DACĂ NE-AM ÎNGĂDUIT o primă încălcare a unităţilor de loc şi timp, istorisind despre surpriza făcută Ţării de Prinţul Carol - şi mai ales prietenilor şi preţuitorilor lui Liviu Rebreanu, naţional-ţărăniştii, care nu aveau de ales, cu prilejul descinderii Lui neaşteptate, decât între războiul civil şi acceptarea Sa ca Rege -, acum ne simţim datori să completăm portretul celui din urmă atât cât să se edifice cititorul asupra evenimentelor general istorice esenţiale între care palpită noaptea Judecăţii celei Mari a scriitorului, aşa cum ne-am închipuit-o.
            Pe 7 aprilie 1937, într-o miercuri, Ion Mihalache a plecat la ţară, unde treburile agricole ale primăverii îl chemau degrabă, vremea arătându-se călduroasă, aerul înmiresmat, pământul deschis muncii. În sârguială mare, alergă de la Mătăsaru, la Dobreşti şi la Topoloveni.
            În cea dintâi comună, Cavaler fiind al Ordinului Mihai Viteazul, primise, după Primul Război Mondial, un lot, răsplată pentru vitejia sa. Acesta  se întindea pe lângă vechea şosea Bucureşti-Piteşti.
             Din Dobreşti provenea soţia lui; acolo trăgea, în casa socrului, parohul, aşezată pe latura dinspre pădure a satului, pe o costişă ce-i desfăşura înainte o panoramă largă a împrejurimilor, locuinţă gospodărească, cu încăperi destule să adăpostească şi a doua familie şi cu cămara bine ticsită, să facă faţă locatarii şi unui asediu. Locuia acolo, pentru că Ion Mihalache, ca şi egalul său în conducerea Partidului Naţional-Ţărănesc, nu stăpânea în Capitală nici măcar o cămăruţă, ca să nu zic bojdeucă - ceea ce ar fi fost totuşi ceva. Erau cam săraci aceşti oameni politici de modă veche, care înfăptuiseră România Mare, dar şi aceasta este altă poveste. Noroc că aveau sufletele bogate.
            La Topoloveni se născuse fruntaşul ţărănist, ca vlăstar al unei familii atât de neajutorate încât dacă nu hotăra învăţătorul copilului să se jertfească, ducându-l să-şi continue studiile la Şcoala Normală, pe spezele sale, acela ar fi rămas un sărăntoc în plus care să tânjească la bunăstarea obştii celorlalţi săteni. Deîndată ce renumele său de luptător pentru drepturile ţărănimii crescu destul, Mihalache porni să răscolească Topolovenii şi să-i mobilizeze pe locuitorii lor la a-şi preschimba comuna într-una model. În acea zi de miercuri tocmai cu aceasta se ocupa: să viziteze, mai bine spus: să inspecteze trasarea temeliilor Şcolii de Gospodărie pe care voia s-o întemeieze aici pentru fetele zonei.
            A doua zi telefoanele n-au încetat căutându-l. Veneau de la cabinetul Primului Ministru şi n-aveau alt mesaj de lăsat decât ca Mihalache să pună-n cui orice altă grijă şi să se-nfăţişeze urgent la Bucureşti. Aşa încât, oricât de dezagreabil i-ar fi fost, fostului învăţător nu-i rămase decât să se suie iarăşi în automobilul tocmit pentru acest drum şi să-şi facă-ntoarsă calea.
            Sosi vineri pe la cinci şi jumătate după-amiaza în casa pe care o ţinea cu chirie. Primul Ministru, Guţă Tătărescu se înfiinţă la el exact peste trei sferturi de ceas.
            - Arde cazul cu Prinţul Nicolae! îi spuse din prag, în loc de bun-găsit.
            Exista într-adevăr o problemă Nicolae. Principele făcuse parte din Consiliul de Regenţă, moştenitorul Tronului, Mihai Voevod de Alba Iulia, fiind minor pe timpul absenţei Regelui de drept (care-şi pierduse orice drept, din pricina amorului său scandalos pentru doamna Lupescu). Alături de El, în Consiliul de Regenţă mai activau: Patriarhul Miron Cristea şi Primul Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie - Ion Buzdugan - care, răposând,  fusese înlocuit de Constantin Sărăţeanu, de la acelaşi for.
