- CĂPITANUL CARE AVEA ÎN GRIJĂ popota regimentului mi-a încredinţat banii acesteia, el fiind cartofor înrăit şi temându-se să nu-i joace cumva. Dacă-i pierdea, nu-i rămânea decât să se-mpuşte. Culmea este că banii au dispărut de unde-i pusesem. Pentru asta am fost deferit justiţiei militare. Spre norocul meu, s-a descoperit că ordonanţa mea, liberându-se, îi luase cu sine. Nu i-am furat eu, înţelegi?! Ordonanţa! Ordonanţa!...
- Linişteşte-te! Aşa e... S-a stabilit prin judecată.
            - Nu i-am furat; trebuie să se ştie de toată lumea!...
            - Nu i-ai furat, din moment ce ai fost achitat.
            - Dar Colonelul Schnörch mă urmăreşte de o viaţă! Întâi mi s-a intentat un proces politic...
            - Pentru?
            - Pentru un articol pe care l-am publicat în "Lupta". Agitaţie publică împotriva Statului! Auzi!
            - Ei şi?! Te-au găsit nevinovat.
            - Apoi povestea cu banii căpitanului...
            - Ai ieşit şi din asta basma curată...
            - De când am venit în România, m-au dat din nou în judecată - pentru ce publicasem pe timpuri în "Revista Bistriţei"!...
            - Ce-ţi pasă? Eşti aici, departe de ei...
            - Mi s-a cerut extrădarea... M-au închis ai mei, românii! M-au predat lor...!
            - Ai stat şi tu să te răcoreşti puţin şi să scrii la pârnaie...
            - Există şi altfel de condiţii pentru creaţie...
            - Alea-s pentru scriitorii de rând, dar pentru unul ca tine... Puşcărie elegantă... confort... civilizaţie... Scrieţi, băieţi... orice, oriunde, oricând, în orice condiţii, numai să scrieţi... Ce, a fost rău? Te-au condamnat?
            - Aşi! M-au achitat iarăşi!
            - A făcut alergie Colonelul!
            - În cazul ăsta ce mai vrea gura lumii de la mine?! Confraţii mei! De ce mi se tipăresc amprentele prin gazete?!
            - Te-ai ajuns...  Eşti prea mare...  Cum vrei să suporte răsplătirea meritului?! Ori mediocru ca ei, ori...
            - ... în ştreang...
            - Unde mai pui la socoteală că-n timpul războiului te-au arestat nemţii, în Bucureşti, pentru dezertare şi ai mai şi fugit de sub escortă; iar pe urmă te-ai cărat clandestin la Iaşi. Ce e de glumit cu tine?!...
            EL, cu care cititorul a înţeles că purta Liviu Rebreanu acest dialog, îl întrebă după o pauză:
            - Nu ţi-e dor de Fanny?
                        Ochii scriitorului se umplură de lacrimi mute.
            - Da? Uite-o...
            Adevărat. Soţia lui se apropia de el.
            - M-ai strigat, dragul meu?
            - Rămâi cu mine...
            - Nimic nu mă poate despărţi de tine.
            - Nimic?
            - Nimeni şi nimic...
            Bărbatul rămase o clipă pierdut într-o fericire melancolică. Dar nu putu păstra starea aceea mai mult timp. Preocupările ce-l chinuiau de luni de zile îi deveniseră starea naturală. Sări din nou în braţele lor:
            - Ţii minte... Cât mă înverşunam când am revenit în Bucureşti...
            - Ce nopţi, ce nopţi cumplite...
            - Mă    zbuciumam   cu   PăDUREA  SPăNZURAŢILOR...
            - Ai început romanul de patru ori...
            - Nu găseam ritmul, atmosfera... Zadarnic... Până ce...
            - ... în liniştea apăsătoare...
            - Auzeam... noapte de noapte... auzeam...
            - ... ah... ciocăniturile acelea uşoare-n fereastră...
            - ... auzeam...
            - ... bătăi încete...
            - ... auzeam...
            - ... delicate... ca ale unor degete...
            - Deschideam, ascultam...
            - Întuneric... Atâta... Nimeni... nimic...
