BĂRBATUL ACELA de vreo 45 ani, înalt destul şi voinic, albit înainte de timp, cu fruntea deschisă ca o catapeteazmă, atinsese în noaptea asta o culme a ostenelii sufleteşti. Nu mai putea scrie.  Sufletu-i era vid; adânc şi gol. Adânc ca o prăpastie fără fund; gol ca cerul - dacă s-ar fi vestit moartea lui Dumnezeu.
Despre el spusese cineva: "Cel care biruie Eternitatea". Iar învingătorul şedea sleit ca o coajă de lămâie mâncată de rugina mucezirii.
Cine-l cunoştea ghicea cum mocnea un vulcan sub reţinerea sa naturală şi sub nourii neîncrederii în sine ai crizei prin care trecea. Pe chipul său citeai că era frecventat şi de gingăşii, şi de furii, şi mai ales de remuşcări, de neastâmpăr, de regrete, de deznădejde, de iubire, de resemnare, de elan, de mari neputinţe - alături de o imensă credinţă în literatură şi oameni. Acum, că nu se controla deloc, tot ce e uman răbufnea din trăsăturile lui chinuite; şi de ce să nu fim cinstiţi? Totdeauna găseai înscrise-n ele tot ce este uman - numai că temperat de seninătatea creatorului adâncit mai mult în lăuntru-i decât în afară.
Odaia sa de lucru - în noaptea aceasta, o noapte de aşteptare a revenirii capacităţii de a concepe iarăşi - se afla în casa lui de la Valea Mare, unde-şi cumpărase o vie. Şedea la masa de scris, în faţa unei călimări voluminoase, a unui top de hârtie albă, confruntându-se cu o lampă de birou şi privind, fără să-i vadă, la ciorchinii, cu boabe mari, străvezii şi miros leşinător, adormiţi îmbrăţişaţi pe o tavă, meniţi să-l îmbie a-şi îndulci concentrarea. În fundul încăperii, confundate cu întunericul - o canapea alături de un scrin. Deasupra celei dintâi spânzura de perete o puşcă în vârful ţevii căreia se subţia o baionetă, armă din primul război mondial. Lângă uşa de intrare, ascuns de ea când rămânea deschisă: un cuier pe picior. Între acesta şi mobilele numite, un fotel, iar mai încolo un scaun. Un alt fotoliu, în faţa biroului. De cealaltă parte a lui: bustul de bronz reprezentându-l pe Mihail Sorbul, dramaturgul, cumnatul său. Toate vegetau învelite-n huse alb dungate, că soţia sa, Fanny, era plecată la Bucureşti, să pregătească locuinţa din Capitală în vederea sosirii lui ce nu urma să fie amânată prea mult.
Bărbatul se jucă de câteva ori cu butonul lămpii, aprinzând-o şi stingând-o. La una dintre aprinderi, de parc-ar fi fost aparat de proiecţie cinematografică, ea lăsă să se întrevadă-n colţul opus, într-un halou roşu, orb, abia distinse, nişte personaje. Odată cu vedenia, camera se umplu de murmurul indistinct al unei doine ardeleneşti de pribegie. Sunetele se pierdeau şi reveneau, greu de urmărit. Se amestecau cu zgomotele hurducării pe drum a unei căruţe. Personajele se târau pe lângă cal. Deodată, totul se nărui în clinchetul agresiv al unui obiect de sticlă spart.
            - Hooo! Hooo! Na, că s-a spart ceva!
            - Vai de mine, numai să nu se fi prăpădit oglinda cea mare!
            Bărbatul apăsă pe ţumburuşul lămpii. Iar se stinse lumina.
            Aşa, în beznă, mai auzi:
            - Prea multe catrafuse! Ce spuneam?!
Calul, întorcând capul, îşi clincăi clopoţelul de la gât. Sforăi. Răsunau paşii grăbiţi ai celor doi care dădeau ocol tropotit căruţei, mutau lucruri din loc. În acelaşi timp:
            - Apucă de colo! Cu grijă!
