Un carusel de pomină, nemaiîntâlnit în memorialistica politică, un scandal, o goană aiurită după propria-i coadă - desfăşurată de fiecare în ascuns de ceilalţi -, o v-aţi ascunselea şi o baba oarba generale, o toccata în  prestissimo staccato , o montagne russe  cu suişuri abrupte şi prăbuşiri să-ţi taie suflarea, o zăpăceală obştească de stup zgândărit cu băţul, delirantă şi asurzitoare, nu prin zgomotul provocat, ci prin creşterea tensiunii sângelui de bubuie-n tâmple să le spargă!
            Aşa a fost ţara cu vreo doi ani mai  înainte. Dar ce să-i pese scriitorului! El avea de înălţat  un monument pe şesul istoriei romanului românesc... Cum, însă, personajele acestei buimăciri generale nu sunt străine destinului său, suntem datori să ne întoarcem puţin înapoi din drum.
            Aidoma unora dintre simfoniile lui Wolfgang Amadeus Mozart, larma frenetică debută în acel ceas de pomină cu o şoaptă:
            - ...vine... azi... Prinţul Carol...
            Cel mai serios om politic al Ţării s-a aplecat spre urechea egalului său în seriozitate. A mai murmurat:
            - Ştiai?
            - Nu.
            Iuliu Maniu şi-a muşcat vârful musteţilor sobre:
            - Cu toate astea soseşte azi.
            Păru a subînţelege cu maliţie: ,Deşi n-ai aflat-o încă de la Grigore Iunian'.  Adaugă, îngrijorat:
            - E posibil chiar să se găsească-n ţară.
            Ion Mihalache, cel căruia i se încredinţase această bombă, îşi muşcă la rândul său vârful musteţilor nu mai puţin sobre. Vestea era incredibilă, aşa că nu-l interesa. Doar dacă împărtăşitorul ei ar fi însoţit-o de silabisirea unei surse vrednice de încredere:
            - Cine ţi-a spus?
            ,Nu despre asta este vorba', parcă dorea să-i dea replica luptătorul ardelean; şi ar mai fi completat cu: ,un om politic discret nu comite astfel de indiscreţii...'. Însă îngropă intenţia în umbre. Lăsă de înţeles că dedusese singur inoportuna descindere:
            - De patru zile i-am pierdut urma la Paris; nimeni nu ştie unde este.
            Căci Prinţul era bine supravegheat. Din partea Lui te puteai aştepta la orice boacănă. Şi cum fusese alungat din România, boacănele presupuse se concentrau într-una singură şi gogeamite: reîntoarcerea neaşteptată şi peste vrerea tuturora.
            Şeful partidei ardeleneşti a naţional-ţărăniştilor, când îl înghesuia cu vestea monstruoasă pe şeful partidei regăţene a aceloraşi naţional-ţărănişti, nu urmărea atât să-l pună-n temă, cât să se edifice asupra unui gând al său, asupra unei neştiinţe de a cărei rezolvare puteau atârna multe în viitorul foarte apropiat:
            - Crezi că dacă Iunian o ştia, ţi-ar fi spus-o?
            Cu alte cuvinte: ,Este Vice Preşedintele Partidului nostru, Iunian, fidel faţă de linia P.N.Ţ.-ului anticarlistă sau s-a dat şi el cu adoratorii Prinţului?'
            - Cred că da. Mi-ar fi spus-o.
            Aceluia care a stârnit acest zumzet al neliniştilor nu-i era deajuns credinţa conlocutorului. Credinţa e o simplă bănuială, iar orice bănuiala riscă să fie neîntemeiată. Avea nevoie de certitudine: prea multe erau în joc.
            - Du-te şi-l întreabă.
            Mai zise, cu un subtext diplomatic de aşteptat:
            - ... dar nu-i spune că ai aflat-o de la mine. Îţi cer cuvântul.
            E greu să-ţi dai pe faţă neîncrederea în cele mai apropiate vârfuri ale Partidului, în vechi camarazi de ideal, cum era Ministrul de Justiţie Grigore Iunian, în conducere încă de pe timpul Partidului Ţărănesc, e greu. Totuşi, i se cuvine lui Iuliu Maniu să revelăm de pe acum că acest domn Iunian avea să se  desprindă de Naţional Ţărănişti în 1932; va să zică, Şeful cel mare simţea ceva în aer...
