[ inapoi ]  [ inainte ]

BĂIEŢI DE VIITOR

            La prânz, plecând de la şcoală, Max m-a luat cu el:
- "Pentru că te preţuiesc, vreau să te prezint soţiei mele. E bolnavă. O s-o găsim în pat. Nu te superi."
L-am privit plin de recunoştinţă. Deşi era mai mare cu un an ca mine, deşi era sportiv desăvârşit, practicând încă de la vârsta de patru ani boxul şi jiu-jitsul, deşi cunoştea a fond lumea interlopă a capitalei şi a suburbiilor ei, mă recomanda doamnei. De fapt, până în acea clipă nu ştiusem că era căsătorit sau că, măcar, noi elevii aveam voie să fim. Mi-am arătat nedumerirea.
- "Ei, căsătorit!... Bineînţeles că nu. După ce voi termina liceul. Asta m-a şi încurcat cel mai tare când m-au lăsat repetent. Mi-a fost greu nevoie mare să mai amân căsătoria cu un an."
E sub plapumă. O spumă de carne trandafirie, cu degete jucăuşe ca nişte pui de pisoi. Am transpirat tot... Am rămas mut în faţa ei.
Am ieşit de multe ori cu ei şi cu ceilalţi. Erau o mulţime de fete care-ţi luau ochii. Rujate, rimelate, se lăsau pradă unor cascade de râs care te băgau în pământ de ruşine. Niciodată nu puteai şti precis de ce râdeau. Dansau ca nişte moştenitoare de ranch-uri, părând a ţine destinele omenirii (în special pe ale bărbaţilor) în degetul mic.
Johnny era îndrăgostit de o croitoreasă de lux.
Teddy era pajul unui jucător de rugby şi în deosebi al 'soţiei' acestuia, vânzătoare într-un magazin din centru.
Nicky însoţea mereu alte domnişoare al căror nume, invariabil, era: Angy.
Micky rotea ochii ca două bile de plumb lustruite, străduindu-se să atragă atenţia celorlalţi asupra mişcării lor, pentru a ascunde cât mai îndelung dimensiunile asinice ale protuberanţelor sale auditive excesiv de ieşite din planul figurii.
Max fuma ca un şef de trib. Aşa se şi cuvine unui staroste. Un pachet de ţigări la o seară de dans.
Mai era fiul profesorului de desen, dansator fără pereche şi malagambist, prieten cu tot soiul de figuri dubioase din Bellu. Se mai aciuiau şi Grigore I -  poetul care-şi rădea sprâncenele şi îşi dovedea tăria voinţei arzându-şi pielea de pe braţe cu vârful ţigării aprinse şi Grigore II -  pianistul de jazz care-n timpul liber se simţea domn şi făcea muzică de cameră cu unchiul său.
Am fost o generaţie aleasă.
Johnny ţine bateria la Continental.
Teddy e contrabasist pe litoral şi la Braşov, după sezon.
Nicky lansează fete talentate, cântăreţe de local.
Micky se ocupă cu de toate; ar plimba şi câini pe stradă dacă s-ar plăti bine.
Pavel, Grigore I şi Grigore II au prădat o tutungerie şi acuma se odihnesc la răcoare.
Eu, vedeţi ce fac.
Max s-a însurat la absolvirea liceului şi a ascultat de sfaturile babacului: după ce ne-a stricat viaţa tuturora, a intrat la facultate şi s-a făcut dentist, fiind meserie mai bine plătită.
Acum, când vine la restaurant să digere o friptură, ne face semn să-i cântăm la ureche.

CHELNERAŞUL

            Aveam o profesoară de pian bătrână; mi-ar fi putut fi mătuşă sau bunică. Noi, însă, nu purtăm în familie nici mătuşi, nici bunici pianiste. Dar asta-i altă poveste. Aveam o pianină cu clape zbârcite şi negre şi cu miros de profesoară fumătoare; dimineaţa, în schimb, era o adevărată cutie cu minuni... Când am vândut-o, am tăinuit existenţa sa dublă. Tainele n-au preţ. Profesoara poate mai fumează încă. Dar şi asta-i altă poveste.