            Vorba fu tăiată de un cucurigu asurzitor.
            - Tiii! Trăznite-ar, că m-ai speriat, cocoş nebun, fire-ai să ...!
            - Îşi face datoria... Oglinda!
            - Doamne, ce ne mai aşteaptă şi-n satul ăsta?! S-a spart?
            - Nu vezi?! Semn rău... Dac-apucam măcar să...
            - Să fi intrat şi noi în Maieru... Să ne fi văzut la casa nouă... Liviule! Liviule! Aici o să fie tata-nvăţător...
            - Că şi ştie ce-i aia, la trei ani...
Copilul nu-l deranjau de unde se afla: moţăia pe nişte lăzi, în vârful calabalâcului.
Cioburile plezneau iarăşi când cădeau pe coaja ca de piatră a glodului.
            - Aşa, curăţă, curăţă, să nu se-ntâmple o nenorocire...
Bărbatul, printr-o nouă mânuire a sfârcului de ebonită, lăsă lumina să se reverse.
Auzi glasul LUI:
            - Te joci?
Nu-i răspunse. EL insistă:
            - Te joci?
Fără a privi dincotro venea vocea bine cunoscută, stinse încă o dată. Pâcla roşie ce-i însoţise viziunea trecu prin nişte metamorfozări fulgerătoare. Într-unul dintre fascicolele ei, îl zări, instalat comod în faţa sa, cu unul dintre genunchi petrecut peste braţul fotelului. Era de aceeaşi vârstă cu bărbatul căruia-i adresase întrebarea şi avea parte de aceeaşi îmbătrânire timpurie. Îşi ascundea disperarea cosmică sub un comic, acum jovial şi elegant, superior, bine strunit de voinţă. Purta, sub o mantie de mătase neagră, un frac fără cusur, papion argintiu străbătut de minusculi corbi în zbor, pantofi de lac şi un joben, pe care nu şi-l scosese.
Omul de la birou i se adresă indiferent:
            - Iar ai venit?
            - Ca la cinema.
            - Ce vrei să spui?
            - Îţi chemi amintirile sau personajele, hop şi eu!, îi răspunse cu o notă niţel vulgară; apoi, luând un aer ambetat: - De unde distracţii la Valea Mare? Fac ce pot...
Gazda nu-i mai dădu atenţie: reluase jucăria cu lampa. Celălalt avea chef de taclale:
            - Apropo, chestia cu oglinda-i amintire, nu? Ori intenţionai s-o scrii?
            - Mă plictiseşti.
            - Tocmai. Distrează-te. Povesteşte-mi şi mie ce mai notezi în jurnalul tău.
Dădu ocol biroului. Se aplecă peste umărul amfitrionului. Citi cu glas tare din caietul pus de-o parte pe care-l deschise:
            - "Vineri, 24 iunie 1927." Ahaaa! Au trecut patru ani de când ai umplut prima filă... Ia să vedem... "Încep acest jurnal cu  gândul să-mi spun aici tot ce am în inimă şi-n suflet - o spovedanie pentru mine însumi, care altfel n-ar fi posibilă. La o anumită vârstă începi să-ţi dai seama cât de singur eşti în lume ca om sau ca individ." Nu-i rău... Citeşte-mi tu... Înduioşează-mă...
            - N-am timp. Lucrez.
            - Minţi.
            Citi tot EL mai departe:
            - "Slăbiciunile şi nevoile vieţii te fac să-ţi închipui că înţelegi pe alţii, că iubeşti şi eşti iubit şi înţeles. Eroare grea, despre a cărei realitate dureroasă ajungi să-ţi dai seama tocmai în clipele când singurătatea te copleşeşte mai crâncen."
Străinul se aplecă inainte, se întoarse să-l privească-n ochi. Ocupantul iniţial al camerei, cutreierat de un fior, se ridică, se retrase cu faţa la perete. Noul venit  renunţă la a-l tachina cu iscodirea căutăturii. Răsfoi caietul:
            - Şi ce mai scrie-n însemnările sale zilnice, domnul Liviu Rebreanu?