            Ion Mihalache dădu să plece, să-i satisfacă nevoia de cântărire a persoanelor care-l înconjurau în clipe atât de incerte. El nu se îndoia de ministrul numit, dar înţelegea temerea convorbitorului său; şi, în definitiv, împărţeau răspunderea în măsură egală. Totuşi Maniu nu-i putea transmite clocotul lui lăuntric. După ce-l asigură pe cel din urmă, fără prea mare entuziasm, că va da curs rugăminţii, Ion Mihalache tot nu scăpă din strânsoarea omului politic de la Bădăcin, care nu-şi izbutea tăinui îngrijorarea şi-l întrebă:
            - Dar ce crezi că trebuie să facem dacă vine?
            O situaţie imposibilă. Nici măcar nu le-a trecut prin minte să se pregătească şi pentru aşa ceva! Cei oneşti greu îşi închipuie că li s-ar  răspunde cu şiretenie; printre alte defecte, acesta îl plătesc cel mai greu.
            Mihalache rămase impasibil; cam rece.
            - Eu nu cred şi nu-mi bat capul cu problema care nu e încă pusă.
            Nu voia să se implice în zvonul ce se străduia să-l strângă cu uşa. Răspunse în doi peri:
            - Să mă gândesc.
            Iuliu Maniu, fostul conducător al ostaşilor români din armata austro-ungară - când era doar simplu locotenent -, acel nucleu prin care în cele din urmă a obţinut independenţa Transilvaniei, nu avea timp de pierdut; era un fost comandant militar şi acţiona ca atare. Doar cu acea armată abia înjghebată menţinuse ordinea în Viena, când poliţia intrase în grevă; tot cu ea asigurase desprinderea  în pace a Cehoslovaciei de Imperiu. Până şi astăzi o placă de marmură salută intervenţia română de atunci.
            - Trebuie să luăm măsuri.
            Şi, cu întârziere şi pe cale ocolită, încercă să obţină de la Mihalache confirmarea deciziei luate de unul singur:
            - Dealtfel am şi dat ordine la graniţă să se supravegheze şi să-L împiedice, se referi el la călcarea teritoriului nostru de Carol.
            Lui Mihalache îi ardea de glumă:
            - Mie tot mi-e teamă că nu vine...
            Persevera în nevoia de a-l persifla pe cel cam prea alarmat după părerea sa:
            - Cum ai să-L împiedici dacă vine cu aeroplanul, de pildă?
            ,Care 'punct de frontieră', nu, când te pomeneşti cu  El de-a dreptul în Bucureşti?'
            Iuliu Maniu scoase la iveală cea mai de necrezut idee:
            - Ce-ţi închipuieşti Dumneata, ungurii or să lase lucrurile aşa? Or să caute să ne atace.
            Grăise temerea atavică în faţa foştilor asupritori, aceia a căror ţară noi românii am străbătut-o în pas alergător şi triumfal până-n Budapesta, chit că la chemarea lor în ajutor să-i salvăm de comunişti.
            Mihalache se strădui să se abţină, dar nu izbuti: izbucni-n râs - ,Prea de tot frica asta a ardelenilor!' îşi zise în sinea lui. ,Ca şi când orice strănut de român l-ar face pe Pişta să-şi ridice mereu arma la ochi...'.
           
                                               
           
Fostul învăţător din Topoloveni îşi luă rămasul bun şi porni întins la Iunian acasă, după cum sunase rugămintea lui Iuliu Maniu. Îl găsi la masă.
            - Serveşti ceva? îl îmbie acesta.
            Mihalache nu socotea să merite a-şi irosi timpul. Clatină capul în semn de refuz şi:
            - Vin de la Consiliul de Miniştri. Cineva din imediatul anturaj al domnilor Maniu şi Vaida mi-a spus că azi soseşte Prinţul Carol. Ştii ceva?
            - Nu ştiu precis. Dar cine te-a întrebat?
             Pe noul venit îl enervă că gazda îi punea exact aceeaşi întrebare cu care îl barase el pe Maniu. ,Ce ascunde în spatele ei?'
