Data publicarii pe site: 20.07.2007



GEORGE ELIOT - "SILAS MARNER"

Capitolul I

În vremurile când roţile de tors zumzăiau fără contenire prin gospodăriile săteşti, şi când însăşi doamnele din lumea bună, cele înveşmântate în mătăsuri şi fireturi, îşi aveau propria lor roată de tors din lemn de stejar lustruit, bineînţeles de jucărie, în acele vremuri puteai vedea prin locuri depărtate, la mijloc de drum între poteci, sau pierdute prin viroagele dintre dealuri, nişte oameni gălbejiţi şi scunzi peste măsură, care, măsuraţi după statura ţăranilor vânjoşi, păreau rămăşiţe ale unui neam dezmoştenit. Dulăul ciobanului hămăia îndârjit când apărea pe culme vreunul dintre aceşti oameni cu înfăţişare străină, umbră întunecoasă profilată pe fondul apusului timpuriu de iarnă; cărui câine putea să-i placă o siluetă încovoiată sub un sac greu? or, aceşti bărbaţi palizi rareori porneau la drum fără acea povară ciudată. Însuşi ciobanul, deşi era întru totul îndreptăţit să socoată că în sac nu ascundea nimic altceva decât aţă de in sau poate suluri lungi de pânză tare, lucrată din acelaşi fir, nu era pe de-a-ntregul convins că, oricât de folositoare ar fi fost, meseria aceasta de ţesător putea da roade fără o mână de ajutor din partea diavolului. În acele vremuri mult îndepărtate, nimbul superstiţiei aureola orice persoană sau orice lucru complet ieşit din comun, sau numai când şi când neobişnuit ori, pur şi simplu, străin din întâmplare, cum ar fi vizita negustorului ambulant sau a tocilarului. Nimeni nu ştia unde îşi aveau căminul aceşti rătăcitori sau de unde veneau; dar, cum puteai ajunge la o concluzie în legătură cu cineva dacă nu găseai nici măcar un om care să-i cunoască mama sau tatăl? Pentru ţăranii de odinioară lumea exterioară trăirii lor directe  constituia un tărâm al nesiguranţei şi al misterelor; pentru gândirea lor lipsită de experienţa călătoriilor, starea celui ce rătăceşte din loc în loc reprezenta un concept la fel de înceţoşat ca şi viaţa din timpul iernii a rândunelelor ce reapar o dată cu primăvara; ba şi un om ce se aşeza într-un loc de care era străin, dacă sosea dintr-o regiune îndepărtată, cu greu putea fi cruţat de o primire neîncrezătoare care, la urma urmelor, ar fi prevenit orice fel de surpriză provocată e un eventual delict ulterior, oricât de inofensivă ar fi fost comportarea lui pentru moment; cu atât mai grav dacă el îşi crea un renume prin cunoştinţele sale, sau dacă ar fi dat dovadă de o îndemânare cât de mică pentru meserii. Era suspectă, din principiu, orice dibăcie, fie în folosirea rapidă a acelei unelte greu de mânuit, pe nume limba, fie în vreun alt meşteşug neobişnuit pentru săteni; ţăranii cinstiţi, născuţi şi crescuţi în văzul tuturor, în marea lor majprotate, nu erau deosebit de intelşigenţi sau de isteţi, în orice caz nu mai mult decât este necesar pentru a discerne semnele vremii; cât despre mijlocul prin care se dobândeşte agerimea şi îndemânarea de orice fel, le era atât de pe deplin tăinuit, încât puneau aceasta pe seama vrăjilor. De aceea, ţesătorii aceia risipiţi ici şi colo, emigrând din oraşe la ţară, erau priviţi de către vecinii lor, fără nicio excepţie, ca străini, şi astfel dobândeau de cele mai deseori obiceiuri excentrice, tributare singurătăţii lor.