            Prinţul Nicolae nu suferea de patimi sociale; îi lipseau chemarea politicii, a puterii, a Curţii. Era născut pentru viaţa tihnită a familiei, dusă-n mijlocul copiilor, alături de o nevastă iubită şi respectată. De aceea, fratele Principelui Carol - titlu păstrat cu prilejul alungării Sale din Ţară - făcu toate eforturile să-L readucă înapoi, îl convinse la această aventură şi creă condiţiile readoptării Sale de români. Dacă este să definim cauzele Restaurării Regelui Carol, ele pot fi reduse la oful după liniştea burgheză patriarhală a atât de simpaticului mezin al celui numit. Ce să-i faci? Era un casnic, cum suntem mai toţi. Numai că aleasa sufletului Său avea un rang inferior. Nu era, ca în cazul iubirilor interzise ale lui Carol II, de alt neam sau credinţă, nu, dar nici nu-L onora prin naşterea ei.
             Culmea culmilor fu că taman fratele Lui mai mare, care-I datora reaşezarea Coroanei pe fruntea Sa Înaltă, era cel jignit de alegerea Prinţului. Să fi fost onestă mânia Lui? Nici vorbă! Dar un al doilea caz de încălcare a Statutului Casei Regale era prea mult pentru a fi îmbrăţişat de popor şi El învăţase frica acestuia... Unul din doi se cuvenea să renunţe la aleasa inimii şi doar nu era s-o facă Majestatea Sa! Era Rege! Nicolae trebuia musai să înţeleagă chestia asta!... Ajunseră la cuţite, zice limba ascuţită a norodului. Şi dacă tot zice astfel, s-a şi răspândit vorba că, precum în fascicolele romanelor de capă şi spadă, unul dintre Dânşii - nu se  preciza care, misterul, deci, colora calomnia mai palpitant - scosese revolverul şi trăsese asupra celuilalt, iar Regina Mamă, sărind între Dumnealor să-I despartă, primise glonţul în augustul Său sân. Decedând peste un an, gura lumii, încăpăţânată cum se află, atribui moartea Ei acelei răniri îndârjite a aduce un odios repaos veşnic.
            Dar nu cele de mai sus i le povestise Guţă lui Mihalache, ci îi pomenise conflictul dintre Ei în stadiul agravat pe parcursul zilelor acelea. Se părea că se atinsese un prag definitiv, o ultimă treaptă a unei evoluţii regretabile.
            În octombrie, deci cu vreo jumătate de an în urmă, Nicolae pretinsese ofiţerilor din Garda Regală şi personalului civil al Palatului să i se adreseze soaţei Sale cu titlul: Alteţă; iar când o pomeneau, să se refere la: Prinţesă. La sfârşitul lui decembrie, când fu poftit la Pomul de Crăciun al Curţii, ceru ca invitaţia să se refacă pentru El şi soţia Sa. Scarlatina reţinându-L la palatul de la Snagov - cunoscut cititorilor noştri prin aceea că alt Nicolae (Ceauşescu) îl frecventa (când n-avea scarlatină) -, Regina Mamă îşi vizită fiul acolo. El încă nu cutezase să-şi prezinte nevasta în familie, deşi dumneaei îi dăruise câţiva copii. Acum profită de situaţia delicată în care se afla văduva Regelui Ferdinand şi făcu prezentările de rigoare; or, soţia Lui era departe de a fi fost recunoscută ca atare, fie chiar şi între patru ochi.
            Finalmente, după ce s-au scurs primele zile din luna martie, Prinţul ceru guvernului liberal, ce deţinea puterea, să-i legalizeze statutul marital. Gheorghe Tătărescu îi solicită să decidă dacă rămânea cu actuala Lui nevastă sau nu. După zece zile de cumpănire, răspunsul fu că nu renunţa la ea. Aşa încât pe 8 aprilie, în urma unui consiliu  cu caracter intim, se  trimise la Nicolae o delegaţie compusă din fruntaşii liberali: Sasu; Dr. Ioan E. Costinescu, ministru; avocatul ministru Victor Antonescu, care participase la Conferinţa de Pace de la Paris, ca membru al delegaţiei române; şi Dr. Constantin Angelescu, Prim-Ministru după asasinarea lui I.G.Duca. Oameni unul şi unul, obişnuiţi să câştige cu singura armă a darului lor de convingere. Ultimul lor apel la o revenire asupra princiarei hotărâri rămase fără ecou, drept care fu grăbit Ion Mihalache  spre Bucureşti, să participe la Consiliul de Coroană din 10 aprilie.
