ÎN ACELAŞI AN 1931, în afară de Liviu Rebreanu îşi mai punea cineva întrebarea dacă patriotismul local, o infirmitate a sentimentului patriotic general, nu avea să câştige atâta teren în inimile provinciale încât să se preschimbe în adevărată ură de frate - cum risca să fie resimţită campania împotriva prozatorului, dacă acesta n-ar fi fost superior unor atari mărunte autoclaustrări geografice.
             E vorba tot despre Ion Mihalache, frecvent întâlnit de noi în prezenta povestire, nici el mai puţin dedicat ca Liviu Rebreanu românilor, în întregul lor şi nu ca populaţie a uneia sau alteia dintre regiuni, unul dintre cei mai toleranţi şi mai generoşi oameni politici ai Ţării, confruntat cu aceleaşi angoasante intrigi subterane ale fraţilor de un sânge împotriva fraţilor de acelaşi sânge.
            Revenit de la o întâlnire cu membrii Partidului Naţional-Ţărănesc dintr-un târg ardelenesc, copleşit de cele văzute şi auzite, politicianul în costum naţional trecu pe dată la întocmirea unei epistole către Iuliu Maniu. Intenţiona nu numai să-l pună-n temă cu o situaţie locală pe care părea s-o ignore prietenul său, ci şi să-şi verse întreaga obidă adunată-n suflet de mai mult timp, amestecată în ultimele zile cu fiere din belşug, precum şi să poarte una dintre acele convorbiri amicale ce-i legaseră atât de mult şi le odihneau sufletele amândurora. Absentarea la Bădăcin a tribunului transilvan, prea des survenind, Mihalache îi ducea dorul.
            Fără a se odihni după această ieşire îndepărtată din Capitală,  fruntaşul ţărănist, pe când aştepta să se încălzească apa din cazanul de la baie, se şi aşezase la masa de scris. O primă eboşe neisprăvită, pentru că i se păruse a fi fost străbătută de o patimă la o presiune prea mare în raport de felul relaţiilor dintre dumnealor, zăcea  ghemotoc niţel mai încolo. Se sprijinea în mod curios pe patru picioruşe închipuite de patru vârfuri ascuţite ale boţirilor coalei strânse de el în pumn. Aşa că arăta ca o oală turtită aiuristic, sub un tavan prăbuşit în vrun cutremur, ce se sudase de un suport metalic pe picioare în hazardul cataclismului. Constatarea aceasta, căci hârtia îi atrăgea mereu privirile prin ciudăţenia formei ei, îi aduse-n minte, prin asociaţie, ideea de clocot, care traducea prea bine cele ce simţea înlăuntrul său. Într-adevăr, fierbea de indignare.
            Cu hotărârea de a-şi stăpâni bătăile inimii furioase, se reaşeză la aşternerea etapelor evenimentului ce-l smulsese din liniştea obişnuită şi din obiectivitatea care rareori îl părăseau.
            "Mult stimate şi Iubite Domnule Maniu,
            Cele ce am constatat ieri la Caransebeş - ca stare de spirit în Ardeal şi Banat; şi scrisoarea Domnului Vaida apărută în "Curentul" de azi - ca încununare a o serie de manifestări în sânul partidului nostru, nu pot să mă ducă decât la concluzia: sau reveniţi în fruntea partidului, asumându-vă direct răspunderea şi punând stavilă disoluţiei, cât mai e timp; sau mergem cu paşi conştient grăbiţi către o lichidare a ceea ce nu se dovedeşte a fi sănătos."
            Era mulţumit a fi pus chestiunea atât de categoric şi de limpede. Legăturile dintre dânşii nici nu îngăduiau o încercare de ascundere după deget sau escamotarea simţămintelor. Pe româneşte, cei doi se obişnuiseră cu stilul lui 'ce-i în guşă şi-n căpuşă'.