            - Cineva, cred, pus de Maniu. De altfel, l-am văzut îngrijorat - făcu el aluzie la echivalentul său ardelean, dorind să-i sugereze lui Iunian să nu se  joace, că era vorba chiar de ăl mai mare. Iar pe Vaida, cu Anghelescu şi cu Nicoleanu, i-am zărit într-un colţ din biroul lui Maniu, punând ceva la cale. Când m-au remarcat, au amuţit, însă eu am ieşit imediat.
            A dat vina pe aceia pe care îi simţea în stare de multe. ,Dacă e ceva adevărat, ei trebuie să fie amestecaţi de o parte a baricadei sau de cealaltă; nu pregetă să fie-n fruntea bucatelor. Iar dacă, prin absurd, e şi Iunian cu ei, va muşca nada şi se va da-n vileag'. În schimb, acesta:
            - Te pomeneşti că sunt în stare să facă vreo prostie, să ia măsuri.
            ,Deci Iunian nu e-n tabără cu ei în această chestiune'.
            - Iunian, tu-mi ascunzi ceva; tu ştii ceva, insistă noul venit, începând să creadă că Maniu iarăşi avusese dreptate.
            - Pe onoarea mea că nu-ţi ascund nimic. V-am spus mereu, şi ţie şi lui Maniu, că au plecat nişte nebuni şi că mi-e frică să nu fie adus de armată peste capul partidelor politice. Fiindcă mi-am dat cuvântul, îţi adaug că mai ştiu că sunt amestecaţi şi nişte militari şi că sunt plecaţi. Cred deci că-L vor aduce.
            Într-adevăr, politicianul Toma Necredincios îşi aminti a-l fi ascultat doar cu o ureche când le istorisise despre proştii de averescani; ba chiar ţinea minte a fi suspinat amuzat şi a-şi fi pus singur cea mai logică întrebare: ,De ce nu  s-or fi stâmpărând ofiţerii? Ce le dă dreptul să creadă, de când lumea şi pământul, că au cap şi pentru trebile Statului?'
            Văzând buna credinţă a celuilalt, se destinse din încordarea în care-l zvârlise domnul Maniu şi trecu la a-l pune-n temă asupra schimbului de cuvinte avut, doar că-l atribui lui Lugojanu, ca şi când acela ar fi fost pus de Maniu să-l iscodească; nu? făgăduise a păstra taina adevăratului motor al deambulării sale până aici.
                                                 
                                                  
                       
Ion Mihalache programase să plece cu coana Niculina - soţia sa - la părinţii dumneaei, în Argeş. Acuma nu-l mai îndemna inima să părăsească Bucureştii, cum o făcea de câte ori nu erau urgenţe pe tapet. Nici n-avu curajul s-o pună-n temă de-a fir a păr: prea erau ştirile umflate. I le prezentă ca pe nişte zvonuri fără însemnătate, dar care se cădea întâi lămurite.      
            - ... Aşa că nu te  pot însoţi, rosti cu părere de rău.
            Nici dânsei nu-i venea la îndemână. Ce să-i faci: asta era viaţa publică.
            Rămas fără alte îndatoriri, după amiază îi istorisi Domnului Maniu cum decursese convorbirea cu Grigore Iunian. Îi păru rău să constate că Iuliu Maniu continua să-l bănuiască pe acesta. Şi, ceea ce simţise şi cu prilejul celei dintâi discuţii, nu-l cruţa nici pe el, pe Mihalache, că ar fi cunoscut toate amănuntele aducerii în Ţară a Prinţului şi că-l ţinea pe Maniu departe de ştiinţa conjuraţiei, de teamă să nu se strice cele ce se pregăteau. Apoi se despărţiră iar. Nu peste mult, lui Ion Mihalache îi fu dat să constate cât greşise: socrul generalului Şuţu îl trase departe de auzul celorlalţi şi-l luă pe ocolitelea - că ce crede despre Carol; la care Mihalache, răspunzându-i deschis, după cum îi era felul, acela, cu inima-n dinţi îi mărturisi dintr-o suflare toate câte le ţinea lăcătuite: ginerele său pomenit se deplasase să-L aducă pe Prinţ şi
 în însăşi clipa aceea se aflau în drum spre Ţară... Aştepta veşti prin fiică-sa. Apoi, ca un fel de rugăminte să nu fie dat în vileag, îi mărturisi că nu avusese încredere să i se spovedească domnului Maniu.