            Argumentul forte cu care Tătărescu voia să câştige bunăvoinţa opoziţionistului naţional-ţărănist era bănuiala - pe care o dădu drept certitudine - că Nicolae menţinea legături oculte cu Garda de Fier, fiind preferat de ea Regelui Carol II şi dorit pe tronul Ţării. Ştia că Ion Mihalache, în numeroase rânduri ameninţat de gardişti, rămăsese sensibil la o atare incriminare.
            - Acuzaţia este gravă, răspunse Mihalache. Din respect pentru Casa Regală, suntem datori să dovedim astfel de vorbe.
            - Nimic mai simplu! sări vesel Primul-Ministru că-l văzu muşcând nada. Toată corespondenţa mea cu Alteţa Sa îi este cunoscută lui Zelea Codreanu la două-trei zile de la expediere.
            Îndesă amănunt peste amănunt. Era limbut ca deobicei şi afişa obişnuitul său aer de a rosti numai purul adevăr.
            Ion Mihalache pricepea că nu va rămâne singur şi la largul lui acasă dacă nu-şi dădea-n vileag punctul de vedere. Cum, din fire, era un legalist, îşi arătă părerea, care nu se distingea de a celorlalţi bărbaţi răspunzători de binele Ţării. În sfârşit, fu lăsat să-şi tragă sufletul după călătorie, să se îmbăieze, să se bărbierească, să se pregătească pentru Consiliul ce avea loc la ceasurile opt.
            Pe când se săpunea pe obraji apăru Cezar Spineanu, unul dintre vechii săi prieteni, fondator ca şi el, al Partidul Ţărănesc. Informaţiile aduse de acesta difereau binişor de cele primite anterior. Le obţinuse de la Colonelul Manoilescu, adjunctul Prinţului. Anume, totul plecase de la Principele Nicolae, care-I pusese Regelui chestiunea Lupeascăi: să renunţe la ea, pentru liniştea Ţării. Răspunsul, cum era de aşteptat, fu o lovitura de boomerang: i se zvârlise-n obraz propria Sa chestiune. Carol II îi ceruse o declaraţie scrisă prin care ori renunţa la căsătorie, ori la prerogativele princiare.
            - Nu sunt un imbecil să dau declaraţii scrise! fu categoric Prinţul, după cum reiese din acestă replică istorică, deşi cam lipsită de stil.
            Dacă relatarea Prim-Ministrului a scos la iveală din jobenul scamatorului un Prinţ Nicolae îndărătnic, pus pe harţă, de netemperat, mizând chiar pe o carte politică al cărei succes era imprevizibil, Regele Carol II a ieşit din frazele lui Tătărescu neîntinat, sobru, neimplicat prin acţiune directă, Guţă asumându-şi indignarea toată şi efectul ei: luarea obligatorie a unei atitudini întru apărarea demnităţii Casei Regale. În schimb în darea de seamă a lui Spineanu întâlnim un Principe care, în loc să fi fost de la început ţinta unui îndreptăţit atac privitor la căsătoria Lui morganatică, era El însuşi apărătorul moralităţii aceleiaşi Case Regale, readucând pe tapet (a câta oară se petrecea aceasta?!) viaţa intimă a fratelui Său mai mare, ce stârnea indignarea tuturora.
            La ora 8, în faţa Consiliului de Coroană, compus din toţi şefii de partide, din cei doi Mareşali  şi din miniştrii guvernului, apăru un Carol emoţionat, care abia vorbea de trist ce era.