            Simţeau la unison, gândeau la unison, îşi aminteau la unison, trăiau la unison. Ce creaţie mai minunată decât această căsnicie nădăjduia Liviu Rebreanu?
            De data aceasta o contrazise, dar fără nici o încrân- cenare, cu acelaşi glas pierdut, cu aceeaşi nostalgie blândă:
            - Ba daaa... Era el...
            - ... Emil...
            - ... fratele meu... mort pe graniţă...
            - ... de dorul Ţării...
            - Am plecat să-l găsim...
            - Împreună... noi doi...
            - Tot mai speram... poate că nu era Emil...
            - Auzisem de un Emil Rebreanu viu, în Ghimeş...
            - L-am deshumat...
            - Degetul lui... defectul lui de la deget...
            - Da, el era...
            - L-ai îngropat în Palanca... în pământ românesc...
            - Atâta vis a avut şi el, săracul... Să doarmă între ai lui...
            - Abia atunci ai putut scrie...
            - Da, abia atunci m-am simţit liber s-o fac...
            Urmă contemplarea fără cuvinte a  trecutului. Apoi reveni disperarea:
            - Doamne, cât de greu îmi e să scriu, Fanny... Dacă ai plecat, credeam c-o să... Ce noapte înfiorătoare... Să nu pot aduna două cuvinte unul lângă altul...
            Dar Fanny dispăruse. În locul ei reapăru EL care se grăbi să glăsuiască:
            - Ştii ce mă frământă?
            - Numai grija frământărilor tale-mi lipseşte, ce părere ai?
            - Nu văd de ce-mi socoteşti părerile mai importante decât frământările. În definitiv şi unele şi altele-ţi aparţin, nu? Doar ne-am înţeles că tu şi cu mine suntem...
            Îşi înălţă arătătorul, să indice unitatea. Continuă:
            - Mă frământă ceva ce ai lăsat de-o parte când ai pus pe hârtie IŢIC ŞTRUL. Dar a rămas aici...
            Îi ciocăni tâmpla, fără să se oprească din vorbit:
            - Aşa că-i firesc să circule...
            Desenă în aer un du-te-vino între frunţile lor. Se explică:
            - Suntem doi buni conducători de idei...
            - Nu ştiu la ce te referi...
            - Răbdărică, signore!
            Scoase la iveală aceleaşi căşti militare ce-i mai folosiseră-n noaptea asta. Zvârli una lui Iţic, care se năzărise pe neaşteptate. Cealaltă şi-o puse sie însuşi pe cap şi pe dată căpătă vechile trăsături ale caporalului Ion Ghioagă. Între timp odaia redeveni o pârtie albă de zăpadă.
            Ştrul, ca un actor la repetiţie, întrebă:
            - De unde reluăm?
            EL, cu un gest către culisele invizibile, vesti începerea muzicii. Pe dată doina de atunci se jeli în surdină. Ghioagă zise:
            - Dar de tata-ţi aminteşti?
            - Tatăl tău era ovrei.
            - Eşti nebun! A fost ţăran, protestă caporalul.
            - Ce, ovreii nu pot fi ţărani?! Îţi înşir o mulţime de ciobani ovrei, dacă vrei...
            - Ce dacă-i înşiri tu? Asta-nseamnă că e şi adevărat? Tata, neam de neamul lui a fost român. Eu, la fel. Şi toţi plugarii din întinsul...
            - Ba şi mata eşti ovrei, don´ căprar...
            - Încăpăţânat ca tuciul! De mine ca de mine, dar de tata să nu...!
            - Bine, nu de tata, dar mata eşti mai ovrei ca Iţic Ştrul! îl năuci conlocutorul său care părea să se fi scrântit de-a binelea, poate de temerea morţii de glonţ.
            Ghioagă se repezi şi apucă puşca înarmată cu baionetă, agăţată pe perete, şi o îndreptă ameninţător spre celălalt:
            - Dacă mai îndrăzneşti...!
            - Mă omori? Iei viaţa fratelui matale mai norocos! Crezi că nu ştiu să-nfig şi eu baioneta? Chiar crezi că...?
            - Taaaci! Dacă mai spui o vorbă...!
