EXISTă VINI ŞI VINI. Există fraţi şi fraţi. Nu întâmplător am ales din istoria politică a timpului, împrejurările decăderii Prinţului Nicolae din prerogativele Sale, deşi ele urmau să aibă loc abia peste câţiva ani. Povestea perechii Carol II - Nicolae şi a perechii Liviu - Emil Rebreanu îngăduiesc o apropiere temporală şi o paralelă formală. Deosebirile dintre întâmplări rămân totuşi foarte distincte.
            În cea dintâi, asistăm la o desfăşurare a luptei dintre bine şi rău, la o conturare a unor caractere shakespeare-ene, la ţeserea unor intrigi nu depărtate de acelea renascentiste, la răsplătirea binefacerii cu acţiuni jignitoare, dăunătoare, inumane, căci lupta era pornită de fratele imoral împotriva fratelui moral şi astfel condusă încât cel din urmă să n-aibă nici o şansă de câştig, să nu se mai poată niciodată ridica de unde aveau să-l arunce loviturile primite.
            În cea de-a doua, suntem martorii unor enorme suferinţe  resimţite de doi fraţi ce se iubeau nespus, dar care, datorită sărăciei, nu izbuteu să-şi vină-ntr-ajutor cum doreau. Strigătele setei disperate de învăţătură nu-i răspundeau decât făgăduinţe întemeiate pe visări neconfirmate de posibilităţile reale, dependente de o societate în care fratele solicitat nu izbutise să se impună încă. Iar nerăbdarea tinereţii de a se afirma la rândul ei nu putea aştepta realizarea literară şi financiară de care depindea. De aici, dezastrul: imitarea fugii fratelui mai mare, dar realizată  în cele mai potrivnice împrejurări. De unde, moartea sinistră. Remuşcările ale căror martori suntem, n-au nici un temei autentic. Aceasta nu însemnează că n-ar fi în firea lucrurilor. Aşa e natura umană: îi este mai lesnicios să se autoînvinuiască decât să accepte că destinul a fost mai puternic decât voinţa de bine. Aproape fiecare ins poartă în cutele întunecoase ale sufletului său poveri lipsite de orice temei în realitatea faptelor, adevărate obezi ce-l determină să se sufoce pe-ndelete pe fundul valurilor vieţii. De aici şi urletul adresat de prozatorul chinuit de EL, acolo şi atunci când le-am părăsit perechea:
            - Nu sunt vinovat! Nu am nici o viiinăăă...!!!
            Se apropie în genunchi de EL. Ochii îi erau înecaţi în lacrimi; abia de mai zărea ceva prin ei. Ridică fruntea. Se uită la EL prin sita lichidă şi:
            - Cine eşti tu, de fapt?
            - Sunt cel ce sunt. Nu te recunoşti?
            - Tu l-ai omorât! Tu i-ai pus ştreangul de gât!
            Gambele străinului se mistuiră de la sine.
            - Tu i-ai pus ştreangul de gât!
            Şi porţiunea picioarelor de la genunchi până la şolduri pieri vederii.
            Liviu Rebreanu continua să repete acuzaţia. La fiece reluare se mai mistuia o parte din trupul celuilalt, luat de jos în sus. Când dispăru pe de-a-ntregul, Liviu Rebreanu se întoarse fără a se ridica din genunchi către colţul opus al încăperii. Spânzurătoarea se înălţa ţeapănă şi însângerată. Era însăşi Crucea Răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Zdrobit, gemea:
            - Nu pot fi eu vinovat. Aşa a fost să se... Nenorocirea... Îi spuneam şi lui Emil... după execuţie... când venea aici şi-mi bătea în geam... Aşa a fost să fie, Emile... Nimeni nu şi-ar fi putut schimba destinul. Nimeeeni...
            În acea clipă, fără să atingă Liviu Rebreanu butonul luminii, ea se aprinse de la sine, orbitoare. În locul spânzurătorii, constată că era doar cuierul pe picior. De un braţ al lui atârna o momâie, al cărei cap de cârpă era ocolit strâns de o sfoară; aceasta, după ce o gâtuia, urca s-o agaţe de tija de lemn îndoită-n sus. Jobenul cunoscut odihnea pe craca superioară, astfel încât ziceai că-i încununa creştetul.
