DACă CITITORUL îşi mai aminteşte, atunci când am părăsit noi casa de la Valea Mare, EL tocmai întrebase: - "Ce faci? Ce faci?".
            Liviu Rebreanu nu i-a răspuns anume, ci a constatat ca pentru sine:
            - Nu pot... nu pot să scriu...
            Aici se petrecu ceva cumplit. EL şi ceea ce noi numisem: personajul din dreapta şi personajul din stânga, s-au năpustit cerc în jurul său, cerc sufocant. Să fi fost gândurile lui? Să fi fost năluci? Tustrei îi semănau ca două picături de apă, dar îl şi chinuiau cum n-ar fi putut-o face decât singur Liviu Rebreanu.
            Se cuvine ştiut că cele ce urmează au început monoton, rostite aproape cu indiferenţă. Treptat au devenit sacadate, cu izbucniri tot mai sfâşietoare, aidoma gemetelor vântului. În cele din urmă debitul celor de faţă fu atât de pregnant încât păru un dans sălbatic, o Ciuleandră, nu?
            Pentru moment, EL luă acelaşi caiet de însemnări zilnice, pe care-l mai deschisese, şi citi, absent, o frază parcursă, parcă, şi de noi - că altfel cum să explicăm coincidenţa metaforei abia folosite?
            - Sâmbătă. Am transcris la CIULEANDRA mai mult decât am scris la RĂSCOALA.
            Întinse caietul personajului de lângă EL. Acela descifră:
            - Duminică. Merge greu.
            Al doilea personaj luă caietul la rândul lui, zicând:
            - Nu-i de mirare.
            Liviu Rebreanu păru a vrea să se explice:
            - De vreun an şi mai bine n-am scris aproape nimica!
            Deoarece schimbul caietului din mână-n mână se făcea tot mai rapid, ca-n duşmănie, şi, de fapt, nici un personaj nu născocea măcar un cuvânt din mintea sa, ci doar îi martela tâmplele bietului solitar cu propoziţii puse tot de el pe hârtie odinioară, nici n-are rost să mai semnalăm cine ce zicea furibund. Să ne lăsăm prinşi în ritmul angoasant al acelei lecturi valpurgice:
            - Simt acuma o pornire mare pentru creaţie!
            - Ziua...
            - ... noaptea...
            - ... mă frământă diferite subiecte...
            - Să văd serios de RĂSCOALA...
            - Sâmbătă. Creaţia mea e în zvârcolire crâncenă...
            - Lupta cea mai aprigă trebuie să o dau cu excesul de idei...
            - Când mă gândesc cu câtă uşurinţă scriu alţii!...
            - Măcar să mă pot aşeza la RĂSCOALA!...
            - Marţi. Să vie RĂSCOALA, că tare de mult mă frământă!...
            - Luni. Să pot termina RĂSCOALA!...
            - Vineri. În aşteptare, mă lupt mereu cu RĂSCOALA...
            - Miercuri. Voiam să notez începutul unui nou roman care să apară înaintea RĂSCOALEI.
            - Vineri. Dacă nu intervenea nunta Puicăi aş fi sfârşit RĂSCOALA.
            - Miercuri. RĂSCOALA rămâne pentru la toamnă.
            - Vineri. RĂSCOALA aşteaptă.
            - Duminică. Acum vreo două luni am abandonat RĂSCOALA.
            - Sâmbătă. RĂSCOALA doarme mereu.
            - Marţi. Sunt hotărât să rămân la ţară şi să nu revin decât cu romanul gata.
            - Până atunci va trebui să-mi pun la punct ceea ce am isprăvit din el. În Bucureşti însă viaţa...
            - ... cu trepidaţiile ei continue...
            - Ţi se spune din toate părţile cât de mult este aşteptată RĂSCOALA...
            - O ai plină în suflet şi amâi mereu lucrul stăruitor!
            - Cartea aceasta are atâtea lucruri într-adevăr deosebite...
            - Dacă nu voi începe, atunci am pierdut pământul de sub picioare!...
            - Marţi. Aseară ai răsfoit tot ce aveai de transcris din RĂSCOALA. Sunt pagini bune, dar şi umplutură. Va trebui să operezi tăieturi destule, inversări de capitole, să reliefezi lumea orăşenească potrivnică celei rurale. E prea abstract, cu prea puţină viaţă intimă, directă, pitorescă.