            - O mie de vorbe o să spun! Zece mii! Un milion! Ce? Mă costă ceva să ţi le spun? Însă pe tine te costă să vâri chestia aia-n mine... Te costă un tribunal necruţător aici înăuntru... îi zise serios, indicându-şi inima. Şi eu nu te pot lăsa pe mâna lui... Eşti al meu, un necăjit ca mine.
            Aşa cum mai devreme pâlpâise pe zidul din fund o lumină nefirească, la apariţia ţărăncii care vestise răscoala, acum iarăşi se făcu văzută, căci intrară-n încăpere mai mulţi plugari şi muieri grăind între ei:
            - Cine fură, fură de la cine are... De la mine ce să fure? Sărăcia?
            - Că porcul mi l-a luat...
            Liviu Rebreanu din nou şopti stupefiat:
            - Personajele mele...
            EL, scoţându-şi casca, nu cumva să-l confunde celălalt tot cu Ghioagă, zise:
            - Ale viitorului... dacă...
            - Personajele mele... RĂSCOALA... Romanul meu... RĂSCOALA...
            - Porumb n-avem...
            - ... lemne n-avem...
            - Îmi ţipă copiii de foame şi de frig...
            - Nu mai putem! Ori murim, ori...!
                        - De trei zile n-am băgat nimica-n gură...
            - Nici nu ştiu cum mă mai ţin picioarele...
            - Muncim până ne crapă ochii şi tot degeaba...
            - Degeaba!
            - Degeaba!
            - O viaţă avem, nu o sută!
            Întreg spaţiul, până-n depărtări, se umplu de un glas stereofonizat:
            - Sărăcie este, c-o vedem, şi foame berechet. Dar aşa, mâine ai să-mi pui mâna-n beregată că ţi-e foame. Se poate?!
            Răspunsul plezni scurt şi, deşi abia mârâit, era ferm şi de spaimă:
            - Apoi, da!
            Lumina îi însoţi pe zdreţuroşi până se pierdură.
            EL  îşi trânti casca pe cap:
            - Să ne-ntoarcem la oile noastre.
            Iţic reluă cuvântul:
            - Un prăpădit ca mine, aia eşti! Un coate-goale! Un linge-blide! Un nimic! O muscă strivită de cine are mâncărime la degete! Un RAHAT! Exact! UN RA-HAT! Aia e! Cum de nu mi-a venit în minte până acum? Pricepi? Eşti un prost! Ai vederile scurte. Eu, nu! Eu văd până-n pânzele albe! Ca tata. Neam de prooroci. Am izirţiţ în familie.. Tot caut drumul, de la Facerea lumii şi până astăzi. Am văzut şi acum. Ştii ce am văzut? O întindere imensă de zăpadă ca asta. Nici ţipenie. Lupi. Lupi şi ţăcănit de mitralieră. În mijlocul ei, în inima pustiului de gheaţă, în miezul haosului încremenit, tu şi cu mine, doi rahaţi îngheţaţi, dârdâind, aşteptând să-nţeleagă care din doi o să crape cel dintâi. Hai, înfige baioneta, scurmă-mi pântecul! Mi-ai împlini dorinţa cea mai mare... Ştii de ce? m-ai scăpa de frică... Nu te uita c-am fost citat în front de atâtea ori... Nu te lua după ăia de zic că mi se pregăteşte şi o decoraţie... Aşa-i: mi se pregăteşte! Nu s-a născut încă omul să mă jefuiască de dreptul meu la onoare! Însă întreabă-mă cu ce preţ sunt eu curajos. Întreabă-mă cum mă arunc eu în luptă. Dacă nu vrei să caşti gura, uite: o să mă-ntreb singur.