În primii ani ai acestui veac, un astfel de ţesător, pe nume Silas Marner, îşi vedea de meseria sa, într-o căsuţă de piatră înconjurată de un gard viu de aluniş, aşezată în apropiere de Raveloe şi nu departe de buza unei cariere de piatră. Sunetul ciudat al războiului său, atât de deosebit de zgomotul regulat, vesel şi natural al treierătoarei, sau de ritmul mai simplu al îmblăciului, pe jumătate îi fascina, pe jumătate-i înfricoşa pe flăcăii din Raveloe, care adesea uitau de culesul alunelor sau de cercetarea cuiburilor păsărelelor, pentru a privi pe furiş pe fereastra casei de piatră, atenuându-şi groaza plină de respect pe care le-o inspirau mişcările stranii ale războiului, cu un simţământ al superiorităţii dispreţuitoare, izvorât din batjocorirea zgomotelor alternate şi a profilului ţesătorului aplecat, concentrat asupra mişcărilor piciorului. Dar se întâmpla, când şi când, ca Marner, îndreptându-se pentru a-şi aranja firul, să devină conştient de prezenţa micilor puşlamale şi, deşi zgârcit cu timpul său, să-l deranjeze neaşteptata lor apariţie într-atât, încât să coboare de la război şi, deschizând uşa, să le azvârle nişte priviri de o luau la goană înspăimântaţi. Cum să-ţi vină a crede că ochii aceia mari, căprui şi bulbucaţi, de pe chipul palid al lui Silas Marner, nu întrezăreau nimic limpede din ce nu se afla foarte aproape de ei, şi cum să nu bănuieşti mai degrabă că înfiorătoarea lor căutătură putea deochia orice copil care ar fi rămas de pe urma ei cu cârcei, rahitism sau cu gura strâmbă? De bună seamă îşi auziseră părinţii lăsând să se înţeleagă că Silas Marner putea vindeca oamenii de reumatism, dacă voia, şi adăugând, în şi mai mare taină, că dacă te simţeai în stare să-i vorbeşti acestui diavol pe şleau, puteai economisi, datorită lui, banii zvârliţi pe doctor. Atari ecouri întârziate ale străvechiului cult al demonului ar putea fi surprinse şi azi de către ascultătorul atent, în rândurile ţăranilor cu părul cărunt; asta, deoarece mintea necultivată cu greu poate pune alături ideea puterii cu aceea a bunătăţii. O concepţie tenebroasă asupra puterii care prin îndelungă convingere poate fi hotărâtă să se înfrâneze de a face rău, aceasta este forma pe care o adoptă cu mare uşurinţă sentimentul de a nu putea vedea cugetele oamenilor care au fost întruna oprimaţi de nevoi rudimentare şi a căror viaţă de trudă nevolnică n-a fost nicicând luminată de vreo credinţă religioasă entuziastă. Cu mult mai largă este arta posibilităţilor în domeniul durerii şi al nenorocirii, decât într-al veseliei şi al bucuriei, imaginaţia lor aproape lipsită de icoanele ce hrănesc dorinţa şi fericirea este însă supraîncărcată cu amintiri din care teama se alimentează necontenit. "Visezi vreodată că ţi-ar plăcea să mănânci ceva?" l-am întrebat cândva pe un plugar bătrân ce-şi trăgea sufletul datorită bolii celei de pe urmă şi care refuzase tot ce-i dăduse să mănânce soţia sa. "Nu, a răspuns el, n-am fost obişnuit decât cu bucata de rând şi pe astea nu le pot mânca." Experienţa nu alăptase în el închipuiri ce ar fi putut să-i stârnească iluzia apetitului.