            "La Caransebeş am constatat direct aceea ce-mi închipuiam numai: mizeria fatală a unei crize generale, pusă de Ardeal şi de Banat în seama Regatului şi regăţenilor. (Două întreruperi, necombătute, din public: 'De când e România Mare, de atunci a venit Sărăcia Mare'; alta: 'De-aia s-a retras Maniu, ca să despartă Banatul şi Ardealul de Regat'; şi o atmosferă îngrozitoare). Nici o reacţiune contrară din partea prietenilor noştri; a trebuit să pun eu lucrurile la punct, arătând şi inexactitate de fapt şi primejdia unei astfel de stări de spirit. N-am văzut ca în vreun loc prietenii noştri din Ardeal să fi luat poziţie la o astfel de stare de spirit. Dimpotrivă: au aţâţat-o. Discursul Dlui Vaida, cu cifrele de la Alba Iulia, a fost o exemplificare. "
Naivitatea politică locală era întărită de o insuficientă informare economică. După cum s-a văzut, criza generală nu era nici destul cunoscută, nici destul comentată pe înţelesul tuturora. Astfel se făcea pârtie patriotismului regional să otrăvească minţile, mai ales dacă era susţinut şi de un agitator ori mai mulţi cu priză asupra conştiinţelor. Mişcările idolului acelei zone a Ţării - de pildă retragerea de la conducerea partidului, care avea să se repete adesea, - erau interpretate după cum îi tăia capul pe enoriaşii P.N.Ţ.-ului, niciodată apţi să îmbrăţişeze cu mintea starea mondială financiară, dar mereu pregătiţi să arunce cu noroi asupra judeţului învecinat. Iar dacă atari gogomănii rămâneau necenzurate, pericolul în care se găsea sentimentul unităţii naţionale era foarte mare.
Pe Ion Mihalache îl mai deranja ceva: prea preţios îi era Maniu, pentru a-l lăsa pradă neîncunoştinţată a modului cum îi era deformată intenţia. Reprezenta bărbatul cu cel mai mare merit în  privinţa Întregirii. Asupra lui ne se cuvenea să plutească nici cea mai mică bănuială că ar fi fost în stare să calce şi strâmb. Or, cei din sala de la Caransebeş îi atribuiau intenţii monstruoase - aplaudate, dealtfel, de ei - , de care el nici n-avea habar, ca să nu mai vorbim că, dacă le cunoştea, le-ar fi cenzurat cu o vehemenţă necruţătoare şi le-ar fi sugrumat din faşă.
"Nu înţeleg să port, nici ca simplu copărtaş, răspunderea unor astfel de primejdioase stări de spirit; iar ca cei de acolo s-o provoace, sau cel puţin s-o 'exploateze' în scop de partid - iar noi să ne facem datoria combătând-o (căci credem că partidul face o enormă greşeală chiar şi din punct de vedere de partid dând buzna şi nealegându-şi mijloacele când nu opune soluţii salvatoare) - cred că e o situaţie de partid şi o atmosferă care nu poate dura o zi mai mult."
Tensiunea lui, scriind, era atât de grozavă încât nu rareori masa tremura la apăsarea mâinii purtătoare de toc. Această clătinare făcea ghemotocul de hârtie să joace pe loc, ceea ce mai tare amintea de cutremurul de pământ sugerat de forma lui şi, mai departe, de fierbetul menţionat a fi zguduit pieptul celui care scria.
"Ce să mai zic de situaţia internă de partid? Amici ardeleni care nu iau parte la hotărârile Biroului, sau care, şi mai rău, îşi propun să le anuleze sau să le saboteze, paralizând ceea ce noi căutăm să disciplinăm. Şi continuându-se metoda de subguvernare: ardeleni să se amestece în chestiile disciplinare din Regat, dar noi acolo, nu.
"Ce sunt eu vinovat să-mi pui în spinare ispăşirea unor păcate de care nu sunt vinovat?
"Deci să isprăvim: sau te reîntorci; sau mergem spre lichidare", reveni el la ceea ce preconiza a fi leit-motivul epistolei.
Brusc, îşi dădu seama că, în loc să argumenteze - şi avea argumente o sută -, căzuse el însuşi în capcana patriotismului regional, invers decât al fârtaţilor transilvani, dar nu mai puţin neraţional.