            Zis şi făcut, Iţic se porni să vorbească pe două glasuri:
            - Iţic Ştrul, dragul meu, ia fi mata bun şi spune-mi şi mie ce simţi tu când ataci? - Mai bine n-aş mai simţi... - Şi totuşi? - Ce să zic? Simt şi eu ce simte don căprar... - Adică? - Simt că-mi vâr gheara-n gât ca piţigoiul când nu mai poate de bine. - Şi asta cum e? - Cum aş vrea să simtă duşmanul meu. - Ce fel de patriot eşti tu, Iţic? Spui că cine simte că-şi ia singur viaţa îşi iubeşte patria? Aşa dragoste de Ţară ai tu? - Dacă omul vrea să moară pentru Ţară, zic c-o iubeşte. - Îţi necinsteşti Ţara dacă te duci la moarte cu frica-n sân... - Ba cred că sunt erou. - Eroismul nu cunoaşte teamă! - Cine nu se teme la război e un prost! S-a născut mare mutilat de pace. N-are închipuire. Eu mor ca omu´ deştept. Şi mai află că nu dau doi bani pe moartea celuia care nu ştie ce-l aşteaptă. Adevăratul erou e ăla care urlă "Înainte!" şi face pe el, ceea ce nu-l împiedică să gonească tot înainte, cât îl ţin picioarele... Asta-i viaţa: stomac de cârpă şi nervi de oţel... Aşa că, don căprar, e clar: eşti ovrei. Că şi mata eşti curajos...
            - Vorbeşte lămurit. Ce vrei să-nţelegi cu asta?
            - Mai lămurit? Bine, dacă vrei mai lămurit, poftim: eşti ovrei şi pace. Acuma, eu nu zic că eşti ovrei-ovrei. Vorbesc şi eu aşa... să nu-nţeleagă vrăjmaşul... Că cine nu ştie că eşti român?!... Dar stai să vezi... Bani ai? Un, doi, trei, răspunde fără să gândeşti!
            - Parcă multa gândire ar şi schimba ceva... Nu mă-mprumuţi tu?
            - Aşa-i. Pe deasupra măsură, eşti şi ovrei prost. Doi: ţi-e frică de moarte?
            - Cui nu-i?
            - Ca şi mie. Trei: te laudă careva că munceşti, că lupţi, că eşti român? Ţi-a spus vreodată vrunul din guvernele astea de neisprăviţi: bravo ţie, rumânule!?
            - Asta-i bună!
            - Mie să nu-mi umbli cu chestii dintr-astea... Ţi-a vorbit aşa au ba?
            - Ba.
            - Ba şi mie. Nimeni, înţelegi? Ni-meni! Atunci care-i deosebirea dintre noi? Poţi să mi-o explici tu?
            EL - adică Ghioagă - s-a frânt în două şi s-a depărtat. După un timp mormăi:
            - Este.
            - Ce?!
            - O deosebire.
            Iţic izbucni exasperat:
            - Care? Care?! De ce tace don căprar?
            Între timp i-au revenit puterile să argumenteze:
            - Şi ştii de ce eşti ovrei? Pentru că eşti un nimeni în Ţara ta, un nimeni de care-şi poate bate joc oricine, pe care fitecine-l alungă, îl scoate din casă, îl lasă muritor de foame! Pe glia ta, în ograda ta, sub streaşina ta, e altul stăpân! Don căprar, don căprar...
            Dar Ion Ghioagă tăcea. Cred că se asculta pe sine dându-i dreptate-n tăcere.
            Irumpse un ţăran din RăSCOALA, numai trenţe. Apucă să strige:
            - Apoi până n-om pune mâna pe topoare, nici noi n-om...!
            Şi dispăru.
            Iţic se încăpăţână să continue:
            - Hei, don căprar!
            - Ce-i?
            - Mata ştii ce-nseamnă să fii ovrei?
            - Că la altceva nici n-am la ce să mă gândesc...
            - Pentru mine, a fi ovrei însemnează a fi străin în Ţara ta. Nu eşti ovrei, don căprar? Că la războiul ăsta al lor nimeni nu te-a-ntrebat dacă vrei să pleci. Când te-au despărţit de muiere, nimeni nu ţi-a cerut părerea. Când mori de foame, nimeni nu te-ntreabă de viaţă. Unde sunt fraţii tăi, Ioane? Unde sunt fraţii tăi? Fraţii tăi mai mari, mai buni, mai bogaţi, mai înţelepţi?... De ce puternicii, de ce zmeii, au drept asupra voastră, a românilor cei mulţi, de ce nu se gândesc şi la voi? De ce te socotesc ca pe un ovrei? De ce? Sângele tău nu curge? Adevărat că vă deosebiţi: al tău curge, al lor se-ngroaşă. Al tău îngraşă pământul, al lor le-ngraşă osânza. Tu zaci în tranşee, ei îi numără pe cei duşi şi pe câţi vii au rămas să-i dea pe maşina de tocat, carne de tun. O mână de oameni din lună te obligă să te simţi străin în Ţara ta!