            După ce se căzni cât se căzni, Liviu Rebreanu, deşi vârât cu caietul chiar sub jetul de lumină, nu mai vedea nimic. Căzu în genunchi, doar-doar aşa, înfigând fila cât mai sus, spre iradiere, să mai descifreze ceva:
            - Luni. Am transcris azi-noapte, de la 10 seara până la 4 dimineaţa, vreo şapte pagini din primul capitol. Merge foarte greu. M-am oprit la patru, deşi hotărâsem să stau până la şase. Mă simţeam aşa de obosit că a trebuit să mă trântesc pe pat. M-a cuprins teamă şi îndoială. Uneori am impresia că nu mai pot scrie, că nu-mi vine nimica. Mă umple de groază. Poate că m-am istovit complet? Poate din pricina surmenajului sau a eredităţii, celula cenuşie nu mai rezistă. Totuşi, nu-mi lipseşte fantezia creatoare sau creaţia interioară. Ceea ce mă chinuieşte este expresia. Am în inimă senzaţia necesară vie şi n-o pot îmbrăca în cuvinte adecvate. Mă frământ permanent pentru o frază sau un simplu cuvânt. Acest dar de uşurinţă nu l-am avut niciodată. Veşnic m-am luptat cu expresia. Acuma mai aprig. Alţii ocolesc greutăţile, eu mă încăpăţânez să le biruiesc. Asta îmi cere o sforţare cumplită. Mi-e frică tare să nu fi îmbătrânit, să-mi fi pierdut puterea creatoare. Ar însemna să-mi fi pierdut rostul în lume... O să reiau începutul, să frământ, să reduc... Fac alt program: scriu de la opt seara până la patru dimineaţa, dorm până la douăsprezece şi am opt ore pentru meditaţie. Poate că aşa va merge mai bine...
            De la începutul solilocviului de mai sus, cele două personaje se zburătăciseră; rămăsese în preajmă doar fracul LUI, deasupra căruia plutea în aer jobenul  - îl reluase pesemne din cuier. Sta suspendat la distanţă de un gât şi un cap de umerii hainei, că nimic nu-l umplea, după cum nimic nu umplea fracul, care totuşi cădea ca pe un trup, ca pe acelaşi trup ce-l purtase şi înainte şi care uneori părea în carne şi oase.
            Liviu Rebreanu, încheindu-şi spusele, rămăsese cu bărbia-n piept, pierdut în sineşi; ceea ce nu-nsemnează că mintea încetase să-i alerge de la o amintire la alta. Deşi EL nu era vizibil, asta nu-l  făcea mai puţin prezent şi nu-l lipsea de calitatea de a şti cu precizie ce anume-l bântuia pe cel căzut. Îi zise:
            - Hai, ridică-te. Unui Învingător, cum eşti, nu-i şade bine-n genunchi.
            Trecând la altceva, la acel ceva ce-l frământa în acea clipă pe romancier, adăugă:
            - De ce s-ajungi la asta? Orgoliul ţi-a luat minţile! Nu ţi-a fost deajuns să fii un scriitor mare? Cel mai?! Autorul lui ION?! Aveai nevoie de...? Director! Consilier! Să se înfiinţeze pentru tine un Departament! Nu spuneai tu că...?
            - Maniu mă cunoaşte destul de bine, izbucni justificativ Liviu Rebreanu, şi n-avea decât să hotărască după cum voia. Eu nu sunt solicitator şi n-am nevoie de leafă.
            În lumina evocărilor din noaptea aceea, îl zări pe Iuliu Maniu ca aievea, în ´28, când îl căutase, să se bizuie pe seriozitatea scriitorului în vederea înfiinţării unui nou departament cultural socotit de premier necesar:
            - Bine că te mai văd, domnule Rebreanu... Ia loc. De ce n-ai mai venit pe la mine? N-am mai vorbit împreună de mult...
            Îi trase fotelul, să se aşeze.
            - Am voit să te consult în chestia teatrelor şi a Teatrului Naţional de aici, ca să putem face un lucru cât mai bun, să aflu părerea dumitale şi, dacă ai vrea, să te rog pe dumneata să primeşti a lucra cu mine în privinţa asta!
            - Domnule Prim-Ministru, vă mulţumesc pentru toată atenţia şi vă asigur că vă stau la dispoziţie pentru orice doriţi.
            - Ar trebui să se afle o conducere centrală a teatrelor, spectacolelor, cinematografelor, radio etc., care sunt cel mai puternic mijloc de propagandă după presă.
            - Există aceasta-n minister, doar că e legată cu Artele şi Literele.
            - Şi nu se poate despărţi?
            - Asta nu ştiu. Cred că e greu şi nelegal.