            EL apăru îndărătul fiinţei îngenunchiate. Se apropie de ea cu paşi lenevoşi.
            - Cine spune că eşti vinovat? Aşa i-a fost soarta fratelui tău; şi cu asta basta.
            - Dacă l-aş fi ajutat... Dacă-l chemam în Ţară... Dacă ar fi avut din ce trăi... nu se ducea la... Ştii... se spune că a încercat să fugă pentru că-i era frică să nu mă-mpuşte pe front fără s-o ştie... Credea că mă aflam şi eu în tranşee... Nu era-ncunoştinţat că românii se temeau să nu fiu cumva omul austriecilor şi nu mi-au dat învoirea să lupt pentru eliberarea Transilvaniei...
            - Emil a găsit o cale mai grabnică de a veni în România, o cale mai sigură spre fericire... Ţi-a dat întâlnire pe graniţă, sub...
            Indică cu arătătorul juvăţul.
            Bărbatul extenuat izbucni:
            - De ce tăbărâţi toţi pe mine?! Ce aveţi cu mine?! de ce nu-nţelegeţi?!
            EL  se uită surprins în jur:
            - Cine? Erau doar gândurile tale. Nu vezi cât eşti de singur?
            Trase de sfoara manechinului improvizat şi momâia redeveni veşmânt. Apucă tulpina cuierului şi-l cără  în ungherul lui, împiedicat de scriitorul ce i se-ncurca-ntre picioare pe când zicea:
            - Mi-e ruşine s-o spun... N-o puteau afla ai mei... Nu trebuia s-o ştie nimeni: eram muritori de foame. Amândoi; el în Ardeal şi eu, scriitorul familiei, în Bucureşti. N-aveam după ce bea apă. Nici Fanny! Cum să-l ţin eu pe Emil, când nu mă puteam susţine pe mine?! România era un ideal. Pâinea - o nevoie. Şi, ah, câteodată... pâinea... Ce câştigă scriitorul român?
            Se ridică şi-l înşfăcă de piepţii cămăşii de mătase albă, zguduindu-l.
            - Nu-ţi dai seama ce crimă se făptuieşte cu Cărturarii Ţării?! Nu-ţi dai seama?! Nu-ţi dai...?!
           
                                                   
           
LIVIU REBREANU şi cu EL şedeau alături pe două scaune, de parcă s-ar fi aflat în stalul unei săli de spectacol teatral. Cel dintâi îşi sprijinea tâmpla-n palmă. Cel de al doilea susţinea cu bărbia o vioară, iar cu dreapta mânuia un arcuş, în timp ce degetele stângii îi alergau pe corzi. Comenta rostirea  personajului feminin ce evolua în faţa lor; sunetele instrumentului contraziceau cu umor câte le debita interpreta; EL folosea un repertoriu foarte variat, dar fragmentele emise nu se legau nicicum între ele, de unde deduceai şi firea sa prea puţin înclinată către artă şi prea din plin aplecată în a o utiliza de cea din urmă pentru atingerea unor scopuri exterioare esteticului şi ţinând mai curând de sugestia psihologică. Când şi când se înclina în dreptul vecinului său, parcă dorind a-i şopti banalul clişeu verbal (nu e o exprimare tautologică?): 'Domnul e servit...'.
            Dumneaei  intră în scenă uimind prin eleganţa cu care plecase la drum. Se opri surprinsă şi delectată:
            - Vai, chérie, ce bine-mi pare că te-am găsit acasă... Îmi dai voie să te...
            Pe dată se apropie de cineva, rămas invizibil pentru prozator, şi-l sărută afectat pe ambii obraji, ceea ce EL nu se sfii să traducă-n sunete ciupite; vibraţia lor rămase să plutească-n aerul încăperii, încărcată de parfumul lui Guerlain. Apoi Dumneaei  îşi apucă 'prietena' de umeri, se dădu înapoi un pas şi o examină:
            - Mereu mai frumoasă şi mai proaspătă! Degeaba bârfesc una şi alta...