Din nou citi cu glas tare:
            - "Însemnările pe care le voi face aici aş dori să fie o încercare de pătrundere în mine însumi, lentă..."
Insul de la perete se lipi de acesta. Fascinat de cele ce auzea, fascinat mai ales de opţiunea sa de Atunci, continuă, pentru sine, fraza pusă odinioară pe hârtie:
            - ... o încercare de pătrundere în mine însumi, lentă, necruţătoare, francă şi de absolută sinceritate.
            - Mai grav este că te minţi când afirmi că lucrezi...
Îndreptă abajurul lămpii către ceafa lui Liviu Rebreanu. Zbieră aspru la el, ca un anchetator:
            - Întoarce-te!
Liviu Rebreanu se conformă. Lumina-l orbi. Strânse ochii.
Necunoscutul, prea bine cunoscut lui, se îndreptă încet spre cuier; îşi depuse jobenul şi mantia. Reveni până la mijlocul distanţei parcurse:
            - Te minţi...!
Mai făcu doi-trei paşi:
            - Nu mai eşti scriitor! Uscat ca un hrib.
Ocoli biroul. Liviu Rebreanu intenţionă să se retragă, dar picioarele nu-l ascultară: butuci împietriţi. Mâna celuilalt se întinse către el, să-i pipăie muşchiulatura, însă nu-l ajunse:
            - Voinic...
În schimb, îl ciupi de obraz:
            - Poţi înşela ochiul.
Îl zgâlţâi de sub pomete, cât cuprindea din ciupitură:
            - Nu pe al meu!
Îi luă o meşă-ntre degete:
            - Părul ca laptele... N-ai împlinit nici... Câţi ani ai?
Cel dintâi bărbat întâlnit de noi îşi trase capul mult  înapoi, scârbit.
            - Ai trecut de 45? Taci?
Se vârî cu faţa-n obrazul lui Liviu Rebreanu, ochi în ochi. Acesta gemu gâfâit, respingându-l:
            - Nuuu...
Al doilea, concesiv:
            - Nuuu...
Îl apucă de maxilare. I le forţă, să-i deschidă gura. Izbuti s-o facă, aplecându-l într-o poziţie chinuită:
            - Calul după dinţi se... Mi-e silă!...
Îi dădu drumul. Îşi şterse palmele una de alta, apoi le frecă îndelung cu o batistă impecabilă. O aruncă-ndărătul său. După ce batista căzu niţel, străbătu o traiectorie paralelă cu duşumeaua, prea lungă pentru a fi fost firească, şi se înălţă, dispărând în tavanul cu care se contopi, pierind ca înghiţită de var. Lăsă în urmă steluţele unui mic foc de artificii. Scamatorul îl cântări curios pe Liviu Rebreanu, aşteptând să-i guste uimirea din priviri:
            - Ţi-ai stors creierii şi... ? Ce a ieşit? ION... PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR... ADAM ŞI EVA... CIULEANDRA... Cu atâta se laudă cel mai mare romancier român...?
Păstrând tăcerea, recapitulă pentru sine, ridicând deget după deget, pe măsură ce repeta titlurile în minte.
            -  Nici măcar câte degete am eu  la o...
Întinse către el braţul, cu degetele răşchirate; clătină palma deschisă, în toate felurile şi în mai multe rânduri, arătându-i-o.
            - Chef să fi avut! Realizam de trei ori pe atât!
Şi-aduse mâna sub pupilă, s-o examineze. Apoi îşi lustrui cu atenţie unghiile de mâneca opusă a fracului.
            - Se-că-tu-it, asta este...
Încă stăpân pe sine, Rebreanu rosti printre fălcile strânse:
            - Ieşi!
            - Dar continuăm să dăm interviuri: SCRIERILE NOASTRE VIITOARE... RĂSCOALA... GORILA!
Rebreanu scrâşni la fel de încordat:
            - Ieşi!