            - Vezi dumneata, aş vrea să desfăşurăm o activitate mai vie în direcţia asta. M-am gândit să-ţi ofer dumitale această direcţie generală, ca să poţi s-o organizezi şi s-o faci viabilă. Ai primi?
            - Domnule Prim-Ministru, v-am spus că orice dorinţă a dumneavoastră e ordin pentru mine, dar mi-e teamă că n-ar fi legală despărţirea aceasta; şi apoi n-aş vrea pentru nimica-n lume să poată părea că e la mijloc o dorinţă de căpătuială...
            - Vai de mine, dar cine ar putea crede de mine că vreau să căpătuiesc pe un om ca dumneata, care nu poţi decât să-mi faci onoarea să-mi dai sprijinul dumitale. În ce priveşte cealaltă chestiune, a legalităţii, să-ţi povestesc ceva. Pe când eram preşedintele Consiliului Dirigent, unde fusesem desemnat de Marele Sfat Naţional de la Alba-Iulia, o comisie, cu Iorga-n cap, nu îndrăznea să românizeze universitatea din Cluj... Aceasta însemna numirea de profesori români şi stabilirea programei de învăţământ în conformitate cu noile necesităţi istorice de după Întregire. Nimic mai firesc şi mai simplu... Nu îndrăznea, comisia, de frică să nu încalce legea! Eu, însă, am spus că vreau universitate românească! Ei să zică dacă pot s-o facă românească, restul, partea juridică, mă privea pe mine. Aşa şi acuma. Dumneata să-mi spui dacă e bine ce gândim; restul îl fac eu.
            - Îmi rezerv toate energiile pentru munca de organizare în domeniul culturii generale, superioare şi populare. Căci protecţia statului faţă de artă numai aşa e justificată, dacă contribuie la propăşirea culturii Ţării. Se cheltuieşte la toate ministerele peste un miliard pentru aşa-zisa propagandă culturală. Dacă jumătate din suma asta s-ar centraliza aici şi întrebuinţa raţional, s-ar putea dobândi rezultate mult, considerabil mai bune. Şi când te gândeşti că aceşti bani se aruncă pe fleacuri, pe cărţi care nu ies, pentru agenţi electorali...
            EL îşi umplu brusc fracul, în clipa când se mişcă spre cei doi ce se întâlniseră-n spaţiul închipuirii. Un simplu fâlfâit al degetelor făcu viziunea să fie înghiţită de penumbră. Întorcându-se spre Rebreanu:
            - Şi Departamentul s-a înfiinţat pentru tine... "Educaţia poporului". La ce ţi-a folosit? Ce realizări ai obţinut? Ţi-ai tăiat aripile de scriitor! Te-ai dovedit un sinucigaş! Cum e personajul ăla al tău, cum ziceai că-l cheamă... zi-i pe nume... Iţic...

            Avu un gest de scamator. Culese din văzduh o fotografie. Îl îndemnă să se apropie:
- Curaj! Nu muşcă...!
Când prozatorul ajunse lângă el, mai spuse:
- Recunoşti?
Înfricoşat de ce anume vedea, Liviu Rebreanu vru să se-ndepărteze:
- De unde ai luat-o?
EL nu-l lăsă să dea bir cu fugiţii, alarmat cum era scriitorul de ce scosese la iveală celălalt:
- Stai pe loc!
O şoaptă a prozatorului trădă cele înfăţişate-n poză:
- Pădurea spânzuraţilor...
- Din asta - zise ciocănind fotografia - ai aflat pentru prima oară ce păţesc "trădătorii de patrie"... Cum îi mângâiau? Mai blând e glonţul duşmanului decât ştreangul patriei... Iar ei suspinau: Patria noastră este Moartea.
Liviu Rebreanu sări ca ars:
- Nu-şi trădau patria! Austro-Ungaria nu era patria lor! Îi obligau să-şi ucidă fraţii!...
- Pe români, aşa... Fratele tău, chiar el...
Imită gestul punerii juvăţului de gât şi înălţarea lui până la sugrumare. În final, scoase limba cât era de lungă şi şi-o lăsă să-i atârne.
- Şi tu ţi-ai trădat patria...
- Cum poţi să...?! Am fugit unde mi-era locul: la ai mei, în România!
EL îşi petrecu uşor palma în câteva rânduri peste creştetul lui:
- Aşa-i.
Se depărtă, întorcându-se cu spatele la Rebreanu.
- Despre cealaltă patrie a ta vorbeam: literatura românilor... Te-ai făcut conţopist. Plăteşte. Te trag demnităţile-n jos până or să te sugrume!... Ce ai obţinut?