            Dacă evenimentul dezagreabil ajunsese la Ion Mihalache printr-o şoaptă, dacă ea îl condusese la o tragere de limbă, dacă dumnealui - cu de la sine putere - îl bagatelizase pentru uzul soţiei sale, dacă revenise la punctul de origină al întregii tevaturi pe care nu dădea doi bani, pentru a fi, la rândul său, întâmpinat cu neîncredere, acum, iată, se afla în faţa unei confesiuni asupra căreia nu mai plutea nici o îndoială. PRINŢUL SOSEA!
                                                 
                                                                       
           
Prinţul a sosit!
            Aceasta fu noutatea adusă de bătăile ornicului de orele şapte. La Băneasa; cu aeroplanul!
            De fapt şi aceasta era doar pe jumătate adevărat. La Băneasa, într-adevăr, aterizase un aeroplan. Cu el veniseră nişte persoane de la Paris; dar nu era vorba despre Prinţ, nu, slavă Domnului!  Doar secretarii Lui. Să fi fost aceasta o modalitate de inducere în eroare a lui Maniu? O manevră de abatere a atenţiei? Ori o momeală aruncată pentru a se verifica ce atitudine se va lua în Ţară într-o atare eventualitate?
            Noutăţile fiind incontestabile, se ridică şedinţa  la Camera Deputaţilor. Mihalache se îndreptă spre Preşedenţia Consiliului de Miniştri, în căutare de noi informaţii.
            Îl întâlni pe Ministrul de Război: generalul Condeescu. Îl luă pe de departe: nu te mai încredeai în nimeni.
            Îi relată audienţa din ajun acordată de Prinţesa Elena. Fusese şi generalul primit tot în ziua precedentă. Era încântat că fiica Regelui Constantin I al Greciei le declarase amândurora aceleaşi lucruri. Abia acum se edifică Mihalache că vederile generalului în privinţa Prinţului coincideau cu ale sale. ,Măcar  un om pe care ştim că ne putem bizui. Şi este un militar', oftă el uşurat, uitând ce părere proastă avea despre amestecul acestei bresle în politică.
            Urmă un vălmăşag de sosiri şi plecări, de întrebări şi de răspunsuri sau de tăceri, de agitaţie fără rost. Privirile tuturora trădau neliniştea, încordarea. Gazetarii măreau anxietatea cu presupuneri care de care mai abracadabrante după tipicul imaginaţiei lor neînfrânate. Şefi de partide cu care nu-şi mai aminteau Maniu şi Mihalache de când nu mai schimbaseră o vorbă îi prindeau familiar de braţ şi-i antrenau în conjuncturări asupra viitorului apropiat şi depărtat. Nicoleanu, Vaida, Anghelescu, trio-ul patetic şi de nedespărţit, răsărea cu viteza unei comete ameninţând a se prăbuşi pe pământ şi a-l distruge.
            - A venit ori n-a venit?!!!
                                                             
                                                   
           
La ceasurile 1O sună telefonul din biroul domnului Iuliu Maniu. Limbile turuitoare încremeniră-n guri fără să-şi mai încheie cele ce rosteau. Privirile înţepeniră, fără clipet, asupra obiectului ticăitor în alarmă. O fracţiune de secundă se întoarseră unele spre celelalte şi se sondară pătrunzător. ,Dacă ăsta este ce cred eu că este, el cu cine ţine?' păreau a spune ascunzând.
            Era chemat generalul Condeescu.
            - Prinţul Carol a sosit.
            - Unde?
            - La Băneasa. În aceste momente a descins din avion.
            - Şi voi ce aţi făcut?!
            - Soldaţii L-au înconjurat şi L-au poftit în hangar.
            - Domnule Vaida luaţi-l pe domnul Nicoleanu şi împreună cu dânsul, conform planului nostru, conduceţi-L la Cotroceni, li se adresă Iuliu Maniu celor numiţi.
            Mihalache profită de timpul mort ce se crease şi vru să iasă, să-l înştiinţeze pe Vice Preşedintele Iunian, când deschise uşa amicul Blumenfeld. Cu puternicul său accent semitic, acesta izbucni:
            - Aduc o veste de la Ducă! În cea dintâi staţie de cale ferată din Austria, Regina Maria s-a sinucis! Ştirea a parvenit prin Siguranţă. Ştii, mata, ceva mai sigur ? rânji complice, încântat de jocul său de cuvinte nu prea isteţ.