            După o pauză, EL îşi scoase casca şi cu asta pieri şi personajul care-l interpretase pe Iţic Ştrul, după cum se şterse şi peisajul montan înzăpezit. Rosti:
            - Mda... E preferabil pentru un neam să fie un codru scufundat în picioare, dar de veghe în inima Ţării, decât o pădure nebună, pornită de izbelişte prin lumea nimănui, purtată de crivăţ, scoasă din minţi de dezrădăcinare...
            - Acum înţelegi de ce am judecat că este nevoie şi de oameni ca mine la cârma treburilor publice, mai ales ale culturii? de cât mai mulţi oameni cinstiţi, hotărâţi să se sacrifice pentru binele neamului?! înţelegi?!
            - Înţeleg cum Liviu Rebreanu, omul public, i-a pus şbilţul de gât scriitorului Liviu Rebreanu...
            - Chiar crezi că...?
            - Dacă nu-i aşa, cum îţi explici prezenţa mea la via ta, în noaptea asta? VALEA MARE SE AFLĂ LA UN PAS DE HĂU! Nu m-a chemat romancierul ajuns în pragul disperării, scriind şi tot scriind în jurnalul ăsta, în loc să-şi desăvârşească RĂSCOALA?...
            - Dar eu tocmai voiam să lupt ca scriitorii români să nu mai moară...
            EL îi luă vorba din gură:
            - ... înecaţi de potopul istoriei... Ce să-i faci? Uite c-ai ajuns şi tu aici...
            Apucă un colac de funie ascuns după un fotel. Aruncă un capăt al lui în sus şi-l prinse de o grindă. La capătul rămas în mâinile sale înnodă un laţ:
            - Te cheamă şi pe tine... Singura soluţie ce ţi-a rămas... Mi-ar place să te... Ce beţie... s-atârni printre ramuri... Seamănă cu un zbor... Să te legeni ca un fruct copt, gata să te-mparţi lumii... apoi să cazi pe pământ, să putrezeşti...
            Celălalt era fascinat de tonul său persuasiv. Ameţit, îi duse ideea mai departe:
            - ... să rodească sămânţa... să naşti un pom nou... să te-nmulţeşti pentru oameni... pentru oameni...
            - Daaa! Pentru oameni... Ce bucurie... Aşa ai fi, în sfârşit, fericit... Mooort ca să renaşti... Pentru bucuria tuturoraaa... haaai... haaai... haaai...
            - Îmi va fi un dor cumplit de zori, când o să mă găsesc sub pământ... De aia vreau să crească pomi din trupul meu... şi copaci înaaalţi... plopi...
            - Copacul stă înţepenit în rădăcinile noduroase, imense... Înfruntă razele...
            - Ce simplă e nemurirea...
            - Vei deveni carnea lemnului... seva lui... foşnetul frunzelor... Obsesia din romanul tău nou: circuitul vieţii...
            Romancierul luă laţul în mână, distrat. Privindu-l absent, spuse:
            - Poate că ai dreptate... Ce mai poate aştepta de la viaţă un scriitor din care nu mai răsare soarele cuvântului...?
            - Nu-nţeleg ce spui... Care scriitor? Ce nădejde să mai existe? Mă spăl pe mâini... Are mintea bolnavă! S-a prostit! Ce să fac cu el?!
            Îl sărută grăbit pe ambii obraji. Spuse, fals îndurerat:
            - Adio, dragă prietene... adio şi n-am cuvinte... Poate că te mai răzgândeşti... poate amâi moartea măcar o jumătate de ceas... un sfert de oră... cinci minute... De dragul meu...! Ar fi îngrozitor să te omori sub privegherea îngerului tău păzitor... Adio!