- Impozite, mormăi Liviu Rebreanu, după o ezitare; adăugă: - Mai am peste 30.000.
- Te ameninţă portăreii, sechestrul, puşcăria datornicilor...
- Un proces pentru...
- ... şi pentru... şi pentru... şi pentru... Invidia, vrăjmăşia scriitorilor, campania din gazete...
- Datorii la meşteri, la muncitori...
- ... la bănci, la prieteni...
- ... scadenţe apropiate...
- N-ai nici o perspectivă de venit sigur şi imediat.
- Parcă poţi câştiga ceva cu scrisul?
- Nu mai ai lemne decât pentru câteva zile. Că veni vorba; ce a izbutit azi soţia ta?
- Fanny, săraca? A obţinut câţiva lei. Are ce mânca trei zile.
- Noroc cu maşina cumpărată. E adevărat că şi ea ţi-aduce necazuri... Ai fost dat în judecată şi pentru accidentul şoferului...
- Dar maşina...
- Face impresie! Primul scriitor român proprietar de automobil!
- Nimeni n-ar crede...
- ... că n-ai pus nimic de-o parte cât ai fost grangur!
Străinul râse lung; apoi chipul i se adânci într-o scurtă meditaţie. La încheierea ei rosti:
- Mda... PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR... De aici aş pleca, dac-ar fi să dau un titlu vieţii tale; de la titlul celui de al doilea roman al tău. PĂDUREA... Uite că era să te plagiez! O să-i spun altfel: CODRUL SCUFUNDAT...
- Pădurea scufundată? Codrul? Adică?
- Nu-ţi evocă nimic? ăăă? Lacul Roşu... Un codru care cade în picioare... Apele vuiesc peste el... Lac în vârf de munte...
- Nu-nţeleg nimic...
- Te-ai înecat în istorie, dragul meu... A năvălit istoria peste tine, peste Emil sau Apostol Bologa, personajul care-l reprezintă, peste Iţic Ştrul, peste Ghioagă, peste români... Transilvănenii au rămas în picioare... brazi scufundaţi... împietriţi în apele veacurilor... Numai capetele afară, să respire, să geamă... să se jeluiască-n doine... Un codru rămas de veghe peste milenii... mărturie pietrificată...
- Codrul scufundat... Aşa trebuie să fie şi personajele mele cele noi, din RĂSCOALA... Aaah, cartea asta care refuză să se nască...
- Dezmeticeşte-te, Liviu Rebreanu... Te acoperă valul negru ca ţiţeiul, gâlgâie din hău... Te îneci sub faptul mărunt... Încercând să faci binele, pierzi dreptul la... Eşti înlănţuit... Eşti copleşit... Eşti singur şi... inutil... Unde-i romancierul?...
I-a întors capul într-o parte şi în cealaltă.
- Funcţionar. Atât! Îngropat până la bărbie în noroi. Abia de mai poţi gândi, scânci, la lumina lămpii... Tot zbătându-te să tai capetele fără număr ale balaurului, te-ai prăbuşit în mlaştină... Mocirla înghite... înghite... Cine să te scoată, dacă nu poţi ieşi singur din ea? De ce să rămâi la Valea Mare, când te-a rugat Fanny s-o însoţeşti? Să-ţi zic eu pentru ce: pentru Judecata cea Mare!... Acum ori niciodată...!
Liviu Rebreanu, care-i dădea dreptate, deşi n-o manifesta în nici un chip, pe neaşteptate zări în fundul neluminat al încăperii o pâlpâire ciudată. Făcu un gest categoric în direcţia lui, cu sensul: Opreşte-te îndată că nu ştiu ce-ţi fac! Aburul fosforescent se tot limpezea. În miezul lui desluşi o ţărancă rupciugoasă.
Ca hipnotizat, repetă cuvintele abia auzite, fără să pară a le da vrun înţeles:
- Judecata cea Mare... Acum ori niciodată...
Femeia luă cuvântul:

1. Plecasem cu băieţelul de mână pân-la soacră-mea, să-mi mai împrumute niţel porumb... Văzui venind pe uliţă doi călăreţi pe cai albi de m-am mirat. Mă dădui la marginea uliţii; numai ce mă pomenii că unul mă strigă şi zice: "Unde te duci, muiere?". Zic: "Numai colea la soacră-mea...". Şi celălalt zice: "Văd că eşti necăjită rău; n-ai grijă: noi aducem veste mare să dăm ştire oamenilor..."