Aveam un prieten: 'Chelneraşul'. Purta un costum de om mare. Alb. Costumul îi era puţin cam mic. Aveam întâlnire la şi jumate.
Auzind soneria, am alergat. Stăteam cuminţi, el - în pantofi, eu - în sandale, aşteptând să vină mama să deschidă poarta de fier dintre noi.
- "Ce mai faci?" l-a întrebat mama. - "E şi juma", a răspuns cu pondere şi a intrat.
N-avea pianină, nici surogat de mătuşă. Eram foarte cuminţi. Nu semăna cu Guy Guyet, prietenul meu mai vechi, despre care mama spunea că nu era cuminte. Parcă poţi şti? Ne jucasem liniştiţi pe acoperişul unui şopron din vecini. De-a tinichigiii. După ce am demolat coperişul, am căzut în magazie. O întâmplare. Dacă ar fi avut norocul să stea ca mine în ghips, poate era şi el socotit cuminte.
'Chelneraşul' ne-a întins oficial, mie - mâna, mamei - un mănunchi de flori şterpelite din piaţă. - "Se respectă!" exemplifica mama.
Şi eu încercasem să mă respect. Dar mie coşniţele şi tejghelele îmi strecurau nu ştiu ce fior pe sub piele, de mi se încleştau mâinile la spate.
Pianina ne aştepta. Parcă era anume cumpărată pentru noi: dimineţile ducea altă viaţă. Râdea ca o fântână arteziană, cu toţi dinţii albi în floare. - "Râde..." zicea mirat. Ar fi şterpelit o clapă, s-o poarte cu el prin piaţă. Sau s-o ducă la cinema, unde mătura chiştoacele din hol, să-l lase înăuntru fără bilet. Zău dacă n-ar fi fost de râs, când se pupau ăia pe ecran clapa lui să cânte-n buzunar. Alţii, la balcon, plezneau din buzele ţuguiate, aruncau cu pocnitori sau scuipau pe frezele celor de la parter. Lui i-ar fi cântat clapa-n buzunar. Apoi, el nici nu era ca ceilalţi. El îşi plătea locul în picioare ridicând praful cu mătura ca nimeni altul. Ca Zorro, poate. Pentru mine personal nu exista nici o deosebire între el şi cowboy. El prezenta avantajul că era viu, avea un briceag adevărat şi era vedetă la fotbalul cu mingea de cârpă! El m-a format ca portar. Toate astea se petreceau atunci când clapele încă nu începuseră să cânte.
Mai târziu ne-am ocupat de industria casnică. Găsisem într-o cutie de gunoi nişte eşantioane de muşama. Băiatul unui tâmplar de peste drum ni le-a croit şi noi am cusut portofele. Primele, simple: cu o gaură la mijloc. Următoarele, perfecţionate: cu două şi trei despărţituri. Cea dintâi afacere a fost cu unul din cele cu trei despărţituri.
Măturătoarea de pe strada mea a ales unul şi l-a luat pe datorie. Mereu mi-a fost ruşine să-i amintesc că a uitat să-l achite.
Aveam şi nişte caiete de solfegii. Le aveam de la o vecină: ziua se certa, noaptea cânta arii din opere, pe care le învăţase înainte de pensionare. I-am întins lui unul dintre caiete, celălalt l-am oprit pentru mine. Apoi ne-am despărţit, după obicei. M-am aşezat în dreptul başilor: îi preferam pentru că erau mai dramatici. El - în dreptul registrului de sus. Nu ştiu dacă îl prefera sau îl adoptase pentru că nu exista un al treilea capăt al claviaturii. Şi se pregătea de atac, printre oasele şi muşchii lui mici, sub costumul alb datorită căruia mama îl botezase: 'Chelneraşul'.