            Acordurile staccato, groase, fură penibile.
            - Nuuu! Ce-ţi pasă ţie de ce zic...?!
            Mişcarea braţului ei parc-ar fi cuprins toate femeile din lume. Vioara cotcodăci îndrăcit în registrul de  sus.
            - Eşti fermecătoare, comme toujours!  Lasă-mă să mă delectez!...
            EL, mult aplecat spre piept, devenise un violonist liric; susţinea de minune înălţarea braţului Dumneaei pentru a-şi ajuta amica să facă o piruetă şi câţiva paşi de dans, în timp ce o cântărea din creştet la tălpi.
            - Merveilleuse! Grâce a Dieu că nu-i adevărat ce mi s-a şoptit...
             EL nu se abţinu să reia unul dintre acordurile penibile de mai adineaori.
            - Ce guri rele, mon chou, ce cotoroanţe... Cum să merite prietenia ta...?
            Deodată un obiect nezărit până atunci îi atrase atenţia:
            - Să nu-mi spui că ţi-ai cumpărat o pălărie nouă!... Nebuno! Ce şic! Ai un gust imbatabil! Elle est formidable! Mais c´est un reve!  Un vis... traduse Dumneaei, s-o înţeleagă şi cealaltă.
                        Bineînţeles că şi-a pus-o pe cap. O admira-n oglindă cu atâta graţie încât Rebreanu regreta că pentru el rămânea doar ceva imaginar.
             Arcuşul scârţâia strepezitor de dinţi.
            - De la Paris, pun rămăşag! Nici nu ţi-am cerut voie... Ah, femeia!... Toate suntem la fel! Adorăm FRUMOSUL! Vreau să te văd cu ea.
            Dădu fuga s-o depună pe ţeasta bustului lui Sorbul. Instrumentul smulgea din sine note groteşti ce imitau hohote de râs răutăcioase.
            - Jumătate din caţele Bucureştiului or să facă o criză de ficat pe cinste când vei apărea tu la Capşa cu bijou-ul ăsta! Cealaltă jumătate de căţele o să moară de apoplexie, tu! Îţi stă ca lui Venus din Milo! Mai ales dac-ai umbla pe Calea Victoriei ca ea: în pielea goală... Nu-i pălărie; e artă! S-apari între scriitori în nudul tău natural, cu minunea asta pe cap...!
            Vioara s-a-nverzit de furie oarbă.
            - A propos!  Nu trebuie să dai doi bani pe ce spun ageamiii ăştia... Permiţi? Pune-o şi tu mai... nu ca o coţofană!
            Pas înapoi, să verifice dacă i-a potrivit bine pălăria.
            - Că le merge meliţa... Camil Petrescu e cel mai... Ionel Teodoreanu e...
            Arcuşul desena statui.
            - Nu, nu-i asta.
            Rearanjă pălăria, însoţită de scârţâitul instrumentului muzical.
            - În sfârşit, ei - treacă-meargă...
            Rearanjă. Miorlăitul unei corzi. Dumneaei verifică cum şedea pălăria.
            - Nici aşa.
            Potrivi, cu scârţ în acompaniament.
            - Nulitatea aia pe care am onorat-o, Liviu Rebreanu...! L-am curtat cum n-a fost el toată viaţa, că m-am luat şi eu după...
            Chopiniadă isprăvită cu un guiţat.
            - Nu-ţi stă deloc, iubito...
            I-o smulse şi şi-o puse. Scrutându-şi imaginea reflectată-n oglindă, pe  fondul unei melodii dintr-o lume superioară, angelică:
            - I-am dat piesa mea s-o citească. Nevastă-sa, actriţă. El se-învârte pe lângă fotoliul de director al Naţionalului... O şansă dublă pentru o femeie de litere.
            Luă poza admiraţiei totale în faţa propriei sale imagini. Muzică triumfală.