Tulburătorul liniştii sale nu ceda cu una, cu două. Era flecar, impertinent, provocator şi, cum am văzut, dur.
            - Suntem unşi cu toate alifiile...! Menţinem treaz interesul public, nu istovim să stârnim gelozia confraţilor!... Politică, nu glumă!
Nemaistăpânindu-se, Liviu urlă la el pentru a treia oară:
            - Ieşi!!!
            - Azi, sec... Mâine, secătură!...
Cu un muget instinctual, stăpânul casei se repezi la călimară. Vizitatorul, cu o elegantă sucire pe loc, sfârâi prin aer până-n dreptul lămpii, pe care o stinse. Deîndată răsună zgomotul călimării ce se izbise de un corp tare. Trecu o bucată de timp până se făcu din nou lumină. Probabil că după zvârlitură, Liviu Rebreanu ţâşnise el însuşi în aceeaşi direcţie, să-l sugrume, că acum ocupau exact spaţiile unde se aflaseră invers mai adineaori. Mieros şi jucăuş, ca şi când l-ar fi chemat cu un 'cucu!', cel care fusese pe punctul de a-i deveni victimă îl interpelă:
            - Lu-ther!
            - Ce spui?
            - Zic c-a-ncercat şi Luther să-mi trântească-n cap călimara... Adevărată manie la scriitorii ăştia, dragă Liviule... Nu-i deloc de bonton... Dimpotrivă, -i de bon-tont. În loc să folosiţi cerneala să vă scrieţi capodoperele, murdăriţi covoare, pereţi... Ţţţ... ţţţ... ţţţ... Ce maniere...
Luă loc la birou, însă se ridică deîndată, duse mâna la buzunar şi scoase din el călimara, pe care o depuse unde era normal să stea. Aplecat peste tăblie, sprijinit încă de recipient şi privindu-l ţintă pe locatarul casei, îi spuse mucalit, făcând pe seriosul:
            - Uite-o... Poate-ţi vine inspiraţia.
Rebreanu răspunse înţepat:
            - Mulţumesc.
            - Pentru nimic, zise celălalt, aşezându-se din nou. - Nici nu s-a mişcat din loc.
            - Prostii!
Se lăsă să cadă pe fotel. Rosti:
            - Am fost cât pe ce să-ţi sparg scăfârlia aia blestemată.
            - Iluzii de scârţa-scârţa...
Mişcă abajurul astfel încât să vadă mai bine podeaua şi covorul:
            - Nici o urmă.
Coborî abajurul. Oftă:
            - Nu mai ştii să lupţi.
Îşi împreună degetele. Cu privirile coborâte:
            - Te prefaci numai... Un.. om... sfârşit...! Papini. Cunoşti?
La rândul său, Rebreanu îşi îngropă faţa-n palme şi gemu:
            - Sfârşit...
            - Chestia cu oglinda - cea mai veche amintire, nu?, se iţi deodată domnul în frac, de parcă asta l-ar fi preocupat tot timpul, iar restul fusese umplutură, să nu i se descifreze intenţiile.
            - Da, da...
            - Rău. Cea mai veche amintire a ta: semn de nenorocire...
            Brusc, după obicei, sări la părerea inversă:
            - Nu-i rău, nu-i rău deloc... Feciorul învăţătorului face şi el ce poate... Om, nu?
            Izbi puternic cu palma-n birou. Se înălţă:
            - Patruzeci şi cinci de ani ca să te nenoroceşti!
            Zâmbi în doi peri:
            - Dacă erai băiat vrednic, o făceai mai repede...
            Scoase la iveală oglinda de buzunar. Ajunse la el cu paşi mari. I-o înfipse sub priviri:
            - Amintire sau presentiment?
            Liviu Rebreanu nu-i răspunse la întrebare, ci:
            - Ce vrei de la mine? De ce vii mereu?
            Conlocutorul, lăsând oglinda să cadă la loc:
            - Tot mai des.
            - De ce mă chinuieşti?