La un semnal al meu începeam. Şi ceea ce începeam i se părea mamei semn de cuminţenie. Era un fel ciudat de a compune. Întâi că degetele noastre nici nu ştiau cum să treacă de la o clapă la alta. În al doilea rând că nu transcriam decât câte o notă de măsură, ca să nu complicăm lucrurile. Aşa că melodiile respective apăreau cam bizare. Nouă, desigur, ne spuneau mai mult decât unui străin. Noi aveam exerciţiu să le gustăm... Noi, deşi lucram într-un singur registru, improvizam în închipuire pe întinderi sonore fără margini, deşi cântam cu un singur deget, cel mult două - când lepădam creionul din mâna dreaptă -, ne ascultam temele în minte vibrând înaripat.
Eu aveam pianină, o aşa zisă mătuşă sau bunică, de toate; el n-avea nimic. Dar el se respecta. Pesemne de aceea eu n-am ajuns nimic, iar el a ajuns muzicant. L-am întâlnit pe litoral. Aflasem între timp că renunţase la un post serios de translator de limbă germană în favoarea muzicii. - "De ce?" l-am întrebat. "Câştigi mai bine?" - "Nu", mi-a răspuns. "Aş vrea s-ajung să fac discuri. ştii, pentru coperta cu poza interpretului. Din respect pentru 'Chelneraşul' şi pentru mama ta. N-am ce să le dau altceva."

EXECUŢIA ÎN BUCĂTĂRIE

            Într-una dintre plimbările mele de-a lungul coridorului creat de dispunerea ca a unor ostaşi la raport, în poziţie de drepţi, a celor două şiruri de paturi metalice suprapuse câte trei, mi-au căzut privirile absente asupra unei situaţii inedite. Ineditul, într-o baracă dormitor în lagăr, constituia o raritate. Aceasta deoarece atât de puţin numeroase erau drepturile condamnaţilor încât veşmintele, încălţările, capelele, gamelele, cănile şi lingurile metalice, galenţii, chipurile, felul de a şopti, gesturile, tonurile, toate, toate, se înscriau într-o limitare dublu impusă şi fără de ieşire. Zic 'dublu impusă' pentru că determinarea acestei trunchieri a diversificării naturale venea mai întâi prin regulamentul de ordine interioară, coroborat cu bunul plac al comenduirii şi al caraliilor (în ordinea importanţei descrescânde), iar în al doilea rând provenea de la noi înşine care, după cum a statuat-o la o şedinţă a Uniunii Scriitorilor, într-o perioadă posterioară, un glas ce purta cuvântul maselor scriitoriceşti către empireul pecereului: la ce bun să mai avem o cenzură dirijată, când noi, personal, ne-am creat o cenzură lăuntrică ce ne împiedică să mai greşim şi cu care ne chiar confundăm? La fel, noi înşine, deţinuţii, aveam grijă să născocim interdicţii abracadabrante, închipuindu-ne că ascultarea mistică de ele ne-ar fi păzit de furiile intempestive cu care, în tulburările meteorologice ale cerurilor vrăjmaşe, se năpustea asupră-ne câinoşenia umilinţelor şi crimelor nestăpânite. Cât despre rostul acestei rânduieli a monotoniei ce putea sugera starea din infern, rostul ei era depersonalizarea, în a cărei realizare monotonia se unea cu alte câteva mijloace psihologice bine chibzuite şi eficiente fără doar şi poate. Dar scopul meu aci nu este de a face o expunere savantă asupra descreierării a cărei victimă am fost alături de zecile de milioane de români liberi şi de după gratii, în vederea robotizării, cu întreaga ei trenă de ascultări orbeşti, imperios necesară oricărei stăpâniri tiranice, ci de a vă invita, iubiţi cititori, în intimitatea unei clipe alese, trăită de subsemnatul într-o duminică dimineaţa în lagărul de la Salcia.