            - Aşa, da! Doar ştii ce talent am...! De copil... Ce, poate el să scrie ca mine?!
            Îşi pleoşti borul pe un arabesc sonor.
            - De unde?! De la ţâţa vacii?! Că mai toţi vin de la...
            Câteva măsuri de horă, în timp ce ea imita mulsul. Apoi, pe tempo de menuet:
            - Fără nemţoaică, fără franţuzoaică... fără nimic din câte a avut fostul meu... Des sans-culottes!... adică umblă cu...
            Pe ciupirea corzilor, şi-a atins cu delicateţe, din vârful degetelor, cea mai elocventă parte dorsală:
            - ... gol, mă-nţelegi? Că Rebreanu e... şi că e... şi mai ştiu eu ce...! Palavre, tu! Au căzut toţi în...
            Se lăsă să cadă-n fotoliu, ceea ce vioara traduse vulgar.
            - ... în faţa lui!... Măcar dac-ar fi bărbat!
            A trecut-o un fior. Vioara o ajută în  stilul precedent.
            - El?!
            Scoase limba.
            - Nevastă-sa. Atât!
            Îşi luă pălăria de pe creştet şi o alintă pe un fragment din tema Isoldei, din opera lui Wagner.
            - Îngerul meu, fericirea mea, mântuirea mea... Te voi iubi veşnic! N-am altă pretenţie decât să nu-ţi dai în petic... Să nu mă-nşeli şi să nu afle lumea...!
            Se ridică.
            - Dar n-are, tu! N-are! N-are cu o femeie adevărată ca mine!
            Vioara se opinti cum rage o leoaică.
            - Că l-am pus pe...
            Şopti numele la ureche.
            - ... să-l momească. Şi ce crezi?
            Două acorduri ofuscate.
            - Nu!
            Acord categoric.
            - Nevastă-sa da şi eu nu! Eu nu!
            Arcuşul înnebuni. La încheierea crizei, Dumneaei  îşi plezni pălăria.
            - Adică, cică să perseverez... Mă-ta, domnu'!
            Sunete marţiale.
            - Când îţi dau eu piesa mea s-o citeşti, nu mai încape târguială! Dar n-are, tu...
            Aceeaşi muzică de crâşmă.
            - N-are gust literar, aia e. Acum, însă, am aflat!
            Îşi potrivi pălăria în stil apaş; se mişcă în consonanţă, pe muzică adecvată.
            - Cambrioleur! Hoţ, scumpo, spărgător! A devalizat un giuvaergiu!... Daaa! A făcut puşcărie! Dar, şmecher! A îngropat aurul şi pietrele - pentru zile negre...! Şi-a mituit temnicerii; pe urmă criticii literari; pe toţi... Aşa a ajuns la...
            Sunetul urca, urca...
            - E cert. Şi nu e prima oară! Toată lumea vorbeşte! Ştii c-a fost...
            Marş.
            - ... în armata austro-ungară... Ce a făcut acolo e de pomină!
            Vioara, imitând trompeta, intona 'Deşteptarea'.
            - Internaţional, puişor! Austriecii, ungurii, au alergat cu limba scoasă după... S-a ascuns în Bucureşti, să scape de... Daaa!... Ce mai, ruşinea literaturii române... Şi când a-nceput războiul, în loc să se  refugieze, ca tot omul de onoare, în Moldova, a rămas pe loc să se pupe-n bot cu ocupanţii - un colaboraţionist! Au scris toate ziarele... Până la urmă şi-a dat seama c-a-ntrecut măsura şi s-a cărăbănit pe urma românilor cinstiţi. N-ai citit EVADAREA LUI LIVIU REBREANU? Zice că l-au arestat nemţii pentru dezertare şi c-a fugit de sub escortă. Prostii!
            Între timp, EL a tot smuls din corzi câte două sunete poruncitoare, dar Dumneaei nu asculta de ordin.                       Finalmente, păru să-l  audă şi...'se  topi'  cu regret.