Înălţă foaia niţel, să vadă mai bine cele aşternute pe ea; reciti atent şi critic câte concepuse. Pe măsură ce înainta cu lectura, se simţea tot mai nemulţumit. ,Mai întâi că am început cu sfârşitul, adică atac concluzia încă din primul paragraf. Firesc era ca ea să fie rezultatul unei creşteri, unei progresii aritmetice de acumulări. Adunarea faptelor şi a comentariilor se cădea să conducă firesc la acest rezultat: prezenţa lui Maniu la conducerea partidului constituie o necesitate a momentului istoric; el n-are voie tocmai acum să se abstragă dintre noi. Ştie cum şi poate împăca lucrurile. E singurul care este ascultat de ardeleni. E singurul care înţelege nevoia noastră, a românilor, de unitate, care nevoie, în aceste timpuri, devine condiţie pentru depăşirea psihologică şi morală a greutăţilor, în cazul nostru  mai usturătoare decât pentru  restul omenirii, deoarece ele ne copleşesc la atât de puţin timp după crearea statului nou, când încă nici nu suntem dumiriţi cine şi ce suntem.
În al doilea rând, nu am făcut clară atitudinea ardelenilor din Birou, ce ne deranjează la ei, ce ne jigneşte, cum ar putea ea fi redusă la un numitor comun. În schimb, poate ca eu însumi să fi încălcat dreptatea celorlalţi: nu mai ştiu să gândesc - atâta sunt de indignat...
Nici n-am lămurit câte sunt încă amestecate, râmân obscure, par moft, capricii ale unui  om - acela fiind eu - care se teme de răspundere şi ar voi s-o arunce pe umerii altuia...'
Înşfăcă şi această filă şi o făcu boţ. Îi dădu un bobârnac, s-o plaseze lângă precedenta.
Trecu la redactarea celei de a treia spovedanii:
,Iubite şi Stimate Dle Maniu,
Impresiile mele asupra stării de spirite în Ardeal şi Banat, verificate la Caransebeş; şi scrisoarea ultimă publicată de Dl. Vaida în gazete - mă determină a trage grabnic concluziile fireşti, care de mult mi se desemnează.
Aceste concluzii sunt: Sau vă asumaţi răspunderea sau mergem mai repede la lichidare. Atmosfera echivocurilor în care plutim cufundându-ne zi cu zi, nu mai este suportabilă. Iar eu nu mă socot câtuşi de puţin vinovat, ca să îndur consecinţele atitudinii altora.'
După atât de ferme reproşuri pe care şi le făcuse în legătură cu modul cum abordase textul, se pomenise reluând acelaşi început, de data asta expus mai precis  - e adevărat -, esenţializat, traducând gândul cu mai multă fineţe. Nu se putea desprinde de această ordine a expunerii, deoarece,voiesc să-i atrag atenţia asupra gravităţii situaţiei', îşi zicea, ,ceea ce nu se poate izbuti mai bine decât prin aducerea în lumina reflectoarelor a dezastrului unei rupturi în sânul partidului, inevitabilă dacă nu preia hăţurile iarăşi, să-şi stăpânească bidiviii de dincolo de Carpaţi.'
"La Caransebeş am văzut cu ochii mei ceea ce simţeam şi ştiam că se petrece peste tot în Ardeal şi Banat: mizeriile crizei, interpretate de populaţia locală ca efect al Unirii cu Regatul (în mod vag) - şi persecuţiile Regatului împotriva Provinciilor (în chip mai precis); retragerea Dtale: un efect al acestor persecuţii: rostul viitoarei acţiuni a Dtale: a desface Ardealul şi Banatul de Regat."
Fu mulţumit că dăduse paragrafului un aer de tălmăcire, ba nu: de transcriere directă a cugetării înseşi, cu calităţile ei ordonatoare şi sintetizatoare.