Va să zică, mă preumblam, cu gândurile inexistente (izbutisem demult acest tur de forţă, către care aspira partidul comunist român să ne împingă pe toţi, de a elimina cugetarea dintre funcţiunile noastre obişnuite), distrându-mi privirile cu mutarea lor de pe cenuşiul uniformelor tărcate, pe varul scorţos al peretelui dindărătul acestuia, pe culoarea neprecisă a fierului ce alcătuia barele paturilor, pe albul textil şi boţit al aşternuturilor, pe palul vânăt al obrajilor descarnaţi, pe incolorul ţestelor cu cel mult un centimetru de păr crescut sau rase de tot şi pigmentate cu nenumărate puncte originând firele în creştere neîntreruptă.
Deodată, căutăturile mi se împiedicară de un cap roşcat. Nu mai văzusem roşcovani în puşcărie. Faptul că purtau pe creştete culoarea steagului revoluţiei socialiste sovietice îi păzea, pesemne, ca o vrajă ocrotitoare. Sta înclinat înainte. Omul părea concentrat. Coborându-mi ochii încotro mă îndemna tigva dinainte-mi, am zărit pe genunchii săi un ciob măricel de geam uns cu săpun şi pudrat cu talc. La prima impresie mi-am spus că învăţa cuvinte din vreo limbă străină pe care o studia sau cerceta cine ştie ce poezie scrisă acolo, pe acel surogat de coală de hârtie, după cum făceau mulţi dintre colegii noştri. Ba chiar putea fi el însuşi poet, matematician, astronom, nu? Ajungând în dreptul spatelui său, am cuprins întreaga bucată de sticlă: 'Morcovăţ' desena! Multe am văzut prin puşcării, dar nu şi un desenator, deşi mi-a fost sortită şi amiciţia cu un sculptor autentic, adică ale cărui statui umplu stadioanele sportive şi astăzi: Constantin Iordache pe nume. Desenele lui 'Poil de Carotte' erau puerile. şi n-aş da vina numai pe vârful de sârmă cu care lucra sau pe materia ca praful de var ce-i înlocuia fila velină... Un talent din născare, vorba poporului, iertaţi-mi limbajul crud, face din rahat bici. Acesta, nu. Construia imaginea din linii simple ce se îmbinau corect la unghiuri, case fără volum, garduri înconjurându-le la distanţe egale, munţi plaţi priveghindu-le din spate, cu doi-trei brazi implantaţi în desen, nimic din cele înşirate nesugerând freamătul Naturii şi neemoţionând de fel. Împietrirea inimii nu-mi aparţinea mie. Doamne, cât râvneam să mai gust o emoţie estetică din domeniul artelor plastice, aşa cum o făcusem odinioară!... Însă nu era de nădăjduit a fi trăit aşa ceva prin puşcării. Totuşi, oricât de nesatisfăcătoare era prestaţia artistică a insului ce-mi amintise de personajul citat al lui Jules Renard, strădania sa de a obţine un fior al Frumosului pe suprafaţa dinainte-i depusă pe geam era vrednică de toată cinstirea, căci un altul să-l imite nu am întâlnit în cei patru ani de detenţie executaţi din scoarţă-n scoarţă, minus vreo două ceasuri. Aşadar, m-am oprit şi am intrat în vorbă cu acest Van Gogh după preocupări şi nuanţa perilor:
- "Sunteţi pictor?"
Ridică pleoapele către mine, întorcându-şi niţel pieziş umerii, să mă poată vedea.
- "Nu." Mică pauză. "Mă joc."
Era onest. Dar în vibraţia glasului ascundea o seriozitate pe care n-am ştiut cui s-o atribui: personajului, în general, ori 'joacăi' sale, pusă la înaltă preţuire. După o scurtă cumpănire, mi-am dat seama că licărea o inflexiune străină în glasul lui. Mă întrebam din ce regiune a ţării putea proveni accentul acela. Când m-am decis asupra ei:
- "Sunteţi din Banat?"
- "Din Iugoslavia."