           
                                                  
           
Rămaseră tot înde ei doi, cum se cam obişnuiseră. Rebreanu era mai relaxat după spectacolul ce-i fusese  oferit. Surâse la auzul a câte erau în stare să scornească cei proşti, inculţi şi răi. Nu constituiau lucruri noi pentru el. Gazetele gemeau de astfel de calomnii. De unde proveneau? Invidia confraţilor, cu siguranţă. Şi, poate, faptul că nu era regăţean din naştere.
            EL  se făcu luntre şi punte să-i readucă aminte belele acestea cu buchetul lor întreg de flori duhnitoare:                   
- Îţi pierzi funcţia de la Educaţia Poporului. Nici Preşedintele Societăţii Scriitorilor nu poţi rămâne. Ţi-au scormonit în lada de gunoi. Ţi-au descoperit cazierul...
            Prozatorul confirmă:
            - Scandalurile se ţin lanţ.
            - Campanie concentrică în care s-au angajat destui scriitori, mai ales ai opoziţiei. Ai ajuns cel mai atacat bărbat din România.
            - Murdării. Atentează la cinstea mea.
            - Se caută scoaterea ta din viaţa publică, socială.
            - Ofensiva pornită de Societatea Scriitorilor Români caută să fie continuată spre a mă debarca de la Educaţia Poporului. Mi se pare că sunt cel mai duşmănit scriitor de azi...
            - Reversele gloriei! Ziarul "Curentul" a introdus campania.
            - Scarlat Calimachi a publicat în "Epoca" lături multe.
            - În schimb, Arghezi, Camil Petrescu, Perpessicius şi alţii mai obscuri te apără.
            - Nichifor Crainic încearcă să mă înfăţişeze lumii drept un criminal.
            - Ştii bine că i-ar face plăcere să fie ales Preşedinte al Societăţii în locul tău.
            - Orice om cinstit s-ar fi sfiit să ofere publicităţii un asemenea 'document'...
            - ... mai ales când îl priveşte pe un scriitor care reprezintă o operă cinstită şi preţuită în literatura românească. Dar Nichifor Crainic nu e omul unor astfel de ezitări...!
            - Când te gândeşti că numai în două cazuri nu şi-a reţinut admiraţia...
            EL  arătând din deget caietul de însemnări:
            - Şi asta ai pomenit-o-n jurnal. Toate le-ai consemnat...
            - S-a entuziasmat doar pentru OMUL CU MÂRŢOAGA de Ciprian şi pentru... PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR...
            I se părea de neconceput ca un om cu o experienţă literară cum era aceea a lui Crainic, care pe deasupra admirase fără reticenţe una dintre cărţile sale, să se dedea de data aceasta la nişte manevre atât de sordide de dragul puterii, în dauna unui confrate lăudat de el fără reticenţe.
            - Mi-au publicat fotografia amprentelor în ziare, pârî aceluia de care în noaptea asta avea cel mai mult să se plângă. Sunt definitiv dezonorat...
            - De ce taci? Reacţionează!
            - Mi-e greu. Există anumite lucruri pe care le păstrezi pentru tine. Nici Fanny nu ştie...
            - Te pomeneşti că ai chiar de ce să te ruşinezi...
            - Mi-e silă de ruşinea cu care vor să mă acopere alţii...
            - Şi dacă ai pus umărul şi tu...
            - Semeni cu ei. De o viaţă te străduieşti să mă-ndoiesc de mine însumi, să mă sufoci în dejecţii scârnave...!
            - Învăţ şi eu de la colegii tăi, condeierii.
            - Scriitori după nume, altfel, ai dreptate: ţin condeiul în mână; atât. Onestitatea unui confrate e mai presus de orice dubiu!...
            - Ei te acuză de scăzăminte în materie de onestitate, ca să nu le mai fii confrate... Atârni prea greu în balanţa valorii. Joacă tare, ăştia!...
            - De când mă ştiu mă tem numai de minciună. Îmi amintesc...
            - Şi eu.
            - Ce?
            - Minciunile tale!
            - Să nu mai spui asta că...!