Iar Raveloe era un sat în care multe din ecourile vechi zăboveau fără a mai fi înabuţite de glasuri noi. Nu că ar fi fost una dintre acele parohii sterpe, ce dormitează la marginile civilizaţiei, locuite doar de oi costelive şi de ciobani pripăşiţi ici şi colo; dimpotrivă, se-ntindea în bogata câmpie centrală a ceea ce numim cu satisfacţie vesela Anglie şi întrunea gospodării care, vorbind dintr-un puct de vedere spiritual, plăteau dijme de invidiat. Dar era cuibărit într-o vale plăcută şi bine împădurită jur-împrejur, la cale de o oră călare de orice fel de răscruce de drumuri, acolo unde niciodată nu răsunau modulaţiile cornuluii diligenţei sau ale opiniei publice. Era un sat impunător, cu o biserică veche şi frumoasă şi un cimitir încăpător în mijlocul lui, şi cu două sau trei locuinţe mari, clădite din cărămidă şi piatră, cu livezi împrejmuite de zid şi înzestrate de dragul fumuseţii cu sfârleze, clădiri aşezate chiar la drum, înălţându-şi faţadele mai impunătoare decât ale casei parohiale, care privea pe furiş printre copacii de cealaltă parte a cimitirului, un sat ce-ţi înfăţişa dintru început vârfurile vieţii lui sociale şi care lămurea ochiului experimentat că prin preajmă nu există nici conac, nici parc de vânătoare, dar că în Raveloe trăiau câţiva oameni de vază care îşi ăngăduiau să plugărească prost fără să-i împiedice nimeni, scoţând destui bani din plugăritul lor înapoiat, pentru a putea, în vremurile acelea de război, să trăiască în bunăstare, petrecând la Crăciun, la Rusalii şi la Paşti.
Trecuseră cincisprezece ani de când îşi făcuse apariţia în Raveloe Silas Marner; pe atunci era doar un tânăr palid, cu ochii castanii, bulbucaţi şi miopi, a cărui înfăţişare n-ar fi avut nimic straniu în sine, pentru nişte oameni de cultură şi cu experienţă de viaţă; însă pentru ţăranii în preajma cărora se aşezase, înfăţişarea sa era înzestrată cu acele particularităţi misterioase ce coerspundeau naturii deosebite a ocupaţiei sale şi şi descinderii lui dintr-o regiune necunoscută, denumită North'ard. Ei bine, iată cum i se depăna viaţa: nu îmbia pe nimeni să-i calce pragul, nu se aventura prin sat ca să bea o juma' la Curcubeul, ori să trăncănească la rotar; nu căuta nici bărbaţi, nici femei, decât dacă era chemat sau pentru a se aproviziona cu cele necesare; şi, curând, fu limpede pentru toate domnişoarele din Raveloe, că nicând nu o va sili pe vreuna din ele să-l ia de soţ, fără voia ei, tot aşa precum şi el le auzise spunând răspicat că nu se vor mărita nici în ruptul capuliui cu un om înviat din morţi. Această părere despre Marner nu se bizuia numai pe chipul său galben ca ceara şi ep ochii săi nemaiîntâlniţi; Jem Rodnez, vânătorul de cârtiţe, afirma că într-o seară pe când se întorcea acasă, l-a zărit pe Silas marner sprijinindu-se de un pârleaz, ţinând în spinare un sac greu, în loc să-l rezeme de gard, aşa cum ar fi făcut orice om cu scaun la cap; şi că, apropiindu-se de el, a văzut că ochii lui Marner se căscau neclintiţi ca la mort şi că i-a vorbit şi că l-a scuturat şi că-i erau membrele înţepenite şi mâinile stăteau încleştate pe sac, ca şi când ar fi fost de lemn; dar tocmai pe când îşi făcea socotelile că ţesătorul murise, acesta îşi reveni, cum s-ar spune, cât ai zice peşte, spuse "noapte bună" şi plecă.