            Pe parcursul acestui pseudozbucium, Rebreanu deveni tot mai atent:
            - Îngerul meu păzitor?... Îngerul, drace?! O noapte-ntreagă mi-ai răsturnat pe gât iadul, cu toate lăturile lui îmbăloşate, până m-ai dus la...
            Trase de funie să cadă la picioarele lui. Continuă:
            - O să te leg ca pe Prometeu, de un vârf de munte, să putrezeşti acolo, să urli de unul singur în veci de veci...!
            Aruncă funia după EL. Cum este de aşteptat, lumina se stinse în aceeaşi clipă. La reaprinderea ei, funia era rotocolită împrejurul unui scaun.
            EL, din spatele prozatorului, se interesă:
            - Ce se-ntâmplă cu tine? Te-ai schimbat; trezeşte-te.
            Se îndreptă spre masă. Luă un ciorchine cu boabe negre:
            - Permiţi?
            - Nuuu! Să nu pângăreşti strugurii oamenilor cu duhoarea ta pestilenţială de pucioasă şi hoit! Nu-i mânji!
            - Ia te uită cum îşi apără producţia viticolă!... Parc-ar fi sângele lui! Hooo! Hooo! Renunţ!
            Se aplecă şi-şi şterse mâinile de o husă albă: urma lor de rană deschisă rămase impregnată pe ea.
            - Nu-ţi dai seama că eşti altul?
            - Ba da. Sunt pe cale să redevin eu însumi. O noapte lungă cât o mie de ani! Mă nasc din nou. Reînviu ca om! Simt vlaga ţăranului român urcând în mine!...
            - Ţăranul român e rău şi prost şi leneş!
            - Cuvintele tale o să le scriu în RĂSCOALA! Îţi nemuresc ticăloşia... Ţăranul român nu ştie decât să rabde. Nimeni nu l-a-nvăţat altceva. Nu ne-a trebuit ţăran cetăţean, ci ţăran animal!
            - Aşa-i, aşa-i, animal! Şi ce propui? Ce  vrei să schimbi?
            - Schimbare adevărată nu va surveni decât când pământul va fi stăpânit de plugari!
            - Ha! Ha! Tu ai părăsit pământul! Ogorul tău e hârtia albă. De unde ştii tu cum şi când va fi schimbarea?
            - Am pus urechea pe bulgări, să ascult glasurile care nu se aud. Luxul, automobilele, reclamele luminoase, castelele, astea-s pojghiţa care acoperă un vulcan de dureri. Ca mâine se sparge buboiul ăsta plin de puroi şi... Simt lumea nouă. Vine. Nu e gata. E însă în aer sau în măruntaiele gliei. Se pregăteşte. Poate să apară mâine. Lumea trecutului se duce iremediabil.
            - Te amăgeşti cu vise. Sufletul tău în schimb, da, el se prăbuşeşte...
            - În sufletul meu E LUMINĂ IARĂŞI. Simt izvorul ei cum creşte, gâlgâie, cântă, străluceşte... aici... şi aici... şi aici... Sunt tot numai răsărit şi speranţă... Sunt din nou plin de oameni... de puteri... O lume încă necreată stă să iasă din mine... Doamne, a trebuit să mă goleşti tu...
            Se răsuci spre EL, dar lumina  ce s-a întărit din ce în ce mai mult l-a sorbit; El a dispărut între fascicolele incandescente.
            - ... a trebuit să mă goleşti tu, să mă reduci la neant, câine ce-mi pândeşti sfârşitul... a trebuit să mă târăşti până-n pragul... ŞI ATUNCI A NĂVĂLIT LUMINA!!! N-o să mă poţi zdrobi niciodată! Tu ai spus-o: chiar şi înecat, sunt un copac rămas în picioare, de veghe asupra neamului meu!... Nici un dezastru nu mă poate despărţi de menirea mea... Un scriitor nu moare niciodată! Învie cu fiecare carte nouă - cum este această RĂSCOALA care mă umple... pe care o simt... o simt... o simt... în sfârşit... Un scriitor învie cu fiecare secol... adoarme... învie iar... adoarme şi tot învie... Pentru că SCRIITORII  SUNT  VIAŢA... VIAŢA...!...

[ inapoi ]  [ sus ]