            Ar fi fost cu adevărat cumplit să făptuiască astfel nepoata Reginei Victoria a Angliei, fiica lui Alfred, Duce de Edimburgh şi a Mariei Alexandrovna, Mare Ducesă a Rusiei, fiica Ţarului Alexandru al II-lea, Regina Maria, mama Prinţului Carol şi soţia răposatului Rege Ferdinand... Ar fi provocat un doliu universal! Iar România ar fi fost terminată.
            Mihalache se răzgândi în privinţa lui Iunian. În loc să se mai ducă la el, îl chemă telefonic, ca şi pe domnul Manoilescu, dându-şi seama că şi acesta se cădea încunoştinţat.
            De bombă - cum am mai calificat-o -, era bombă curată.
            - Nu li-L da!, exclamă Manoilescu.
            Adică să nu fie dat Prinţul în mâinile acelora care-I doreau întoarcerea pe Tron.
            Mihalache le explică teoria naţional-ţărăniştilor în privinţa acestei sosiri neprevăzute.
            Imediat ce pricepu aspectul politic al problemei, tot Manoilescu explodă, răsucindu-şi decizia cu 180°:
            - Mă duc să intervin să li-L dea.
            Şi o şi zbughi. În prag îşi întoarse capul peste umăr şi rosti interogativ:
            - Ce crezi? Regent sau Rege?
            Ion Mihalache îi răspunse:
            - Rege, nici o şovăială.
            Iunian i se adresă entuziast:
            - Pot să dau, în numele dumitale, acest cuvânt de ordine?
            Mihalache confirmă din bărbie.
            - Bravo!
            Şi Iunian plecă, nebun de bucurie. Din drum, aproape că strigă:
            - Asta e lovitura coloneilor Tătăranu şi Precup!
                       
                                                  
           
O  sută douăzeci de minute grele se scurseră între orele 11 şi 1. Constituiau o adevărată tortură deoarece toată lumea ar fi vrut să afle cum de izbutise Prinţul să intre în ... pământ. Dispăruse de sub nasul ostaşilor! Se topise sub ochii lor şi nu mai apăruse nicăieri. Ca o nălucă. Ca o piază rea. Ca o ameninţare din beznă. Se putea reîncarna oricând, oriunde şi mai ales să aleagă singur în faţa cui, ceea ce nu mai era glumă.
            Vaida transmise că la aeroport nu se găsise nici urmă de picior de-al Prinţului. Nicoleanu comunică faptul că nu era de descoperit, deasemeni, nici vreo urmă de picior de-al celor o sută de jandarmi puşi de el pază acolo. Ambii dăduseră fuga la Palatul de la Cotroceni. Nici nu se visa aici să fi fost zărit Carol măcar cu coada ochiului. Prinţul Nicolae recunoscu şi el a nu-L fi văzut. Maniu refăcu drumul lor, fără să obţină un rezultat mai breaz. Toată lumea crezuse că Prinţul Nicolae Îl ascunsese la El, la Cotroceni. Acum, după ce-L întrebaseră, era evident că habar n-avea unde putea fi fratele său mai mare. Cel puţin când L-a informat Iuliu Maniu asupra tuturor peripeţiilor prin care trecuseră, cel de al patrulea vlăstar al Regelui Ferdinand nu numai că era căzut din pod, dar căzu, în sensul cel mai propriu, pe cel mai apropiat scaun, mut de surpriză. Nici măcar nu se aşteptase să vină în Bucureşti! Sau cel puţin aceasta o dădea drept adevăr şi nimeni nu avea temei să-L contrazică. Orice s-ar fi zis, nu semăna cu Întoarcerea Fiului Risipitor din parabolă!
            - Ba n-a sosit. A umblat cineva cu babaul să ne amăgească!
            - Ba a sosit. Numai cine-şi vâră capu-n nisip n-o recunoaşte!
            - Da, a sosit, iar directorul aerodromului, maiorul Cantacuzino Paşcanu,  l-a suit frumuşel într-un automobil, a luat cu ei şi doi ofiţeri să-i păzească şi... duşi au fost!...
            Dacă erai de faţă nu se putea să nu-ţi dai cu părerea.