Jem se jura că văzuse toate acestea cu propiii săi ochi şi că se petrecuseră chiar în ziua când mersese să prindă cârtiţe pe moşia lui Cass, jos lângă cariera veche. Unii spuneau că Marner suferise de bună seamă un atac, cuvânt ce părea să explice tot soiul de lucruri, altfel de necrezut; domnul Macey însă, paracliserul, întotdeauna sofist, clătina din cap şi întreba dacă existase vreodată cineva care să sifere un atac şi care să-şi revină. Un atac era o criză, nu? Şi era în însăşi natura crizei să ducă la o impotenţă parţială a membrelor unui om, care urma să fie aruncat povară pe braţele parohiei, în cazul că n-avea copii care să îngrijească de el. Nu, nu; nu este criză aceea în timpul căreia omul stă drept, ca un cal la oişte, şi apoi, cât ai bate din palme, o ia la sănătoasa. Este însă în firea lucrurilor ca sufletul unui om să fie slobozit din trup, să iasă şi să intre, ca o pasăre ce pleacă din cuib şi se întoarce tot acolo; că aşa ajungeau oamenii atotştiutori, deoarece mergeau, în timpul acestei crize de pierzanie, la şcoli înalte unde învăţau mai multe decât puteau face vecinii lor, care abia se ajutau cu cele cinci simţuri ce le aveau şi cu sfatul preotului. De unde altundeva să fi dobândit meşterul Marner ştiinţa ierburilor de leac şi a farmecelor care-i plăcea să le folosească? Istorisirea lui Jem Rodney răspundea tocmai aşteptărilor tututror celor care văzuseră cum o vindecase marner pe Sally Oates şi o făcuse să doarmă ca un copil, ea, căreia îi bătuse inima să i se spargă pieptul, timp de două luni de zile şi mai bine, cât fusese în grija doctorului. Putea vindeca şi mai mulţi ţărani de-ar fi vrut; dar trebui sî-i vorbeşti deschis, măcart şi numai pentru a-l împiedica să-ţi facă rău. Acestei vagi temeri îi datora Marner în parte faptul că era apărat de persecuţiile pe care ciudăţeniile sale le-ar fi atras fără îndoială, dar mai ales faptului că murind bătrânul ţesător din Tarley, parohia învecinată, meseria sa îl făcuse necesar nevestelor celor mai bogate din regiune şi chiar celor mai economicoşi localnici, care-şi aveau şi ei la sfârşitul anului mica lor rezervă de fir de in; şi sensibilitatea lor în faţa utilului ar fi învins orice scârbă sau suspiciune neconfirmată de vreo lipsă în ceea ce priveşte calitatea sau urzeala pânzei pe care o ţesea pentru ei. Aşa că anii se scurseră fără a aduce nicio schimbare în părerile vecinilor, decât că noul se transformase în obişnuinţă. La capătul a cincisprezece ani, locuitorii din Raveloe sporovăiau exact aceleaşi lucruri despre Silas Marner ca şi în primele zile; nu le mai repetau atât de des, dar când le rosteau, credeau în ele cu şi mai multă tărie. Anii aduseseră o singură schimbare de seamă, şi anume că meşterul marner pusese deoparte o sumă frumuşică de bani, cu care ar fi putut cumpăra oameni mai de vază ca el.
