nu-l ispitea. Nicodată înainte nu fusese Silas atât de cald îmboldit; nefrecventarea bisericii era socotită ca fiind parte integrantă a felului său ciudat de-a fi; fiind simplu şi cinstit nu ezită să-i dea lui Dolly un răspuns.
- Nu, nu, zise el. Nu ştiu nimic despre biserică. N-am fost niciodată la biserică.
- Nu spune! exclamă Dolly ca pentru sine, plină de uimire. Apoi, amintindu-şi de sosirea lui Silas din locuri necunoscute, îl întrebă: se poate  să nu fi fost biserici pe unde te-ai născut?
- Ba da, încuviinţă Silas gânditor, şezând ca de obicei cu coatele pe genunchi şi sprijinindu-şi capul în mâini. Erau biserici, o mulţime, era un oraş mare. Dar nu le luam în seamă, mergeam la casa de rugăciuni.
Dolly fu tare uimită de acest cuvânt nou, dar era mai curând înspăimântată să se intereseze ce anume înseamnă, ca nu cumva "casa de rugăciuni" să fi însemnat ceva bântuit de rele. După ce cugetă puţin, spuse:
- Apoi, meştere Marner, niciodată nu e prea târziu să te schimbi. Dacă n-ai fost niciodată la biserică, nu poţi şti cât de bine ţi-ar face. Mă simt atât de liniştită şi de bine, ca niciodată, după ce merg şi ascult rugăciunile şi cântările de laudă şi de slavă întru Domnul, rostite de domnu' Macey şi de domnu' Crackenthorp, când spun vorbe pline de înţelepciune, îndeosebi la Sfânta Liturghie; şi dacă vine vreun necaz asupra mea, simt că-l pot răbda, deoarece am cerut ajutor cui trebuie şi mă las în voia Domnului, aşa cum toţi trebuie să facem în cele din urmă; şi dacă nu ne-am făcut datoria, nu  trebuie să credem că Domnul o să fie mai bun ca noi şi o să se poarte bine.
Expunerea bietei Dolly asupra simplei ei credinţe părea confuză pentru Silas, neconţinând nici un cuvânt care  să-i poată aminti ceea ce ştia el despre religie. Tăcu, fără să consimtă la partea din discursul lui Dolly pe care o înţelesese pe deplin, şi anume la recomandarea de a merge la biserică. Într-adevăr, Silas era atât de puţin obişnuit să vorbească mai mult decât era util când punea întrebări scurte sau da răspunsuri scurte, necesare rezolvării treburilor sale simple, încât cuvintele nu-i veneau la îndemână, atunci când nu avea un scop limpede.
Acum însă, micul Aaron, obişnuindu-se cu groaznica prezenţă a ţesătorului, se apropiase de mama lui, şi Silas părând că-l vede pentru prima oară, încercă să răspundă semnelor de bunăvoinţă ale lui Dolly, oferind puştiului din prăjitura cu untură, Aaron se retrase puţin şi-şi frecă capul de umărul mamei, considerând că bucata de prăjitură merita riscul de a întinde mâna după ea.
- Ce ruşine, Aaron! exclamă mama lui luându-l totuşi în braţe, doar n-oi fi vrând iar prăjitură. Tare-i lacom, dragul mamei, continuă ea suspinând delicat, să nu-i fie de deochi. E cel mai mic şi-l cam răzgâiem, că de nu mă acup eu de el, atunci îl găseşti cu tat-su.
Îl lovi cu palma peste cap pe Aaron, gândindu-se că trebuie să-i placă meşterului Marner să vadă o astfel de "podoabă de copil". Dar Marner, stând de cealaltă parte a vetrei, vedea chipul trandafiriu cu trăsături regulate ca pe un cerc întunecat, cu două pete negre pe el.
- Şi are un glăscior de pasăre, nici nu-ţi vine a crede, continuă Dolly, ştie să cânte un colind de Crăciun, tocmai acum l-a învăţat de la tat-su; şi zic că ăsta-i doar un început care promite, dacă prinde melodia atât de repede. Hai Aaron, stai drept şi cântă meşterului Marner colindul.
Aaron răspunse frecându-şi fruntea de umărul mamei sale.
- Nu-i frumos, rosti Dolly cu blândeţe. Stai drept când îţi spune mama şi lasă-mă să-ţi ţin eu prăjitura până isprăveşti.