            Liviu Rebreanu, preluă cele spuse de femeie; le repeta şi le scria în acelaşi timp:
- "... că toate moşiile sunt ale lor după dreptate..." După dreptate... după dreptate... după dreptate... Ah... ce urmează? ce urmează?!
- "... iar pe boieri şi pe arendaşi să-i alunge..."
- ... să-i alunge..., o îngână Rebreanu, scriind sub dictare.
- "... şi să le ardă conacele şi curţile şi toate acareturile ca nu cumva să se întoarcă înapoi! Ai înţeles, femeie?..."
Prozatorul, chinuit de atâta amar de timp că nu izbutea să găsească firul romanului RĂSCOALA, deşi în tot ceasul şi în toată ziua şi noaptea numai la asta gândea, iar acum i se năzărea că dăduse peste ceea ce chinuitor simţea că avea nevoie, îl umplea acea certitudine lăuntrică a adevărului de scris pentru cei de astăzi şi de mâine, răspunse gândului său:
- Am înţeles... în sfârşit, am înţeles...
Ca şi când apariţia ar fi priceput că nu mai era de extremă utilitate truditorului, se retrase încet şi smerită dincotro apăruse, molfăind cuvintele:
- Dânşii au pornit devale şi eu m-am întors şi m-am uitat după ei o bucată de timp...
Taman acum se găsi şi EL să-l moralizeze pe romancier:
- Judecata cea...
- Taci!, explodă Liviu Rebreanu.
Viziunea, socotind că ei i se adresa atât de aspră vorbă, vru să iasă.  Bărbatul cu condeiul în mână o imploră disperat:
- Nu tu! Vorbeşte... Te rog...
Blândă şi obedientă, îşi continuă povestirea:
- ... şi-apoi mi-am văzut de drum şi i-am spus socrului ce mi-au zis călăreţii şi s-a mirat şi dumnealui...  s-a mirat... şi dumnealui... s-a mirat...
Şi ieşi.
- Rebreanu se ridică-n picioare, s-o reţină:
- Atâta doar?
Regăsindu-se singur cu EL, căzu iar pe scaun, scrâşnind disperat:
- N-o să pot scrie niciodată RĂSCOALA?...
EL, tolănit pe canapea, cu picioarele crăcănate larg, se îneca în râs:
- Întâi îţi pierzi personajele, pe urmă viaţa... Amuzant: îţi pui viaţa sub semnul egalităţii cu onoarea de scriitor... Ce prost poţi fi!
Liviu Rebreanu izbucni:
- Ce poate însemna viaţa altceva?!
- Viaţa nu există! Haosul din care a ieşit lumea e negru!
Îşi examină mânecile fracului, piepţii; curăţă scame.
- Tenebre şi linişte desăvârşite... lipsă de mişcare şi... vis... Atât! Ceva în felul nopţii ăsteia a tale pe care ţi-o petreci cu mine...
- Adevărat. Personajele mele-ncep să vorbească-n tăcere... Aşa prind fiinţă...
- Din nimic.
- Ba din viaţă... din viaţă...
- Fantezii. Totul este închipuire. Imaginaţia ta.
- Mi-ascunzi adevărul. Falsifici. Murdăreşti tot!... Dacă nu există viaţă, de ce nu pot lucra ziua, când viaţa gâlgâie?
EL îl împroşcă din plin cu batjocura lui:
- Pentru că dormi!
Gazda nu ridică gluma. Răspunse serios:
- Nu. Pentru că mă fură realitatea! Cireaşa din pom... Pisoiul alungit la soare... Firul de iarbă tresărind de adiere... Fiece fărâmă de bucurie mi-aduce aminte că exist, că sunt şi eu o părticică din ce e viu...
- Vezi-ţi de treabă! Eşti atras numai de încremenirea morţii şi de visurile ei... Bezna nopţii... bezna mea... bezna în care s-a refugiat Emil...
- Emil...
- Da, Emil. Piatra de încercare a sufletului tău.
Rebreanu îşi astupă urechile.
- Nu. Să lăsăm asta. Am de scris. Nu vreau să mă gândesc la... Numai la truda mea, tot timpul la ea...
- Nu prea voiai nici în tinereţe altceva. Nu te trăgea aţa spre cei de acasă.
- Nu era uşor nici pentru...
- Dar nici pentru ei! Erai fratele mai mare. Tatăl vostru murise.
- Fără veşti de la mine...
- Nu mai răspundeai la scrisori. Nici măcar lui...
- Lui Emil...