            Maniu se aplecase la urechea lui Mihalache:
            - Tocmai am primit o telegramă de la Paris. Ţi-o arăt mai încolo, când om rămâne singuri. Zice că Prinţul şi cu Lupeasca sunt bine mersi în Capitala Franţei!
            Până să aibă domnul din Topoloveni timpul să se lase pe spate, să-şi facă loc să râdă de voie, se năzări  un oarecine să strige că Poşta fusese ocupată de trupele conduse de colonelul Filimon.
            Nu se mai putea răbda atâta bălmăjală. Mihalache îl chemă pe colonelul care fusese de faţă la aterizare. Acela repovesti tot ce văzuse.
            Când se apropia de ora 1, generalul Condeescu fu iarăşi chemat la telefon. I se raportă că în acea clipă Prinţul pătrundea pe poarta Cotrocenilor, în fruntea a două regimente, cu un întreg alai de mahalagii fericiţi, cu fanfare-n frunte de-ţi spărgeau timpanele.
            Maniu se deplasă pe dată, să se asigure că nu era o nouă cacialma.
            Când se  făcu de 2, reveni. În sfârşit, ceva sigur: vorbise cu cei doi Prinţi. Bineînţeles că toţi tăbărâră pe el, să se dumirească ce urma să se petreacă.
            - Ne-am înţeles să intre Regenţa într-o vacanţă ce s-ar provoca.
            Se trecu la şedinţa Consiliului.
                                                  
                                                  
           
Ion Mihalache a apucat să doarmă jumătate de ceas. La 5 1/2 ţârâitul strident al telefonului îl deşteptă. Îi fu greu să pătrundă în realitate, atât de mult îl istovise ziua cu nesiguranţa ei. Îl trezise adjutantul Prinţului Nicolae, maiorul Fundăţeanu. Îi vorbea de la Cotroceni. Era aşteptat deîndată în audienţă, împreună cu Iunian. Să-l găsească el, căci nu răspundea la apeluri.
            Dormea şi acesta, la ora 6, când ajunse cel dintâi la el. Peste jumătate de oră se prezentau la Palat. Se încrucişară cu generalul Prezan, care taman ieşea. Nu trebuiră să aştepte nici o clipă, ci fură conduşi pe dată sus.
            Scara gemea de ofiţeri şi adjutanţi, care se dădeau de-o parte şi de alta pentru a le face loc. Pe unii îi cunoşteau; pe alţii, nu. Uneori se făceau prezentările. Toţi le şopteau: Rege, Rege, Rege... Parcă murmurau aria Calomniei.
            Fură introduşi într-o încăpere unde găsiră patru câini de o mare frumuseţe şi cu o purtare nobilă şi dezinteresată. Îi înconjurau pe cei doi Prinţi. Aceştia îi informară pe noii sosiţi că încă nu apucaseră să aţipească, având de făcut faţă audienţelor ce se ţineau lanţ: Maniu, Averescu, Prezan, Goga.
            Exilatul formulă în beneficiul lui Iunian un fel de lămurire asupra gestului Său de a încălca legea şi de a reveni în România. Era şi nu era o explicaţie. Se dovedea însă că nu socotea firesc ceea ce făptuise; asta nu suna a semn rău. Pe urmă se adresă lui Mihalache:
            - Cum vezi situaţia?
            Cel interpelat gândi că nici asta ne era de luat în seamă cu uşurătate: Prinţul nu accepta să se bizuie doar pe impresiile  şi judecata Lui.
            - Dacă s-a decis să se recurgă la formula Regent, se poate conta pe Partidul nostru, pe Parlament şi pe Guvern, toate trei ascultând de glasul unanim al Ţării. Dacă Alteţa Voastră aţi convenit cu Alteţa Sa Principele Nicolae asupra formulei Rege, nu puteţi conta decât pe Partid şi Parlament. Cred, însă, că nu şi pe Guvern, în forma sa actuală; deoarece, socot,  scrupuluri de ordin moral îl împing a se simţi împiedicat să-şi dea acordul, ca unul care a venit la putere pe baza Actului de la 4 ianuarie şi a jurat pe actuala stare de lucruri.