            EL s-a repezit, a apucat călimara şi, cu eleganţă, i-a oferit-o:
            - Serviţi-vă, domnule, dacă aveţi chef de brutalităţi... Sadismul e la modă în aşternutul cel mai pur!
            Rebreanu avu un gest al renunţării. EL reluă:
            - Mă rog, poate preferaţi arsenicul...
            - Lasă...
            - Ai dreptate; să discutăm despre adevăr; de el nu te temi, înţeleg...
            - Care adevăr?
            - Că minţi ca ei!
            Scriitorul ridică pumnul. EL intră în gardă, arătându-şi măiestria jocului de picioare:
            - Parcă ziceai că pugilistica este sub demnitatea noastră...
            După ce se asigură că celălalt renunţase la intenţiile bătăioase, scoase din buzunar nişte foi împăturite şi le desfăcu precaut. Când ridică privirile, era politeţea întruchipată:
            - Îmi permiţi?
            Cum constata nerăbdarea în tăcerea îmbufnată a sufletului cu care se juca, trecu la a citi cu glas tare:
            - MEMORIU.
            Întinse mănunchiul de file, dar când Rebreanu dădu să le apuce, le retrase:
            - Nuuu... Întâi le citesc eu... E scrisul tău, eşti de acord?
            - Fireşte. Aici am dat toate explicaţiile...
            - Adevărul gol-goluţ. Să-l vedem.
            Se afundă în lectură:
            - Liviu Rebreanu, din Năsăud etc. etc., absolvent al Academiei Militare Ludovica, licenţiat în Litere la facultatea din Viena... Hait! neam de neamul tău n-a fost aşa ceva şi tu cu atât mai puţin!... Ne conferim titluri false, Domnia Voastră Domnule?... În sfârşit, e de înţeles... N-avea cine să ne  tragă de mânecă...
            - Eram tânăr, neştiutor, speriat, dator să mă impun... Nefiind încă cineva în literatură...
            - Adică fiind un nimeni!...
            - ... şi luptând pentru libertatea mea...
            - Cu orice armă? Scopul poate scuza mijloacele?! Treacă de la mine, dacă spui mata... Să cercetăm mai departe, să cercetăm... Va să zică, scriai: Publicist, secretar de redacţie al revistelor "Convorbiri Literare" şi "Falanga Literară şi Artistică"...
            Rebreanu fu puţin jenat:
            - Funcţii mai mult onorifice...
            EL îşi aruncă privirile peste umăr şi se adresă altcuiva:
            - Maestre, vă rog!
            O avalanşă de arpegii ironice acoperind claviatura unui pian inexistent în odaie răsună voios. Tot EL:
            - Mulţumesc.
            Îl privi în ochi pe conlocutorul său prins din nou cu ocaua mică:
            - Păi, vezi... Aşa mai înţeleg şi eu... Să mergem mai departe... Arestat în urma cererii guvernului unguresc, pe baza convenţiei cu Austro-Ungaria... mmm... mm... ş.a.m.d....
            Îşi limpezi glasul; apoi:
            - ... în baza mandatului de arestare... Spui că ai scris chiar tu Memoriul? Atunci de ce te vaieţi de denigrare? Totul ca la carte! Negru pe alb, subsemnat de tine!
            - Da, dar...
            - Nici un 'dar'... Ai fugit de justiţia din ţara ta!
            Un nou semn către nevăzut aduse pe urmă-i arpegii zornăitoare şi umflate.
            - Ţara mea e România!
            - Şi te-a apucat amorul pentru ea după ce ai fost urmărit penal.
             Acelaşi zâmbet trimis aiurea  provocă aceleaşi arpegii copleşitor victorioase.
            - Nuuu! Nuuuuu... Aşa nu poţi decât să strici totul...! Să terfeleşti tot ce am mai...! Să pângăreşti...!
            - Nu eu. Trecutul tău!
            Pentru a treia oară de conivenţă cu invizibilul, obţinu o reînnoită subliniere muzicală a izbânzii sale.
            - E fără pată.