După ce arătă cât de vinovat se simţea pentru aceasta, căci ghicise dintr-o clipire la cine se referea celălalt, Rebreanu se revoltă:
- De ce "nici măcar"?
- Fratele tău călca a intelectual...
- Era gata de orice sacrificiu...
- ... ca să-nveţe... Citeşte asta... Poate c-ai uitat...
Cu aceleaşi potlogării de circaş, culese un plic dintre labele picioarelor lui Liviu Rebreanu. I-l întinse. Conlocutorul său îl desfăcu, scoase hârtia dinăuntru şi-şi aruncă ochii pe ea, dând glas primelor fraze:
- Am rămas gol în toată privinţa. Haine nu am, ghete, pălărie iară nu, şi acuma sunt elev în clasa a VIII-a...
Alături de EL, apăruseră din senin şi celelalte două personaje. Toţi trei erau înveşmântaţi ca la teatru, ca-n MACBETH vrăjitoarele. Unde se topise fracul ? Dar nu asta era important acum pentru Liviu Rebreanu. EL comentă:
- Frumos termen foloseşte: Şi acum sunt octavan; ardelenism de-al vostru. Zice: Te rog deci să fii atât de bun...
Prozatorul lăsă braţul cu scrisoarea să-i atârne. Murmură cu capul plecat:
- ... şi să-mi trimiţi câteva coroane...
Una dintre celelalte 'vrăjitoare' continuă textul, de parcă l-ar fi ştiut pe de rost:
- Pentru cizmar. Îl păsuise. Şi ce mai scrie? o întrebă pe a treia zgripţuroaică.
- Ce ai făcut? veni răspunsul ei. Ţi-am cerut astă toamnă câteva coroane să-mi plătesc nişte... zise aceeaşi; îşi ridică un picior şi-şi privi laba goală, pe care profită s-o şi scapine; voia să spună că Emil intenţionase să-şi pingelească pantofii.
Una dintre ele, stricându-se de râs, abia de se făcu înţeleasă:
- Şi astăzi au rămas tot neplătite pingelele!...
Vocea lui Emil scârţâia printre dinţii ştirbi ai uneia dintre babe:
- Ai zis să mai aştept...
O muiere ţâşni drept în faţa lui Liviu, pe nepregătitelea:
- Aştept, aştept!
O alta. dintr-un salt, fu alături de ea:
- Dar până când?!
A treia le imită:
- Până isprăvesc liceul?!
Era anevoie de rezistat năvalei de reproşuri ce făceau spume la gurile boţite dinainte-i:
- Şi astăzi ca atunci?!
- Dacă nu mi-ai da tu...
- De la cine să cer eu aceste 50 coroane?!
- Sau să nu mă prezint la examenul de maturitate?!
- Ce să fac? Scrie-mi!
- ... dacă ai vreme...
- Mi-a mărturisit, şopti Rebreanu c-ar fi renunţat cu totul la mine, dacă nu-i îndeplineam cererea următoare, că nu mai încerca niciodată să treacă graniţa Ungariei. Şi nu l-am lăsat să-ncerce...
- Nu-ţi ştiu adresa, că nu mi-ai dat-o, aşa că n-o să te pot căuta în Bucureşti. Mâine plec la Bistriţa, să-mi scot paşaportul. Duminică dimineaţă plec spre Bucureşti.
- Şi tu ce i-ai scris?!
- Acum degeaba ai veni. Stăm şi noi provizoriu, la soacră-mea. Fanny n-are servici. Vara plecăm din Bucureşti. ăsta era purul adevăr. Trăiam înghesuiţi şi strâmtoraţi. Unde să fi încăput al patrulea, fie el şi fratele meu? Mi-era frică. Fanny nu-mi impusese neamurile ei. Aşa că... ne-ar fi fost peste putinţă să-l găzduim...
- Pentru studii, putea sta altundeva, doar să te fi avut în preajmă: un cuvânt bun, un sfat, o-ncurajare. Cunoşteai pe pielea ta cum mergeau lucrurile prin părţile astea - aveai oarecare experienţă. Măcar duminica să mănânce şi el între oameni calzi, în sânul familiei. Să se simtă şi el 'acasă'. Dar tu uite că te-ai temut să nu-ţi ceară singur  ceva-n genul ăsta. I-ai luat-o-nainte...
- Aiurea n-ai unde să stai, îi dădu replica o altă cotoroanţă. Pe prieteni nu poţi conta.
- Atunci ce e de făcut? se-ntreba bietul băiat. Pe tine nu mă pot bizui, pe prieteni aşijderea...
- Să stea acasă!
- Doar până la 15 august! se justifică vehement cel acuzat de indiferenţă.