Aaron nu refuză să-şi desfăşoare talentele nici chiar în faţa unui căpcăun, socotindu-se în afara oricărui pericol, şi după alte câteva dovezi că-i era ruşine, ce constau îndeosebi în a-şi freca spatele palmelor de ochi şi apoi în a-l privi printre ele pe meşterul Marner, să vadă dacă vroia să asculte colindul, îşi lăsă capul pe umăr, luă poziţie de drepţi în spatele mesei, de unde i se vedea doar creştetul cârlionţat, părând un cap de cherubin fără trup şi începu să ciripească limpede o melodie ce avea ritmul unui ciocan vrednic:
"Nimic să nu vă tulbure,
Vă deie Domnu' pace-acum,
Iisus Hristos Mântuitorul
s-a întrupat de-acest Crăciun."
Dolly ascultă cu devoţiune, privindu-l pe Marner şi socotind în parte că acest cântec îl va ademeni spre biserică.
- E muzică de Crăciun, spuse ea în timp ce Aaron termina tocmai de cântat şi începea din nou să mănânce.
- Nu există nimic mai frumos. Ascultă îngerii cântând. Şi ai să poţi judeca singur cum e la biserică, meştere Marner, cu fagotul şi corul, că nu poţi socoti să fi mers într-un loc mai frumos, nu că aş bârfi lumea asta a noastră, că doar Domnul ne-a adus aici, şi ştie el mai bine ca mine; dar nu vrei să auzi şi altele decât de beţii şi de certuri, de boli şi de moarte? Cântă bine flăcăul, nu-i aşa, meştere Marner?
- Da, da, răspunse Marner, cântă foarte bine.
Colindul cu ritm ca de ciocan îl impresionase ca o muzică stranie, complet deosebită de imn, dar  nu avu nici unul dintre efectele la care se aşteptase Dolly. Dorea să îi arate că-i este recunoscător, şi singurul mod prin care se gândi să arate acest lucru, a fost să-i mai ofere lui Aaron o bucată de prăjitură.
- Nu, mulţumesc, meştere Marner, spuse Dolly reţinând mâinile lacome ale lui Aaron. Trebuie să mergem acasă. Aşa că, rămâi cu bine, meştere Marner, şi dacă ţi se întâmplă să nu te simţi bine, sau să nu te poţi îngriji singur, vin eu şi fac curat şi-ţi aduc ceva de-ale gurii. Dar te rog să nu mai ţeşi duminica, că-i rău şi pentru suflet şi pentru trup, şi banii astfel câştigaţi nu-s aşternut curat, se întâmplă să zboare, uite-aşa, de nu ştii cum, şi se rotesc ca fulgii de zăpadă. Şi să mă ierţi dacă mi-am îngăduit prea multe, meştere Marner, da' îţi doresc numai bine, zău aşa. Aaron, spune la revedere.
Silas spuse, deschizând uşa lui Dolly:
- La revedere şi mulţumesc frumos.
Se simţea uşurat că plecau, fiindcă putea ţese din nou şi geme în voie. Modul ei simplu de a înţelege viaţa şi plăcerile ei, cu care se străduiesc să-l învioreze, semăna mai curând cu un fel de dare de seamă asupra unor obiecte necunoscute pe care el nu şi le putea închipui. Izvoarele dragostei omeneşti şi ale credinţei în Dumnezeu nu ieşiseră încă la suprafaţă şi sufletul lui era un pârâiaş ascuns, cu singura deosebire că albia lui de nisip era astupată şi el se târa la voia întâmplării.
Aşa că, în ciuda sfaturilor cinstite ale domnului Macey şi ale lui Dolly Winthrop, Silas îşi petrecu primele zile de Crăciun în singurătate, mâncându-şi carnea trist, deşi era darul unui vecin. Dimineaţa privise poleiul negru ce părea să apese cu cruzime fiecare fir de iarbă, în timp ce balta roşie, pe jumătate îngheţată, tremura sub vântul aprig; dar spre seară începu să ningă şi zăpada îl despărţi printr-o perdea albă de acea privelişte mohorâtă, zăvorându-l în singurătatea lui îndurerată. Şi stătu toată seara în casa lui jefuită, fără să mai tragă obloanele sau să zăvorască uşa, înfundându-şi capul între palme şi gemând până ce îl prinse frigul şi-i şopti că focul se preschimbase în cenuşă.
Nimeni în lume nu putea şti că el rămăsese acelaşi Silas Marner, care pe vremuri îşi iubise aproapele cu căldură şi se dăruise cu o bunătate nebănuită. Chiar şi pentru el însuşi, această experienţă a trecutului pierise în întuneric.