            Deşi EL nu se mai străduia să solicite acom- paniamentului la pian o reacţie, un răpăit de tobă, asemănător aceluia ce însoţeşte saltul mortal deasupra arenei circului, izbucni. EL ascultă cu vădită plăcere. După câteva secunde lungi, îi atrase atenţia lui Liviu Rebreanu să facă la fel. Pe urmă ricană, bătu cu arătătorul îndoit în Memoriu, chiţcăi a râs complice şi:
            - Mai încet cu... Să nu ne grăbim cu afirmaţiile prea categorice... Vorba fratelui romancier Peltz: - "Actele vorbeşte...".
            - A fost o vreme... ah, cât soare... Săream, zburdam... picioarele goale... mă căţăram în copaci, colindam toate coclaurile... clipocitul apei... scăldatul... un bal filantropic... aveam trei ani... Luminaţia feerică, muzica... umbre voltijând pe la ferestre... Eu, neclintit... Era fără seamăn...
            - Ce are copilăria ta cu...?
            - Copilăria mea însemnează fraţii, surorile, părinţii, rudele, ea înseamnă satul...
            - Mă miră că nu-ţi înşiri toţi străbunii...
            - Degeaba râzi! Copilăria mea înseamnă cu adevărat toţi strămoşii mei! Copilăria mea e solidară cu ei!
            - Dacă o ţii tot astfel înainte, nu te opreşti decât la cele dintâi suflete care au respirat pe pământul natal...
            - Întocmai! Copilăria mă leagă de primul vânător de zimbri, bărbatul care nu s-a mai speriat de fiară, ci a ucis-o. Ea mă leagă de bărbatul care a înfipt la începutul începuturilor cremenea în glod şi l-a făcut să rodească. De moşul moşilor mei care, mai înaintea tuturora, a îngrijit un pom pe pământ românesc, care a domesticit albine şi le-a cules aurul dulce, care a atras şi a îmblânzit vite pe lângă bordeiul său afumat de sub pământ... Să nu uiţi că Liviu Rebreanu a scris ION - îţi băteai joc adineaori de asta -, să nu uiţi că patima mea pentru bulgării negri ai ogoarelor e aidoma iubirii tuturor năpăstuiţilor de pe aceste meleaguri şi că am un drept inalienabil de stăpân peste ele şi că diploma mea de proprietate este tocmai cinstea terfelită de tine, cinstea cu care am slujit gliei şi neamului, izvoarelor, grâului şi animalelor acestui pământ, eu cu toţi strămoşii mei, în chip neîntrerupt, de la miază-noapte şi până la Dunăre. Iată de unde-mi zmulg eu certificatul de bună purtare ignorat de tine!
            - Hooo! Hooo!... Nu fugi de evidenţă. Nu te ascunde după deget. Discutăm despre dovezi.
            - Dovezile mele-mi sunt acei ani curaţi din copilărie...
            - Ba sunt aici: Motivul şi pretextul pentru cari guvernul din Budapesta a recurs la convenţie, cerând extrădarea ta, datează încă din anul 1907...
            - Anul pătimirii Ţării... Tocmai! Ştii în ce an suntem?! 1931! Una mie nouă sute treizeci şi unu! E cu putinţă? După douăzeci şi patru de ani să mai fiu urmărit?!...
            - Oamenii corecţi nu pot uita că au de-a face cu un...
            - Cu cine? N-am făcut nimic!
            - Ce contează? Acuzaţia există! Ai fost închis. Ai cazier.
            - Nu-i vina mea!
            - Dar a cui?
            - A celor care l-au întocmit, măsluind adevărul!
            - Cazierul îţi aparţine.
            - Al meu e şi abonamentul C.F.R. Pe ăla de ce nu mi-l impută nimeni?!
            - Ţi-a fost eliberat la cerere.
            - Deci mi se impută numai ce mi-au trântit alţii-n cârcă, să mă nenorocească... Te-am prins!
            - Deloc. Te joci cu vorbele cum te jucai mai adineaori cu lampa. Ai impresia, după obiceiul tău, că facem literatură... Nici gând!

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]