- Încă două-trei luni, după care promiteai să-l iei la tine, pe pat şi masă ...
- Ba  să-l şi îmbraci!
- ... Şi încheiai cu făgăduinţa că peste doi ani avea să dea examenul de intern la un spital, iar peste şase ani să ajungă medic.
- Obişnuit să nu-şi vadă nici un vis împlinit de tine, avu o izbucnire cutremurătoare alta dintre cicălitoare. Te-a întrebat...
- Îţi baţi joc de mine?!
- Nu putea crede că-i voiai binele  cu adevărat...
- Cum, eu, pribeagul, să am noroc?!
- Un copil!, spuse Rebreanu. Mă asigura c-o să fie un student cu care să mă mândresc. Apoi, de teamă că-l pot considera un visător, mi-a explicat că el, unul, n-avea planuri, adică multe, ci numai un scop; că pentru realizarea acestuia voia să muncească, să sufere. De trei ani de zile îşi pusese-n gând să treacă-n România, cu singurul obiectiv de a studia, de a studia...
- Zicea că avea un prieten în Zărneşti şi că părinţii acestuia urmau să-l treacă graniţa până la Sinaia. De acolo sconta să-l ajuţi tu...
- Tu-mi eşti frate şi mă vei ajuta!
- Mă vei ajuta cu tot ce poţi şi-ţi voi fi recunoscător! Aştept tot ajutorul pe care mi-l poţi da... Spune-mi să trec oricum, dacă nu poţi face mai mult... Hotărăşte  tu şi aşa fac!
Era peste poate pentru nervii lui Rebreanu. Se năpusti pe uşă afară. Goni câţiva paşi, în licărul depărtat al stelelor. Se împiedică de o rădăcină. Abia de-şi ţinu echilibrul. Gâfâia. Se îndreptă din spinare. Îşi lăsă capul pe spate şi sorbi văzduhul şi pâlpâirea sorilor nopţii neclătinaţi.
Auzi strigătul disperat al lui Emil, aşa cum i-l scrisese: - Să mă fac piatră şi viermi, mi-e totuna!... , 'Pământ' şi viermi, ar fi spus oricine; dar nu el; că prea mare-i era îndârjirea - de 'piatră'!', remarcă bărbatul, care nu scăpa de scriitorul din sine nici în aceste împrejurări ale sincerităţii absolute, de scriitorul gata oricând să interpreteze fiece cuvânt, să caute ce se ascundea îndărătul lui, ce trăsătură de caracter, ce aspiraţie, ce cădere sau ce suiş psihologic.
Îşi dădu seama cât de ridicolă era fuga de gândurile din casă şi că ele-l urmăreau oriunde, pentru că le purta în sine şi nu le învăţase scutura dintr-o zdruncinare a corpului, cum ar fi aceea provocată de alergare. Reveni încet, abătut. Tufele din jur se balansau şi gemeau: - Am avut un vis frumos, prea frumos... ,Ce să fi făcut?... N-aveam nici noi ce mânca... Mizeria prea mare... Sărăcia , sărăcia - nenorocirea noastră...' Aerul, ce se răcise de-l făcea să tremure, fu sfâşiat de şoaptele celui fără sprijin: - Liviu - unealta nenorocului meu...! Credeai că dacă trec Carpaţii o să-ţi fie ţie greutate...
În pragul casei îl întâmpinară cunoştinţele sale vechi, cu chipurile lor de paparude:
- Ţi-a scris să te ruşineze: s-a susţinut şi a învăţat fără ajutorul nimănui.
- Numai adolescentul are puterea de a spune de la obraz ce gândeşte. Şi numai el, când o face, este luat în serios, dacă se confruntă cu un om de bun simţ. Cuvinte grele ţi-a aruncat: - Atâta răutate şi contrazicere la un frate!... Să-mi fi spus de la început că nu mă poate sprijini în nici un fel, m-aş fi înscris la Cluj sau alegeam altă carieră!... Mă duceam în Italia, în Germania, băteam toată lumea... Nu mai nădăjduiam în fraţi...
Liviu Rebreanu îşi aminti de corespondenţa de pe front a lui Emil. Oare din disperarea de a nu putea studia se înscrisese voluntar? La început fusese înghesuit într-un dormitor cu alţi 25 tineri în aceeaşi situaţie militară cu a lui; jumătate din ei era compusă din români. Până-n cele din urmă rămăseseră doar doi; iar când s-a pomenit singur...