            Se referea la actul certificând plecarea Sa din Ţară şi constituirea Regenţei. Cititorul se poate mira că politicianul nu-şi dădea pe faţă părerea personală, nici nu o da-n vileag pe aceea a Partidului reprezentat de el într-o împrejurare atât de însemnată. Pentru un bărbat cu firea lui onestă, atitudinea adoptată nici că putea fi mai naturală: recursese la o punere în temă, la o expunere a panoramei posibilităţilor de a acţiona ale Prinţului, la o enumerare a şanselor Sale de reuşită şi ale eşecurilor Lui în expectativă, pentru a răspunde întocmai la ceea ce i se cerea - să arate cum vedea situaţia. Îl ajuta să hotărască singur, că cine altul să-şi asume o răspundere ce i se părea lui Ion Mihalache de o gravitate enormă?
            - De altfel chestiunea n-a fost examinată în Guvern; este doar o opinie a mea ca membru al lui.
            Nevoia resimţită de cititor de a i se dezvălui niţel din gândul încă nedat pe faţă al vorbitorului crescu şi în Prinţ:
            - Dar dumneata personal ce crezi?
            Analistul situaţiei generale răspunse stupefiant pentru cititorul din zilele noastre:
            - În acord cu domnul Iunian, credem că e preferabil a se trece dintr-o dată la Rege, decât a se împărţi faptul - care trebuie să se întâmple - în două etape: şi pentru liniştea Ţării şi pentru creditul ei în afară.
            Nimeni să nu se grăbească să ridice piatra şi să acuze, în temeiul cunoaşterii istorice posterioare acestui moment. Ion Mihalache avea argumentele sale, deloc de ignorat, care vor fi dezvăluite ulterior. Glăsuise pentru binele poporului român - măcar atâta ne stă în datorie să revelăm acum.
            Dar nu binele poporului român se înfăţişă şi celorlalţi doi, la auzul frazei sale care-i stârni la a exulta cu discreţie.
            S-au uitat zâmbind unul la altul şi au spus:
            - Şi noi amândoi suntem de aceeaşi părere.
            - Atunci să ajute Dumnezeu, că aşa va fi. Vom  examina în Guvern această situaţie.
            Ne grăbim să atragem atenţia că motivările lor erau deosebite. Unul, Prinţul Nicolae, cunoştea pricina bucuriei celuilalt - regretul de a fi aruncat la gunoi onoarea regalităţii, printr-o decizie ce, post factum, îi apăruse ca pripită. Al doilea, Prinţul Carol, ignora explicaţia bucuriei fratelui său, ca tot omul prea orbit de propriu-i interes, îndeobşte încrezător în aceea că fiecine vede lucrurile ca el, dacă nu-i pune beţe-n roate, rămâne neutru sau chiar îi întinde o mână de ajutor, cum se petrecea acum.
            De fapt, Prinţul Nicolae niciodată nu avusese vreo ambiţie în sensul de a deţine puterea. Era dotat cu un suflet de burghez: cel mai mult pe pământ îi plăcea viaţa de familie. A fi fost ales membru al Consiliului de Regenţă îl încurca, îi răpea timpul pe care ar fi preferat să-l dedice soţiei şi copiilor, bucuriilor căminului. Revenirea lui Carol, încurajată de El, îl scăpa, pe şleau, de belele conducerii unei naţii. Când Mihalache pomeni de Tron, Nicolae tresări, căci se văzu în ajunul slobozirii Sale. El nu bănuia ce anume-i pregătea propriul Său frate, deoarece avea o fire deschisă şi-I acorda acestuia o încredere nemeritată. Dar acea altă poveste o vom afla mai târziu.
            Carol, liniştit într-o clipă datorită bună voinţei arătate de Mihalache, trecu pe dată la a ocupa noua Sa poziţie, deşi nici Parlamentul, nici Guvernul nu apucaseră să se pronunţe în chestiunea Lui. Cu alte cuvinte, intră în pielea fierbinte a Regelui.
            - Cum stăm cu Creditul Agricol?, întrebă.
            Cititorul a şi remarcat pluralul folosit. Nu este un plural al Majestăţii. Nici unul al politeţii omului de rând. Nu. E pluralul în care a înglobat membrii guvernului, parlamentarii, cetăţenii României şi s-a numărat şi pe Sine. Se şi simţea răspunzător, ceea ce era foarte frumos. Oamenii politici chemaţi în audienţă ar fi putut constata că Prinţul, cât fusese departe, gândise ca un român şi ca un adevărat Rege la problemele economice dificile lăsate-n urmă de izbelişte. Că revenise, cuprins de remuşcarea de a-i fi părăsit pe plugari într-o situaţie în care li se pregătea ajutorarea, că revenise, ziceam, să pună lucrurile la punct, în sfârşit. Nu este exclus să fi văzut restauraţia ca pe o reabilitare a Ţării, extrem de necesară şi revenirea Lui ca pe o cerinţă indiscutabilă. Cu tot regretul, nu avem ştire de gândurile neexprimate ale lui Mihalache şi Iunian.