Nu aveam nevoie de mai multe amănunte pentru a mă întreba: era oare român din Serbia sau vreun fost partizan antititoist, refugiat în raiul comunismului stalinist din ţara noastră? Sau măcar un simpatizant al regimului impus la noi de urmaşul lui Lenin şi un duşman al celui susţinut de 'generalul' Iosif Broz Tito?
Fără multă târguială, mă informă că era sârb get-beget şi că fugise de tirania din ţara sa. Acum, sătul de bunătăţile oferite de Gheorghiu-Dej supuşilor lui, încercase să treacă iarăşi frontiera înapoi către patria de unde venise cu riscul vieţii, momit de propaganda filo-sovietică a Republicii Populare Române, nădăjduind să găsească la noi sate şi oraşe cu case de turtă dulce, cu râuri şi fântâni cu lapte şi miere... Mi-a fost dragă naivitatea lui şi l-am plâns pe loc, iar mai târziu în memorie, de câte ori mi-aduceam aminte de el. Dacă se-ntâmpla să povestească unii despre o iugoslavă ajunsă ofiţer de anchetă la ministerul de interne şi folosită în cazurile disperate ale conaţionalilor ei, dar ale cărei talente (de a bate anchetatul cu creionul la testicole până i le umfla ca pe mingile de fotbal) erau utilizate cu rezultate remarcabile şi în cazurile românilor prea taciturni, îmi aduceam şi eu aminte că aveam un prieten sârb, frontierist, cu care mă întâlnisem în ogorul graficei şi care provenea din complet alt aluat şi mă felicitam că puteam mântui neamul iugoslav prin simpla evocare a 'artistului' meu...
Ne-am pierdut unul de celălalt. Peste vreun an şi ceva, mi s-a împlinit termenul şi am fost eliberat. Să mai fi trecut un an-doi, când fui cât pe ce să mă împiedic de el pe stradă.
- "Ce mai faci?"
- "Ce mai faci?"
Se vedea cu ochiul liber că era foarte trist. Nu numai trist, ci şi tras, înverzit la piele, cu poftă de moarte.
- "Ce ai păţit?"
- "Vor să mă ucidă."
- "Ei?"
- "Da."
- "Ai făcut ceva nou?" cu ideea că încălcase iarăşi codul şi că securiştii se străduiau să-l pună să plătească.
- "Nimic", sastisit. "Tot alea..." Adică motivele vechi.
- "Ce mai vor?"
- "Ştie-i naiba! Eu unul m-am săturat... Să se ţină de capul meu ca să m-omoare?!..."
- "Să te-omoare?! Cum se poate?! Ţi se pare!!"
- "Nu mi se pare deloc. Se ţin scai..."
- "Cum ţi-ai dat seama ce intenţii au?"
- "N-a fost greu, că muream sub ochii mei, ca să zic aşa!"
- "Asta-i bună! Fii mai limpede!"
- "M-au chemat cam acum un an şi jumătate la minister şi mi-au adus o fâţă în biroul unde m-au pus s-aştept. Am stat la un sfert de ceas singuri. Ea muta un picior peste celălalt din trei în trei secunde; îşi aranja părul; scotea rujul din geantă; se uita în oglinjoară şi se mai farda un pic; îşi trăgea fusta-n jos; îşi inspecta ciorapii de mătase, să constate dacă nu le fugise vreun fir. Uite aşa. Eu, ba priveam îngrijorat la uşă, ba la ea. În sfârşit, intră şi căpitanul. - "Faceţi cunoştinţă... Tovar'şul... tovar'şa... Acum că vă cunoaşteţi, să ştii că pe dânsa, femeie de nădejde, ţi-am ales-o să te însori. Că, băiat tânăr, nu se poa' să rămâi nec'sătorit, nu-i moral..." - "Ştiţi... eu încă nu mă gândeam să..." - "Ba să te gândeşti! Nu vezi că dacă ţie nu-ţi trece prin minte, gândim noi în locul tău?" Ce mai calea-valea? Mi-a scăpat câteva perechi de palme şi vreo doi pumni, după care i-a făcut ei semne grăitoare din coada ochiului. Ea, grăbită, a luat un pahar de apă de pe masă, şi-a udat batista în el şi mi-a tamponat pomeţii însângeraţi (că mă plesnise nenorocitul cu ghiulul, să mă zemuiască...). Înţelegi?! N-am avut de ales: am alergat urgent cu ea de mână la Starea Civilă..."