Dar de când părerile despre el rămâneau aproape neschimbate, iar obiceiurile lui zilnice abia de lăsau să se întrevadă o modificare cât de mică, viaţa interioară a lui marner şi-a urmat istoria şi metamorfoza ei, aşa cum se întâmplă cu viaţa oricărei firi febrile atunci când se închide în ea sau este condamnată la singurătate. Viaţa lui, înainte de a veni la Raveloe, fusese plină de mişcare, de activitate şi de prietenii strânse care, atunci ca şi azi, pecetluiau viaţa meseriaşului intrat de timpuriu într-o sectă religioasă rigidă, în care cel mai sărac dintre alici are posibilitatea de a se distinge prin darul vorbirii şi, în cel mai rău caz, are puterea celui ce votează în tăcere asupra  peroblemelor de conducere ale comunităţii sale. Marner era foarte bine văzut în acea mică lume de taină, cunoscută ca fiind comunitatea ce se întrunea la Lantern Yard; era socotit un tânăr cu o viaţă exemplară şi o credinţă arzătoare; şi i s-a acordat un interes deosebit din momentul în care la o adunare religioasă a căzut într-o stare de înţepenire ciudată şi de absenţă a conştiinţei care, timp de o oră şi mai bine, a fost confundată cu moartea. A căuta explicaţia medicală a fenomenului ar fi fost socotit de către Silas, pe de-o parte, cât şi de către predicator şi de fraţii săi de congregaţie, pe de altă parte, drept o autoexcludere din semnificaţia spirituală ce ar fi putut fi ascunsă în el. Era limpede că Silas era un frate ales pentru o iniţiere necunoscută, deşi efortul de a interpreta această iniţiere fu descurajat de absenţa, cât îl privea, a oricărei viziuni spirituale în timpul transei sale trupeşti, cu toate că atât el cât şi cellalţi socoteau că efectul ei putea fi urmărit în iluminarea şi fervoarea sa sporită. Un om mai puţin cinstit decât el ar fi putut fi ispitit să improvizeze ulterior o viziune, slujindu-se de reactivarea memoriei; un om mai puţin bine echilibrat ar fi crezut într-o astfeld e invenţie; dar Silas era tot atât de echilibrat pe cât de cinstit, aşa cum se întâmplă cu mulţi oameni oneşti şi pătimaşi, cultura nu pregătise niciun canal ca să colecteze sentimentul aspiraţiei sale spre taină, astfel incât el se revărsa peste cărarea proprie cercetării şi cunoţtinţelor. Moştenise de la mama lui o anumită pricepere în privinţa ierburilor de leac şi pregătirii lor, un mic tezaur de înţelepciune pe care ea i-l împărtăşise ca pe un legat solemn, dar în ultimii ani avusese anumite îndoieli în privinţa dreptului său de a-l pune în practică, socotind că ierburile nu pot avea eficacitate fără rugăciune şi că rugăciunea îşi poate atinge scopurile şi fără ajutorul ierburilor; aşa că plăcerea moştenită de a colinda câmpiile în căutarea degeţelului roşu, a păpădiei şi podbalului începu să fie înăbuşită de îndoială.
Printre membrii comunităţii din care făcea parte se număra şi un tânăr puţin mai vârstnic decât el, cu care timp îndelungat trăise într-o prietenie atât de strânsă, încât în congregaţia Lantern Yard era obiceiul să fie numiţi David şi Ionatan. Numele adevărat al acestui prieten era William Dane; el de asemeni era socotit ca u n stălucit exemplu de pietate tinerească; deci, adoptând într-o oarecare măsură o severitate neaşteptată faţă de alţi fraţi mai slabi, lăsându-se atât de tare orbit de propria sa scânteie, se socotea mai înţelept decât înşişi dascălii lui. Dar oricâte cusururi ar fi putut întrezări alţii la William, el apărea fără greşeli în ochii prietenului său; pwentru că Marner avea una dintre acele firi impresionabile ce se îndoiesc de sine şi care la o vârstă fragedă admiră spiritul dominant şi e atras de contraste. Expesia de simplitate încvrezătoare de pe chipul lui marner, amplificată de absenţa unui spirit de observaţie deosebit, acea privire de căprioară lipsită de apărare, ce caracterizează îndeobşte ochii bulbucaţi, era în contradicţie flagrantă cu un sentiment lăuntric ce pândea din colţul ochilor înguşti şi piezişi ai lui William Dane şi de pe buzele sale strânse. Unul dintre cele mai dragi subiecte de conversaţie ale celor doi tineri era făgăduirea mântuirii; Silas mărturisea că niciodată nu putuse depăşi nădejdea împletită cu teamă şi-l asculta uimit pe William care spunea răspicat că se simţea patruns de o încredere de nestrămutat, încă de pe vremea când se convertise, când visase că citeşte cuvintele "chemarea şi alegerea e certă", sţând în ăpicioare fără niciun sprijin, pe o pagină albă a unei Biblii deschise. Discuţii asemănătoare au preocupat multe perechi de ţesători, ale căror suflete necultivate păreau duhuri tinere şi înaripate, fluturând părăsite în crepuscul.