            Cu o piruetă ce-l făcu să semene cu un bufon:
            - Eu? Eu!
            Îi întoarse spatele. Se depărtă. Apoi:
            - În loc să muncească, visează la personaje născute când era-n stare de ceva... Şi tot eu îl...
            Pe neaşteptate se răsuci, întinzând braţul spre el, acuzator şi teatral:
            - Trecutul te doare. Fecunditatea de anţărţ! Perfectă, nuvela aia a ta...
            - IŢIC ŞTRUL...
            - ... DEZERTOR... Azi... comedia s-a sfârşit! Ce mai scriem nu face un sfanţ! Degeaba nădăjduieşti la o frescă asupra ţăranului român... RĂSCOALA... Pagini neterminate. Veghem la căpătâiul unui om ilustru... Că se numeşte Apostol Bologa, din PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR, sau Emil Rebreanu, ca frăţiorul tău spânzurat de-a binelea, ori Iţic Ştrul... sau - de ce nu? - Liviu... Liviu Rebreanu... Ţi-ar place - nu? - să fii un mort cu coroană de lauri? Ce-i poate rămâne unui scriitor ratat?
            Îl privi chiorâş o bucată de vreme. Văzând că nu obţinea nici o reacţie, în pas de plimbare, fără destinaţie precisă, dintr-o mişcare a antebraţului, de semănător al ogoarelor, neatent la ce făcea, umplu încăperea cu o ceaţă ce curând se coagulă în forma unor costişe de munte acoperite de zăpadă. Zidurile pieriseră şi camera se deschidea cât vedeai cu ochii.
            - Să ne distrăm de-a literatura ta veche, dacă nu mai putem crea; asta doreşti, nu?
            Urcă încet. După un timp, se întoarse, îmbiindu-l:
            - Hai! Dacă-i bal...
            Rebreanu rămăsese cu braţele încrucişate pe piept.
            - Priveşti în sufletul tău ca la o scenă...
            De după un cot, apăru un soldat ţopăind într-un picior şi încercând să-şi tragă bocancul peste obiala ce-i înfăşura perechea. EL - cum altfel să-i spunem? - se arătă îmbrăcat tot ca la război, semănând aidoma caporalului Ion Ghioagă.
            - Cu băgare de seamă, Iţic, i se adresă noului ivit, ca-n nuvela citată.
            - Da, don căprar!
            Fără a se opri din coborâş, adăugă:
            - Să nu ieşi din urmele patrulei de ieri.
            - Nu, don căprar.
            - ... că dacă ei s-au întors, înseamnă că nu i-a văzut inamicul.
            - Nu i-a văzut, don căprar! Da' ce, pe noi ne vede? Aşi! Ne-ntoarcem şi noi, don căprar!... însă îi şi scăpă piciorul; camaradul său îl ajută cu greu:
            - Ce faci, Iţic?! Vrei să ne vadă?!
            - Eu să vreau? Mă duceam în fundul prăpastiei să nu mă mai vadă deloc... De nu m-agăţam de rădăcina asta...
            Suspendat de bocancul celuilalt se aburcă anevoie.
            - Vezi că mă laşi desculţ!
            - Iertaţi-mă, don căprar...
            - Hai!
            O luă înainte. Surâse când îl auzi pe Iţic mormăind pentru sine:
            - Tare-i ursuz astăzi! Să-i fie frică?
            Apoi, plin de neîncredere în propria-i judecată:
            - Lu' don căprar?
            Lui Liviu Rebreanu i se-ntunecară ochii. Când putu iarăşi zări cu ei, în vârful unui dâmb apărură boturile butucănoase ale unei perechi de bocanci. Se aşezară la oareşicare distanţă unul de celălalt, cu gambele bine proţăpite-n ei. Pe urmă se precipitară la vale, în zigzag, alergând, lunecând. Când ajunseră la un podiş mai de jos, Ghioagă gâfâia asudat. Îşi scutură hainele.