            Cel dintâi numit luă cuvântul:
            - Ne-au ţinut legile pe loc.  Ne-am tot rugat de francezi. Ne-au dus cu vorba. Nu mai putem aştepta. Împreună cu Madgearu, suntem pregătiţi a realiza Creditul cu mijloacele proprii, cu ce s-a adunat până acum. Vom adăuga şi cele câteva sute de milioane ale Statului, din acţiunile lui rezervate pentru vânzare în acest scop.
            În continuare, Acela care nu era încă Rege se interesă de situaţia agriculturii, în general. Mihalache, specialistul domeniului, îi amănunţi criza de credit şi de desfacere a produselor şi altele.
            - Am văzut grâne minunate în Ardeal, în zona Oradiei, când a început să coboare aeroplanul. Mi s-a spus că grâul era înalt de 1,7o.
            - Apropo de aterizare, să vedeţi, Alteţă, ce nostimadă!
            Şi-i relată cum erau toţi înnebuniţi că se pierduse urma Prinţului, după ce se aflase că părăsise Parisul cu destinaţia României; cum fusese imposibilă depistarea Sa; cum nu-şi mai găseau sângele rece.
            - Ah, chiar aşa? Şi Eu care m-am plimbat liniştit vreo două ceasuri prin Bucureşti!, răspunse cu un surâs şugubăţ încântător, căci, din fire, era deosebit de cuceritor.
            Va să zică acesta era secretul lui Polichinelle! Plăcerea de a-şi revedea Capitala îndrăgită. ,Într-adevăr va fi un Rege minunat!' - e posibil să-şi fi spus cei doi oameni politici, dar, din păcate, nu ştim nici de data aceasta ce era în mintea lor. Mai e cu putinţă să fi gândit în spiritul Lese - Majestăţii: ,Tot aiurit a rămas!'. Cum să le atribuim atari necuviincioase remarci, dacă ei tăceau mâlc şi nici nu îndrăzneau să-şi arunce o privire deconspirativă unul celuilalt?
            - O să vă încredinţez ce am cugetat cât am fost departe. Cred că cea mai bună soluţie de guvernare într-o Monarhie Constituţională este guvernul de concentrare, cu personalităţile  diferitelor partide politice. Această concepţie intenţionez s-o pun în practică.
            Reieşea că pentru acest obiectiv îi şi chemase la sine pe Averescu, Gheorghe Brătianu, Goga, Orleanu.
            ,Lucrurile văd că sunt foarte înaintate, deşi nici măcar nu s-a ajuns să se discute oficial despre sosirea Lui, dar mi-te despre statutul Său viitor... Ce să mai vorbim că, în afară de o mână de bucureşteni zurbagii, poporul de unde să ştie c-a picat din nori?! Halal!' boscorodi Mihalache-n sinea lui.
             Prinţul, inconştient de ce cârtea cugetul ascultătorului Său, continua să monologheze în jurul acestui proiect:
            - Pe ceilalţi - îi presupunea pe liberali - nu-i chem eu (căci lor le datora toate şicanele din trecut, până la cea maximă), ci aştept să vină ei!
            Între timp, Ion Mihalache şi cu Grigore Iunian se felicitau că se adoptase în conducerea Partidului linia de a-l sprijini pe Prinţ să-şi redobândească Tronul cu învoirea lor. Vorba omului din Topoloveni: ,Ne aflăm în faţa unei lovituri militare. Dacă acceptăm, redăm liniştea Ţării. De nu, împingem la dictatură militară!'. Acesta era secretul acceptării lui Carol II de către naţional-ţărănişti.
            Şi Istoria se rostogolea încet şi sigur înainte...
            Pe undeva, cred că totuşi Liviu Rebreanu nu greşea să fie frământat de neputinţa sa de a mai scrie. Ea se înscria într-o neputinţă generală ce invadase Ţara.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]