Nebănuitorul Silas crezu că apariţia unei noi legături mai strânse nu dăuna prieniei sale. Fu logodiut câteva luni cu o slujnică tânără, aşteptând pentru a se căsători doar să li se mărească capitalul economisit în comun, şi fu o mare bucurie pentru el să vadă că Sarah nu avea nimci împotriva prezenţei lui William la întâlnirile lor duminicale. În acest punct al povestirii, Silas suferi acea criză cataleptică din timpul adunării religioase; şi pentru feluritele întrebări ce s-au pus cu acel prilej şi dintre manifestările de interes arătate, singură sugestia lui William distonă în corul simpatiei generale adresate unui frate ales în acest mod pentru fapte deosebite. El menţionă că în ceea ce-l priveşte i se părea că transa semăna mai mult cu o vizită a Satanei decât cu o dovadă a harului divin, şi îşi sfătui prietenul să cugete dacă nu tăinuieşte vreun lucru blestemat în adâncul sufletului. Silas, simţindu-se obligat să primească dojana şi prevenirile ca pe o datorie frăţească, nu avu niciun resentiment, ci numai durere văzând îndoielile prietenului său în ceea ce-l privea: la aceasta se adăugă în curând o oarecare temere, dându-şi seama că purtarea lui Sarah faţă de el începe să indice o fluctuaţie ciudată între efortul pentru o amnifestare sporită de stimă faţă de el şi semne involuntare ce trădau dorinţa de a fugi de el şi neplăcerea de a-l vedea. O întrebă dacă vrea să rupă logodna; ea îi răspunse nu: logodna lor era cunoscută în sânul congregaţiei şi acceptată de ea; n-ar fi putut să se rupă fără ca aceasta să nu aducă o cercetare riguroasă, iar Sarah n-ar fi putut da un motiv care să fie în asentimentul comunităţii. În acea perioadă, cel mai în vârstă dintre diaconi se îmbolnăvi grav, şi fiind văduv şi fără copii era vegheat zi şi noapte de fraţii şi de surorile mai tinere. Adesea Silas îşi alegea rândul împreună cu William, unul schimbându-l pe celălalt la ora două noaptea. Bătrânul, în pofida aşteptărilor, păru să se însănătoşească, dar, şezând într-o noapte la căpătâiul său, Silas băgă de seamă că sunetul obişnuit al respiraţiei lui Încetase. Lumânarea ardea cu flacără mică şi trebui s-o ridice pentru a vedea mai bine chipul bolnavului. După ce-l scrută, fu convins că diaconul e mort şi că murise de câtăva vreme, deoarece mădularele îi erau ţepene. Silas se întrebăp dacă adormise şi privi la ceas: se şi făcuse ora patru dinspre zi. Cum se făcea că William nu venise? Fiind foarte îngrijorat, merse după ajutor, şi curând se adunară mai mulţi prieteni, printre care şi preotul; Silas plecă la lucru dorind să-l poată întâlni pe William pentru a afla din ce pricină nu venise. Dar la şase, când să plece în căutarea prietenului său, William sosi; împreună cu el sosise şi preotul. Îl căutau pentru a-l chema la Lantern Yard, unde urma să se întâlnească cu membrii congregaţiei; când întrebă care era scopil convocării, singurul răspuns ce-l putu obţine fu: "Vei afla". Nu s-a rostit nimic altceva până ce Silas