"Aceasta ca stare de spirite în populaţie (vădită prin întreaga atmosferă din sală timp de 3 ore şi formulată precis printr-o serie de întreruperi din Public, fără ripostă de la Tribună); iar partidul nostru nu numai că nu luptă contra acestei stări de spirit, primejdioasă pentru Unitatea de Stat, ci dimpotrivă: merge cu ea, ba o şi excită. Unul dintre conducătorii locali mi-a atras atenţia de la sosirea în gară, cerându-mi să-l completez în combatearea ei; iar 'combaterea' lui a fost aşa de palidă că în realitate a fost o încurajare. Ceilalţi fruntaşi, veniţi cu mine din Bucureşti, ori au încurajat-o de-a binelea, ori mi-au reproşat că 'am  muiat entuziasmul, aşa 'de necesar gonirii guvernului'. La obiecţia mea că ne jucăm cu focul, că nu aceasta trebuie să fie atitudinea unui partid cu răspundere şi care nu poate aduce nici el soluţii radicale - şi că nici măcar interesul egoist de partid nu văd ce ar folosi - mi s-a răspuns cu linişte că atunci când vom fi noi la guvern, lucrurile se vor linişti, căci lumea din Provincii s-a dovedit, are încredere. Aceste amănunte nu au altă însemnătate decât că verifică o mentalitate şi o concepţie la baza acţiunii noastre de partid, în Provincii - cu care nu pot să mă solidarizez şi să particip la  răspundere; de altfel, aşa cred şi ceilalţi de aici din Birou.
"În această lumină am înţeles multe lucruri şi am înţeles şi atitudinea Dlui Vaida, în deosebi la Alba Iulia."
În noua variantă mutase accentul de la starea de spirit a publicului din Caransebeş, în definitiv victimă, în confuziile sale, a celor care-l educau, asupra membrilor mai notorii ai conducerii locale şi ai celei din Bucureşti - ardelenii. Adică trecuse de la înfăţişarea rezultatelor la aceea a cauzelor lor, ceea ce era mai logic şi mai aproape de şansele unei remedieri neîntârziate, dacă Dnul Maniu se decidea să acţioneze, în sfârşit.
De la această situaţionare îi era mai lesnicios să purceadă la lucrurile cu adevărat dureroase: acelea petrecute în Birou.
Cu băgare de seamă, să nu fie părtinitor faţă de regăţeni, porni să înconjoare cea mai spinoasă dintre probleme:
"Nu pot deasemenea - (ca şi ceilallţi) - să continuăm echivocurile din partid, conflicte care apar mereu - care demult erau în stare latentă - care se soluţionează într-un fel sau altul de majoritatea celor ce se ostenesc să vină la şedinţele Biroului, - dar care apoi sunt combătute şi sabotate de cei care nu pot sau nu vor să vină, dar pretind să răstoarne de acasă ceea ce alţii hotărăsc cu trudă - sau dacă vin şi rămân în minoritate, caută prin atitudini din afară de Birou să răstoarne ce a decis majoritatea. Şi se mai întâmplă conflictele supuse judecării Biroului Central să fie numai din Vechiul Regat - cele din Ardeal şi Banat să fie sustrase acestei judecăţi a Centrului - cei din Regat să aibă delicateţea de a nu se amesteca nesolicitaţi de conducători, în schimb, în dosul fiecărui conflict din Regat să fie un fruntaş (dacă nu doi) neregăţean care să-l încurajeze. Se mai întâmplă iarăşi coincidenţa acestor conflicte tocmai între elemente despre care se vorbea, încă de sub guvernare, că se ţes şi se încurajează anumite intrigi, de la un anumit Minister.
"Această atmosferă nu o pot respira. Când eram în Guvern, ştiam, mi se spunea, dar mă făceam că nu văd, altcineva avea răspundere directă, şi-mi găseam utilizarea timpului în opera realizată, în Ministerul ce am  avut.
"Acuma, condamnat să trăiesc într-o atmosferă ce nu-mi aparţine câtuşi de puţin, simt că mă asfixiez dacă nu se deschid ferestrele larg şi repede.
"Şi când noi ne străduim zi şi noapte, când ne adunăm şi ne confruntăm părerile, când stăm pe poziţie zi şi noapte de pază, când chibzuim şi luăm o hotărâre bună sau rea - "Patria" sare din senin şi în mod aproape regulat, iar Dnul Vaida dă scrisori de acoperire, ca cea ultimă, al cărei rost, a cărei ieşire, a cărei logică, al cărei ton - mă opresc să le cercetez mai de aproape.