În satul Raveloe, însă, clopotele sunau cu veselie şi biserica era mai plină ca oricând de chipuri rumene, printre numeroase ramuri verzi, chipuri ce se pregătiseră pentru o slujbă mai lungă ca de obicei, luând înainte de a pleca de acasă un mic dejun cu pâine prăjită şi bere. Acele ramuri verzi, cântarea şi troparul, ascultate doar  de Crăciun, chiar şi Crezul Atanasian, ce se deosebea de celelalte doar prin faptul că era mai lung şi de o virtute excepţională, fiind citit doar la ocazii mari, aducea cu sine un simţământ vag de exaltare, pe care încercând să-l explice, adulţii, aidoma copiilor, nu găseau cuvintele, şi anume simţământul că ceva măreţ şi tainic se săvârşise pentru ei în ceruri şi în adâncul pământului, simţământ pe care-l dobândeau prin simpla lor prezenţă în biserică. După aceea, chipurile împurpurate mergeau prin gerul aprig spre casă, simţindu-se libere pentru restul zilei să mănânce, să bea şi să vorbească şi să folosească acea libertate îngăduită de Crăciun, fără modestie.
La petrecerea familiei moşierului Cass, care a avut loc în aceeaşi zi, Dunstan nu fu pomenit de nimeni, numănui nu-i păru rău de absenţa lui şi nimeni nu se te mea că va fi prea lungă. Medicul şi soţia sa, unchiul şi mătuşa Kimble erau de faţă şi conversaţia obişnuită, cu prilejul Crăciunului, era purtată neomiţându-se nici o tradiţie şi ajungându-se până la momentul culminant ce trata despre experienţa domnului Kimble, dobândită atunci când trecuse prin spitalele londoneze, cu treizeci de ani în urmă, povestirea fiind presărată cu anecdote profesionale culese tot în aceeaşi perioadă. După aceea urmă jocul de cărţi, cu binecunoscuta neîndemânare a mătuşii Kimble în a rămâne corectă şi cu irascibilitatea unchiului Kimble în ceea ce priveşte înşelătoria, pe care rareori şi-o putea explica, atunci când nu-i aparţinea, fără a trece în revistă toate şiretlicurile pentru a verifica dacă se bazează pe principii sănătoase; şi toate acestea aveau loc într-o atmosferă mirosind a băututri botezate.
Dar petrecerea de Crăciun fiind strict familiară, nu constituia la Red House sărbătoarea cea mai reuşită a sezonului. Marea serată dansantă din ajunul Anului Nou, încununa cu glorie ospitalitatea moşierului Cass, după cum adusese glorie şi strămoşilor săi, pierduţi în timpuri imemoriale. Acesta era prilejul cu ocazia căruia toată societatea bună din Raveloe şi Tarly, fie vechi cunoştinţe despărţite de lungile drumuri nepietruite, fie prietenii destrămate de neînţelegeri privind viţeii rătăciţi, fie relaţii bazate pe condescendenţă, socotea să se întâlnească şi să se comporte în spiritul cuvenit. Acesta era prilejul cu ocazia căruia doamne bălaie, ce veneau călări, îşi expediau înainte cuferele pline cu mai multe haine decât era necesar pentru sindrofie, ospăţul neisprăvindu-se într-o singură seară, ca petrecerile orăşeneşti obişnuite la care se pune de la început pe masă toată mâncarea; cât despre posibilităţile de dormit, nici să nu mai vorbim, Red House era pregătită ca pentru asediu; iar în ceea ce priveşte saltelele de puf nefolosite, gata să fie aşternute pe podea, se aflau din belşug, aşa cum e normal să te aştepţi într-o familie care şi-a sacrificat gâştele generaţie după generaţie
Godfrey Cass tânjea după ajunul Anului Nou cu un dor nesăbuit şi prostesc, ce-l făcea să nu audă decât pe jumătate ceea ce îi şoptea neliniştea sa lăuntrică: "Dunsey se va întoarce curând acasă: o să fie o mare surpriză, nu glumă, şi va trebui să-l faci să tacă."
- Oh, poate n-o să se întoarcă înainte  de ajunul Anului Nou, răspunse  Godfrey. Şi eu o să stau lângă Nancy şi voi dansa cu ea şi o s-o privesc pe furiş.
"Dar peste trei luni va fi nevoie de bani, rostea neliniştea cu glas mai puternic, şi cum o să-i obţii dacă nu vinzi acul de cravată cu diamant pe care-l ai de la mama. Şi dacă nu-i obţii..."
- Ştiu, dar  poate se întâmplă ceva care o să-mi uşureze necazurile. Oricum, voi avea o plăcere, vine Nancy.
"Da, dar presupune că tata o să-ţi încurce treburile, punându-te în situaţia de a refuza să te căsătoreşti cu ea şi de a fi obligat să-ţi expui motivele."
- Tacă-ţi gura  şi nu mă supăra. Văd de pe acum ochii lui Nancy, exact aşa cum vor privi şi de pe acum îi simt mâna în mâna mea.
Dar neliniştea continuă să-l chinuie, deşi era înconjurat de zgomotele petrecerii şi începuse să bea fără măsură.