nu luă loc în sacristie, în faţa preotului, ochii celor pe care el îi socotea ca repărezentând însuşi poporul lui Dumnezeu fiind fixaţi cu solemnitate asupra sa. Dupa aceasta, preotul, scoţând din buzunar un briceag, i-l arătă lui Silas şi îl întrebă unde lăsase acest cuţit. Silas afirmă că nu ştia să-l fi uitat undeva, dar tremura din pricina ciudatului interogatoriu. Fu sfătuit să nu-şi ascundă păcatul, ci să-l mărturisească şi să se pocăiască. Cuţitul fusese găsit în biroul de lângă patul diaconului care murise, în locul unde se afla săculeţul cu banii comunităţii, pe care însuşi preotul îl văzuse acolo în ziua precedentă. O mână criminală luase sacul, şi mâna cui ar fi putut fi dacă nu a bărbatului căruia îi aparţinea briceagul. Silas rămase câtăva vreme mut de uimire, apoi spuse:
- Dumnezeu va dovedi că sunt nevinovat; nu ştiu nimic despre prezenţa cuţituluia colo, nici despre dispariţia banilor. Cercetaţi-mi locuinţa: nu veţi afla în ea decât trei lire şi cinci şilingi adunaţi de mine, despre care William Dane ştia că i-am avut în ultimele şase luni.
La aceasta, William mormăi dezaprobator, dar preotul rosti:
- Dovada împotriva ta e puternică, frate Marner. Banii au fost luaţi în cursul nopţii trecute şi nimeniu n-a fost în afară de tine alături de fratele nostru ce s-a stins, căci Willima Dane a declarat că o indispoziţie neaşteptată l-a împiedicat să stea de veghe, ca de obicei, şi tu însuţi ai recunoscut că n-a venit, ba mai mult, ai neglijat cadavrul.
- De bună seamă că am dormit, răspunse Silas. Apoi, după o pauză, adăugă: Sau poate am fost din nou răpit ca atunci când aţi fost cu toţii de faţă, astfel incât hoţul a putut să vină şi să plece pe când eu nu eram în trup, ci aiurea. Însă, repet, căutaţi-mă şi cercetaţi-mi locuinţa, deoarece n-am fost nicăieri altundeva.
Percheziţia fu efectuată şi se isprăvi când William Dane găsi binecunoscutul sac, gol, ascuns în spatele scrinului din camera lui Silas. William îi ceru prietenului său să mărturisească, să nu-şi mai tăinuiască păcatul. Silas îşi întoarse privirile pline de reproş amarnic spre el şi spuse:
- William, timp de nouă ani cât am fost pretutindeni împreună, m-ai prins vreodată minţind? N-ai teamă, Domnul îmi va dovedi nevinovăţia.
- De unde pot şti, frate, răspunse William, ce ai făcut în singurătatea inimii tale, pentru a îngădui Satanei să aibă putere asupra ta?
Silas continuă să-şi priveascp prietenul. Deodată sângele îi năvăli în obraz şi fu gata să vorbească impetuos când păru din nou a fi încercat de un şoc intern ceţi alungă rişeaţa şi-l făcu să tremure. Totuşi, în cele din urmă, grăi fără putere privindu-l pe William:
- Acum îmi amintesc, cuţitul nu era în buzunarul meu.
William spuse:
- Nu stiu ce vrei să spui. Celelalte persoane de faţă se interesară totuşi unde vroia Silas să spună că fusese cuţitul; el însă nu vru să mai adauge nimic; zise doar atât: Sunt jignit de moarte, nu pot spune nimic. Domnul le va limpezi pe toate.