            În acelaşi loc de sus răsăriră şi bocancii lui Iţic, lirici şi înfricoşaţi. Cât ai bate din palme se rostogoliră de-a berbeleacul până la picioarele tovarăşului său superior în grad care, după ce-l văzu ridicându-se, încuviinţă:
            - Să ne hodinim o leacă.
            Iţic se grăbi să nu-l contrazică:
            - Să ne hodinim, don căprar!
            Liviu Rebreanu constată mirat că mai apăruseră două personaje incerte, sprijinite de peretele de-a dreapta şi de cel de-a stânga, pereţi care erau şi nu erau, după cum noii veniţi erau şi nu erau. Dealtfel toate acestea câte le trăia erau şi nu erau. Când se întinsese Iţic pe zăpadă, se lungiseră şi ele. Dacă Iţic începu să se lălăie, vădind că n-avea ureche muzicală nici cât un măgar, se puseră şi momâile să doinească a jale mici frânturi false, refrene nu mai reuşite, mormăieli. Două-trei note şi un scârţ. Fără să zică păzea! ambele, dimpreună cu Iţic, zbucniră:
            - Tare-i ursuz azi!
            Din dreapta se mai auzi un:
            - Să-i fie frică?
            Rebreanu, parcă temându-se că vidma din stânga nu ştia replica, se grăbi să-i sufle; dar cum aceea se şi pusese pe grăit, ţâşniră ambii-ntr-un glas:
            - Lu' don căprar?...
            Iar se-ntinseră la ceea ce socoteau că era cântare.
            Liviu Rebreanu nu avea răbdare. Şopti - conform nuvelei:
            - Ceru-i jos.
            Asta o trezi pe una dintre năzărituri:
            - Mi-e frig în suflet.
            Pe acelaşi ton, alaltă:
            - Copacii parcă-s bolnavi...
            - ... de singurătate, veni completarea.
              Iţic se pomeni vorbind de unul singur:
            - De mult n-am mai văzut soarele.
            EL - Ghioagă - , deşteptat din gândurile sale şi readus pe pământ, fără să-l privească, -l întrebă:
            - Cum ai spus?
            - Soarele, zic, ne se arată de mult. O fi târziu, don căprar?
            Cum nu primea nici un răspuns, insistă, dându-şi în vileag temerea ascunsă:
            - Să nu ne apuce noaptea prin pustiurile astea...
            - Noaptea? îi scăpă celuilalt, repetând fără voia sa.
            Se retrase mai departe de soldat. După ce se înghemui bine, făcu pe filosoful:
            - Numai Dumnezeu ştie câte se pot întâmpla până la noapte.
            Iţic îl privi lung, de parcă nu-l cunoştea. Însă nici în urma acestei scrutări nu-l redescoperi pe caporalul Ghioagă, cel ştiut. Îşi spuse iar:
            - De ce o fi tăcând omul ăsta?
            Arătania din dreapta, care de o bucată de timp tăcea, ca şi năluceala opusă, aţintindu-i pe cei doi, îi trimise celei de vizavi vorba:
            - Parcă mă-njunghie tăcerea lui!
            Rebreanu simţi nevoia să se amestece între ei:
            - Aţi fost împreună şi-n alte rânduri...
            - Am umblat bine, bărbăteşte..., rotunji cuvintele cu mândrie cel din stânga.
            Insul din dreapta se repezi:
            - Aş fi mers cu caporalul Ghioagă şi-n inima iadului.
            Iţic scuipă:
            - Acru!
            Rebreanu îl analiză amănunţit pe caporal; apoi:
            - Astăzi parcă-i străin...
            Auzi vocea din dreapta sa:
            - Recunoaşterea asta-i mai periculoasă ca...?
            O auzi pe a din stânga:
            - Dacă este mai primejdioasă...
            Ştrul trase concluzia:
            - D-aia-i aşa!
            Gura fantasmei din stânga îşi isprăvi cugetarea:
            - ... de ce nu s-a dat poruncă să fim o patrulă mai mare?