- "Şi? Mie mi se pare o bunăvoinţă de zile mari să-ţi aducă femeie la scară!..."
- "Aşa-i, dar nu pui la socoteală că e femeia care te omoară fără urme..."
- "Cum asta?!"
- "Simplu. La vreo lună de când am zis 'Da', am început să mă simt rău şi tot mai rău: mă stingeam de-a-n picioarelea. ,Măi, ce o fi?', m-am îngrijorat. Mă duc la doctor. Mă găseşte mult mai grav bolnav de ficat decât data trecută. Îmi dăduse o listă cu ce aveam voie să mănânc şi cu ce nu aveam. Nevasta ţinea lista lipită pe faianţă în bucătărie. Era de presupus că o lua în considerare. Explicându-i doctorului toate din fir-a-păr, ce-i trece ăluia prin minte: - "Adu nişte probe de mâncare, să le duc la laborator!" Probabil mai văzuse dintr-astea! Probele au ieşit atât de bine că m-am folosit de ele şi tribunalul mi-a acordat divorţul."
- "Slavă Domnului că ai scăpat! De fapt, ce se-ntâmpla?"
- "Gătea conform listei, numai că presăra în mâncăruri substanţele care mă omorau. Aşa-mi închipui că făcea, altfel..."
- "Eh, acum relaxează-te. Ai scăpat ca prin urechile acului, dar de dus, s-a dus..."
Ne-am despărţit. Trebuie să fi fost el mai mult decât un simplu frontierist, mi-am zis. Cine ştie cum de s-a strecurat pe lângă procesele de spionaj, în care fuseseră implicaţi sârbi, în cap cu anchetatoarea pomenită, iar acum le părea rău că le scăpase printre degete şi-şi desăvârşeau cu substanţele chimice opera...
Ei, bine, nici nu vă vine să credeţi! Când l-am întâlnit iarăşi, mi-a spus vesel:
- "Ştii că m-au însurat din nou? De data asta cel puţin e o tipesă bine...! Dar nu le mai merge! Sunt pregătit pentru orice."
Bănuiesc că aşa era. Din păcate, nu l-am mai întâlnit niciodată-n viaţă.

CÂINELE CU CEASURI

            De curând a apărut în presă o însemnare despre o ignobilă contrabandistă de ceasuri, însoţită de un câine, care a refuzat să predea autorităţilor vasului unde s-a petrecut evenimentul cadavrul patrupedului când acesta a murit. Intrigaţi de purtarea sa, cei în drept au constatat, în urma autopsierii animalului, că defunctul folosea drept ascunzătoare a unor obiecte trecute ilicit peste frontieră. Atât eu cât şi prietenii mei am fost profund uimiţi de moartea în condiţii atât de tragice şi groteşti a câinelui-portofel.
Unul dintre amicii mei a opinat că nu era exclus ca răposatul să-şi fi dat obştescul sfârşit datorită nemărginitei tristeţi provocată de constatarea dezamăgitoare că ataşamentul său leal se dovedea răsplătit mizerabil, prin implicarea într-o acţiune josnică şi reprobabilă.