            - Nu putem spune că este o plăcere pentru Noi să vedem adunaţi în jurul Nostru toţi şefii de partid din România, pentru un prilej atât de nedorit. Am fi preferat o ocazie de bucurie sau de preţuire. Însă grelele răspunderi faţă de Dinastie, ce Ne împovărează umerii, Ne-au îndemnat să nu Ne asumăm singuri o răspundere ce se potriveşte să fie rezultat al unei consfătuiri între noi toţi cei prezenţi. Nu am găsit cale să-l conving pe Principele Nicolae să revină asupra unui gest regretabil făcut odinioară, nici prin perseverenta Noastră acţiune de trezire la realităţi, nici prin eforturile pline de abnegaţie ale guvernului. Nimic mai simplu decât să-I aplic Statutul Casei Regale. Dar nu am crezut că este nici omeneşte, nici în spiritul  nutrit de Noi şi opus absolutismului. Guvernul şi-a luat misiunea de a rezolva această problemă în duhul Constituţiei. Dar nici el nu a considerat că o situaţie atât de gravă poate fi rezolvată fără încunoştinţarea celorlalte partide şi în absenţa consultării cu ele.
            Regele, care vădise o nerăbdare exasperată şi pusese piciorul în prag, conform povestirii lui Spineanu, pe deplin hotărât să nu mai îngăduiască nimănui - şi cu atât mai puţin mezinului Său - vreo intruzie în viaţa Lui intimă, apăru la rampă, în faţa membrilor Consiliului, îndurerat şi melancolic. Se înhămă la rostirea unui monolog aproape înlăcrimat. Se strădui să câştige inima personalităţilor prezente prin depersonalizarea proprie şi identificarea cu simbolul dinastic. E adevărat că scoase un canin la iveală - cu sclipet ameninţător; dar era fugitiv, abia vizibil, cât vârful unui bold. Pe deasupra, îl retrase imediat, cedând guvernului dreptul de a reaşeza armonia în Ţară şi, fără a da vreun avertisment, o mută pe neaşteptate pe umerii tuturor celor de faţă, cu falsă modestie. Îl invită, deci, pe Primul-Ministru să dea lectură documentelor.
            Ceea ce Gheorghe Tătărescu împlini, preluând rolul acuzatorului public pregătit să ceară pedeapsa maximă pentru criminalul prezumptiv.
            Faţă de cele aflate până acum de cititor, Primul-Ministru al guvernului liberal făcu auzit şi conţinutul unor scrisori: a sa către Nicolae; răspunsul acestuia; o alta, pornind de la acelaşi expeditor şi destinată aceluiaşi, pe care Principele, în răspunsul Său, a denumit-o în mai multe rânduri: "somaţiune"; şi una adresată Regelui de fratele Său, primită chiar în ziua precedentă. Impresia generală degajată  din corpusul epistolar era că Nicolae ne se dădea bătut, de vină fiind un vrednic simţ al onoarei care-i impunea să ceară refacerea oficială a căsătoriei Sale.
             În taina cugetului, până şi Regele, care-a compus dinainte ştima Primului Ministru, socotea dificil să facă acceptată soluţia drastică preconizată. Interveni, îmbogăţi pledoaria precedentului, introduse-n partitură amănunte incriminatorii ce nu defilaseră încă pe timpanele ascultătorilor. Parcă-i zărim privirea pierdută-n ceţuri bacoviene, surâsul amar, jenat, parcă-i măsurăm pauzele ce-i precedau unele cuvinte prea tari, glasul scăzut cu care se destăinuia, ezitările 'pudorii' de a dezvălui până la capăt sfruntata înfruntare cu frăţâne-su princiar.
            Ţinea de domeniul artei regizorale să se aleagă care dintre preşedinţii de partid prezenţi să fie îndemnat a glăsui cel dintâi. Cei ai opoziţiei riscau să creeze surprize, să repună pe picioare poziţionarea nu numai şubredă a lui Carol II, ce-I contrazicea toate făgăduinţele anterioare, o situaţie falsă, mincinoasă. Cu alte cuvinte, a-i lăsa să vorbească primii însemna să preschimbe atacul Său împotriva Prinţului Nicolae, gândit ca unul fără replică, într-un atac al partidelor împotriva Suveranului, un atac mult mai incisiv decât precedentele lor năpustiri, deoarece, pe lângă reexpunerea încălcărilor Sale de lege şi etică - de constituţionalitate -, ele ar fi asociat acestora nedreptatea pe care se pregătea s-o facă acum. De la cine să fi aşteptat Carol ajutor, exceptându-l pe Guţă Tătărescu? Avea să profite de starea de culpabilitate a aceluia care, conducând Ţara pe timpul pertractării căsătoriei pusă la stâlpul infamiei, nu a ştiut-o împiedica la vreme.