Şi-a depus haine, cărţi, puţinele-i bunuri lipsite de orice valoare, dar atât de scumpe lui, la o femeie: Ioana Leuca, vecină cu protopopul. Nu mi-e teamă că voi muri în bătălie, dar v-am scris din precauţie... Dacă scap din războiul ăsta...      Ca un ecou al gândurilor sale, Rebreanu auzi şopotul celor trei iazme:
- Atâta pustiu...
- ... atâta urât...
- ... atâta dor după o viaţă trecută atât de iute...
- N-am pe nimenea...
EL reapăru, după ce-i dăduse gazdei răgazul să se confrunte cu sine însăşi. O tobă i se bălăngănea pe după gât, în care începu a bate răpăit. Costumaţia sa amintea de diverse elemente ale uniformei austriece. Îşi drese glasul şi dădu citire unei hârtii pe care o ţinea-n mână. Mai sărea pe ici pe colo cele ce nu-l interesau, adică nu i se păreau pumnale de înfipt în inima scriitorului:
- "Ordin de zi ofiţeresc. Curtea Marţială a Comandamentului Brigăzii 16 Honvezi pedeştri a pronunţat la 14 mai  1917 următoarea
"SENTINŢĂ
"Emil Rebreanu, născut la... judeţul... domiciliat în... de religie... necăsătorit, din Regimentul... sublocotenent de rezervă... legat prin jurământul... a fost găsit vinovat de crimă de dezertare..."
Duruitul tobei întrerupse vorbitorul. Într-o ţâşnitură crudă de lumină, Rebreanu văzu una dintre nălucirile lui de până mai adineaori suită pe un scaun, agăţându-i-se un ştreang de gât şi zvârlindu-i-se scaunul de sub picioare.
- "A fost găsit vinovat", reluă EL lectura, "şi de crimă de spionaj, având intenţia de a trece printre tranşeele armatei noastre de pe frontul românesc pentru a intra în serviciul inamicului."
Toba mitralie din nou cu bătăile ei aerul din cameră. O a doua nălucitură fu suită pe un scaun, primi în jurul grumazului sărutul aspru al funiei şi curând se legănă în văzduh.
- "Potrivit ordonanţelor... în baza aliniatului... prin aplicarea... îl degradează, îi retrage Medalia de argint clasa I-a, Medalia militară de bronz, Crucea de război şi îl şterge din rândurile honvezimii."
Toba păcăni tocat încă o dată. A treia năzăritură fu spânzurată. Leşurile clopoteau deasupra podelei.
Se făcu beznă totală.
- Atâta ştire am găsit cu privire la octavan, îşi cotrobăi Rebreanu prin memorie: "Onorată domnişoară, iaca iou Kurici Iovan, ordonanţă, veţi şti despre mine că mă aflu în spital la Segedin. Mi-s puşcat în amundovă piciore. Şi iou am căpătat pediapsă un an de zile după ce m-au bătut şi pre domnu lainant l-au spânzurat. Pe domnu lainant să nu-l mai aşteptaţi că el se odihneşte la graniţa rumunului între satul rumânesc Palanca şi între a nostru Gymes. Acum vă las cu Dumnezeu. Sorut muna.
Kurici Iovan."
În sufletul prozatorului se înălţă o cantată în care vocile unui cor enorm intrau pe rând, dându-şi răspunsuri asurzitoare ca tunetul:
- Unde-s stâlpii spânzurătorilor?...
- Nu-s.
- În fiecare copac atârnă oameni...
- Tăbliţe de gât...
- Trădător de patrie... în trei limbi...
- Să-i număr să văd câţi sunt...
- Cum să-i numeri? Tot codrul e plin de...!
- Asta-i pădurea spânzuraţilor!...
- Când le pun ştreangul de gât, ochii lor...
- ...strălucesc cumplit...
- Luceferi!...
- Soare negru...
- Lumina gloriei!...
Liviu Rebreanu rosti limpede ca în faţa unui tribunal:
- Sunt fratele Luminii...!
- Trupurile se zvârcolesc...
- Crengile troznesc...
- Inima... inima...!
EL, dirijor patetic, un fel de Berlioz la pupitrul SIMFONIEI FANTASTICE, dirijând alţi dirijori, care dirijau alţi dirijori, cu un gest al încuierii oricărui sunet, opri corurile angrenate în străpungerea cerurilor cu armonii, dar mai mult cu disonanţe stridente. Apoi, într-un glas de cucuvea, răcni:
- Nu există victorie, băieţi, fără Curtea Marţială!
Se răsuci de pe podiumul său înalt către Liviu Rebreanu:

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]