Un al doilea dintre noi socoti că nu supărarea ar fi stat la baza incidentului macabru, ci pur şi simplu noua schemă osoasă a organismului celui decedat. Anume se referea la faptul că pesemne răufăcătoarea voise să treacă peste graniţă ceasuri de damă, acele jucării mici cât nişte boabe de linte, şi că, de bună seamă, cu ajutorul unui chirurg cosmetician, se extrăseseră vertebrele din coada susnumitului şi fuseseră înlocuite cu un şirag de ceasuri. Ultimele, metalice - va să zică mai grele decât materia osoasă -, împiedicau mişcarea cozii, tic atât de obişnuit şi elegant în lumea canină. Pentru a realiza totuşi această clătinare ritmică, e de bănuit că inima lui a făcut eforturi deosebite, iar acestea au cauzat nefericitul eveniment.
Părerea mea este că stăpâna lui, în graba şi spaima cu care a împănat cu ceasuri trupul propriului câine, n-a ţinut seama de faptul că ele mergeau. Bietul slujitor, cu ocazia celei dintâi ore fixe, s-a trezit sfâşiat de soneriile stridente ale atâtor deşteptătoare minuscule îngropate în carnea lui, s-a speriat, a dat din colţ în colţ şi, neizbutind să scape de obsesiile interne auditive, şi-a pierdut firea şi a murit niţel.

RĂSPUNS ÎN SCRIS

                        Drept în faţa ei, tabla. Un dreptunghi de aproximativ trei metri lungime, pe un metru jumătate înălţime, cu o ramă cu trei microetaje în relief, niciodată neagră. Întotdeauna rămâne îmbâcsită cu praf de cretă, ce alcătuieşte un fel de noroi uscat. Nimănui nu-i trece prin minte să şteargă rama; ea nu este folosită în timpul orelor şi estetica ei n-are nici o importanţă. Pe ea rămân înscrise săptămâni în şir, ori chiar luni, până la vacanţe, când tabla este luată în primire şi spălată de femeile de servici, fragmente de cuvinte sau de litere. Ca nişte membre - picioare, mâini -, chiar capete, despărţite de cadavre - în urma unui bombardament. Unii elevi nu se îndură să se întrerupă din scris, trecând pe rândul de mai jos, ci continuă pe ramă cuvântul început, câteodată izbutind să-l înghesuie pe muchia ei, alteori prelungindu-l pe verticală în sus, ori îngenunchindu-l, la partea ei inferioară, pe întreagă lungimea ei, lată de câteva degete, folosită în mod normal pentru depozitarea bucăţilor de cretă, a buretelui sau a cârpei umede utilizată în locul precedentului.
Tot la peretele din faţa elevei pe care o urmărim, în colţul din dreapta, acolo unde zidul se întâlneşte cu acela în cuprinsul căruia se încastrează deschizătura uşii şi suprastructura ei de lemn, se găseşte şi coşul de răchită; în cel din urmă se înghesuiesc şerveţele de hârtie şi, eventual, fâşii de ziar unse cu marmeladă sau untură, în care a fost împachetată gustarea elevilor, diverse file smulse din caiete în vederea ştergerii stilourilor veşnic curgătoare precum nasul copiilor guturăiaţi sau stropii de cerneală căzuţi pe pupitre sau pagini din aceleaşi caiete, conţinând teme concepute greşit şi întrerupte. Coşul are o formă asemănătoare cu un trunchi de con cu baza mică sprijinindu-se pe parchetul vopsit întunecos şi murdar. Este împletit din ramuri de răchită descojită, acum uscate, de culoarea lemnului crud, câteva vopsite în albastru-violet, acestea alcătuind două cercuri suprapunându-se aproape de baza superioară, distanţate cu câte trei centimetri - unul abia distingându-se de marginea superioară - ce dau ocol obiectului. Nuielele sunt înlănţuite într-o împletitură asemănătoare unei broderii grosolane, pe măsura materialului. În coşul de gunoi se descompun şi cotoare şi cozi de mere, impregnate cu acea nuanţă ruginie vestind moartea vegetală.