"O luptă câinească ca a noastră, pe frontul ce se desfăşoară aici la Bucureşti - cu o conducere de la Cluj - "Patria" şi Dl. Vaida, care nu se osteneşte să vină aci să se informeze - asta nu se poate, materialmente nu se poate."
Adunase destule argumente (acelea pe care-şi propusese să le înşire în partea întâi a epistolei, ca o introducere la solicitarea principală, dar care, dintr-un impuls de nedepăşit, rămăseseră să ocupe tot locul secund), pentru a reveni cu o forţă şi o căldură nouă la ţelul principal al scrisorii. Repetarea ideii din primele rânduri căpăta altă valoare afectivă, acum că-şi făcuse cunoscute nemulţumirile şi mâhnirile. Poate nu era rău că debutase cu injoncţiunea adresată omologului său de la Bădăcin: ea avea să concentreze puterile înţelegerii Dlui Maniu asupra celor ce urmau, cum ar fi făcut-o o sirenă de alarmă.

1.       "Înţelegi acuma, Iubite Dle Maniu, că partidul nostru nu-şi mai poate continua drumul de până azi - în atmosfera generală ce se cultivă în Provincii şi cu cancanurile şi echivocurile ce se cultivă în sânul său. Şi dacă alte motive m-au determinat până azi să declin onoarea la care aţi binevoit a mă îmbia - de astădată, noile evenimente mă determină nu numai de a rămâne la vechiul meu punct de vedere; ci, în plus, de a grăbi deznodământul firesc: sau vă înapoiaţi în fruntea partidului sau facem chirurgia făţişă şi curajoasă care duce la refacere ori lichidare.

            Situaţia de azi e intolerabilă."
Mai era nevoie de o dezvoltare a acestor cuvinte şi restul sta în puterea lui Iuliu Maniu...
"M-am reţinut 3 zile după Caransebeş de a  vă scrie, anume ca să reflectez şi să-mi examinez impresiile. Cât priveşte soluţia Titulescu - ea  a plutit în acelaşi echivoc."
Se referea la oferirea presidenţiei Partidului Naţional Ţărănesc celui numit.
"La Cluj ne-am înţeles într-un fel, am reconfirmat lucrul la Bucureşti - dar tocmai când confirmasem lucrul, pe Titulescu la Londra, apăreau interviurile Dlor Vaida şi Vlad, care dădeau peste nas... Deaceea n-a dat încă semne de viaţă; ştiu bine.
"Numai o scrisoare a Dtale şi una a Dlui Vaida - categorice - pe care să le trimit imediat la Londra - mi-ar mai da liniştea să aşteptăm încă vreo lună înainte de a pune în aplicare concluziile de mai sus, fireşte, dacă Dv. aţi persista într-o atitudine despre care cunoaşteţi părerea mea, rămasă nealterată - şi la care s-a adăugit impresia penibilă de cum am auzit-o interpretată la Caransebeş.
"Soluţia întreagă, firească, logică, politică şi morală - permiteţi a o socoti numai pe acesta: să reveniţi la locul de răspundere şi să puneţi capăt situaţiei intolerabile de azi, de care nu am  nici o vină.
"Primiţi, Iubite şi Stimate Dle Maniu, încredinţarea simţămintelor mele reînnoite de veche şi devotată prietenie, I. Mihalache.
"22/11/31 Bucureşti."
Înţelepciunea Sfinxului de la Bădăcin dovedi a fi, ca totdeauna, la înălţimea încrederii investite în el de prietenul Ion Mihalache. Împreună sudară în aşa măsură raporturile dintre membrii Partidului Naţional Ţărănesc încât, la timpul marilor prigoane anti-româneşti, această grupare politică, devenită majoritară, fu aruncată solidar în temniţe, până la cei mai mici dintre elevii cotizanţi. Ceea ce dovedi, ca şi în cazul lui Liviu Rebreanu, că patriotismul regional este departe de a fi o trăsătură definitorie printre scăderile neamului nostru.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]