            Nicolae Iorga, Preşedinte al Consiliului pe timpul când avusese loc căsătoria ce stârnea atâta tulburare, căzu în capcana afectivă ce i se întindea. Va să zică, impunerea lui  ca întâi vorbitor avea un sens tactic: simţindu-se vinovat că nu oprise demersul la timpul potrivit şi că din pricina sa se ajunsese atât de departe, era de bănuit că va fi cel mai maleabil dintre toţi cei prezenţi şi că va da tonul unei atitudini de acceptare a punctului de vedere carlist.
            Planul Regelui (sau al lui Guţă Tătărescu?) fusese bine ticluit: Iorga era emoţionat peste puteri; era conştient că persoana sa se afla la originea evenimentelor, deaceea insistă asupra eforturilor zadarnice depuse atunci de împiedicare a ce se pregătea să se înfăptuiască. Constatând cât de mult îşi iubea Prinţul viitoarea soţie, istoricul fusese drastic, explica: l-a pus să aleagă între ea şi demnităţile militare. Acum rămăsese la aceeaşi poziţie: sancţiunile împotriva Lui să nu depăşească tăierea accesului la acele demnităţi, să nu urce până la luarea titlului de Prinţ.
            - În Constituţie, după Prinţul Moştenitor, urmează la drept de succesiune Principele Nicolae; după Alteţa Sa, Prinţii de Siegmaringen. Cred că e rău să nu lăsăm Ţării această posibilitate.
            Iorga călcase-n străchini pomenind probabilitatea ca, încă sub minoratul Marelui Voevod de Alba Iulia, Tronul să rămână vacant.
            Regele, însă, îi răspunse cu temperare că nu era statutar să nu i se ia calitatea de prinţ.
            Oportunismul lui Argetoianu determină invitarea lui de a vorbi al doilea, ceea ce fu mai oportun pentru Rege decât intervenţia lui Iorga, căci Preşedintele Uniunii Agrare scăldă procedurile pentru a conchide că Statutul era categoric şi vremurile tulburi.
            Venind rândul lui Alexandru Vaida-Voevod, deputat încă de pe timpul când ardelenii au pătruns în Parlamentul de la Budapesta, fost şi Preşedinte al Partidului Naţional Ţăranesc, pe care l-a părăsit pentru a crea Frontul Românesc în 1935, simpatia lui pentru Prinţ îl determină să facă o lungă incursiune în istoricul căsătoriilor morganatice în Austria. El puse problema necesităţii reţinerii Principelui în Ţară.
            Mareşalul Prezan se arătă cam fâstâcit: nimeni nu-l încunoştinţase de ce era chemat la Consiliu.
            Octavian Goga se declara alături de Rege.
            În ordinea fotoliilor pe care se aşezaseră, Ion Mihalache spuse la rândul său:
            - Nu cred că e de competenţa noastră interpretarea articolelor din Statutul Familiei Regale, eu nu voi încerca deci a-mi încadra opinia în articolele din Statut; de altfel, am fost anunţat în ultimul moment.
            Nu suntem de acord că hotărârea Regelui de a convoca acest Consiliu peste noapte a constituit numai rezultatul provocării lui Nicolae prin ultima Sa scrisoare, ci ne dăm cu părerea că a contribuit la decizie şi factorul prevăzut şi chibzuit al surprizei prin care erau luaţi membrii lui şi punerea lor în neputinţa de a se pregăti, prin consfătuiri cu restul conducerii partidelor reprezentate de dumnealor, ca şi retezarea răgazului lor de a-şi forma o opinie personală. Această situaţie a reieşit limpede din spusele mai multor vorbitori, acum dintr-ale lui Mihalache. El continuă:
            - Cred că rolul Consiliului de Coroană a fost că Regele, într-o chestiune ce e de competenţa Majestăţii Sale şi de răspunderea Guvernului, a vrut să se consulte cu factorii politici importanţi. O facem cu strângere de inimă, ca unii care ne dăm seama că interesele dinastice sunt strâns legate şi împletite cu interesele Ţării. Suntem dealtfel convinşi că Suveranul a făcut acest pas cu o strângere şi mai mare de inimă.