Întorcându-se în sacristie, discutară în continuare. Orice încercare de a se recurge la măsuri legale pentru stabilirea vinovatului era potrivnică principiilor bisericii: urmărirea judiciară era socotită ca fiind interzisă creştinilor, chiar în cazul în care n-ar fi pricinuit nicio bârfă la adresa comunităţii. Dar trebuiau să ia alte măsuri pentru aflarea adevărului şi hotărâră să se roage şi să tragă sorţii. Această hotărâre poate mira doar pe cei care nu-s obişnuiţi cu viaţa religioasă din oraşele noastre. Silas îngenunchie împreună cu fraţii săi, bizuindu-se pe faptul că inocenţa va fi dată în vileag printr-o intervenţie divină, deşi simţea că chiar şi atunci, în sufletele fraţilor săi plutea un sentiment de îndurare şi de regret faţă de el, ce îi era tăinuit, iar încrederea lui în oameni fusese ydrobită cu cruzime. Sorţii hotărâră că Silas Marner era vinovat. Fu alungat din comunitate în mod selemn şi i se ceru să înapoieze banii furaţi: n-ar fi putut fi reprimit în rândul credincioşilor decât spovedindu-se în semn de pocăinţă. Marner asciltă în tăcere. În cele din urmă când toţi se ridicară să plece, se îndreptă spre William Dane şi îi vorbi cu glas tremurând de enervare:
- Ultima oară când îmi amintesc să fi folosit cuţitul a fost când ţi-am tăiat o curea. Nu-mi aduc mainte să-l fi pus la loc în buzunar. Tu eşti cel care ai furat banii şi ai urzit un complot pentru a arunca păcatul asupra mea. Dar ţie ţi-este îngăduit să te bucuri în ciuda acestor fapte: nu există un Dumnezeu drept care să legiuiască pământul cu cumpănire, ci un Dumnezeu al minciunilor, care se leagă martor împotriva nevinovatului.
Toţi fură înfioraţi auzind această profanare.
William spuse cu resemnare:
- Las pe fraţii mei să judece singuri dacă acesta este glasul Satanei ori nu. Nu pot face altceva decât să mă rog pentru tine, Silas.
Sărmanul Marner ieşi, ducând în suflet acea disperare care zdruncină încrederea în Dumnezeu şi îm oameni, şi care este atât de aproape de nebunie pentru o fire iubitoare. În amărăciunea sufletului său rănit, îşi spuse: "Chair şi ea mă va alunga." Se gândi că dacă ea n-ar fi crezuit în mărturia împotriva sa, întreaga ei credinţă ar fi fost clătinată, întocmai ca şi a lui. Pamenilor obişnuiţi să cugete la foemele pe care le-au adoptat sentimentele lor religioase le este greu să pătrndă acea stare de spirit simplă, deînvăţată de la nimeni, în care forma şi sentimentul n-au fost niciodată despărţite de meditaţie. Noi putem să socotim că este inevitabil ca un om în situaşia lui Marner să fi început să se întrebe cât de valabil era un apel la judecata divină priun tragerea  sorţilor; dar, în ceea ce-l priveşte pe el, aceasta r fi constituit un efort de gândire independentă cum nu cunoscuse niciodată; iar acest efort i se preschimbase în chinul credinţei dezamăgite. Dacă există un înger care notează atât suferinţele cât şi păcatele oamenilor, el ştie cât de numeroase şi de adânci sunt suferinbţele izvorâte din ideile false de care nu e vinovat niciun om.
Marner se duse acasă şi stătu singur ziua întreagă, năucit de deznădejde, fără a simţi niciun impuls să meargă la Sarah şi să încerce să-i lămurească nevinovăţia sa. Ziua următoare se apără de necredinţa paralizantă, trecând la război şi lucrând ca de obicei; peste puţine ceasuri, preotul împreună cu unul dintre diaconi veni la el cu un mesaj din partea lui Sarah, şi anume că ea socotea logodna lor ruptă de la sine. Silas primi mesajul în tăcere, după care le întoarse spatele şi continuă să lucreze la război. Puţin mai tîrziu de o lună, Sarah se mărită cu William Dane; nu mult după aceea, fraţii de la Lantern Yard auziră că Silas Marner plecase din oraş.