            - Cum se cuvine!, întări celălalt strigoi.
            Iţic Ştrul adăugă cu ciudă:
            - O prostie să plecăm numai noi doi!
            Rebreanu participa la drama tuturora:
            - Asta-nseamnă să mergi...
            - ... de bunăvoie! spuse nervos apariţia din dreapta. Şi... cui foloseşte?! Moarte sigură!
            Se adresă celorlalţi, mutându-şi privirile de la unul la altul:
            - De-a dreptul spre poziţiile lor!
            - Ale duşmanilor? fu uluit acela de la peretele opus ce dispăruse.
            - Ale noastre?! se sperie Iţic.
            - Câteodată zic că vă-ntoarceţi şi-napoi, îşi dădu cu părerea Liviu Rebreanu.
            - Am pornit-o spre liniile de foc! izbucni ca o detunătură aburul din dreapta.
            - Or să ne-mpuşte...! se tângui spăimântat trupul străveziu din stânga.
            - ...inamicul! socoti Rebreanu.
            - Ba ai noştri, răpăi salvă după salvă, de undeva dinaintea lor, căutându-i, detunate simultan cu vocea lui Iţic.
            Atât Iţic cât şi Ghioagă săriră, se ascunseră, se lipiră cu burta la pământ, se răsuciră, se târâră. Când încercarea lor de evitare a  focului încetă, caporalul întrebă:
            - Ne-or fi văzut?
            Iţic, mai mult ca să se convingă că era aşa, zise:
            - Cred că nu era pentru noi.
            Căprarul îi dădu peste nas:
            - Pentru bunica!
            - Femeie cumsecade, Dumnezeu s-o ierte; ce să aibă cu ea?...
            - O ţii minte? se înduioşă Ion Ghioagă.
            - Ca aievea. Halal femeie!
            - Ce spui?!
            - Bunica. Om şi jumătate!
            - De bunica ta îţi arde acum?
            - Era vorba de a dumitale...
            - Aşa-i.
            Năhoadele de-a dreapta şi de-a stânga remarcară că ceva continua să nu fie-n regulă cu Ghioagă. Una dintre ele spuse:
            - Unde i-or fi minţile?
             Cealaltă:
            - I le-a înecat spaima.
            Rebreanu, atotştiutor, interveni:
            - Nu-i fricos. E altceva.
            - Ce?! se înfipseră cei doi deodată.
            De parcă Ion Ghioagă le-ar fi auzit discuţia, întrebă,  interpretând greşit pronumele interogativ:
            - Ce e?
            Iţic îi răspunse:
            - Nimic. Care va să zică, bunica...
            - Dă-mi pace, Iţic.
            - Iaca tac, dom căprar...
            O explozie extrem de puternică orbi puţina lumină din odaie şi o cufundă pe cea din urmă-n beznă.
            Liviu Rebreanu reaprinse lampa de pe birou. Îşi frecă apăsat pleopele dureroase. Apoi clipi cu forţă, de mai multe ori la rând. Grăi de unul singur, în încăperea pustie:
            - Mda... Scriam... scriam...
            Tresări, fiindcă pânza ce acoperea bustul de bronz dindărătul său se prelinse pe jos fără motiv. Se întoarse într-acolo înfiorat. Îl văzu pe vizitatorul său nocturn, proţăpit pe trepied, de la coaste-n sus, imobil, ca turnat în metal. Scriitorul îşi şopti:
            - Acum, numai vedenii, himere...
            Apoi, ca unei vechi cunoştinţe:
            - Iar tu? I-ai furat chipul cumnatului meu, lui Mihail Sorbul?
            - Ce tovarăş mai bun poţi găsi la ceasul ăsta, aici la Valea Mare?...
            - Adevărat... cumnatul meu...
            - Nu de Sorbul vorbeam eu...
            - Rămăsese Fanny cu mine...
            - Nevastă-ta s-a dus în Bucureşti... Te-a lăsat singur: să scrii.

[ inapoi ]  [ sus ]  [ inainte ]