            Oare buna credinţă a lui Mihalache îl îndemna să susţină această aberaţie, când era evidentă apărarea propriei poziţii antistatutare a lui Carol II?
            - Opinia mea am mai spus-o Alteţei Sale Prinţului Nicolae încă de acum 5 ani când, într-o audienţă de aproape 4 ore, a voit să ştie exact ce credem eu şi partidul meu despre căsătoria Alteţei Sale. Am terminat audienţa încheind cu alternativa în care L-am pus pe Prinţ: sau rămâne la îndemnul inimii de om sau renunţă la prerogativele Constituţionale şi ale tradiţiei dinastice. Am făcut să se ştie de atunci acest răspuns...
            Carol simţi că Mihalache aştepta confirmarea lealităţii lui faţă de Coroană şi-l sprijini cu:
            - Mi-ai comunicat chiar Mie.
            Mulţumindu-i Majestăţii Sale printr-o înclinare scurtă a capului, Ion Mihalache îşi rezumă poziţia prin:
            - Mă menţin la acest punct de vedere care cred că e soluţionat de art. 13 din Statut.
            Totuşi ţinu să sublinieze că el nu era pentru soluţionări rapide şi neclare, zicând:
            - Aş fi vrut să adaug rugămintea unei amânări, pentru a se face noi demersuri şi din partea opoziţiei. Ca Prinţul să nu creadă că poate conta pe cineva din facţiunile politice. Dar scrisoarea categorică adresată Regelui m-a dezarmat.
            Cunoscând prea bine rolul jucat de Nicolae în impunerea incorectă a lui Carol pe Tron îl bănuia capabil şi de alte rele posibile; de aceea adăugă:
            - Deoarece unul dintre antevorbitori a pomenit de eventualitatea plecării Prinţului în străinătate, eu cred că ar fi mult mai bine să rămână în Ţară, ca Prinţul să nu dea drumul în străinătate nemulţumirilor Sale, aci putând fi mai uşor controlat.
            Regele îl întrerupse a doua oară, de data aceasta pe neaşteptatelea şi vădind că nerăbdarea îi sufoca uneori simţul diplomaţiei, ce ar fi trebuit să-i impună a tăcea:
            - M-am înţeles cu El, chestia e aranjată.
            Ion Mihalache pricepu într-o sclipire că actuala convocare a Consiliului era o simplă formalitate prin care Regele se străduia să câştige bunăvoinţa tuturor celor ce aveau un cuvânt de rostit în România, dar că hotărârea Lui era luată şi de neînlăturat. De fapt, le cerea recunoaşterea unui fapt împlinit. Doi munţi se bătuseră cap în cap, iar unul îl fărâmiţase pe celălalt, preschimbându-l într-un maldăr de nisip. Acum fuseseră aduşi cartografii să deseneze harta nouă a zonei.
            Urmară a cuvânta cunoscutul nostru Iunian, Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, Grigore Filipescu (cel din urmă amintind de rolul jucat de Nicolae în "opera de restauraţie"), care se aliniară la poziţia câştigată de Carol II.
            O piatră nouă de încercare fu necesitatea de a se da un comunicat public asupra evenimentului, imperios impus de spiritul democratic al timpurilor acelora (vremi de aur, faţă de noaptea blestemată căzută până nu de mult asupra Ţării). În discutarea acestei chestiuni s-au distins Nicolae Iorga şi cu Octavian Goga.
             Profesorul Iorga a blamat propunerea lui Gheorghe Tătărescu de a se comunica rezultatul Consiliului ca pe  "o părere unanimă":
            - De ce să nu spunem adevărul? Eu nu cred că e bine ca Dinastia să rămână într-un copil. În caz de nenorocire, nu voi accepta şi un Prinţ de Siegmaringen. Mă voi face republican!, glumi.
            Poetul, la rândul său, insistă să se publice toate documentele.
            Ion Mihalache zâmbea cuminte pe scaunul lui, observând eforturile celor doi de a părea oameni 'hotărâţi şi de mână forte'.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]