Urmează un spaţiu liber, mărginit de tabla neagră, de una dintre feţele laterale ale catedrei prismatice, de culoarea unei portocale căzute în noroi, de uşă şi de primele pupitre. Catedra se înscrie în acelaşi plan cu uşa, înspre peretele opus, lângă unul dintre caloriferele galbene, luminată de prima dintre ferestrele imense, pe unde se scurge lumina cernită a după-amiezii de iarnă, dintr-un cer mat, dens şi alb. Catedra taie spaţiul liber în linie oblică.
Urmează pupitrele, în ordine inversă faţă de poziţia elevei la care ne referim - ea stă în ultima bancă, pe rândul dinspre peretele cu uşa. Cea dintâi, a doua, a treia, a patra... În faţa ei se lăfăie banca a opta. Nişte structuri din lemn, ţevi metalice şi plăci aglomerate. Coloraţia lor nu e prea deosebită de aceea a catedrei (cât priveşte partea lemnoasă). Doar că tenta este mai sobră. Ţevile sunt vopsite în verde, dar se văd anevoie, ele alcătuind picioarele pupitrelor, scheletul lor şi îmbucătura cu arc a părţii pe care şezi. Când se ridică elevii în picioare, aceasta ţâşneşte în sus cu putere, izbindu-se zgomotos de banca din spate - ca o împuşcătură. Acum e ascunsă de trupurile şcolarilor.
Eleva în cauză trebuie să străbată coridorul dintre cele două rânduri de pupitre, pe întreaga lui extindere, de la peretele din fund până la spaţiul liber din dreptul tablei. Paralel cu acest coridor, pe peretele cu uşa, la înălţimea capului ei, s-a-nţepenit în şuruburi cuierul lung de aproximativ cinci metri, înţesat cu paltoane şi căciuli de oaie sau tricotate, cu nuanţe închise, veştede. Deşi hainele în sine nu mişcă, dezordinea lor le modelează, dându-le viaţă. Mai au o caracteristică: sunt legate, în memoria inconştientă, de agitaţia străzii. Aceasta constituie pricina pentru care peretele uşii pare cel mai viu loc din clasă.
Depăşeşte banca a noua, următoarea. În dreptul pupitrului al şaptelea îi atrage atenţia, indirect, părul despletit, fără bentiţă albă, al unei colege. Încă o bancă: între pantofii săi, o bucată de hârtie albastră, dintr-aceea în care se învelesc cărţile şi caietele şcolare, ruptă cu neregularităţi. Banca a cincia, a patra; mai sunt trei. Încetineşte pasul. Piciorul stâng, acela din dreptul inimii, îi e mai greu decât soţul lui din dreapta. Mai are de depăşit o bancă: prima. Priveşte clasa peste umăr. Vede, ca la o piaţă de basm, enorm de multe ouă imense, cu păr pe partea mai plată a ovalurilor. Fiecare în găoacea lui. Cochiliile o despart de restul lumii.
S-a oprit. Precupeaţa de ouă, în spatele catedrei, rezemată de pervaz. Îi zăreşte doar conturul: un amestec luminiscent şi îmbâcsit, din pricina luminii ce invadează încăperea în jurul profesoarei cu mâinile în şolduri, scoţându-i contururile în evidenţă. şolduri grase. Se scutură de câte ori vorbeşte. N-o poate privi decât o clipă, pe sub gene. Apoi se întoarce către tabla neagră. E ştearsă prost, plină de insule albicioase, ca nişte nori: un cer negru. 
De departe, de foarte departe, a venit întrebarea. Ţine bărbia în piept. O înalţă. Întoarce ochii măriţi nefiresc către profesoară. Limba o simte de plumb, prăbuşită în fundul cavităţii bucale, paralizată. Iarăşi o vizitează criza. E obişnuită cu boala. Ridică bucata de cretă mai la îndemână, se concentrează o clipă şi începe să scrie răspunsul.
A umplut tabla neagră. Profesorii, cunoscându-i meteahna, au răbdare până ce isprăveşte de răspuns în scris. Dacă nu-şi mai poate folosi glasul o câtime de timp, întreaga clasă ştie că în seara precedentă părinţii au bătut-o iarăşi.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]